Razboiul din Kosovo

Termenul de Războiul din Kosovo (sau Conflictul din Kosovo) este folosit pentru a descrie două
conflicte militare paralele din Kosovo:

- 1996–1999: Conflict între forțele sârbe și iugoslave, și armata de eliberare din

Kosovo, o grupare paramilitară de gherilă a etnicilor albanezi, susținută de NATO.
- 1999: Războiul dintre Republica federală Iugoslavia și NATO, în perioada 24
martie - 10 iunie 1999 cu scopul de atac asupra civililor și armatei Iugoslaviei, rebelii
albanezi continuând războiul cu forțele iugoslave, printre care o deplasare masivă a
populației în Kosovo.

Cauze

Este greu de stabilit cu precizie care a fost punctul de plecare real de la care a pornit razboiul si
probabil ca nici nu a fost un motiv singular. Cel putin la suprafata au fost vizibile mai multe feluri de
interese care au fost jucate in conflictul din Kosovo: de la incercarea disperata a NATO de a juca un rol
dupa Razboiul Rece pana la dorinta lui Clinton de a gasi un dusman concret in perioada post-Lewinsky,
pentru a arata – urbi et orbi – ca este un om de stat moral responsabil. De la dorinta SUA de a-si reafirma
pozitia in relatiile transatlantice in contextul Tratatului de la Amsterdam si a aplicarii uniunii monetare
europene la dorinta statelor UE de a preveni afluxul de milioane de refugiati kosovari. De la
autoprezentarea fortei militare ca un fel de elita transnationala la interese industriale si tehnologice.

Un rol covarsitor in declansarea razboiului impotriva Serbiei il poarta si un anumit discurs despre
putere, de sorginte americana in cea mai mare parte, discursul moral al “Occidentului” (de exemplu,
NATO ca o “comunitate de valori”) in perioada de dupa Razboiul Rece. Incercand sa se autoimpuna ca o
norma de comportament globala, discursul moral pretinde ca sprijina uneori suveranitatea (Kuweit),
alteori drepturile omului (Kosovo) ba chiar recent, brusc, ii invoca pana si pe kurzii turci de care nu a
pasat nimanui in ultimii zece ani. Noutatea povestirilor, ca sa nu spunem basmelor, despre “axa Raului”
cu care s-ar confrunta aprig cavalerii americani ai justitiei universale, istorisite la gura sobei de inteleptul
Obi One Kenobi din Texas este structura narativa specifica superproductiilor de gang Hollywoodiene.
Poleiala si paietele acestui nou discurs “etic” - in realitate unul despre putere si expansiune, nu pot
ascunde tenebrele din fundal unde se ghiceste instrumentalizarea in propriu avantaj a conflictelor
specifice, actualele afirmatii – povestiri – cum le-am zis cu ingaduinta - urmand o veche traditie, de
secole, ce aminteste retorica Omului Alb, discursul care a insotit colonizarea occidentala in ultimii 500 de
ani.

NATO a devenit dintr-o forta defensiva de protectie a Europei in fata amenintarii rusesti o forta de
interventie americana, un instrument de impunere – manu militari - a intereselor economice, politice si
geostrategice americane, in principal. Aceasta transformare care a remodelat NATO pe liniile de forta ale
conceptelor geo-strategice americane este una dintre semnificatiile importante ale razboiului pentru
Kosovo. Ca urmare a schimbarii vadite a rolului si functionarii Aliantei pe durata razboiului dar mai ales
incheierea bombardamentelor au aparut la suprafata profunde discordante dintre partenerii NATO asupra
rolului si rostului aliantei. Dezbaterea asupra utilitatii reale a NATO are deja un istoric.
 Astfel, in noiembrie 1991, la conferinta de la Roma, presedintele Frantei, Francois Mitterrand a
lansat propunerea dezvoltarii unei organizatii de aparare europene care formal ar fi urmat sa fie asociata
cu NATO dar in acelasi timp ar fi avut calitatea de a actiona independent de Statele Unite. Argumentul era
faptul ca, odata cu disolutia Pactului de la Varsovia, in iulie 1991, necesitatea protectiei Europei de catre
americani disparea (in prezent in Europa se afla 62 000 de militari americani). Ceilalti membri europeni au
respins ideea constructiei unei aliante militare independente care ar fi putut duce la disolutia NATO, iar
de atunci incercarile europene de creare a unui sistem de aparare distinct nu au mers mai departe de
gesturi si declaratii simbolice.

Intre timp, odata cu transformarea NATO

intr-o forta de interventie globala, Statelor
Unite revenindu-le rolul dominant, Franta a
tras concluzia ca este necesara o mai
puternica integrare militara alaturi de NATO.
Ca atare in timpul interventiei militare
impotriva Yugoslaviei, dintre toate natiunile
europene Franta a contribuit cu cel mai
important contigent de soldati. Cu toate
acestea, sistematic, Franta a fost evitata sau
chiar exclusa din procesul deciziilor militare
in timpul ostilitatilor.

