Printre cele mai mari valori ale tuturor generațiilor au fost oamenii de ştiinţă, oameni care prin

ideile lor au schimbat felul în care vedem lumea: Galilei, Copernic, Kepler sau Einstein, cu toţii ne-au
pus serios pe gânduri. Din lungul şir care poate fi enumerat aici nu poate lipsi Charles Darwin care a
contribuit cu una din cele mai frumoase şi totodată înfricoşătoare idei: evoluţia.

După călătoria făcută cu vasul Beagle în mările sudului (insulele Galapagos şi Pampas) unde a făcut
cercetări asupra faunei şi florei, scrie celebra carte Originea speciilor prin selecţie naturală, precum şi
alte cărţi în acest domeniu. Aceste lucrări vor forma curentul darwinist. Ce cuprinde această doctrină?
Trei principii stau la baza ei:

1. Selecţia naturală;
2. Adaptarea la mediu;
3. Lupta pentru existenţă.

1
 Ce susține teoria evoluţionistă?

Teoria evoluţionistă susține că organismele şi formele de viaţă inferioare au evoluat liniar

(lent) către forme superioare. Mai precis, populaţii întregi din fiecare specie s-au „deplasat”
treptat, trecând prin numeroase forme intermediare de-a lungul a milioane de ani, către forme
superioare.

Ilustraţie modernă a teoriei evoluţiei

2
 Selecţia naturală este o componentă de bază a teoriei evoluţioniste moderne. În urma unui proces
aleatoriu, formele de viaţă inferioare s-au adaptat şi transformat la condiţii de mediu în schimbare,
apărând astfel forme noi de viaţă, dintre care au supravieţuit doar cele capabile - cele superioare. Ea
susţine că animalele cel mai bine adaptate dau naştere mai multor pui, şi aceştia transmit mai departe
condiţia lor fizică superioară. În acelaşi timp, cele mai puţin adaptate vor avea mai puţini pui. Astfel,
de-a lungul generaţiilor, este mult mai probabil să se perpetueze caracteristicile mai bune. Faptul
acesta i-a sugerat două idei importante :

• Lupta pentru existenţă reprezintă o concurenţă între indivizi şi nu între specii

• Între indivizii aceleiaşi specii există mari diferenţe.

De aici a izvorît ideea de a face o analogie între selecţia artificială si cea naturală. Omul face selecţie
pentru propriile sale interese, natura numai în interesul organismului pe care-1 păstrează.
Așadar, teoria evoluției stabilește clar că indivizii nu se comportă având în vedere interesul speciei sau
al altor indivizi. Un comportament altruistic este dezavantajat de selecția naturală, astfel că, într-o
populație cu indivizi altruiști și egoiști, cei care sunt egoiști sunt avantajați de selecția naturală.

Mecanismul propus de Darwin, selecția naturală, a fost mai greu acceptat(abia în 1930!!!),
majoritatea oamenilor de știință preferând să vadă evoluția ca un proces progresiv, având un anumit
scop (o evoluție constantă de la animale simple la om, formând o așa-zisă scară evolutivă cronologică).
Selecția naturală sugerează mai degrabă un proces adaptiv aleatoriu și fără scop, depinzând de
condițiile de mediu; acest proces este mai degrabă comparat cu un pom care se ramifică în toate
direcțiile decât cu o scară.

Această adaptare, realmente o „fină potrivire la mediu”, a fost văzută de Darwin ca un proces
fundamenal creativ şi realmente fără limite. Aşa a crezut el că au apărut iniţial plămânii într-o lume
fără plămâni şi penele într-o lume fără pene. Darwin nu ştia cum funcţionează ereditatea efectiv, spre
deosebire de succesorii săi din urmatoarele secole.

Atributele selecției naturale:

• O şansă mai mare de supravieţuire.

• O şansă mai mare de a găsi o pereche

• Un succes de reproducere mai mare.

3
 Din nefericire, Darwin a folosit uneori dictonul de supravieţuire acelui mai apt preluat din
filosofia mecanicistă a lui H. Spencer, expusă în lucrarea sa fiind acuzat de gîndire tautologică : Cine
va supravieţui ? Cel mai apt. Cine sînt cei mai apţi? Cei care supravieţuiesc.
Desigur, nu aceasta este esenţa selecţiei naturale. Darwin a accentuat în nenumărate rînduri că
toţi indivizii unei populaţii diferă între ei şi că natura acestor diferenţe (avantajos—dezavantajos;
adaptiv—neadaptiv) joacă rolul decisiv în evoluţie.

