1

cursul

Psihologia educaţiei
obiect de studiu şi importanţa
studierii ei de către viitoarele
cadre didactice

obiective

Primul curs de psihologia educaţiei este unul introductiv. Încercăm să îţi oferim o imagine de ansamblu
asupra psihicului uman precum şi asupra interacţiunii dintre elev şi profesor în context educativ. La
sfârşitul primului curs vei fi capabil:

Psihicul uman este

manifestarea celei mai
 Să prezinţi modelul schematic al psihicului uman.
complexe forme de
organizare a materiei
cunoscute până în  Să descrii coordonatele generale care definesc Psihologia Educaţiei.
prezent.
Psihologia educaţiei îşi  Să identifici variabilele învăţării.
propune cunoaşterea şi
modificarea acestei
realităţi în sensul
optimizării învăţării.

Dacă faci planuri pentru un an, cultivă orez. Dacă faci planuri pentru zece
ani, plantează copaci. Dacă faci planuri pentru o viaţă, educă oameni.
proverb asiatic

6
sinteză
schema sintetică a psihicului uman

activităţi însuşiri
Psihicul se manifestă prin activităţi. Există Psihicul fiecărei persoane este diferit, având însuşiri specifice
cinci tipuri generice de activităţi psihice: (energic, inteligent, onest, etc.). Totalitatea trăsăturilor psihice
- jocul; ale unui individ formează personalitatea individului. Trăsăturile
- învăţarea; psihice pot fi grupate în 3 categorii numite laturile personalităţii:
- munca; - temperamentul (energic, retras, activ, etc.);
- comunicarea; - aptitudinile (inteligent, cu spirit de observaţie, etc.);
- creaţia. - caracterul (onest, ipocrit, altruist, etc.).
Orice activitate umană individuală este o Unele trăsături aptitudinale (de exemplu inteligenţa) intervin în
combinaţie în diferite proporţii a acestor toate activităţile umane şi de aceea se numesc aptitudini
cinci tipuri generice. generale.

procese
La baza activităţilor se află procesele psihice. Cu ajutorul proceselor psihice cognitive (de cunoaştere),
individul poate să recepţioneze şi să prelucreze informaţii. Procesele psihice reglatorii ajustează funcţionarea
primelor, prin controlarea energiei psihice.
cognitive senzaţii achiziţie primară, simplă, disociată de informaţie (senzaţia de lumină, sunet)
percepţii achiziţie globală şi unitară de informaţie (percepţia formei unui obiect, melodiei)
reprezentări achiziţie şi procesare de informaţii (imagini vizuale, auditive, chinestezice)
gândire procesare complexă de informaţii (rezolvare de probleme, înţelegere)
memorie fixare, stocare şi reactualizare de informaţii
limbaj transmitere de informaţii (vorbire, scriere, monolog interior)
imaginaţie creare de informaţii noi (compunerea unei melodii, realizarea unei invenţii)

reglatorii afectivitate determină intensitatea energiei psihice (emoţii, sentimente, pasiuni)

motivaţia declanşează, susţine şi orientează energia psihică (recompensa, curiozitatea)
voinţa dirijarea în mod conştient a energiei psihice către un scop (decizia)

Funcţionarea psihicului poate fi optimizată prin deprinderi (automatizări) şi atenţie (concentrarea energiei psihice).
Datorită interacţiunii dintre activităţi, însuşiri şi procese, psihicul uman este considerat un sistem.

Psihologia Educaţiei - variabilele învăţării

Psihologia educaţiei încearcă să răspundă ştiinţific la două întrebări:

- De ce unii elevi învaţă mai bine decât alţii?
- Ce se poate face pentru a stimula învăţarea?

Activitatea de învăţare diferă de la o persoană la alta în funcţie de aşa numitele variabilele ale învăţării. Ele
sunt împărţite în patru categorii:
- variabile de context (se referă la mediul, contextul în care se desfăşoară educaţia);
- variabile de intrare (vizează personalitatea elevului şi a profesorului);
- variabile de proces (se referă la procesele psihice ale profesorului şi elevului activate în predare-
învăţare);
- variabile de ieşire (se referă la rezultatele învăţării percepute de elev şi evaluarea realizată de profesor)
Cunoaşterea şi modificarea acestor variabile reprezintă, în această ordine, răspunsurile la cele două întrebări. A
cunoaşte şi a modifica în sensul optimizării învăţării sunt aspecte de bază pe care trebuie să le urmărească
fiecare profesor. Şi exact aceste aspecte sunt surprinse în prezenta lucrare de psihologia educaţiei.