Situatia Frantei nu a fost singulara,

iar dupa razboi s-au facut auzite din ce in ce
mai multe plangeri ale aliatilor europeni
deranjati de stilul de conducere american.
Divergentele au fost mult mai multe dar
datorita masurilor de cenzura miltara au
razbatut la suprafata doar cateva
semnificative, printre altele cu privire la
selectia tintelor, de exemplu. In esenta era
clar ca americanii vad in alb si negru, sau mai exact in rosu si negru fie si daca avem in vedere ca pilotii
americani ii numeau pe sarbi “rosii”, asa cum fusesera invatati sa denumeasca dusmanul in timpul
razboiului rece (este interesanta schematizarea dincolo de orice limita a perceptiilor americane despre
sarbi – in acest context. Se pare ca nimeni nu le-a spus pilotilor americani ca Iugoslavia a fost liderul
miscarii tarilor nealiniate, nici despre ostilitatea cvasirecunoscuta dintre sovietici si sarbi, de dupa al
doilea razboi mondial, aceeasi perioada in care Statele Unite sprijineau logistic Uniunea Sovietica. Ca
atare “rosii”, ar fi putut fi desemnati sarbii, admitand existenta unui tipar logic, doar, poate, in urma
americanilor).

Razboiul impotriva Iugoslaviei a readus la suprafata tensiunile dintre Lumea Veche si Lumea
Noua iar hegemonia americana a reinceput sa fie pusa in discutie in plan european, cu atat mai mult cu
cat imediat dupa razboi, dolarul american a surclasat proaspata moneda europeana, care a ajuns in raport
de subordonare fata de dolarul american.
 Forte implicate

Combatanți

Armata de Eliberare din Kosovo  Iugoslavia

 Voluntari Mujahideen  Poliția sârbă

NATO+  Forțe paramilitare sârbe

Participanți activi:
 Albania
 Belgia
Canada
Danemarca
 Franța
Germania
 Italia
 Olanda
 Norvegia
 Polonia
Portugalia
 Spania
 Turcia
 Regatul Unit
 Statele Unite ale Americii

Conducători

 Wesley Clark  Slobodan Milošević

 Javier Solana  Dragoljub Ojdanić
 Svetozar Marjanović
 Adem Jashari
 Nebojša Pavković
 Suleiman Selimi

 Agim Çeku

Efective

NATO: 1,031+ avioane  Serbia 114,000 soldiers

12,000-20,000 soldați  Serbia 20,000 police
(Luptatori UCK)  Serbia 15,000 de voluntari
6,000-8,000 so;dați
(Surse sârbe)
Desfasurarea conflictelor

Politica de rezistență pasivă a lui Rugova a reușit să mențină Kosovo în liniște în

timpul războiului cu Slovenia, și războaiele cu Bosnia și Croația la începutul anilor '90. Cu
toate acestea, cum a fost evidențiată prin apariția UCK, a dus la creșterea frustrărilor
populației albaneze. La mijlocul anilor '90, Rugova a pledat pentru o forță de menținere a
păcii ale Națiunilor Unite pentru Kosovo. În 1997, Miloșevici a fost promovat la funcția de
Președinte al Republicii Federale Iugoslavia (Serbia și Muntenegru, care cuprinde Încă de la
începuturile sale, în aprilie 1992).

Continuarea represiunii sârbe, a radicalizat mulți albanezi, unii dintre ei susținând că

numai cu ajutorul rezistenței armelor se poate duce la o schimbare a situației. Pe 22 aprilie
1996, patru atacuri la personalul de securitate sârb s-au efectuat aproape simultan în mai
multe părți ale provinciei Kosovo. O organizație până atunci necunoscută, numită "Armata de
Eliberare din Kosovo" (UCK) declarase că este responsabilă pentru aceste fapte. Originea
UCK a fost prima dată necunoscută. De fapt, inițial era un clan mic, dar grupul format de
albanezii extremiști nu era foarte bine pregătit, mulți dintre aceștia fiind din regiunea Drenica
din vestul provinciei Kosovo. UCK a constat în principal din fermierii locali, din strămutați și
din someri.

Se presupune că UCK a primit suport material și financiar din partea albanezilor

kosovari și din partea lorzilor de droguri albaneze stabiliți în alte locuri din Europa. La
începutul anului 1997, Albania s-a prăbușit în haos după căderea președintelui Sali Berisha.
Rezervele de material militar au fost jefuite cu impunitate de bande criminale cu cea mai mare
parte a obiectivelor de metal oprindu-se până în vestul provinciei Kosovo, astfel mărind
creșterea de arsenal pentru UCK. Bujar Bukoshi, umbra prim-ministru în exil (la Zürich,
Elveția), a înființat un grup numit FARK (Forțele Armate ale Republicii Kosova), care a fost
raportat că a fost desființată și absorbită de UCK în 1998.

Cei mai mulți albanezi au văzut UCK ca "luptători de libertate" legitimi, în timp ce
guvernul iugoslav îi considera "teroriști" atacând poliția si civilii.

În 1998, Departamentul de Stat al SUA listase UCK ca o organizație teroristă, și în

1999, a Comitetul de Politică Republican a Senatului Statelor Unite și-a exprimat necazurile
cu "alianța eficientă" a administrației Clinton, cu UCK ca urmare a "numeroaselor rapoarte
din surse neoficiale, că UCK este foarte mult implicat cu: extinderea rețelei de crime albaneze
(...), [și cu] organizații teroriste, motivate de ideologia islamismului radical, inclusiv bunuri
din partea Iranului și a cunoscutul Osama Bin Laden (...)."

În 2000, un articol BBC, a declarat că NATO în război arată modul în care Statele
Unite, care a descris UCK ca "organizație teroristă", dorește să formeze o relație cu
aceasta[18].

