G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes.

Protista 45

B. COMPONENTELE MEDIULUI BIOTIC ([1] p. 42-57; [2] p. 502 u.)

Mediul biotic este alcătuit din totalitatea vieţuitoarelor care ne înconjoară. Acest
mediu va diferi după condiţiile fizice în care ne aflăm; atât după condiţiile create de
natură cât şi după cele create de om. Într-un anumit loc vor fi dominante anumite
specii, alcătuind biocenoze sau biomuri specifice. Biosfera cuprinde însă toate
vietăţile existente pe pământ, unele specii fiind pe cale de dispariţie, altele pe cale de
devenire. Să analizăm pe scurt regnurile şi rolul lor în ecosisteme în clasificarea cu 5
regnuri.

7. REGNUL PROCARIOTES.
Procariotele domină ca număr biosfera. Numărul lor depăşeşte numărul tuturor
eucariotelor la un loc. Numărul organismelor procariote din gura sau de pe pielea
unui om, sau dintr-un pumn de ţărână depăşeşte numărul total al oamenilor care
trăiesc pe pământ şi care au trăit vreodată. numărul speciilor de bacterii din gura
unui om este evaluat la peste 700 1 . Un exemplu de procariotă în fig.7.1.

Cili

Ribozomi
Capsulă
Perete celular
Membrană
plasmatică
ADN, regiune
nucleoidă

Flageli

Fig. 7.1. Exemplu de celulă procariotă ([2] p 106)

procariotele ar putea trăi fără eucariote, aşa cum au făcut-o timp de 2 miliarde de ani,
de la începuturile vieţii, până la apariţia eucariotelor (în urmă cu 1,5 miliarde de ani).

7.1. Condiţii şi mod de viaţă

Oriunde există viaţă, sunt prezente şi procariotele. Ele rezistă în condiţii
extreme de temperatură, presiune, concentraţii saline, pH, la care nu rezistă nici o
eucariotă. În cei 3,5 miliarde de ani de la începuturile viaţii s-au diversificat şi s-au

1
E. O. WILSON, Expunere la “Explorers Club”, 18 martie 2006, E.O. Wilson Biodiversity
Foundation, Eseu : Wat is left to explore. Extras de pe internet: www.eowilson.org.
46 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista

înmulţit mai mult decât oricare alt regn. Cu toate că sunt cele mai mici vietăţi,
impactul lor asupra vieţii pe pământ este enorm. Nu le luăm în seamă fiindcă sunt
foarte mici. Ne aducem aminte că există atunci când ne trezim cu boli infecţioase,
dar numărul speciilor periculoase este infim în raport cu cele utile vieţii pe pământ în
general, şi omului în special. Ele reprezintă cea mai importantă verigă de reciclare a
materiei. Descompunătorii, care cuprind unele specii procariote, întorc elementele
necesare vieţii din vietăţile moarte, în mediul anorganic, pentru a servi drept hrană
plantelor şi altor eucariote. Procariotele sunt singurele care asigură reciclarea unor
elemente anorganice: Fe, S, N, şi H. Fără procariote n-ar exista eucariotele.
Procariotele trăiesc în asociaţii (simbioză), atât între ele cât şi cu eucariote. Din
punct de vedere istoric un astfel de caz de simbioză a dus la evoluţia mitocondriilor
(organite respiratoare) şi cloroplastelor (organite de fotosinteză) de la formele
primitive din procariote la cele evoluate din eucariote: procariote mici au fost înghiţite
de celule mai mari, trăind împreună. În cursul simbiozei, procariotele oaspete s-au
specializat în funcţiile mitocondiale, devenind mitocondriile din eucariote. Protistele,
plantele, fungii şi animalele au evoluat din astfel de cupluri simbiotice.
Procariotele se împart în Bacteria şi Arhaea. În ultimele clasificări propuse,
acestea se consideră domenii, al treilea domeniu fiind constituit din Eucariotae.
(v.p.31).
Unele procariote se mai protejeaza cu o excreţie lipicioasă, care acoperă
peretele celular formând asa numita “capsulă”.
ADN-ul, în cantitate de circa 1000 ori mai mică decât la eucariote, se află sub
formă de fibre într-o regiune nucleoidă (fig.7.1), fără a avea o membrană, ca la
eucariote. Mănunchiul de fibre de ADN reprezintă un fel de cromozom primitiv, numit
uneori “genofor”. În plus ADN-ul poate fi găsit şi în afara regiunii nucleoide, sub
forma de cicluri mai mici (decât cele din genofor), care se pot replica independent.
7.2. Deplasarea procariotelor
Unele celule pot să se mişte cu forţe proprii cu ajutorul unor excrescenţe,
”flageluri”. Acestea pot deplasa celula prin onduire. Mişcarea flagelară este cea mai
comună printre procariote. La procariotele spiralate mişcarea se asigură prin rotire
ca un tirbuşon. Mai rar se întâlneşte mişcarea asigurată prin secretarea unor
substanţe lubrifiante care asigură alunecarea pe suprafeţele pe care se mişcă sau în
interiorul lichidelor viscoase.
Viteza de deplasare a procariotelor atinge ordinul a 50μm/sec, adică celula
parcurge chiar de 100 de ori lungimea sa într-o secundă.
7.3. Inmulţirea procariotelor
Populaţiile de procariote au capacitatea de a se înmulţi şi a creşte rapid. Ele
se înmulţesc numai asexual prin diviziune celulară, numită fisiune binară.
Producţia de ADN este practic continuă.
În lipsa mecanismelor de recombinare de la eucariote, procariotele au alte
posibilităţi de recombinare genetică:
c transformarea, prin care gene sunt preluate din mediul înconjurător,
d conjugarea, prin care genele se transferă direct de la o celulă la alta print-un
canal format de un cil care uneşte temporar cele două celule, şi
e traducerea, în care genele se tranferă prin intermediul viruşilor.
7.4. Asigurarea cu energie şi carbon
Desfăşurarea vieţii procariotelor cere în primul rând asigurarea energiei şi
carbonului. Aceasta se realizează pe 4 căi diferite, în funcţie de acestea, procariotele
clasificându-se în 4 grupe:
 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista 47

c Fotoautotrofe, care folosesc fotosinteza pentru a extrage carbonul din CO2

(vezi fig. 7.2.);
d Chemoautotrofe, obţin C din CO2, folosind surse chimice de energie;
e Fotohetertrofe, care folosesc lumina pentru obţinerea ATP-ului, dar folsesc
substanţe organice ca sursă de carbon;
f Chemoheterotrofe, care consumă molecule organice, atât ca sursă de
energie, cât şi ca sursă de carbon. În această categorie intră majoritatea procariote-
lor care absorb substanţele nutritive din materie organică moartă (microorganismele
saprofite) sau parazitează organisme vii (bacterii parazite).

Fig. 7.2. Membrane specializate la procariote. a) Pliurile membranei plasmatice

servesc ca membrane respiratorii, echivalentul mitocondriilor de la eucariote. b)
Mebranele tilacoide din Cianobacterii au rolul cloroplastelor din eucariote (2,507).

Două ipoteze ale

Alţi compuşi organici metabolismului energetic
sunt redate în fig. 7.3.