7
a cunoaşte
Secţiunea “a cunoaşte” din prezenta lucrare va sintetiza cele mai importante aspecte referitoare la ce
trebuie să ştii pentru a ameliora procesul educativ. Oferim în continuare câteva exemple generale:
 Trăsăturile psihice ale unei persoane (personalitatea) pot fi determinate în mod ştiinţific cu ajutorul
unor instrumente specifice (teste, chestionare, etc.). Deşi la prima vedere par inofensive, aceste
instrumente utilizate necorespunzător pot genera complicaţii grave şi neaşteptate. Tocmai de aceea,
fiecare instrument este însoţit de instrucţiuni care specifică, printre altele, şi ce competenţe trebuie să
deţină persoanele care le utilizează. În fiecare unitate şcolară există consilierul psihologic, persoană
pe care profesorul poate să o consulte atunci când consideră că sunt aspecte care îi depăşesc
competenţa. Poţi găsi detalii despre metodele de investigaţie oferite de psihologie în cursul 2.
 Probabil că ai observat, inclusiv în sistemul educaţional, axarea cu preponderenţă pe dezvoltarea
proceselor psihice cognitive. Însă, aşa cum un calculator nu poate funcţiona fără energie electrică, în
acelaşi mod nici psihicul uman nu poate funcţiona fără energie psihică. Consultând schema sintetică a
psihicului ai observat că rolul de declanşare, reglare, susţinere şi dirijare a energiei psihice nu este
îndeplinit de procesele cognitive, ci de cele reglatorii. În acest sens, concepte precum inteligenţă
emoţională, motivare sau voinţă devin chiar mai importante decât cele de inteligenţă sau rezolvarea
problemelor. Detalii în cursurile 7 şi 8.
Referindu-ne la coordonatele generale care definesc psihologia educaţiei putem surprinde următoarele
aspecte:
 Se afirmă că psihologia este o ştiinţă “cu trecut lung şi istorie scurtă” deoarece, pe de o parte, tentative
privind înţelegerea şi influenţarea comportamentului au existat de la începuturile umanităţii dar, pe de
altă parte, o abordare ştiinţifică a acestor aspecte este de natură recentă. Acesta este motivul pentru
care unele noţiuni au un sens în limbajul curent şi un cu totul alt sens în vocabularul psihologiei.
Prezentul curs se referă strict la cea de-a doua semnificaţie. Pentru că, dacă vei înţelege ştiinţific
termenii şi delimitările conceptuale, atunci ştiinţific vei aborda şi acţiunile educaţionale.
 Actul educaţional serveşte, în ultimă instanţă, societăţii care este în permanentă transformare. Astfel
idealul educaţional (trăsăturile pe care societatea le caută la o persoană şi deci pe care sistemul
educaţional ar trebui să le dezvolte) s-a modificat de-a lungul timpului. În societatea industrială, unde
productivitatea era pe primul plan, trăsătura de bază a individului trebuia să fie eficienţa. În societăţile
comuniste s-a pus accent pe dezvoltarea multilaterală în scopul perfecţionării în cât mai multe domenii.
La ora actuală, idealul educaţional cuprinde trăsături precum creativitate şi autonomie – o
personalitate adaptabilă la societatea de tip informaţional.
Experimente ştiinţifice remarcabile, cu impact asupra domeniului, au fost surprinse şi în prezenta lucrare.
Ele vor fi evidenţiate prin includerea în casete precum cea care urmează.

Testul Turing – este calculatorul inteligent?