Ministru plenipotențiar din partea SUA, Robert Gelbard a raportat că UCK este o
organizație de teroriști. Răspunzând la critici, el a precizat ulterior la Casa de Comisie pentru
Relații Internaționale, că "în timp ce au comis 'fapte teroriste' nu au fost clasificate legal de
către Guvernul SUA ca o organizație teroristă". În iunie 1998, el a discutat cu doi bărbați care
pretindeau că sunt lideri politici.
 De asemenea, trebuie remarcat faptul că nici Statele Unite, nici alte puteri
influențabile n-au făcut nici un efort serios pentru a opri banii sau armele canalizate în
Kosovo.

În același timp, SUA a ținut un "zid exterior de sancțiuni" asupra Iugoslaviei, care a
fost legat de o serie de probleme, Kosovo fiind una dintre ele. Acestea au fost menținute în
ciuda acordului de la Dayton, pentru a termina toate sancțiunile. Administrarea Clinton a
susținut că Dayton a obligat Iugoslavia țină discuții cu Rugova despre Kosovo.

Criza a escaladat în decembrie 1997 la reuniunea Consiliului de Punere în Aplicare

Păcii de la Bonn, unde Comunitatea Internațională (așa cum este definit în Acordul de la
Dayton) a acceptat să ofere Înaltul Reprezentant în Bosnia puteri mari, inclusiv dreptul de a
demite liderii aleși. În același timp, diplomații occidentali au insistat să discute despre
Kosovo și că Serbia și Iugoslavia fi receptive la cererile albanezilor din provincie. Delegația
din partea Serbiei, a luat cu asalt întâlnirea în protest.

Acesta a fost urmat de întoarcerea din Grupul de Contact, care a supravegheat ultimele
faze ale conflictului bosniac, și declarațiile puterii europene cerând Serbiei să rezolve
problema cu Kosovo.

Brusc, atacurile UCK s-au intensificat, centrate în zona văii Drenica aranjate de Adem
Jashari la un anumit punct focal. După câteva zile când Robert Gelbard a descris UCK ca un
grup terorist, poliția sârbă a răspuns atacurilor UCK în zona Likosane, prigonind o parte din
UCK la Cirez, ducând la moartea a 30 de civili albanezi și patru polițiști sârbi. Prima acțiune
serioasă de război a început.

În ciuda unor acuzații de crime și execuții sumare de civili, condamnările capitalelor

occidentale nu erau atât de volubile pe cât urma să fie. Poliția sârbă a început să-l urmărească
pe Jashari și pe discipolii săi în satul Prekaz. Un schimb violent de focuri asupra grupului lui
Jashari a condus la un masacru de 60 de albanezi, din care optsprezece au fost femei și zece
au fost sub vârsta de șaisprezece. Acest eveniment de la 5 martie, a provocat multe
condamnări din partea capitalelor Occidentului. Madeleine Albright a declarat că "această
criză nu este o afacere internă a RFI".

Pe 24 martie, forțele sârbe au înconjurat satul Glodjane, în zona operațională din

Dukagjin și a atacat un grup de rebeli. În ciuda puterii superioare, de forțele sârbe nu au reușit
să distrugă unitatea UCK care a fost obiectivul lor. Deși au existat decese și răniri grave ale
albanezilor, insurgența în Glodjane a fost departe de a se opri. A fost, de fapt, unul din cele
mai puternice centre de rezistență, ce urma să devină în cadrul apropierii războiului.

Un alt centru de activitate UCK a fost o parte din nordul Albaniei în apropierea
frontierei, în centrul orașului Tropoje. Ca urmare a conflictului civil albanez din 1997, unele
părți din Albania au ajuns dincolo de raza de acțiune a autorităților naționale. Mai mult decât
atât, armurile armatei albaneze au fost jefuite. Multe din aceste arme jefuite au ajuns în
mâinile a UCK în timp ce UCk a preluat zona de frontieră. Acesta a fost un teren de așteptare
pentru atacuri, precum și pentru transportul maritim de arme la fortăreața Drenica. Drumul
dintre ceste zone au pătruns din Djakovica, câmpiile din Metohia, către Kilna și au fost cele
mai afectate zone de activitate UCK la început.
 Primul scop al UCK a fost să se mute de la fortăreața din Drenica împreună cu aceasta
în Albania iar acest lucru ar putea contura primele luni de luptă.

De asemenea, sârbii au continuat eforturile de diplomație, încercând să organizeze

discuții cu personalul lui Ibrahim Rugova (discuții care Rugova și personalul său a refuzat să
participe). După mai multe întâlniri ce nu au dat rezultat, președintele delegației sârbe, a
invitat reprezentanții grupurilor minoritare din Kosovo pentru a asista și susține invitația
albanezi. Președintele sârb Milano Milutinović a participat la una din întâlniri, deși Rugova
nu a fost prezent. Acesta împreună cu personalul său a insistat să discute cu oficialitățile
iugoslave și nu cele "sârbe" numai pentru a discuta despre modalitățile de a realiza
independența Kosovo.

De asemenea un nou guvern sârb a fost format în acest moment, condus de către
Partidul Socialist din Serbia și Partidul Radical Sârb. Președintele ultra-naționalist al
Partidului Radical Vojislav Šešelj a devenit viceprim-ministru. Aceasta a crescut
nemulțumirea cu poziția Serbiei între diplomații occidentali și purtători de cuvânt.