Hidroliză enzimatică
Fig. 7.3. Două mecanisme
Energie şi Carbon pentru biosinteză ipotetice ale originii
metabolismului, unul
chemo-heterotrofic (a), în
care celula utilizează ATP
şi substanţe organice gata
preparate, din mediul
abiotic, şi altul
chemoautotrofic (b), în care
celula îşi prepară singură
ATP pe o cale
chemoosmotică simplă.
Carbonul provine din CO2
(2,510).
Energie şi Carbon
pentru biosinteză
48 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista

Se cunosc în jur de 5000 de specii de procariote, dar se apreciază că numărul

speciilor din acest regn se ridică la 400 000–4 000 000, oferind cea mai largă biodi-
versitate.
Formele cele mai obişnuite ale procariotelor sunt cele sferice – coci –
bastonaşe - bacili – şi elicoidale – de ex. Spralia şi Spirocheta – (fig.7.4).
Cea mai mare procariotă este redată alături de 4 Paramecium în fig. 7.5.
Unele procariote sunt înconjurate de cili, aşa cum s-a mai amintit (fig. 7.6.)

Fig. 7.4. Formele cele mai

obişnuite ale procariotelor
(2, p. 504)
a) Coci (Coccus) pot apare
izolaţi, în perechi
(Diplococi) în lanţuri, ca în
figură, (Streptococi) sau în
ciorchimni (Stafilococi).
b) Bacili (în formă de
bastonaşe), cel mai des
neasociaţi, mai rar în
lanţuri. c) Forme elicoidale
(Spiralia, Spirochetes).
 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista 49

Fig. 7.5. Cea mai mare celulă procariotă: Epulopiscium fishelsoni de aproape un
jumătate de mm şi cu Φ de cca. 35μm, înconjurată de 4 eucariote Paramecium.

7.5. Bacteria (Domeniul bacteriilor)

Citoplasma bacteriilor este lipsită de membrane interne, nu au mitocondrii sau
cloroplaste, dar au ribozomi. Excepţie reprezintă cianobacteriile, care au membrane
interne, aşa numitele membrane tilacoide, structuri membranoase implicate în
fotosinteză, şi unele bacterii aerobe, care dispun de membrane respiratorii,
formate din pliuri ale membranei plasmatice (vezi fig. 7.2).
Bacteriile au un perete celular alcătuit din peptidoglicani, care conferă
rigiditate celulei şi nu permite schimbări ale formei acesteia, facând imposibilă
înghiţirea de particule solide (fig. 7.7). Nutriţia bacteriilor se face prin consumul unor
molecule organice sau anorganice, conţinând elementele biogene (C, N, S, P etc.),
absorbite prin peretele celular şi membrana plasmatică.
Sub peretele celular se află membrana plasmatică, cu permeabilitate selecti-
vă, compusă în principal dintr-un strat dublu de fosfolipide, moleculele având
partea hidrofobă (restul de hidrocarbură a acizilor graşi din compoziţa lor) faţă în faţă,
spre exteriorul şi spre interiorul celulei fiind orientate capetele hidrofile (-O-PO3H–).
Membrana este străbătută din loc în loc de molecule de protide, iar la suprafaţă are
şi molecule de hidraţi de carbon. Acest tip de bacterii sunt Gram-pozitive (se
colorează în violet cu reactivul conţinând iod, un colorant roşu şi unul violet), peretele
celular format din peptidoglicani, reţinând colorantul violet. Alte specii au peretele
celular format dintr-un strat foarte subţire de peptidoglicani, învelit într-o a doua
membrană plasmatică – membrana exterioară – care se colorează în roşu (bacterii
Gram-negative). Lipopolizaharidele de la suprafaţa acestor bacterii sunt deseori
toxice (bacteriile Gram-negative sunt în general mai periculoase, decât cele Gram-
pozitive). Vezi fig. 7.2.
50 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista

Cil

Ci

Fig. 7.6. O celulă de procariotă înconjurată de cili. Aceşti cili servesc printre altele la
aderarea de suprafeţe sau de alte celule şi au şi rolul de canale de transfer a ADN în
cursul conjugării (2, 504).