Procesele psihice sunt grupate în jurul conceptului de informaţie. Psihicul nu este singurul sistem capabil de a utiliza
informaţia. Calculatoarele electronice sunt un exemplu în acest sens. Apare întrebarea firească dacă un sistem
electronic de calcul poate să ajungă la nivelul omului din punct de vedere al capacităţii de a prelucra informaţia.
Matematicianul britanic Alan Turing a propus un test pe care, dacă un sistem informatic îl rezolvă, el poate fi numit
inteligent.
Conform acestui test, un om va interacţiona impersonal cu sistemul (de exemplu prin intermediul unui monitor şi a
unei tastaturi) şi va încerca prin întrebări succesive să-şi dea seama dacă interacţionează cu o maşină sau cu un alt
om. Până la ora actuală nici un sistem de calcul nu a reuşit să-şi convingă interlocutorul că este om şi deci nu poate
fi considerat inteligent (în sens Turing). Calculatorul întâlneşte probleme deosebite în simularea proceselor psihice
umane şi, în special, a imaginaţiei, afectivităţii, motivaţiei şi voinţei.

8
a modifica
Pe parcursul prezentei lucrări, în secţiunea “a modifica” vei descoperi cele mai importante răspunsuri la
întrebările ce, cât, când şi cum se poate schimba raportându-ne la variabilele învăţării. Răspunsurile
oferite nu sunt însă nici unice şi nici suficiente. Unicitatea se opune diversităţii umane iar suficienţa se
opune permanentei evoluţii a domeniului. Mai mult, conform psihologului E. Thorndike, psihologia
educaţiei este o combinaţie între ştiinţa psihologică şi arta educaţiei. Dacă ştiinţa poate fi încadrată în
reguli, arta nu acceptă decât parţial asemenea constrângeri.

Un exemplu general privind modificabilitatea personalităţii este prezentat în continuare:

 În cadrul temperamentului au fost grupate acele însuşiri determinate nativ (genetic) ale psihicului. Prin
urmare, ele nu pot fi modificate prin educaţie şi trebuie să le acceptăm aşa cum sunt. Un elev energic va
rămâne astfel indiferent de metodele folosite, la fel cum şi un elev retras (introvertit) îşi va păstra această
trăsătură. Aceste limite naturale obligă profesorul să-şi adapteze demersul educaţional la temperamentul
fiecărui elev în parte.
 La polul opus se află însuşirile caracteriale, care se consideră a fi determinate de factorii mediu şi
educaţie. De aceea profesorul trebuie să urmărească dezvoltarea onestităţii, altruismului, curajului şi să
combată minciuna, ipocrizia, egoismul.
 Între “rigiditatea” temperamentului şi “flexibilitatea” caracterului se află aptitudinile. Inteligenţa,
aptitudinile muzicale, spiritul de observaţie se consideră a fi parţial înnăscute, parţial dezvoltabile. Cadrul
didactic are rolul de a identifica componentele înnăscute şi a le cultiva corespunzător.
 Pentru a sublinia forţa pe care o are educaţia în modelarea personalităţii, afirmăm că, deşi însuşirile
temperamentale mai puţin dorite nu pot fi modificate, ele pot fi “mascate” de trăsături caracteriale
corespunzătoare. Considerând impulsivitatea ca trăsătură temperamentală, nativă, efectul ei poate fi
minimizat prin dezvoltarea autocontrolului (detalii privind personalitatea se găsesc în cursurile 3, 6 şi 7).
 Foarte important este şi momentul în care se încearcă schimbarea unor trăsături, fiecare având o
perioadă de optimă maleabilitate. Aşa, de exemplu, anumite achiziţii au loc doar în anii anteriori
şcolarităţii, rolul familiei fiind considerat esenţial. Cunoaşterea acestor aspecte permite dirijarea acţiunii
educative diferenţiat pentru fiecare vârstă în parte (detalii în cursurile 4 şi 5).

La nivelul proceselor psihice, modificabilitatea este strâns legată de timpul de acţiune a stimulului
educaţional. De exemplu, se poate afirma că este nevoie de un timp mai scurt pentru a modifica procesele
cognitive decât pe cele reglatorii. Profesorul nu-şi poate propune la o lecţie modificarea calităţilor voinţei
dar îşi poate propune îmbunătăţirea caracteristicilor imaginaţiei (detalii în cursul 13).

