LUPTA PENTRU PACE

Uniunea Europeanǎ a devenit o putere economicǎ ce concureazǎ cu Statele Unite ale

Americii. Pe de-o parte cei de la Casa Albǎ nu vǎd cu ochi buni aceastǎ Uniune insǎ pe de altǎ
parte existǎ voci care afirmǎ cǎ Uniunea Europeanǎ rivalizeazǎ cu Statele Unite ale Americii.

A LUA O VIAŢĂ

Un prim punct ce difereţiazǎ modul de conducere a politicii externe a Uniunii

Europene faţǎ de cea a Statelor Unite ale Americii îl reprezintǎ percepţia diferitǎ pe care o au
în legǎtura cu pedeapsa capitalǎ. Europenii sunt foarte uniţi când vine vorba de pedeapsa
capitalǎ, opunându-se vehement aplicǎrii acesteia pe teritoriul Uniunii Europene. Trecutul
destul de sângeros al unor ţǎri face ca membrii Uniunii sǎ aboleascǎ pedeapsa capitalǎ. Drept
dovadǎ, în anul 1983, Consiliul Europei a adoptat Protocolul nr. 6 la convenţia Europeanǎ
pentru protejarea Drepturilor Omului şi Libertǎţilor Fundamentale, care scoate în afara legii
pedeapsa cu moartea, exceptând actele comise în tim pul rǎzboiului sau când ameninţarea este
iminentǎ.
Ţǎrile care candideazǎ la aderare la Uniunea Europeanǎ trebuie sǎ se supunǎ unor
condiţii, în fruntea cǎrora se aflǎ abolirea pedepsei capitale. Statele Unite ale Americii nu sunt
de acord cu aceastǎ condiţie, în special dupǎ atacurile de la World Trade Center, când statele
membre Uniunii Europene spus cǎ nu vor extrǎda membrii Al-Qaida suspectaţi de terorism.
Deşi americanii susţin pedeapsa capitalǎ o treime din locuitorii Statelor Unite ale
Americii nu sunt de acord cu aceasta. Europenii se ghideazǎ dupa Noul Testament, premisa
fiind “iubeşte-ţi aproapele”, pe când americanii respectǎ Vechiul Testament, “Ochi pentru
ochi şi dinte pentru dinte”. Europenii sunt astfel acuzaţi cǎ ”rǎsfaţǎ” criminalii, iar americanii
cǎ sunt nemiloşi şi necivilizaţi.

“DE UNUL SINGUR”

Politica externǎ americanǎ a fost de la început îndreptatǎ asupra autonomiei.

Americanii voiau sǎ fie independenţi, un stat încrezǎtor în sine, un stat cu o politicǎ
expansionistǎ în continentele americane şi izolaţioniste în restul lumii. De aceea statele Unite
ale Americii nu au intrat în primul rǎzboi mondial decât dupǎ 3 ani de la începerea acestuia,
cu un an înainte de terminare, iar în al doilea rǎzboi mondial s-au alǎturat aliaţilor dupǎ doi
ani, abia dupǎ atacurile japoneze de la Pearl Harbor şi Hawaii.
Înainte de cel de-al doilea rǎzboi mondial , conform teoriei hobbesiane, numai o
stabilirea unei autoritǎţi suverane putea asigura progresul material, pacea fiind menţinutǎ dacǎ
o ţarǎ obţinea hegemonia şi îşi impunea voinţa asupra celorlalte ţǎri.
Ideea lui Hobbes a fost combǎtutǎ de cǎtre liberali care porneau de la ideea iluministǎ
cǎ interesul material este cel mai bune promovat de pieţele libere şi liberalizarea schimburilor
atǎt în interior cât şi în exterior. Adoptând ideea liberalǎ, Marea Britanie a devenit o mare
putere mondialǎ hegemonicǎ.
Cel de-al doilea rǎzboi mondial a dat naştere la douǎ mari puteri planetare, Statele
Unite ale Americii şi Uniunea sovieticǎ. Cǎderea Uniunii Sovietice a lǎsat loc liber, spre
sfârşitul anilor ’80 Statelor Unite ale Americii sǎ spere la crearea unei pieţe capitaliste
globale. În politica externǎ a Statelor Unite ale Americii s-a simţit o schimbare dupǎ ce la
putere a venit George W. Bush. Conservatorii doreau revenirea la vechea politicǎ externǎ
bazatǎ pe autonomie, la apǎrarea intereselor proprii.
 Atentatele teroriste asupra World Trade Center (WTC) şi Pentagon au fǎcut Statele
Unite ale Americii sǎ se elibereze de angajamentele globale anterioare şi sǎ refuze noile
iniţiative la nivel planetar. Statul american a început o nouǎ politicǎ externǎ descrisǎ ca
“autoapǎrare anticipatǎ” ce îi dǎdea dreptul de a ataca orice ţarǎ bǎnuitǎ cǎ ar adǎposti sau
finanţa terorişti.