Perete
Gram-pozitiv
Perete celular

Membrană
plasmatică

Lipopolizaharid

Perete Gram-
negativ Membrană
exterioară
Perete
celular
Gel
Periplas-
matic

Membrană
plasmatică

Fig. 7.7. Structura peretelui celular şi al membranei plasmatice (2, p.505)

 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista 51

7.6. Arhaea (Domeniul Archaea, denumire mai veche Arhaebacteria)

Trăiesc în biotopuri extreme: de ex. totală lipsă de oxigen (metanogene),
salinităţi extreme, acidităţi extreme, temperaturi extreme (izvoare termale). Funcţie
de aceste condiţii se face şi clasificarea lor.
c Clasa metanogene trăiesc în mediu complet lipsit de oxigen şi folosesc
hidrogenul din deşeuri organice pentru reducerea carbonului din CO2 la CH4.
Biotopul lor obişnuit este mlaştina sau balta, din care alte organisme au consumat tot
oxigenul şi împrospătarea cu oxigen este îngreunată. Metanul, care barbotează din
mlaştină sau baltă se numeşte gaz de baltă. Prin barbotarea sa metanul împiedică
pătrunderea oxigenului, care are acţiune toxică asupra metanogenelor. Aceste
microorganisme sunt importante descompunătoare şi se folosesc la epurarea apelor
reziduale sau de canal. Servesc şi la generarea de metan în gazogene pe bază de
gunoi de grajd sau deşeuri organice. Se găsesc de asemenea în tubul digestiv
(anaerob) al ierbivorelor, având un rol important în digerarea celulozei prin enzimele
pe care le secretă.
d Clasa halofilelor extreme au habitatul în lacuri sărate, cum ar fi Great Salt
Lake din Utah sau Marea Moartă din Israel. De asemenea invadează bazinele cu
apă de mare supusă evaporării cu scopul obţinerii sării de bucătărie. Formează o
spumă de culoare purpurie, datorată bacteriorodopsinei, un colorant roşu purpuriu,
înrudit cu purpura vizuală din ochiul mamiferelor. Prezenţa lor nu este periculoasă
ele fiind inofensive. Diferite specii de halofile au nevoie de diferite grade de salinitate.
Unele nu suportă decât salinităţi reduse, altele nu se simt bine decât la concentraţii
saline de 10× mai mari decât apa mării.
e Clasa termofilelor se întâlneşte, aşa cum ne sugerează numele, la
temperaturi mai ridicate. Temperatura optimă pentru termofile este între 60 şi 80°C.
Unele s-au adaptat la izvoarele termale sulfuroase, folosind ca sursă de energie
oxidarea sulfului la SO2 (Sulfolobus), altele trăiesc chiar la 105°C şi pH de 1-4, în
preajma unor emisii hidrotermale. S-au găsit unele care rezistă chiar la 300°C în
izvoare hidrotermale, la adâncimi de 2-3 mii de metri în ocean unde presiunea este
de aproape 300atm (temperatura critică a apei este de 374°C la 224 atm). Aceste
termofile extreme sunt procariotele cele mai apropiate de eucariote. (1.p.43 şi
15.p.220).
f Clasa acidofilelor extreme se întâlneşte la pH-uri scăzute. Un exemplu de
bacterie care s-a adaptat la pH scăzut este Helicobacter pilori, care provoacă ulcerul
stomacal şi duodenal şi se simte în largul lui în HCl decimolar din stomac, la pH 1.
Descoperitorii lui, Warren şi Marshall (Australia) au luat premiul Nobel pe 2005.