În încheierea acestei secţiuni, dorim să subliniem rolul de model al profesorului pentru elevii săi.
Prin simpla sa prezenţă în faţa clasei, cadrul didactic îşi pune amprenta într-un mod pozitiv sau
negativ, conştientizat sau nu asupra personalităţii elevilor (detalii în cursul 14). Deoarece nu putem să
nu modificăm, depinde doar de noi, cadrele didactice, să orientăm schimbarea în direcţia bună.

9
extenso
1. Consideraţii introductive cu privire la psihologia educaţiei ca ramură ştiinţifică
2. Psihologia educaţiei şi rolul ei în formarea viitorului profesor - model integrativ

1. Consideraţii introductive cu privire la psihologia educaţiei ca ramură ştiinţifică

Primele cunoştinţe sistematice ale psihologiei s-au regăsit în lucrările filosofice elaborate de
Aristotel (384-322 î.e.n.) – De Anima (Despre suflet), Descartes (1595-1650), Hegel (1770-1831). Ca
ştiinţă, a apărut în perioade mai recente (primele lucrări de psihologie sunt publicate după anii 1500
de Rudolf Goclenius şi 1700 de Christian Wolf). Separarea psihologiei ca ştiinţă independentă de
filosofie s-a produs în anul 1980 prin lucrarea „Elemente de psihofizică” a autorului G. Fechner şi în
1879 prin apariţia la Leipzig a primului laborator de psihologie experimentală fondat de W. Wundt.
Termenul de psihologie provine de la cuvintele greceşti psyche (suflet) şi logos (cuvânt, teorie,
învăţătură). O primă aproximare a definirii psihologiei, pornind de la analiza etimologică, ar consta în
considerarea psihologiei ca ştiinţă care studiază psihicul sau procesele şi fenomenele psihice.
Problema ridicată de această definire este una de logică, dată fiind circularitatea ei. Pentru a depăşi
circularitatea trebuie să înlocuim termenul de psihic cu o definiţie a lui.
Ce este psihicul?
O definire corectă din punct de vedere logic ar cere respectarea condiţiilor conform cărora
orice definire trebuie să conţină un gen proxim şi o diferenţă specifică. Este foarte dificil însă să
identificăm genul proxim şi diferenţa specifică pentru conceptul de psihic. Cu atât mai mult cu cât,
caracterul său abstract, dificil de reprezentat în termeni concreţi, nu permite o descriere facilă. Fiecare
dintre noi şi-a construit o „imagine” asupra psihicului rezultată în urma experienţei cotidiene.
Încercările de a cunoaşte psihicul la acest nivel s-au concretizat în utilizarea termenilor de „minte”,
„spirit”, „suflet”, termeni preluaţi din domenii adiacente ştiinţei psihologice („psihologia poporană”
menţionată de T. Herseni (1980) şi concretizată în zicale, psihologia teologică propusă de biserică şi
psihologia enciclopedică, promovată de istorici, geografi, medici, antropologi etc). Ca rezultat al
acestei cunoaşteri empirice s-a construit aşa-numita „psihologie a simţului comun” sau „psihologie
naivă” care ne permite să ne cunoaştem pe noi înşine şi reciproc astfel încât să ne adaptăm vieţii
sociale (o prezentare generoasă asupra problematicii psihologiei simţului comun este realizată de
psihologul A. Cosmovici, 1996 – resursa 1). Însă aceste cunoştinţe despre psihic şi aceste definiri ale
psihicului sunt de obicei unilaterale sau chiar subiective, lipsite de precizie sau contradictorii.
Încercând să supună definirea psihicului rigorilor logice, autorii din domeniul psihologiei au recurs la
inventarierea principalelor caracteristici ale psihicului (realizarea unei definiţii de tip caracterizare). Iar
aceste caracteristici reies prin raportarea psihicului la criterii exterioare lui însuşi. Iată care sunt
criteriile precizate de psihologul M. Zlate (1994, pp.13-14):
a) prin raportare la materie (la substratul material al psihicului):
psihic = produs /funcţie a creierului

b) prin raportare la realitatea înconjurătoare (lumea obiectivă a lucrurilor şi fenomenelor

naturale):
psihic = reflectare subiectivă a realităţii obiective

c) prin raportare la interacţiunea universală a lucrurilor:

psihic = caz particular /formă /expresie a vieţii de relaţie

d) prin raportare la realitatea socială:

psihic = element condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-cultural.