La începutul lunii aprilie, Serbia a amenajat un referendum cu privire la problema de

interferență străină în Kosovo.Alegătorii sârbi au respins decisiv interferența străină în
această criză. În același timp, UCK a cerut o mare parte din zonă și din jurul Decani,
controlând un teritoriu cu sediul în satul Glodjane, ce cuprindea împrejurimile sale. Astfel, pe
31 mai 1998, armata iugoslavă și poliția internă a ministerului sârb început o operațiune
pentru a elimina frontiera UCK. NATO a răspuns la această ofensivă în mijlocul lunii iunie cu
operațiune "Determined Falcon", un spectacol în aer asupra granițelor iugoslave.

În acest timp, președintele iugoslav Miloșevici a ajuns la o înțelegere cu Boris Yeltsin

a Rusiei de a opri operațiunile ofensive și pregătirea pentru convorbirile cu albanezi, care,
prin această criză, a refuzat să vorbesc cu partea sârbă, dar nu și cu cea iugoslavă. De fapt
singura întâlnire între Milosevic și Ibrahim Rugova a avut loc la 15 mai, la Belgrad, două zile
după ce Richard Holbrooke a anunțat că va avea loc. O lună mai târziu, după o excursie la
Belgrad, Holbrooke l-a amenințat pe Miloșevici că dacă nu ascultă de "ceea ce a rămas din
țara ta va imploda vizitând zonele de frontieră afectate de luptă la începutul lunii iunie; acolo,
el s-a fost fotografiat cu UCK. Publicarea acestor imagini a însemnat pentru suporterii,
simpatizanții și a observatorilor UCK, că SUA s-a decis să susțină UCK și oprirea asupririi
populației albaneze din Kosovo.

Acordul de la Yeltsin, a inclus reprezentanții internaționali ai lui Miloșevici pentru

institui o misiune în Kosovo și Metohia pentru a monitoriza situația de acolo. Aceasta a fost
Misiunea pentru Observarea Diplomatică din Kosovo (KDOM), care a început operațiunile de
la începutul lunii iulie. Guvernului american a salutat această parte a acordului, dar a denunțat
inițiativa de apel pentru a înceta focul reciproc. Mai degrabă, americanii au cerut ca partea
sârbilor-iugoslavi să înceteze de focul "fără legătură ... la o încetare a activității teroriste".

Din iunie până la mijlocul lunii iulie UCK s-a menținut în avans.UCK a înconjurat
Pec, Djakovica, și au înființat o capitală intermediară în orașul Mališevo (la nord de
Orahovac). Trupele UCK s-au înfiltrat în Suva Réka și la nord în zona de vest din Priștina.
Aceștia au amenințat mina de cărbuni Belacevec și i-au prins la sfârșitul lunii iunie,
amenințând rezervele de energie din regiune.
 Cursul s-a schimbat în mijlocul lunii iulie atunci când UCK a capturat orașul
Orahovac. De asemenea pe 17 iulie 1998 cele două sate din apropiere de Orahovac, Retimlije
și Opteruša au fost capturate. Similar, sau chiar mai puține evenimente sistematice au avut loc
in orașul Orahovac și în satul sârb Velika hoċa. Mănăstirea ortodoxă din Zociste situată la 5
km de Orehovac - renumita pentru relicve din Viețile Sfinților Kosmas și Damianos și
venerate de albanezi - a fost jefuită, călugării acesteia deportați la o închisoare din tabără
UCK și, în timp ce a fost pustiită, biserica mănăstirii și construcțiile sale au fost a dărâmate
până în temelii de mine explozive. Aceasta a condus la o serie de ofensive sârbe și iugoslave,
care vor continua până la început de august.

Un nou set de atacuri UCK la mijlocul lunii august a declanșat operațiuni ale
Iugoslaviei în sud-centrul provinciei Kosovo la sud de drumul dintre Pristina-Pec. Acesta s-a
sfârșit odată cu capturarea Klecka pe data de 23 august și cu descoperirea a unei activități de
crematoriu conduse de UCK în care unele dintre victime au fost de găsite. La 1 septembrie
UCK a continuat o ofensivă în jurul orașului Prizren, cauzând prezența armatei Iugoslaviei. În
Metohia, în jurul orașului Pec, un alt ofensator a cauzat condamnarea în timp ce oficialii
internaționali și-au exprimat teama că o coloană mare de persoane strămutate fi atacată.

La începutul mijlocul lunii septembrie, pentru prima dată, au fost raportate activități
UCK în nordul provinciei Kosovo, în jurul orașului Podujevo. În cele din urmă, la sfârșitul lui
septembrie a determinarea unui efort a fost făcut pentru a elimina prezența CUK din părțile
nordice și centrale în Kosovo și din valea Drenica. În acest timp mai multe amenințări au fost
făcute de capitalele occidentale, dar acestea au fost mai temperat oarecum de alegerile din
Bosnia așa cum ei nu au dorit câștigarea alegerilor de către radicalii și democrații sârbi. În
urma alegerilor, cu toate acestea, amenințările s-au intensificat din nou, dar a fost nevoie de
un eveniment entuziasmat. Acesta a apărut pe 28 septembrie când cadavrele mutilate ale unei
famili au fost descoperite de către KDOM în afara satului Gornje Obrinje; sângeroasa
descoperire a devenit întruchiparea imaginii pentru următorul război.

Cealaltă problemă majoră pentru cei care nu au văzut nici o opțiune, decât să recurgă
la folosirea forței a fost estimată la 250,000 de albanezi strămutați, dintre care 30000 au fost
în pădure, fără îmbrăcăminte pentru a ține de cald sau adăpost, cu apropierea rapidă a iernii.