7.7. Impactul ecologic al procariotelor

Procariotele sunt principalii agenţi de reciclare a elementelor din mediul biotic
în cel neviu, pentru ca diversele organisme să le poată folosi în scop propriu. Dacă
lumina este o sursă practic inepuizabilă de energie, care nu trebuie reciclată,
elementele chimice dintr-un biotop dat se află în cantităţi limitate, de aceea este
important ca elementele vitale pentru organisme să devină din nou asimilabile pentru
ele. Acest lucru îl realizează anumite specii de procariote. Ele sunt restauratorii
condiţiilor de viaţă pentru alte regnuri, chiar şi atunci când intervenţia omului aduce
daune grave mediului.
a. Reciclarea azotului
Cel mai evident caz este cel al reciclării azotului, care fără procariote nu s-ar
putea realiza, căci numai o mică parte din azotul atmosferic revine în sol sub forma
de nitraţi şi nitriţi ca urmare a decărcărilor electrice din atmosferă şi al ploilor, care
52 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista

spală oxizii de azot formaţi. Aceştia trec apoi în nitraţi cu apa. Totuşi atmosfera este
un important rezervor de azot, inclus şi în circuitul biologic al azotului.
c Bacterii fixatoare de azot sunt capabile să transforme azotul molecular
din atmosferă în amoniac, care în soluri uşor acide (majoritare) trece în ioni de
amoniu, aceştia fiind asimilabili de unele plante. Enzima care catalizează acest
proces este nitrogenaza. Mecanismul acestui proces nu este încă cunoscut, în
octombrie 2005 apărând primul articol care raportează surprinderea spectroscopică a
unor intermediari legaţi de centrul activ al enzimei, centru conţinând cofactorul FeMo.
S-a stabilit că enzima este capabilă să reducă nu numai N2 (tripla legătură), ci şi
combinaţii ale azotului în care cei doi atomi N sunt legati prin dublă sau prin simplă
legătură (CH3–N=N–H, respectiv H2N–NH2) 2 .
Unele dintre bacteriile fixatoare de azot trăiesc liber (nesimbiotic) în sol, altele
îsi duc viaţa în simbioză cu unele plante, trăind in noduli ai rădăcinilor acestora
(lucernă, trifoi, fasole). Totuşi cantitatea de azot astfel reciclată este mică. Dacă la
reciclarea carbonului din atmosferă contribuie vieţuitoare din mai multe regnuri,
reciclarea azotului din atmosferă este monopolul unor bacterii.
d Sursa cea mai importantă de azot este cea reciclată de descompunătoare
(alături de bacterii pot ajuta la acest proces şi unele specii de fungi) prin
transformarea azotului din molecule organice (aminoacizi) în ioni de amoniu.
e Mai departe NH4+ este transformat prin bacterii de nitrificare în ioni de nitrit
(azotit), NO2–, şi apoi oxidat la nitrat, NO3–, formă asimilabilă de către plante. Fără
intervenţia procariotelor s-ar întrerupe fluxul principal de reciclare a azotului (fig. 7.8).
O parte a N din nitraţi revine în atmosferă cu ajutorul bacteriilor denitrificante.

Azotul în atmosferă, N2

Plante
Asimilaţie

Bacterii
denitrifi-
Bacterii cante
fixatoare de
azot în nodulii Descompunători:
rădăcinilor bacterii aerobe şi
anaerobe şi fungi
Bacterii
Ammonifcare Nitrificare nitrificante

Bacterii
Bacterii fixatoare de azot
nitrificante

Fig. 7.8. Ciclul azotului. În acest ciclu azotul se află sub diferite stări de oxidare, de la
–3 (NH3) la +5 (NO3–), iar în ciclu este inclusă si atmosfera.

2
Brett M. Barney et al., J. Amer. Chem. Soc., ASAP Article 10.1021/ja0539342 S0002-7863(05)03934-X
Web Release Date: October 5, 2005
 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista 53

Acest ciclu provocat de procariote se înglobează în ciclul geochimic al azotului, aşa

cum este redat schematic în figura 7.8.a. (după NAŞCU şi NIAC, p.148)