Lupta pentru existenţă încă este discutabilă. Acest principiu cere ca unui organism slab,
bolnav sau necorespunzător în alt mod, să-i fie refuzată existenţa. Indivizii timizi, retraşi să fie călcaţi
în picioare de cei care-şi "fac loc cu cotul". Dar:

1. Dacă acest procedeu s-a folosit de la început, cum de mai sunt astăzi exemplare
necorespunzătoare? Deci teoria nu este întru totul valabilă!

2. De multe ori persoane timide sau bolnăvicioase au intelectul foarte dezvoltat, sau invers,
atleţi bine dezvoltaţi, nu sunt dotaţi intelectual.

Dezvoltarea geneticii populaţiilor a dus la o interpretare modernă a selecţiei naturale. Potrivit

acestei interpretări selecţia naturală nu este o problemă de „luptă pentru existenţă" sau o problemă de
„supravieţuire a celui mai apt", ci o problemă de reproducere diferenţială.

Selecţia naturală nu are nimic de-a face cu sloganele menţionate sau cu sloganul „ucide ca să nu
fii ucis", care au implicaţii etice, ideologice si politice nefericite. Selecţia naturală favorizează indivizii
care lasă mai mulţi urmaşi, adică pe acei care sînt cel mai bine adaptaţi la condiţiile de mediu sau sînt
capabili să facă faţă cel mai bine la eventualele noi condiţii care survin în habitat.

Deci, pentru Darwin, succesul în reproducere depinde de posesiunea de către indivizi a unor
însuşiri adaptive superioare. Faptul acesta reiese clar atunci cînd vorbeşte de selecţia sexuală : „în
general, masculii cei mai viguroşi, acei care sînt cei mai adaptaţi pentru locurile pe care le ocupă în
natură, vor lăsa o progenitură mai numeroasă .
După teoriile lui Darwin omul provine dintr-o clasă a primatelor (maimuţe), iar inteligenţa şi-a
acumulat-o prin evoluţie şi în lupta pentru existenţă. Dar vedem animale de pradă care se bat tot timpul
dar nu devin mai inteligente. Câtă deosebire între om şi animal, fie chiar maimuţă!

4
 Darwinismul cu doctrina sa de evoluţie a provocat multe traume generaţiilor acestui secol,
dezumanizând-o prin: dictaturi, persecuţii, războaie, tineret revoltat împotriva bătrânilor (dacă suntem
animale nu ne mai trebuie morală) căci tinerii trag repede concluzii proprii. Aşa s-a declanşat lupta
împotriva tradiţiei şi moralei. Exploratorii victorieni vedeau populațiile întâlnite în Africa sau Australia
ca fiind mai jos pe "scara" evolutiva față de cele din Europa. Dar cea mai mare nenorocire cauzată de
împărțirea umanității în rase și de aplicarea în mod eronat a principiului supraviețuirii celui mai adaptat
a fost reprezentată de dictaturile de dreapta şi de stânga. Astfel:

Nazismul, aplicând selecţia naturală, a căutat să înlăture rasele de care voia să scape Hitler
(evrei, ţigani, negri ş.a.) pentru a crea aşa-zisa rasă pură superioară. A căutat să elimine pe cei slabi şi
handicapaţi. Acestea au fost şiretlicuri pentru a scăpa de cei incomozi. Prof. Cogon scrie că naziştii
omorau un deţinut cu tot atâta nepăsare cu câtă ai închide o uşă. Dar Hitler a plătit scump greşeala căci
oamenii de ştiinţă germani au fugit în America unde au creat primele bombe atomice cu care au învins
militarismul japonez.

Comunismul, aplicând teoria lui Darwin, a eliminat pe Dumnezeu din suflete, degradând
conştiinţa individului pentru a-l putea domina. Marx spunea "Comunismul începe prin ateism", iar F.
Nietzche, contemporanul lui Marx, cu toate că în adâncul sufletului era credincios, a rămas cu totul în
clanul necredincioşilor voind să nu se pună nici un frâu pasiunilor, zicând: "Socialismul a creat morala
animalelor de turmă". Este o constatare cu care s-ar putea lăuda cineva? Atât nazismul cât şi
comunismul au organizat marile lagăre de tristă amintire, aplicând metode diabolice. Aceşti dictatori s-
au folosit fără scrupule de teoriile lui Darwin.