10
 Psihologia este definită, astfel, ca ştiinţă care studiază fenomene şi procese care constituie o reflectare
subiectivă a realităţii obiective, reprezentând o funcţie a creierului raportată la relaţionarea universală, procese care sunt
condiţionate şi determinate socio-istoric şi socio-cultural .
Trebuie menţionat faptul că, aşa cum se întâmplă la nivelul oricărei ştiinţe, procesele, însuşirile,
activităţile psihice sunt studiate cu ajutorul unui ansamblu de metode obiective pentru a evidenţia
legile de funcţionare a psihicului.
Aspectul practic la psihologiei rezidă în scopul său care vizează cunoaşterea, optimizarea şi
ameliorarea existenţei umane (M. Zlate, 2000).
Psihologia educaţiei reprezintă o ramură ştiinţifică a psihologiei, aflată la confluenţa
psihologiei generale (ca ştiinţă de bază, cu un nivel de maximă generalitate ştiinţifică) cu domeniul
aplicativ al educaţiei.
Educaţia reprezintă modalitatea prin care societatea transmite noilor săi membri, într-o
manieră conştientă şi sistematică, cunoaşterea, valorile, credinţele, modurile de comunicare specifice
cu scopul dezvoltării potenţialului individual necesar adaptării la societatea sau cultura respectivă.
Psihologia educaţiei îşi propune, deci, să cunoască şi să amelioreze existenţa umană acţionând
asupra procesului educaţional. Este cunoscut faptul că profesorii pot avea tendinţa ca, pe baza unei
psihologii naive construite, să împartă elevii în elevi buni, mediocri, slabi fără a lua suficient în
considerare anumite nuanţe comportamentale care se manifestă la diferite obiecte de învăţământ sau
în activităţile extraşcolare. Această grupare a elevilor poate conduce la formarea unor stereotipuri, la
aplicarea unor etichete generalizatoare care duc la reducerea încrederii elevilor catalogaţi drept
mediocri sau slabi în propriile lor posibilităţi. În baza aceleiaşi cunoaşteri empirice a psihicului, mulţi
profesori debutanţi acţionează în anumite situaţii educative prin raportare la modele personale de
profesori. Însă acest mod de acţiune nu ţine cont de particularităţile concrete ale psihicului elevilor cu
care lucrează, putând apărea corespondentul erorilor medicale (iatrogenii) în planul educaţiei
(didascogeniile). Psihologia educaţiei este cea care oferă o alternativă ştiinţifică la cunoaşterea
empirică de către profesori a psihicului elevului, evitând subiectivitatea şi reducând posibilele erori
educative.

2. Psihologia educaţiei şi rolul ei în formarea viitorului profesor - model integrativ

În perioada actuală se doreşte şi se impune din ce în ce mai mult considerarea procesului
educaţional ca fiind ştiinţă aplicată. Psihologia aduce o importantă contribuţie la constituirea acestui
domeniu prin ramura sa - psihologia educaţiei. Scopul psihologiei educaţiei este acela de
cunoaştere şi modelare a psihicului în vederea optimizării activităţii de învăţare.
Cum ajută psihologia educaţiei profesorul? Iată principalele domenii:
- în ceea ce priveşte conţinutul obiectului de învăţământ predat: se cercetează modul în care
acest conţinut poate fi adaptat particularităţilor de vârstă sau particularităţilor individuale ale elevilor,
cum poate fi structurat şi accesibilizat conţinutul predat, cum se poate crea cadrul în care elevul să
poată aplica sau transfera cu uşurinţă informaţiile sau deprinderile achiziţionate spre alte domenii;
- în ceea ce priveşte organizarea procesului de transmitere a cunoştinţelor: se pune problema
adaptării metodelor de predare la particularităţile psihice ale elevilor (vârstă, stil de cunoaştere şi
învăţare);
- în ceea ce priveşte diversitatea umană cu care trebuie să lucreze profesorul: se caută
răspunsuri la întrebări de genul: Posedă elevii aptitudinile şi motivaţia necesare învăţării? Se poate
lucra cu o clasă sau cu elevi nemotivaţi să înveţe? Ce se poate face pentru a rezolva sau remedia
asemenea situaţii?