În același timp, Ambasadorul SUA al Republicii Macedoniei, Christopher Hill, a

condus diplomația suveică dintre delegația albaneză și autoritățile iugoslave și sârbe. Aceste
întâlniri care au fost modelarea a unui așa numit plan pentru menținerea păcii discutat în
perioada unei planificări NATO de ocupare a provinciei Kosovo.

Pe o perioadă de două săptămâni, amenințările s-au intensificat, culminând cu pornirea

Ordinului de Activiționare NATO. Totul a fost gata ca bombele să poată zbura; Richard
Holbrooke a plecat la Belgrad, în speranța de a ajunge la o înțelegere cu Milosevic cu privire
la punerea în aplicare a unei prezențe NATO în Kosovo. Cu el a venit generalul Michael
Short, care a amenințat că va distruge Belgradul. Discuțiile lungi și dureroase au dus la
Acordul de Verificare cu privire la Kosovo, pe data de 12 octombrie 1998.

Oficial, comunitatea internațională, a cerut încetarea luptelor. Ea a cerut în special ca

sârbii să sfârșească ofensivele sale împotriva UCK (fără a menționa un sfârșit a atacurilor
comise de UCK) în timp ce încerca să convingă UCK să scadă interesul pentru independență.
Mai mult decât atât, au fost făcute încercări de a-l convinge pe Miloșevici să permită trupelor
NATO de menținere a păcii să intre în Kosovo. Acest lucru, au susținut ei, ar permite lui
Christopher Hill să continue procesul de pace și de a accepta un acord de pace. O încetare a
focurilor a fost oprită, începând cu 25 octombrie 1998. A fost urmat de Misiunea de
Verificare Kosovo (KVM), care a fost mare contingent ne înarmat de monitoarele de pace
OSCE (oficial cunoscute ca verificatoare) mutate în Kosovo. Insuficiența lor a fost evident de
la început. Acestea au fost poreclite "ceasurile portocale" cu referire la vehiculele lor colorate
deschis (în limba engleză, un "ceas portocaliu" semnifică un obiect nefolositor). Încetarea
focurilor s-au oprit într-un interval de câteva săptămâni și combaterea a fost reluată în
decembrie 1998, după ce UCK a ocupat câteva buncăre de cărbuni cu vedere strategică la
drumul dintre Priștina și Podujevo nu cu mult timp după Masacrul Panda Bar după ce aceștia
au tras într-o cafenea din Peć. Se presupune că UCK a asasinat primarul din Kosovo Polje.

În ianuarie-martie 1999 faza războiului, a adus creșterea nesiguranței în zonele urbane,

inclusiv a bombardamentelor și crime. Astfel de atacuri au avut loc în timpul discuțiilor de la
Rambouillet, în februarie în timp ce Acordul de Verificare din Kosovo s-a destrămat în martie
1999. Asasinate pe drumuri au continuat și au crescut, și au fost în confruntări militare,
printre alte locuri, în zona Vucitrn în februarie și zona Kacanik a fost neafectată la începutul
lunii martie.

Campania NATO de bombardare

Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999, care implică

până la 1000 de aeronave care operează în principal de la bazele din Italia și de aeronave de
transport staționate în Adriatica. Rachetele de croazieră Tomahawk au fost, de asemenea
utilizat pe scară largă, trase de la aeronave, nave si submarine. Toți membrii NATO au fost
implicați într-o oarecare măsură, chiar și Grecia, în ciuda opoziției sale publice, la război. Pe
parcursul a zece săptămâni de conflict, aeronavele NATO au zburat in peste 38000 misiuni de
luptă. Pentru forțele germane aeriene (Luftwaffe) a fost prima dată când au participat la un
conflict de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca

"sârbi afară, intrarea forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi". Astfel trupele iugoslave
trebuie retrase și înlocuite de forțele internaționale de menținere a păcii pentru a se asigura că
albanezii se vor putea întoarce la casele lor. Campania a fost inițial concepută pentru a
distruge defensiva aeriană iugoslavă și obiectivele militare de înaltă valoare. La început
aceasta nu a decurs tocmai conform planificărilor cu vremea rea împiedicând multe ieșiri
devreme. NATO a subestimat serios voința lui Miloșevici de a rezista: puțini de la Bruxelles
a crezut că a campania va dura mai mult de câteva zile și, deși bombardamentul inițial a fost
mai mult decât o înțepătură-țintuită, acesta a fost nicidecum aproape de bombardamentele
văzute în Bagdad, în 1991. Pe teren, campania sârbilor de purificare etnică a fost intensificată
și într-o săptămână de la începerea războiului peste 300,000 de albanezi kosovari au fugit în
Albania și Macedonia, cu alți câțiva mii strămutați în Kosovo. Prin aprilie, Organizația
Națiunilor Unite a raportat că 850,000 de oameni-marea majoritate albanezi-au fugit de la
casele lor.