După descoperirea ADN-ului însă, s-a statuat că populațiile umane sunt, din punct de vedere
genetic, aproape identice și deci nu pot fi unele "superioare" altora.

Teoria evoluţiei ar mai putea fi descrisă şi ca „supravieţuirea celui mai puternic”, sau mai bine
spus „celui mai bine adaptat”. Cele mai multe mamifere şi păsări dau naştere unor progenituri
neajutorate, în locul unora puternice şi adaptate vieţii din primele secunde ale vieţii. Nici Darwin sau
neo-darwiniştii nu pot explica acest fapt. Fiecare copil născut contrazice Teoria Evoluţiei.

Când Darwin îşi formula ideiile, a ales să omită faptul că puii mamiferelor şi păsărilor nu pot
supravieţui decât cu îngrijiri îndelungate pentru că teoria sa nu putea explica acest lucru. Drept urmare,
unii nu s-au raliat teoriei darwiniste, recunoscând nevoia oamenilor de sprijin pentru a evolua, de

5
protecția socială a statului care să dea o șansă și acelora care se nasc sau ajung într-un anumit
moment al vieții să nu fie la fel de “înzestrați” de natură sau divinitate.

Primele forme de protecţie socială au apărut la începutul secolului al XIX-lea şi s-au referit la
măsuri de asigurare socială; la acestea s-au adăugat cu timpul şi elemente de asistenţă socială, ambele
forme căpătând denumirea de "securitate socială". Acest termen a fost utilizat pentru prima oară de
instituţiile create în SUA, odată cu adoptarea Legii securităţii sociale din 1935, care cuprindea
reglementări cu privire la prevenirea riscului pentru bătrâneţe, moarte, handicap şi şomaj.

Conceptul de protecţie socială a fost prima oară introdus de către John K. Galbraith şi defineşte
politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populaţiei, prin măsuri ce urmăresc alinierea
acestor categorii la un nivel de trai decent. El consideră ca fiind cea mai urgentă măsură "prevederea
dreptului celor care nu-şi pot găsi un loc de muncă de a avea un venit garantat sau alternativ".

Securitatea socială este definită de Biroul Internaţional al Muncii, drept protecţia pe care
societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei economice
şi sociale, care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor datorită bolii,
maternităţii, accidentului de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi prin
acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţii familiilor cu copii.

Protecţia socială se sprijină pe principiul solidarităţii, astfel:

- solidaritatea celor care nu au copii faţă de cei care şi-au asumat responsabilitatea de a da

viaţă şi a educa generaţiile următoare;

- solidaritatea celor sănătoşi faţă de cei bolnavi;

- solidaritatea celor activi faţă de cei cărora vârsta nu le mai permite exercitarea unei activităţi

utile pentru societate;

- solidaritatea celor care au un loc de muncă faţă de cei aflaţi în şomaj.

Într-o accepţiune mai largă, protecţia socială se referă nu numai la protecţia veniturilor. Ea
vizează, o multitudine de domenii, cum ar fi: sănătatea, instruirea şi educaţia, cultura, condiţiile de

6
odihnă şi recreere, mediul social-politic, dezvoltarea parteneriatelor sociale, condiţiile materiale de
viaţă -locuinţă şi mediul de locuit, ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă; veniturile şi
consumurile) protecţia persoanelor în vârstă, acelora aflate în incapacitate de muncă, a urmaşilor, viaţa
de familie, respectarea ordinii sociale şi de drept, etc.

Protecția socială se fundamentează pornind de la:

*factorul social, colectivitatea manifestându-se prin problemele ei comune;

**factorul economic şi social ( agenții economici și societatea ) se prezintă sub forma unor specificități
ale locului de muncă, ale condiţiilor şi duratei muncii;

***căile și mijloacele de realizare, în fapt, a protecției sociale, care au la bază programe cuprinzând
obiective, termene, finalități şi concretizări pe categorii sociale.

Politica socială a statului reprezintă un ansamblu de scopuri şi instrumente de analiză prin

care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuirii veniturilor în
perspectiva umanistă a dreptăţii sociale.