11
 Răspunzând la aceste întrebări, psihologia educaţiei pune bazele formării unui profesor capabil
să intervină flexibil şi constructiv la nivelul realităţii şcolare. Profesionalismul profesorului derivă din
îmbinarea a trei factori:
a. pregătirea de specialitate (ca rezultat al cunoştinţelor şi deprinderilor dobândite pe
parcursul instruirii oferite de specializarea universitară);
b.pregătirea psihopedagogică (rezultatul pregătirii prin intermediul disciplinelor
psihopedagogice: psihologia educaţiei, pedagogie, didactica, alte discipline de specialitate)
c. aptitudinile pedagogice (aptitudini devenite capacităţi în urma exersării lor în
contextul practicii pedagogice şi permiţând realizarea efectivă a actului educaţional).

Psihologia educaţiei este disciplina care pune începutul pregătirii psihopedagogice a

profesorului, creându-i atât un cadru explicativ al fenomenelor observabile în actul educativ cât şi
premisele unei intervenţii educative eficiente.
Cele două întrebări la care încearcă să răspundă Psihologia educaţiei pun în centrul
problematicii cercetării problema învăţării. Aceste întrebări sunt:
De ce unii elevi învaţă mai bine decât alţii?

Ce se poate face pentru a stimula învăţarea?

Bazându-ne pe experienţa şi cunoştinţele pe care le deţinem putem identifica diferite răspunsuri

la aceste întrebări. Contribuţia esenţială a psihologiei educaţiei constă în a identifica răspunsuri ce se
bazează pe cercetări riguroase care permit organizarea informaţiilor în modele operaţionale de
intervenţie educativă.
În demersul de elaborare a răspunsului la prima întrebare, psihologia educaţiei introduce
certitudinea şi rigoarea ştiinţei propunând o analiză de tip cauză-efect pentru activitatea de învăţare.
Rezultatele învăţării variază datorită unor cauze. Aceste cauze sunt numite şi variabile ale
învăţării. Principalele tipuri de variabile ale învăţării se grupează în patru categorii:

variabile contextuale variabile procesuale

factorii care oferă mediul, cadrul pentru comportamente ale profesorului şi ale elevilor ce
procesele de transmitere-însuşire de exprimă procesele psihice implicate în activitatea
cunoştinţe; de învăţare;
variabile de intrare - input variabile de ieşire - output
calităţi / caracteristici / trăsături ale rezultatele obţinute în urma evaluării învăţării
profesorilor şi ale elevilor; realizate de către elevi – feed-back-ul învăţării.
Tabel 1 Categorii de variabile ale învăţării

Aceste variabile sunt relaţionate într-o structură operaţională care poate genera o învăţare
eficientă sau deficitară. Profesorul optimizează activitatea de învăţare cunoscând şi modificând
fiecare dintre categoriile de variabile menţionate. Trebuie subliniat faptul că optimizarea învăţării se
realizează cu succes numai dacă acţiunea de cunoaştere şi modificare are loc pe ambele planuri: atât la
nivelul psihicului elevului cât şi la nivelul psihicului cadrului didactic. Modul de relaţionare al acestor
determinanţi ai învăţării este surprins de psihologul american W. Huitt (1995) într-un model care,
adaptat perspectivei oferite de acest curs, ia următoarea formă:

12
 CONTEXT

PROCES

Procesele
INPUT psihice ale OUTPUT
elevului
Personalitatea Rezultatele
Cognitive
elevului învăţării
Temperament Reglatorii
percepute de
Caracter Condiţii
elev
Aptitudini
Personalitatea Procese Evaluarea
profesorului psihice ale realizată de
Temperament profesorului profesor
Caracter Cognitive
Aptitudini
Reglatorii
Condiţii

Fig. 1 Modelul integrativ al variabilelor învăţării

Conform acestei perspective, optimizarea învăţării depinde şi de capacitatea de autocunoaştere