VIZIUNI DIVERGENTE ASUPRA LUMII

Prǎpastia ce desparte Statele Unite ale Americii de Uniunea Europeanǎ este politica
externǎ ce se bazeazǎ pe “egoism” în cazul Statelor Unite ale Americii si pe “solidaritate” în
cazul Uniunii Europene. Deşi intervenţia europenilor în conflictul din Irak, menitǎ sǎ sprijine
Statele Unite ale Americii, era privitǎ ca un motiv de divizare a statelor Uniunii acest lucru nu
a fǎcut decât contrariul.
“Visul american” este foarte diferit de “visul european”. Prioritar pentru europeni sunt
libertǎţile de care se bucurǎ aceştia fǎrǎ nicio constrângere, fǎrǎ un stat suveran care sǎ
submineze drepturile omului, asa cum se întâmplǎ în cazul americanilor. Chiar şi dupǎ
atentatele de la WTC, printr-un sondaj efectuat de German Marshall Fund, americanii au
arǎtat cǎ preferǎ o politicǎ externǎ multilateralǎ şi cǎ o invazie asupra Irakului nu ar trebui
fǎcutǎ decât cu acordul ONU, însǎ ciferele s-au schimbat dupǎ hotǎrârea preşedintelui Bush
de a trimite trupele militare în Irak, doar 25% opunându-se invaziei.
Statele europene militeazǎ pentru integrare şi includere, renunţând astfel la
suveranitate în favoarea Uniunii Europene, în timp ce Statele Unite ale Americii au ales partea
opusǎ, nu vor sǎ renunţe la suveranitate şi nici sǎ o diminueze.

VISUL EUROPEAN AL UNEI PĂCI ETERNE

Politica externǎ şi de securitate europeanǎ se bazeazǎ pe extinderea pǎcii , şi nu pe

acumularea de putere. Trecutul sângeros cauzat de politica de forţǎ a fǎcut ca statele sǎ işi lase
armele jos şi sǎ declare pace. Ministrul de Externe german Joschka Fischer este vocea
europenilor care sunt hotǎrâţi sǎ nu mai permitǎ declanşarea unui rǎzboi din cauza rivalitǎţilor
naţionale. Noul vis european bazat pe pace are radǎcini în cele mai vechi timpuri, când
filosoful Immanuel Kant a adus în discuţie ideea de “pace universalǎ” bazatǎ pe crearea unei
“republici mondiale”. Guvernul mondial nu s-a înfiinţat însǎ europenii au acum la bazǎ
respectul reciproc, empatia şi negocierea în locul ultimatumurilor.
Romano Prodi afirma cǎ vrea ca Uniunea Europeanǎ sǎ devinǎ o superputere. Acest
lucru a dat naştere la divergenţe, deoarece europenii şi americanii dau sensuri diferite
cuvântului ”superputere”. Pentru europeni superputerea de care vorbea Prodi este un statut
care face ca Uniunea Europeanǎ sǎ conlucreze mai bine cu Statele Unite ale Americii, pe când
americanii vǎd o ameninţare, ei susţinând cǎ statele Unite ale Americii ar trebui sǎ fie unica
superputere a lumii.
Şi în cazul chltuielilor pentru apǎrare americanii şi europenii au concepţii diferite.
Europenii vor sǎ menţinǎ cheltuielile la aceleaşi cote chiar sǎ le micşoreze pe când americanii
vor sǎ la creascǎ. Europenii vor sǎ redirecţioneze aceste fonduri pentru susţinerea ideii lor
foarte diferite asupra modului cum trebuie dusǎ politica externǎ şi de securitate.
Deşi existǎ multe lucruri care atrag lumea cǎtre Statele Unite ale Americii, tot mai
mulţi se îndreaptǎ cǎtre “visul european”, bazat pe diversitate culturalǎ, drepturile universale
ale omului, calitatea vieţii, includere şi coexisteţǎ paşnicǎ.