Operațiunile militare NATO s-au schimbat din ce în ce mai mult la atacarea pe teren a
unităților iugoslave-lovind obiective mici precum tancurile și piese de artilerie-precum și
continuarea cu bombardament strategic. Această activitate a fost, totuși, foarte limitată de
politică, ca fiecare țintă necesară să fie aprobată de toate cele nouăsprezece statele membre.
Muntenegru a fost bombardat de mai multe ori, dar în cele din urmă NATO a încetat cu
scopul de a propti poziția importantă a liderului anti-Miloșevici, Đukanović. Așa numitele
obiective "cu dublă utilizare" folosite asupra civililor cât și asupra armatei, au fost atacate:
acesta include podul de peste Dunăre, fabrici, centrale electrice, instalații de telecomunicații-
contorezând mai ales-sediile centrale ale membiilor unui partid iugoslav de stânga, un partid
politic condus de soția lui Miloșevici, și turnul de difuzare a programelor de televiziune a
statului sârb. Unii au văzut aceste acțiuni ca încălcări ale legii internaționale, în special
Convențiile de la Geneva. NATO, însă a susținut că aceste facilitati au fost potențial utile
pentru armata iugoslavă și că bombardarea lor a fost astfel justificată.

La începutul lunii mai, un avion NATO a atacat un convoi de refugiați albanezi,

crezând că este un convoi militar iugoslav omorând în jur de cincizeci de persoane. NATO
și-a recunoscut greșeala cinci zile mai târziu, dar sârbii acuzat NATO că a atacat în mod
deliberat refugiații. Pe 7 mai, NATO a bombardat ambasada chineză de la Belgrad, omorând
trei jurnaliști chinezi, ofensând opinia publică chineză. NATO a susținut că țintea pozițiile
iugoslave. Statele Unite și NATO și-au cerut mai târziu scuze, spunând că acesta a avut loc
din cauza unei hărți învechite furnizate de CIA. Acest lucru a fost provocat de un raport
comun emis de ziarele The Observer (Regatul Unit) și Politiken (Danemarca) susținând că
NATO a bombardat intenționat ambasada pentru că a fost ar fi utilizată ca o stație de releu
pentru semnale radio ale armatei iugoslave. Bombardarea a încordat relațiile dintre China și
țările Occidentului, provocând demonstrații supărătoarea în afara ambasadelor Occidentale
din Beijing.

Într-un alt incident major-închisoarea Dubrava din Kosovo-guvernul iugoslav a

atribuit 85 de civili decedați la bombardarea NATO. Cercetările Human Rights Watch din
Kosovo a estimat că optsprezece prizonieri au fost uciși de bombele NATO pe 21 mai (trei
prizonieri și un gardian au fost uciși într-un atac ulterior pe 19 mai).

Până la începutul lunii aprilie, conflictul a părut mai aproape de o rezoluție, și țările
NATO au început să se gândească serios despre o operațiune pe sol-o invazie în Kosovo.
Acest lucru ar trebui să fie organizat foarte repede, înainte venirii iernii, și ar fi mult de lucru
pentru a îmbunătății drumurile de la porturile din Grecia și Albania pentru a lua în
considerare rutele de invazie prin Macedonia și nord-estul Albaniei. Președintele SUA, Bill
Clinton a fost însă extrem de reticenț să angajeze forțe americane pentru o ofensivă pe teren.
În schimb, Clinton, a autorizat o operațiune CIA pe teren pentru a antrena UCK, sabotând și
deztabilizând guvernul sârb. În același timp, negociatorii finlandezi și ruși au continuat să
încerce să-l convingă pe Miloșevici să dea înapoi. El a recunoscut în sfârșit că NATO vroia
foarte mult să rezolve conflictul într-un fel sau altul și faptul că Rusia nu va apăra Serbia, în
ciuda elocvenței puternice anti-NATO de la Moscova. Confruntându-se cu puțin alternative,
Miloșevici a acceptat condițiile oferite de echipa de mediere finlandeză-rusă și a fost de acord
cu o prezență militară în Kosovo, condusă de ONU, dar care încorporează trupe NATO.

Forțele norvegiene speciale Hærens Jegerkommando și Forsvarets Spesialkommando au

cooperat cu UCK pentru a aduna informații secrete. Pregătirea pentru invazia pe 12 iunie.
Forțele speciale norvegiene au șezut cu UCK pe muntele Ramno la granița dintre Macedonia
și Kosovo și au avut un excelent punct de a inspecta ce se întâmplă în provincie. Împreună cu
forțele speciale britanice, forțele speciale norvegiene au fost primele care au trecut granița în
Kosovo. Conform lui Keith Graves cu rețeaua de televiziune Sky News, norvegienii au fost
deja în Kosovo cu 2 zile înainte de luna martie, și printre alte forțe care au intrat în Priștina.
Treburile Hærens Jegerkommando și Forsvarets Spesialkommando au fost să elimine drumul
dintre partide și de a face înțelegeri cu localnici pentru implementarea păcii dintre sârbii și
albanezii kosovari. Acest lucru a fost făcut în condiții foarte dificile.

Retragerea armatei iugoslave și intrarea trupelor KFOR

La 12 iunie 1999, după ce Miloșevici a acceptat condițiile, trupele KFOR au început