20 N2O/NO/NO2
30 NH3/NH4+ 80 N2
9 1300
120 4,1.10
2
90

30 90

îngrăşăminte 80 25 biomasă 5.102

compuşi cu N (soluţie)
SEDIMENTE 3.105 OCEAN
4
biomasă 1,3.10

compuşi organici 8.108

SCOARŢA
compuşi anorganici 2.108 SEDIMENT
TERESTRĂ
Fig. 7.8.a. Ciclul geochimic al azotului.
Rezervoarele (cifrele în cadru) reprezintă miliarde tone, iar debitele (scrise pe săgeţi)
reprezintă miliarde tone pe an.
b. Reciclarea fosforului
Şi în ciclul fosforului (fig.7.9) procariotele au un rol, mai puţin important, decât în
cel al azotului, şi anume, în calitate de descompunători ai detritusului, cu trecera
fosfaţilor în sol.
Dacă în ciclul azotului intervine într-o măsură – nu foarte mare, dar foarte
importantă – şi atmosfera, în ciclul fosforului atmosfera nu joaca nici un rol.
După cum se vede, fosfaţii insolubili din roci, aduşi la suprafaţa scoarţei prin
mişcări tectonice, se solubilizează de către apa de ploaie şi intră în sol sub formă de
ioni fosfat, formă asimilabilă de către plante.
54 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista

Ploaie Ridicare geologică

Spălarea
fosfaţilor din
roci
Plante
Antrenare

Fosfaţi în soluţie

Fosfaţi în Precipitare
sol
Animale Leşiere
Detritus în curs
de depunere

Sedimentare, formare de roci

Descompunători

7.9. Ciclul fosforului. Spre deosebire de azot, fosforul se află într-o singură stare de
oxidare (PO43–), iar aerul nu este inclus în ciclul său.

Sunt cunoscute numeroase acţiuni de reparare a mediului de către procariote,

dintre care aici se vor da doar două exemple, întrucât un alt curs se ocupă în mod
special de această problemă.
c Unele bacterii sunt capabile de a consuma moleculele organice din petrol, de
aceea înlăturarea poluării plajelor cu petrol de la vase naufragiate sau cisterne
avariate se face cel mai ieftin împrăştiind pe plajele poluate soluţii cu îngăşăminte cu
azot şi fosfor, de care au nevoie bacteriile pentru a se înmulţi (elemente care nu se
află în petrol).
d Un alt exemplu îl oferă poluarea zonei agricole din jurul lacului Salton din
sudul Californiei cu percloraţi proveniţi de nişte fabrici de combustibili de rachete,
aflate pe malul unui râu care se varsă în Lacul Mead şi de acolo în fluviul Colorado,
acesta din urmă servind la irigarea culturilor de legume şi zarzavat. S-au identificat
nişte bacterii care consumă percloraţi, stimularea înmulţirii acestora fiind iarăşi o cale
ieftină şi ecologică pentru depoluarea regiunii.
Cunoştinţele noastre despre metabolism şi biologie moleculară provin în cea
mai mare parte din experienţe de laborator efectuate pe organisme procariote, mai
ales pe E. coli, un fel de “şobolan de experienţă” din lumea microscopică.
Bacterii din sol (Pseudomonas) descompun îngrăşămintele în sol, transformân-
du-le în materie primă preţioasă pentru plante.
Industria chimică foloseşte culturi imense de bacterii specializate pentru a
produce acetonă, butanol şi alte substanţe organice. Industria farmaceutică produce
cu ajutorul lor vitamine şi antibiotice.
 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista 55

Industria alimentară le foloseşte pentru obţinerea iaurtului şi a unei largi varietăţi

de brânzeturi (Lactobacterii, Bifidus essensis).