UN NOU TIP DE FORŢE ARMATE

 Politica externǎ şi de securitate europeanǎ are la bazǎ 2 piloni operaţionali: rolul
forţelor armate este de a promova ideea de pace, iar ajutorul economic este folosit pentru
asigurarea unei cooperǎri sporite între ţǎri.
Forţele militare diferǎ de cele din trecut. Soldaţii nu işi mai riscǎ viaţa pentru a omorî
inamicul ci pentru a proteja civilii, nu mai subjugǎ popoare ci a proteja drepturile universale
ale acestuia.
Ajutorul extern oferit de cǎtre Statele Unite ale Americii se ridicǎ la 0,1% din PIB, pe
când Uniunea Europeanǎ alocǎ de trei ori mai mult. Europa depǎşeşte Statele Unite ale
Americii in cazul ajutorului extern, cu excepţia ajutoarelor alimentare.
Diferenţa privind nivelul cheltuielilor aferente domeniului militar au ieşit în evidenţǎ
odatǎ cu conflictul de la Kosovo. Trupele europene au fost slab instruite şi mai ales slab
tehnologizate. Echipamentele militarilor europeni erau demodate şi puţine la numǎr pe când
americanii au investit multe fonduri în cercetare militarǎ, iar rezultatele se vǎd. Degeaba
europenii au 2 milioane de soldaţi, iar americanii au 1,4 milioane, dacǎ gradul de înzestrare
din punct de vedere tehnologic este mic. Din punct de vedere al domeniului militar Uniunea
Europeanǎ lasǎ de dorit, niciodatǎ nu vom putea ajunge la nivelul Statelr Unite ale Americii
dacǎ bugetul militar nu va creşte.

ASUMAREA RESPONSABILITĂŢII PENTRU PROPRIA APĂRARE

Statele Unite ale Americii doreşte ca Uniunea Europeanǎ sǎ creascǎ nivelul

cheltuielilor alocate domeniului militar. În 1998 Marea Britanie şi Franţa au semnat la St.
Malo o declaraţie menitǎ sǎ întǎreascǎ capacitatea de autoapǎrare a Uniunii Europene. Un an
mai târziu, în urma summitului de la Helsinki, Uniunea Europeanǎ a creat o forţǎ operaţionalǎ
de reacţie rapidǎ de 60.000 soldaţi menitǎ sa Îndeplineascǎ misiuni umanitare, de menţinere a
pǎcii şi rezolvare a crizelor. Acest lucru i-a deranjat pe americani şi chiar au avertizat Uniunea
Europeanǎ sǎ nu încerce sǎ creeze o superputere militarǎ menitǎ sǎ submineze Statele Unite
ale Americii. Dacǎ Uniunea Europeanǎ finanţeazǎ din ce în ce mai mult misiunile militare,
puterea de decizie a acesteia ar trebui sǎ creascǎ, sa fie mai independenţi de americani.
Europenii au spus de fiecare datǎ însǎ cǎ NATO va rǎmâne principala organizaţie de
securitate din Europa.

AL DOILEA ILUMINISM

În anul 2003, prin publicaţia “Our Final Hour” astronomul Sir Martin Rees a dat mass-
mediei un nou subiect controversat prin afirmaţia cǎ omenirea are şanse slabe sǎ
supravieţuiascǎ secolului XXI.

EXISTĂ LIMITE PENTRU INVESTIGAŢIA ŞTIINŢIFICĂ?

Rees avertizeazǎ cǎ unele investigaţii ştiinţifice nu ar trebui efectuate deoarece dǎ

naştere unui mare risc asupra existenţei civilizaţiei umane. Exemplul dat este proiectul iniţiat
în anul 2000 la Brookhaven, care are avea ca scop reproducerea condiţiile existente în
momentul big bang-ului. Aceasta concentraţie de energie ar putea avea trei urmǎri
dezastruoase: formarea unei gǎuri negre, a unei materii vâscoase sau chiar transformarea
forţelor subatomice ale spaţiului însuşi, toate cele trei lucruri ducând la dispariţia omenirii.
Chiar dacǎ probabilitatea ca acest lucru sǎ se întâmple este foarte, foarte micǎ existǎ şi acel
mic procent ca acest lucru sǎ aibe loc.
 Majoritatea oamenilor de ştiinţǎ au fost împotriva astronomului Rees argumentând cǎ
şi focul a fost o descoperire ştiinţificǎ şi nu putem sta în calea progresului.
Americanii au fost întotdeauna de partea iluminiştilor, de partea progresului, a
tehnologizǎrii, europenii încep sǎ se depǎrteze de modul de abordare al americanilor în
domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Optimismul îi caracterizeazǎ pe americani, uşurinţa cu care îşi
asumǎ riscurile, vǎzâd oprtunitǎţi şi nu piedici oriunde s-ar uita. Europenii au fost întotdeauna
mai atenţi la aspectele negative ale unei cercetǎri ştiinţifice. Conflictele despre ştiinţǎ şi
tehnologie dintre americani şi europeni sunt intr-o continuǎ creştere ocupând astfel un loc
important în dezbaterile de politicǎ publicǎ.