să intre în Kosovo. KFOR, o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de
luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar de menținere a păcii. Acestea erau bazate
pe sediile centrale Allied Rapid Reaction Corps, comandate atunci de locotenentul general
Mike Jackson al Armatei Britanice. Aceasta a constat din forțele britanice, o brigadă a armatei
franceze, o brigadă a armatei germane, care au intrat din vest, în timp ce alte forțe avansau din
sud, și brigăzi ale armatei italiene și armatei statelor unite. Contribuția SUA, cunoscută ca
Forța Inițială de Intrare, a fost condusă de prima divizie blindată. Unitățile subordonate au
inclus armuri TF 1-35 de la orașul german Baumholder, al doilea batalion, parașute ale
regimului de infanterie 505 dn partea Fort Bragg din nordul Carolina; unitatea militară marină
26 de la tabăra Lejeune, din nordul Carolinei; primul batalion, regimul de infanterie 26 din
partea Schweinfurt (Germania), și trupe Echo, al 4-lea regimul de cavalerie, oferit tot din
partea Schweinfurt. De asemenea alături de forța SUA a fost armata Greciei, batalionul de
infanterie de mecanizare 501. Forțele inițiale SUA și-au stabilit zona de operare în jurul
orașelor din districtul Uroševac, viitoare tabără Bondsteel, și tabăra Monteith din orașul
Gnjilane și au petrecut patru luni-începutul unei șederi care continuă să colecteze date-
stabilind ordinea în sectorul sud-est din Kosovo. În timpul incursiunii inițiale, soldații SUA
au fost primiți cu aplauze de albanezi și au aruncat flori, în timp ce soldații SUA și KFOR s-
au răspândit în satele lor. Deși nu a fost întâlnită nici o rezistență, trei soldați SUA din partea
Forțelor de Intrare Inițiale și-au pierdut viețile în accidente.

În urma campaniei militare, implicarea soldaților de menținere a păcii din Rusia s-a
dovedit a fi dificilă și tensionată pentru forțele NATO din Kosovo. Rușii se așteptau să aibă
un singur sector în Kosovo, doar pentru a nu fi cu perspectivă de exploatare, sub comanda
NATO. Fără comunicare sau coordonare cu NATO, forțele NATO au pătruns în Kosovo din
Bosnia și au asediat aeroportul din Priștina. În plus, în iunie 2000, relațiile de comercializare
a armelor dintre Rusia și Serbia au fost expuse, care au dus la represalii și bombardamente a
zonelor de control ruse și de poliție. Avanpost pentru artilerist a fost stabilită pe un punct înalt
pe Valea Preševo, de artilerie de câmp Echo Battery 1/161 într-o încercare de a monitoriza și
a ajuta la eforturile de menținere a păcii în sectorul rus. Operând cu suport din partea artileriei
de câmp 2/3 a primei divizii armate, Battery a fost capabilă de a implementa cu succes și în
mod continuu de a opera radarul Firefinder care a permis forțelor NATO să ține sub
supraveghere activitățile în sector și în valea Preševo. În cele din urmă s-a ivit o înțelegere în
care forțele ruse au fost operate ca o unitate KFOR, nu sub comanda NATO.
 Efecte

Pierderi omenești

UCK: 2,000 Iugoslavia

NATO: 2 non-combatanți Serbia 3,000 + morți

Pe teren, campania sârbilor de purificare etnică a fost intensificată și într-o săptămână

de la începerea războiului peste 300,000 de albanezi kosovari au fugit în Albania și
Macedonia, cu alți câțiva mii strămutați în Kosovo. Prin aprilie, Organizația Națiunilor Unite
a raportat că 850,000 de oameni-marea majoritate albanezi-au fugit de la casele lor.

În anul 2003, Administraţia Interimară a Naţiunilor Unite în Kosovo a stabilit câteva

obiective ce trebuiesc îndeplinite pentru a se încadra în planul general de încheiere a misiunii
ONU până în anul 2007. Astfel, s-a stabilit ca un număr de 60.000 de refugiaţi (în special
persoane de etnie sârbă) să se întoarcă la vechile locuinţe. Această cifră este în opinia noastră
nerealizabilă şi estimăm ca nici măcar 10% dintre aceştia nu se vor reîntoarce. Încercările
timide de reîntoarcere din regiunea Gnjilane au fost nesemnificative şi au întâmpinat o
rezistenţă puternică din partea populaţiei locale. În această perioadă s-a demarat reconstrucţia
satului sârbesc Belo Polje din regiunea Peja (care este cunoscută pentru puternicele
sentimente antisârbeşti) unde urmează să se reîntoarcă în jur de 50 - 60 familii de etnie sârbă.
Acest proces este îngreunat şi de sentimentul de nesiguranţă pe care îl are încă populaţia de
etnie sârbă datorită atentatelor care au avut loc în regiune.

Reprezentantul Bisericii Ortodoxe sarbe, episcopul Atanasie Rakita, a afirmat ca

peste 40 de biserici si manastiri, multe din secolele XIII si XIV au fost distruse de etnicii
albanezi, chiar sub privirile soldatilor (crestini?!) ai KFOR. Bandele inarmate conduse
de sefi si sefuleti ai fostei UCK si-au facut de cap fara opreliste, atacand uneori inclusiv
soldati ai fortei KFOR considerati dupa parasirea provinciei de catre sarbi drept o
piedica in calea obtinerii independentei totale a provinciei, ideal exprimat fara incetare
de liderii UCK.

De la izbucnirea crizei iugoslave, in afara de canalele de comunicare deschise cu

Belgradul, Italia in special si-a asumat relatii speciale cu Muntenegru. Chiar si in timpul
embargoului, Italia a reactivat cursa ferryboat Bari-Bar si a transmis ajutoare micii
republici adriatice. Apoi, in primavara lui 1997, Roma si-a asumat conducerea fortei
internationale care a salvat Albania de la colaps, ceea ce demonstreaza decizia Italiei de
a interveni in procesul de control asupra Albaniei.