7.8. Deosebiri şi asemănări între cele 3 domenii:

Bacteria, Arhaea şi Eucariotes
Aceste deosebiri rezultă din tabelul următor ([2].p.512).
DOMENIUL
Cartacteristica Bacteria Archaea Eukarya
Înveliş nuclear absent absent prezent
Organite învelite în membrane absent absent prezent
Protidoglicani în peretele prezent absent absent
celular
Lipidele din membrane acizi graşi unii acizi graşi acizi graşi
saturaţi ramificaţi nesaturaţi
ARN-polimeraze un singur tip mai multe tipuri mai multe tipuri
Aminoacid iniţiator pentru fenilmetionină metionină metionină
sinteza proteinelor
Introni (parte necodificată a absenţi prezenţi în prezenţi
genelor) umnele gene
Răspuns la antibiotice creşterea creşterea nu creşterea nu
(streptomicină şi inhibată este inhibată este inhibată
cloramfenicol)

Se vede că unele proprietăţi ale domeniului Arhaea sunt mai apropiate de

Eucarya decât de Bacteria. Astfel iniţiatorul sintezei proteinelor la Archaea nu este
fenilmetionina ca la bacterii, ci metionina, ca la eucariote; creşterea lor nu este
inhibată de antibiotice; au mai multe tipuri de ARN-polimeraze, ca şi eucariotele.
56 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista

8. REGNUL PROTISTA (în sistemul cu 5 regnuri)

8.1. Subdiviziuni
Majoritatea unicelulare, protistele, sunt regnul cu cea mai mare diversitatate
dintre eucariote, deoptrivă în privinţa metabolismului, a sursei de energie şi de
carbon, cât şi a reproducerii. Protistele unicelulare au celulele cele mai complexe
dintre toate vietăţile, deoarece trebuie să asigure într-o singură celulă, activităţi pe
care alte regnuri superioare le realizează cu ajutorul unui număr mai mare sau mai
mic de celule specializate.

8.2. Proprietăţi
Protistele sunt fiinţe acvatice, unele trăind în apă dulce, în mări şi oceane sau
ca paraziţi in alte organisme. Printre protiste se găsesc atât organisme autotrofe, cât
şi heterotrofe. Din acest regn fac parte numeroşi paraziţi ai plantelor, animalelor şi
omului. Din grupa Diplomonade, face parte Giardia lamblia un parazit intestinal care
provoacă dureri abdominale şi diaree severă. Tripanosoma din grupa Euglenozoa,
este agentul patogen al bolii somnului din Africa. Pfiesteria piscicida din subgrupa
Dinoflagelates a Alveolatelor, protiste de cca 20μm, elimină toxine cu care ucid
peştii, din care apoi se hrănesc (sunt carnivore). Sunt periculoase şi pentru om.
Plasmodium, tot din Alveolata, este parazitul care provoacă malaria. În acest regn al
protistelor intră diatomeele şi toate algele, de la cele aurii şi brune din grupa
Stramenopila, până la cele roşii şi verzi din grupa Rhodophita. În privinţa algelor
verzi există dubii, dacă să se clasifice printre protiste sau printre plante.
Rolul ecologic al protistelor este în mare măsură de descompunătoare, dar
cele autotrofe sunt producătoare, având cloroplaste cu pigmenţi coloraţi (diverse
clorofile, caroten,etc.). Asfel Laminaria (o algă brună marină) se recoltează în
Japonia pentru prepararea unor supe (“kombu”), iar Porphyra, tot o algă brună
marină, serveşte la învelirea preparatului sushi (“nori” japonez). Altele produc în
peretele lor celular substanţe gelationoase (polizaharide nedigerabile pentru om)
care se extrag industrial şi sunt folosite ca aditivi alimentari de îngroşare în budinci şi
sosuri, dar şi în industria petrolieră, ca lubrifianţi la forarea sondelor. Astfel se
utilizează pe scară largă de către om alginul, provenit din alge brune, agar-agarul şi
carragenanul, provenite din alge roşii.
Algele sunt multicelulare şi pot avea dimensiuni considerabile şi forme foarte
variate. Deseori au aspectul unor plante marine, având nişte frunze false, lame,
tulpini false, pedunculi, şi rădăcini false, suporturi, cu care se fixează de roci. Cele
mai răspândite sunt algele brune. Acestea se găsesc mai ales de-a lungul coastelor
din zona temperată, în apele mai reci. Împreună cu algele roşii şi verzi le regăsim
deseori sub denumirea de “iarbă de mare”.
Unele protiste sunt prădătoare (predatori), cum ar fi şi Paramecium (vezi fig.
8.1).
Cercetările din ultimul timp sugerează originea probabilă a primelor eucariote
din procariote. Există argumente pentru formarea membranelor interioare ca pliuri ale
membranei plasmatice, pliuri care, înconjurând fibrele regiunii nucleoide, au dat
naştere învelişului nuclear, (fig. 8.3) în interiorul căruia s-a format nucleul. Tot astfel
de pliuri au dus la dezvoltarea sistemului de endomembrane. Paralel s-a concretizat
şi nucleolul din interiorul nucleului, nucleol, căruia îi va reveni sarcina de fabricare a
mitocondriilor în celulele eucariote.
Inglobarea unei procariote aerobice, heterotrofe, şi simbioza cu aceasta a dus
la transformarea ei în mitocondrie, capabilă de funcţie respiratorie (8.2).
 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista 57