şi de a „lucra cu sine” a profesorului. Întâlnirea celor două direcţii formative se realizează la nivelul
evaluării, ca verigă intermediară pe care profesorul o poate utiliza pentru a regla învăţarea.
Predictibilitatea variabilelor învăţării
Cercetarea ştiinţifică arată că, în ceea ce priveşte variabilele contextuale, una dintre cele mai predictibile o
constituie nivelul educaţiei mamei. Şi aceasta întrucât mama este primul educator al copilului, iar nivelul
limbajului utilizat în relaţia cu copilul este un bun predictor al achiziţiilor şcolare ulterioare (Huitt, 2005 cf.
Campbell, 1991; Voelkl, 1993; Zill, 1992). Nivelul utilizării acasă a tehnologiei informaţiei (mijloace mass-
media, computer) constituie din ce în ce mai mult un predictor al învăţării (în condiţiile unei utilizări
raţionale). În ceea ce priveşte variabilele de intrare, cercetătorii H. Walberg (1986) şi W. Huitt (1995) arată
că:
Variabilele care îl privesc pe elev au un caracter Dintre variabilele care vizează profesorul sunt
predicitibil mai pronunţat fiind menţionate: menţionate ca predictibile:
 inteligenţa elevului (fiind predictibilă pentru
 utilizarea întăririi pozitive (recompensa);
viteza învăţării);
 formulările aluzive şi feed-back-ul pozitiv;
 nivelul cunoştinţelor acumulate în domeniu;
 utilizarea activităţilor de învăţare prin
 motivaţia învăţării / atitudinea faţă de
cooperare;
învăţare;
 utilizarea seriilor ordonate de întrebări;
 stilul de învăţare;
 utilizarea unor metode de organizare a
 nivelul de dezvoltare cognitivă;
informaţiei - metode care uşurează învăţarea
 dezvoltarea socioemoţională;
elevului (Huitt, 2005, cf. Walberg, 1986, Huitt,
 dezvoltarea morală. 1995).

