Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu Student: Poştaru Cristina

Facultatea de Jurnalistică Anul I

Specializarea: Jurnalism Grupa 2
Cursul: Comunicarea şi fenomenul religios

Şintoismul

Religia naţională a Japoniei este un vast complex de credinţe, obiceiuri şi practici

care au primit destul de târziu numele de şinto, pentru a le deosebi de religiile venite din
China, budismul (butondo) şi confucianismul. Cu creştinismul, care debarcă în Japonia
după anul 1549, avem în arhipelagul nipon un ansamblu de patru religii care subzistă
până azi.
Cuvântul şinto înseamnă „Calea (to, în chineză tao) kami-lor”, divinităţi tutelare
ale oricărui lucru.
Cea mai veche sursă privind tradiţiile etnice ale Japoniei este Kojiki („povestea

despre cele vechi”), alcătuită către anul 712 de ofiţerul Ono-Zasumaro la porunca

împărătesei Gemmei, după informaţiile căpătate de la un rapsod cu o memorie infailibilă.

Kojiki narează istoria Japoniei de la facerea lumii până în 628.

Nihongi („Cronicile Japoniei”), în treizeci şi unu de volume, sunt o vastă

compilaţie terminată în 720. Alte date privind creaţiile nipone primordiale sunt conţinute

în Fudoki (secolul al VIII-lea), Kogo-Shui (807-808), Shojiroku şi Engi-Shiki (927).

Documentele chineze din perioada dinastiei Wei (220-265) reprezintă încă o sursă de

preţioase informaţii despre vechea Japonie.

1
 Arheologia ne descoperă existenţa unei culturi neolitice (Jomon), caracterizată

prin statuete feminine de lut şi cilindre din piatră şlefuită. Într-o epocă posterioară,

japonezii practicau scapulomanţia şi divinaţia cu ajutorul carapacelor de broască ţestoasă.

Mai apoi, în perioada kofun, îngroparea cadavrelor în poziţie ghemuită va pune istoriei

religiilor probleme de interpretare insolubile.

Dar acestea nu sunt singurele probleme cu care se confruntă exegetul. Vechea

mitologie a Japoniei apare ca o variantă combinatorie de mitologii atestate aiurea. În

ciuda tentativelor autorilor vechi şi moderni, de la Augustin la Claude Lévi-Strauss, nici

o explicaţie cu adevărat convingătoare a unităţii fundamentale a tuturor mitologiilor nu a

fost produsă până astăzi. (A spune că ea se întemeiază pe constanţa operaţiilor logice este

ingenios, dar prea puţin convingător; aceasta ar implica, de altfel, un sistem mascat de

orientare a mecanismului de clasificare binară, un fel de dispozitiv mito-poetic al

creierului.)

Primele cinci divinităţi ale şintoismului răsar spontan din haos. După mai multe

împreunări se nasc Izanagi („Cel care invită”) şi sora lui, Izanami („Cea care invită”),

care, de pe podul plutitor ceresc, făuresc prin agitarea saramurei marine prima insulă de

pe lume. Ei coboară pe insulă si descoperă, observând o codobatură, folosul împreunării.

Din acuplarea lor, ca urmare a unei greşeli, se naşte Hiruko (Lipitoarea), care îi

dezamăgeşte, pentru că la vârsta de trei ani încă nu se poate ridica (mitologemă privind

primul născut diform). Împerechindu-se din nou, ei zămislesc insulele japoneze şi pe

kami (zei), până când kami al focului arde vaginul mamei şi o ucide. Furios, Izanagi îl

decapitează pe fiul neatent, din al cărui sânge se nasc numeroşi alţi zei. Asemeni lui

Orfeu, el pleacă în Infern (Tărâmul Izvorului Galben) ca să o readucă la suprafaţă pe

2
Izanami, care e ţinută acolo cu forţa pentru că a gustat din bucatele Infernului. Ea se

bucură de înţelegerea zeului locului, care pune însă condiţia ca Izanagi să nu vină s-o

caute în timpul nopţii. Izanagi nu se ţine de promisiune şi, la lumina unei torţe

improvizate, abia are timp să zărească trupul plin de viermi al soţiei. Opt furii,

Îngrozitoarele-Maştere-ale-Tărâmului-Nopţii, îl urmăresc pe Izanagi; acesta azvârle în

urma sa legătura de cap care se transformă în viţă de vie. Furiile se opresc o clipă să

înfulece strugurii. Episodul, ca în toate basmele din lume, se repetă de trei ori, obstacolele

celelalte fiind lăstarii de bambus şi un râu. Izanagi scapă, atunci Izanami pleacă ea insăşi

în căutarea lui, însoţită de cei opt kami ai Tunetului şi de cei o mie cinci sute de

Războinici din Ţara Nopţii. Dar Izanagi blochează cu o stâncă trecerea dintre cele două

lumi şi grele cuvinte de despărţire vor fi rostite de o parte şi de alta a stâncii: Izanami va

răpi în împărăţia ei o mie de oameni zilnic ca să nu rămână pustie de oameni lumea.

Purificându-se de miasma atingerii morţii, Izanagi dă naştere celui mai important kami

din întreg panteonul şintoist, zieţa Soarelui, Amaterasu (Marele Luminător al Cerului),

precum si zeului şarlatan Sosa-no-no.

Nenumărate generaţii de kami umplu succesiv distanţa care separă zeii primordiali

de oameni. Unii kami sunt în centrul unor cicluri mitice, între care cele mai importante

sunt cele cu privire la Izumo şi Kyushu. Locuitorii din Kyushu migrează în tărâmul mitic

Yamato, şi ei vor fi primii împăraţi ai Japoniei.

Vechiul şintoism presupunea o cinstire specială adusă kami-lor, manifestări

atotprezente ale sacrului. La origine, kami – fie că sunt forţe ale naturii, strămoşi

preaveneraţi sau pur şi simplu concepte – nu au sanctuare. Teritoriul lor nu este marcat

decât atunci când se celebrează rituri în onoarea lor. Sistemul productiv tradiţional al

3
Japoniei fiind agricultura, aceste rituri şi sărbători sunt legate de anotimpuri. În afara

ceremoniilor colective, există şi un cult şinto individual. Instituţia şamanismului şi cultele

de posesiune au o vechime considerabilă. Cosmologia subiacentă acestor credinţe este

primară. Ea comportă fie o tripartiţie verticală (cer – pământ – lumea subpământeană a

morţilor), fie o bipartiţie orizontală (pământ - Tokoyo sau „lumea veşnică”) a cosmosului.

Iniţial, fiecare grup uman poseda propriul kami. Dar unificarea imperiului

determină imperialismul puternicului kami al împăratului, zeiţa Amaterasu Omikami. În

secolul al VII-lea, sub înrâurirea sistemului politic chinez, un birou central al kami-lor

înregistrează pe toţi kami-i imperiului, pentru ca guvernul central să le construiască

sanctuare şi să le acorde cinstirea datorată. În secolul al X-lea, guvernul întreţine aproape

trei mii de sanctuare.