Tot aşa inglobarea unei procariote autotrofe, capabilă de fotosinteză, a dus la

dezvoltarea cloroplastelor. Vezi fig. 8.2.

Vacuolă
contractilă Cili

Vacuole
alimentare
Micronucleu
Orificiu
Macronucleu oral

Gura
celulei
Vacuole
alimentare

Macronucleu

Por
anal Vacuole
contractile

PARAMECIUM

Fig. 8.1. Exemplu de celulă complexă din regnul Protista: Paramecium.

Celula de Paramecium. Această protistă trăieşte în apă dulce, se alimentează

cu bacterii, pe care le ingerează cu ajutorul cililor din orificiul bucal, care împling
bacteria spre gură; spre deosebire de procariote, care nu pot mânca corpuri
depăşind dimensiunile moleculare, deoarece se alimentează difuziv prin peretele
celular şi membrana plasmatică (acest fapt nu exclude posibilitatea procariotelor de a
îngloba alte procariote mai mici, trăind apoi în simbioză). După digerare resturile şi
deşeurile sunt eliminate prin porul anal. Nedispunând de perete celular rigid ca
procariotele, şi trăind într-un mediu hipotonic (cu presiune osmotică mai mică decât
interiorul celulei), există pericolul ca membrana plasmatică să plesnească din cauza
endosmozei (pătrunderii apei prin osmoză, traversând membrana plasmatică). Acest
lucru se evită (cu cheltuială de lucru mecanic) cu ajutorul vacuolelor contractile,
care prin nişte canale adună apa, pe care o expulsează periodic spre exterior, o
funcţie asemănătoare rinichilor de la mamifere, dar funcţionând în sens opus
(rinichiul nu elimină apa decâţ în mică masură, grosul fiind returnat prin acvaporine în
circuitul sangvin.
58 G. Niac: Mediul biotic. Note de curs. Procariotes. Protista

Nucleoid Nuclelol Reticul

endoplas- Nucleu
Membrană Citoplasmă matic
plasmatică

Înveliş
ADN nuclear

Procariotă Celulă cu sistem de

ancestrală endomembrane
a

Procariotă aerobică Mitocondrie

heterotropă ancestrală
Mitocondrie
Membrană
plasmatică

Celulă de eucariotă heterotofă

Mitocondrie

Celulă gazdă
ancestrală

Cloroplast
Celulă procariotă
fotosintetică Celulă eucariotă
b fotosintetică

Fig. 8.2. a. Ilustrarea formării membranelor endoplasmatice, a nucleului (şi

nucleolului), precum şi , b, a mitocondriilor şi cloroplastelor, prin înglobarea unor
procariote cu funcţii de respiraţie, respectiv a unora autotrofe (fotosintetice).