13
 Pentru a ne raporta la variabilele de intrare şi de proces ale învăţării este necesar să ne amintim
structura psihicului aşa cum este el abordat de psihologia generală.
Fenomenele psihice sunt clasificate în activităţi, însuşiri şi procese psihice.
Activităţile psihice reprezintă modalităţi de raportare a individului la realitatea înconjurătoare
şi sunt alcătuite dintr-un şir de comportamente, acţiuni, operaţii şi mişcări orientate spre atingerea
unui scop.
Însuşirile psihice reprezintă sintetizări ale particularităţilor importante şi stabile ale
activităţilor şi proceselor psihice. Sinteza însuşirilor psihice oferă o imagine globală a psihicului –
personalitatea.
Procesele psihice reprezintă modalităţi de bază caracterizate printr-o desfăşurare discursivă,
plurifazică şi specializate sub aspectul funcţionalităţii, al conţinutului informaţional şi al formelor de
realizare.
Schema prezentată în secvenţa „sinteză” a prezentului curs grupează pe criteriul funcţional
componentele sistemului psihic şi poate îndeplini misiunea unei “hărţi” care să te ajute în orientarea
informaţională în cadrul activităţilor de curs şi seminar.
Caracterul de sistem al psihicului este dat de faptul că oricare dintre cele trei componente ale
psihicului (activităţi, însuşiri, procese) se găseşte in relaţie de interdependenţă cu fiecare dintre
celelalte două componente. Procesele psihice apar ca elemente componente ale activităţilor psihice,
iar caracteristicile funcţionale constante ale proceselor se traduc în trăsături psihice. La rândul lor,
trăsăturile psihice reprezintă sintetizarea aspectelor constante caracterizând atât activităţile psihice
cât şi procesele psihice. Activităţile psihice reprezintă cadrul în care are loc manifestarea şi
dezvoltarea proceselor psihice şi a trăsăturilor psihice. După cum orice activitate psihică, de exemplu
învăţarea, nu se poate derula fără aportul fiecărui proces psihic.
Revenind la modelul variabilelor învăţării, variabilele de proces vizează procesele psihice
implicate de activitatea de învăţare. Fiecare proces psihic poate fi considerat un „bloc funcţional”
care îndeplineşte un rol bine precizat în activitatea de învăţare. Eficienţa învăţării depinde de
procesarea cognitivă a informaţiei, atât la nivel senzorial (senzaţii, percepţii, reprezentări), cât şi la
nivel superior (gândire, memorie, imaginaţie, limbaj). De asemenea, orice învăţare este însoţită şi
stimulată de afectivitate, iar lipsa motivaţiei sau voinţei ar duce la imposibilitatea realizării sau la o
realizare mult deficitară a activităţii de învăţare. Activitatea de învăţare este condiţionată de atenţie
prin focalizarea proceselor cognitive şi optimizată prin deprinderi care permit o automatizare a unor
componente ale activităţii.
Cunoscând aceste variabile ale învăţării, putem construi deja răspunsuri ştiinţifice, riguroase
la cele două întrebări formulate de psihologia educaţiei. Secvenţele care urmează vă vor da
posibilitatea să aprofundaţi cunoaşterea acestor variabile. Însă nu toate cele patru categorii de
variabile vor fi abordate. Şi aceasta întrucât o parte constituie obiectul de studiu al altor ştiinţe pe care
veţi avea posibilitatea să le studiaţi mai târziu în cadrul modului psihopedagogic. Astfel, variabilele de
context fac, în mare parte, obiectul de studiu al sociologiei educaţiei iar variabilele de ieşire, precum şi
o mare parte din variabilele de intrare şi de proces care îl privesc pe profesor constituie domenii
abordate de pedagogie. Ceea ce rămâne ca obiect central al psihologiei educaţiei sunt variabilele de
intrare care îl vizează pe elev. Astfel încât, dacă obiectul de studiu al psihologiei generale este psihicul,
obiectul de studiu al psihologiei educaţiei este psihicul persoanei pusă într-o situaţie de învăţare.
Plecând de la o modelare riguroasă a situaţiei educative, profesorul are posibilitatea să identifice
modalităţile de intervenţie educativă cele mai potrivite, adaptate realităţii concrete cu care se
confruntă. În acest sens, cursurile ce vor urma îşi propun să detalieze acest model, deschizând
drumul spre răspunsul la cea de-a doua întrebare şi spre construirea de modele operaţionale pentru
intervenţia educativă pe care o vei realiza în calitate de profesor.

14
 Însă dincolo de a deveni tehnicianul desăvârşit al profesiei didactice, orice profesor trebuie să
poarte în conştiinţa sa profesională, ca element de permanenţă, caracterul de substanţă subtilă,
afectivă al psihicului. A forma şi dezvolta psihicul elevului înseamnă mult mai mult decât a
aplica un set de tehnici sau de „secrete” profesionale, este o „lucrare” ce presupune
asumarea de către profesor a responsabilităţii înfăptuirii unui destin. Astfel încât, chiar dacă
drumul propus de cursurile ce vor urma te va conduce printre variabile şi detalii tehnice, te invităm să
îl urmezi aşezând experienţele oferite în lumina unei perspective deontologice care să implice
conştientizarea profesiei didactice ca prilej de a dărui şi de a primi.

resurse recomandate
1. Cosmovici, A., Psihologia simţului comun şi relaţiile interpersonale, în A. Neculau, Psihologia socială Aspecte
contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 1996, pp. 206-222 - o prezentare generoasă a problematicii
psihologiei simţului comun.
2. Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 15-24 – o argumentare
convingătoare cu privire la necesitatea studierii psihologiei educaţiei.
3. http://chiron.valdosta.edu/whuitt - o abordare riguroasă a procesului educativ din perspectiva
variabilelor învăţării
4. Vrabie, D., Ştir, C., Psihologia educaţiei, Editura Sinteze, Galaţi, 2003, pp. 5-19 - capitol dedicat unei
discuţii larg documentate cu privire la obiectul şi problematica psihologiei educaţiei.
5. Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura „Şansa”, Bucureşti, pp. 13-22 – probleme ale definirii
psihologiei, 1994, pp. 53-92 – dezvoltări teoretice cu privire la psihicul ca obiect de studiu al
psihologiei.

15