POVARA DOVEZII

Un alt conflict s-a iscat între Uniunea Europeanǎ şi Statele Unite ale Americii odatǎ cu
apariţia alimentelor modificate genetic. Americanii au permis introducerea pe scarǎ largǎ a
alimentelor modificate genetic pe cǎnd europenii au adoptat legi privind etichetarea şi
controlarea strictǎ a alimentelor modificate genetic. Uniunea a fost astfel acuzatǎ cǎ se
foloseşte de acest lucru pentru a obţine diverse concesii în urma schimburilor. În urma unui
sondaj peste trei sferturi din populaţia Italiei, Germaniei si a Franţei se opune alimentelor
modificate genetic.
Comisia Europeanǎ a propus noi reglementǎri şi în domeniul substantelor chimice
folosite în tratarea pǎmântului şi a materiei prime obţinute pe sol. Dacǎ în America substanţele
sunt considerate iniţial nedǎunǎtoare, iar rolul de a dovedi contrariul revine consumatorilor
sau Guvernului, în Europa aceste substanţe trebuie mai întâi testate şi apoi comercializate. Tot
în domeniul protecţiei mediului şi a omului Uniunea Europeanǎ a adoptat o lege care interzice
comercializarea produselor electronice ce conţin mercur, plumb sau alte metale grele. În timp
ce americanii mizeazǎ pe asumarea riscurilor, europenii pun accent pe prevenirea riscurilor.

PRINCIPIUL PRECAUŢIEI

Dupǎ ce a adoptat comunicatul din 2002 referitor la folosirea principiului precauţiei În

controlul reglementǎrii inovaţiilor în ştiinţǎ şi tehnologie şi introducerea de noi produse pe
piaţǎ, în societate şi în mediul înconjurǎtor, Comisia Europeanǎ suspendǎ activitǎţi în
întregime dacǎ existǎ dovezi care sǎ sugereze efecte negative în urma desfǎşurǎrii acestora.
Princiupiul precauţiei a fost folosit pentru prima datǎ în 1854 când investigaţiile unui
medic în ceea ce priveşte rǎspândirea holerei a fǎcut ca acele dovezi ce indicau rǎspândirea pe
altǎ cale decât aerul au stopat canalul de extindere a aceteia.
Principiul precauţiei e folosit de cǎtre guverne pentru a preveni anumite riscuri şi a
minimiza eventualele stricǎciuni. Adepţii principiului precauţiei susţin faptul cǎ dacǎ acesta ar
fi fost folosit şi în trecut s-ar fi evitat multe dezastre.
Drept urmare principiul precauţiei a fost inclus tratate internaţionale şi în acorduri
multilateralenbgcaej
Drept urmare principiul precauţiei a fost inclus în tratate internaţionale şi în acorduri
multilaterale, sperându-se astfel ca va deveni un standard de necontestat pentru reglementarea
şi supravegherea activitǎţilor ştiinţifice şi tehnologice în toatǎ lumea. Statele Unite ale
Americii au încercat prin orice mijloace sǎ conteste rigurozitatea cu care a fost abordat
principiul precauţiiei. Acest lucru se poate observa şi din felul în care americanii privesc
natura, ca pe un tezaur plin de resurse folositoare.
Principiul precauţiei sprijinǎ prin esenţa sa o gândire mult mai amplǎ asupra deciziilor
pe care le luǎm, a urmǎrilor acestora atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Trebuie sǎ
punem accentul mai mult pe legǎturile dintre lucrurile care existǎ şi în ce mǎsura activitǎţile
întreprinse îşi pun amprenta pe mediul înconjurǎtor şi a tuturor celorlalte aspecte din viaţa
cotidianǎ.