Revigorarea industriei petrolului ar putea fi un mijloc al iesirii Yugoslaviei din

marasmul economic. Cei zece ani de tranzitie din Europa de Est au izolat fosta Iugoslavie – cu
exceptia Sloveniei - in timp ce celalalt razboi care a facut ravagii in statele fostei Iugoslavii a
adus nivelul PIB inapoi la cotele din 1989.

Evaluarile variaza dar, in conformitate cu surse locale, dintre statele vecine, Croatia a
pierdut aproape 1,5 miliarde USD din PIB in 1999, Macedonia 0,5 miliarde USD, Bosnia–
Hertegovina (inclusiv Republica Srpska) aproape un miliard USD iar Romania si Ungaria
peste un miliard USD.

In timp ce cooperarea intre foste campuri de lupta nu pare a fi posibila, in mod

indirect, razboiul din Kosovo a recreat unele dintre vechile legaturi dintre republici din timpul
Federatiei Iugoslave de dinainte de 1989, in special in sectorul energetic si indeosebi in
industria petroliera.

Dupa ce NATO a inceput sa distruga rafinarii de petrol din Serbia, conducerea

monopolului petrolier croat INA din Zagreb a preluat procesarea petrolului din campurile
petroliere sarbe din Voivodina. Produsele derivate au fost trimise inapoi in Serbia pe raul
Sava. Rafinariile bosniace din Bosanski Brod, Republica Srpska, au facut o oferta similara.

In ce priveste misiunea de pace, Pentagonul estimea ca va trebui acordata o prima

transa de trei miliarde USD pentru operatiunea de mentinere a pacii in Kosovo, proiectata a
dura cativa ani. Pornind de la experienta anterioara americana in Bosnia-Hertegovina, unde au
ramas 6.000 de soldati, in jur de 50% din costuri vor acoperi cheltuielile legate de cazare,
hrana si intretinerea echipamentului. Un procent de 10% va fi acordat pentru cele 7.000 de
trupe din Germania si SUA si armele lor. Alte costuri vor fi cele legate de antrenamente
speciale, repararea si inlocuirea echipamentului si alte cheltuieli neprevazute.

Estimarile initiale ale UE au dus la concluzia ca pentru reconstructia de dupa razboi si

pentru asigurarea de medicamente si hrana pentru populatia Iugoslaviei este nevoie de 30
miliarde USD, cea mai mare parte a sumei urmand a fi directionata spre Kosovo, unde 80%
din case si infrastructura a fost distrusa. O parte va fi alocata Albaniei si Macedoniei.

Cea mai mare tensiune a început pe data 15 Martie 2004, prin împușcarea lui Jovica
Ivić, un sârb de 18 ani, din satul Čaglavica, situat în centrul regiunii din Kosovo. Sârbii din
localitate s-au adunat pentru a protesta atacul tânărului, blocând traficul.

Pe data de 16 martie, trei copii de origine albaneză au fost înnecați în râul Ibar, din
satul Čabar, în apropierea unei comunități sârbe din Zubin Potok. Al patrulea copil a
supraviețuit. Se presupune că el împreună cu prietenii săi, au fost fugăriți de sârbi, pentru a
răzbuna împușcătura lui Ivić, din ziua precedentă. Adevărul din spatele acestui incident
rămâne neclar.

Situatia copiilor

În aproape fiecare caz, jumatate din cei refugiaţi sunt copii. And for them, running
from war can be just as dangerous as war itself—or even worse. Şi pentru ei, începând de la
războiul poate fi la fel de periculos ca războiul în sine, sau chiar mai rău.

Besi, un etnic albanez, dureros de amintirea fugii din calea războiului din Kosovo în
1999, când avea 11 sau 12 ani. El nu-si amintesc exact: "Mai întâi de toate au prins pe tata in
fata ochilor mei am fost. Pe un balcon şi tata şi fratele meu, care a fost de 14 ... apoi le-au
prins," a spus el. "În timpul războiului, am fost un refugiat. Am vrut să mergem în afara
Kosovo, deoarece ştiau deja tatăl meu şi fratele meu. Prima lună nu am putut citi sau scrie de
bine de bine, din cauza scenelor vazute în război."
 Enver Krasniqi este American pentru Refugiaţi agent Comitetului domeniul care se
ocupă de tabără: "Pentru copii este o dificultate de viaţă aici, în lagăr, deoarece numai unii
dintre oamenii sunt liberi să se mişte, dar unii se tem să iasă afară la sat sau de la Pristina", a
spus el.

Mulţi dintre aceşti copii, mai ales sârbi şi romi, de asemenea, cunoscut sub numele de
ţigani-se tem să plece, deoarece ei se tem de atacuri etnice.

Sandra, o rezidentă în zona angajata de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru a

lucra în tabără Plementina, este îngrijorata de faptul că cicatricele de război şi trauma cu care
fug de război nu se va vindeca pentru aceşti copii, care cauzează probleme pe termen lung
pentru ei şi restul lumii .

"Puteţi vedea mai multi dintre copii sunt violenti fără motiv", a spus ea. "Ei au suferit
din cauza războiului şi a acelor cicatrici pot să-i facă războinici,lucru care nu vrem. Să aibă
mai mulţi medici şi profesori.."

Bibliografie

1. http://civicmedia.ro/acm/index.php?
option=com_content&task=view&id=567&Itemid=1

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Kosovo
3. http://www.jandarmeriaromana.ro/ro/pagini/ci_misPace.html
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Revoltele_din_Kosovo_din_2004
5. http://www.warchildren.org/dangerous_escapes.html