Politica socială urmăreşte rezolvarea marilor probleme sociale legate de sănătate, educaţie,
locuinţe şi se realizează prin intervenţia statului asupra următoarelor categorii de beneficiari: familii cu
mulţi copii fără susţinere materială, copii orfani, persoane aflate în incapacitate de muncă definitivă sau
temporară, persoane vârstnice etc.

Conceptul de politică socială a statului se concretizează prin obiectivele sale, câmpul de

acţiune, natura precisă a măsurilor ce se impun a fi luate, prin decizii şi efecte (cine beneficiază şi
amploarea rezultatelor obţinute).

Structura politicii sociale are o configuraţie pe obiective, acestea fiind:

• construirea şi materializarea în fapt a unui sistem de protecţie socială care să cuprindă o serie
cât mai largă de măsuri privind asigurările, pensiile, alocaţiile de şomaj;
• fixarea unui salariu minim garantat interprofesional;
• intervenţia dirijată privind repartiţia şi politica de transferuri a veniturilor;
• dreptul la muncă şi rolul sindicatelor în elaborarea politicii sociale;
• durata zilei de muncă şi problema habitatului;
7
 • problema timpului liber şi politica culturală.

În ţara noastră, după decembrie 1989 conceptul de protecţie socială a fost folosit şi consacrat în
Constituţia României.

După manifestările sociale ce şi-au făcut simţită prezenţa imediat după revoluţia din 1989, ea fost
evident necesară luarea unor măsuri pentru reabilitarea socială a populaţiei. Este important de
menţionat în acest context elementul de referinţă pentru înţelegerea premiselor sub care a debutat
reforma în România: mentalitatea centralist-etatistă.

Aceasta mentalitate face referire la convingerea românilor că statul este dator să le asigure
bunăstarea (garantarea locului de munca, creşterea salariilor, gratuităţi în sănătate, învăţământ, cultură,
burse, bilete gratuite în staţiuni, reduceri la transport, locuinţe etc.). Dorinţa de mai bine în România se
confundă deci cu aşteptarea ca statul să dea mai mult oamenilor şi să rezolve problemele financiare şi
socio-profesionale apărute ca urmare a suprimării vechilor mecanisme de centralizare şi planificare.

Domenii și categorii sociale care cer prezența protecției sociale:

a. Protecția șomerilor

Pentru a se evita manifestarea convulsiilor sociale în planul forței de muncă a fost adoptat un
sistem legal de protecție socială, care vizează drepturi bănești și perioade de ajutor de care beneficiază
un șomer, precum și sursele de formare a fondurilor din care se plătesc asemenea ajutoare.

Organizarea acestui tip de protecție prevede trei forme de ajutor:

• Indemnizația de șomaj (asigurare de șomaj);

• Asistența de șomaj
• Ajutorul social de șomaj.

Indemnizația de șomaj se acordă pentru o anumită perioadă stabilită de lege, în funcție de

legislația din fiecare țară și reprezintă un anumit procent din salariul brut al fiecărui salariat înainte de a
fi concediat.

De asistența de somaj beneficiază –persoana în cauză- încă o anumită perioadă de timp după
cea legală privind indemnizația de șomaj.

8
 Ajutorul de șomaj se acordă celor cu o situație materială deosebit de precară și care au ieșit de
sub incidența primelor două forme de protecție.

Când șomajul ia proporții considerabile sau este de lungă durată, sistemul de protecție socială
devine vulnerabil, deoarece fondurile alocate sunt insuficiente pentru menținerea nivelului
indemnizației de șomaj care trebuie să asigure minimul necesar pentru un trai civilizat.

În toate țările industrializate, protecția socială are un caracter activ, fiind însoțită de o serie de
programe privind:

• reconversiunea șomerilor;
• pregătirea acestora în concordanță cu structura cererii de muncă sau redistribuirea lor în profil
teritorial;
• programele de formare profesională a tinerilor pentru a fi integrați cât mai activ într-o ocupație
economico-socială.

Toate aceste programe sunt, de regulă, susținute de sindicate, de salariați, de oficiile locale de
administrare a pieței muncii și de stat.

b. Protecția mediului, a lucrătorului și a publicului.

Asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale face parte din sistemul de asigurări
sociale, este garantată de stat și cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecția socială
împotriva următoarelor categorii de riscuri profesionale: pierderea, diminuarea capacității de muncă și
decesul ca urmare a accidentelor de muncă ori a bolilor profesionale. Asigurarea pentru accidente de
muncă și boli profesionale garantează un ansamblu de servicii și prestații în beneficiul persoanelor
asigurate, în vederea:

*promovării sănătății și a securității în muncă și prevenirii accidentelor de muncă și a bolilor

profesionale;

**diminuării și compensării consecințelor accidentelor de muncă și ale bolilor profesionale.

9
 c. Protecția consumatorului

Segment al protecției sociale, protecția consumatorului pornește de la evaluarea tehnologiilor de

viitor și repercusiunile asupra individului în calitatea sa de consumator.

Obiectivele acestei protecții sociale se referă, în primul rând, la identificarea din start a
posibilităților de folosire a inovației tehnologice astfel încât să nu stânjenească consumatorul.

d. Protecția sănătății

Acest tip de protecție face parte din obiectivele de protejare a mediului de viață. Obiectivele
sale au drept scop furnizarea factorilor de decizie a unui ansamblu de referințe privind proiectul
normelor de sănătate și siguranța, în avantajul întreprinderilor și lucrătorilor, prin promovarea sănătății
tuturor oamenilor cu prioritate a grupurilor vulnerabile și expuse la risc.

e. Protecția handicapaților

Pornind de la drepturile civile ale cetățenilor mai slabi, apar evidente importanța și rolul
serviciilor socio-sanitare, pentru a proteja și oferi sprijin adecvat individului și familiei sale.

În aceste cazuri, protecția socială va cuprinde un ansamblu de măsuri prin care se încearcă
cultivarea valorii și semnificația diferită a simțului de responsabilitate, de abilitate manuală (atunci
când este posibil). Dificultatea de integrare a acestor persoane în lumea muncii cere mijloace de
protecție economică și socială, corespunzătoare acestei categorii sociale defavorizate. Începând cu
integrarea școlară (individualizarea unor planuri educative, ce garantează trecerea de la un nivel școlar
la altul) și până la găsirea unui loc de muncă pentru aceste persoane care să le confere o oarecare
independență economică, protecția handicapaților se constituie ca cea mai asiduă purtătoare a mesajului
umanist-social.

f. Protecția copilului și a tineretului

Abordarea și studierea problemelor specifice vârstei tinere au un impact paticular deosebit

asupra calității vieții. Aspectul tot mai emblematic al condițiilor juvenile prezintă o serie de
caracteristici negative, precum:

• violența minorilor;

10
 • slăbirea legăturilor familiale dintre generații;
• consumul de droguri și alcool;
• problema șomajului la categoriile de tineri;
• marginalizarea socială a tineretului.

g. Protecţia socială a populaţiei în vârstă

Pe măsura înaintării în vârstă oamenii îşi pierd capacitatea de a muncii şi câştiga din ce în ce mai puţin,
de aceea au nevoie să li se asigure o sursă de venit până la sfârşitul vieţii.

f. Protecția socială complementară

Detaliind ansamblul dispozițiilor fiscale și sintetizând practica în gestionarea fondurilor legate

de asigurările sociale complementare, protecția socială complementară trebuie să se manifeste la
nivelul fiecărei unități economice. Scopul ei este de a completa protecția socială exercitată de stat și de
a asigura salariaților protecție socială în cazul producerii unor evenimente, cum ar fi: decese,
incapacitate temporară de munca, boală profesională.

Protecția socială complementară se concretizează în:

• ajutor și ocrotire în caz de incapacitate temporară de muncă;

• ajutoare specifice în cazul noxelor profesionale.

Condiţiile concrete şi nevoile diferite care se cer acoperite fac ca şi modalităţile de realizare a
protecţiei sociale să fie diferite. Astfel, programele se bazează pe premise diferenţiate în cazul
asigurărilor sociale-destinate acoperirii unor nevoi personale ca urmare a pierderii temporare sau
definitive a capacităţii de muncă-sau în cazul protecţiei lucrătorului la locul de muncă-mediu, condiţii
de muncă- nevoi care se transferă asupra costurilor de producţie şi a căror satisfacere este inclusă în
preţul produsului.

Obiectivele reformei în domeniul asistenţei sociale, adică în domeniul susţinut material de stat,
sunt astfel formulate şi fundamentate încât să se poată asigura realizarea restabilirii sau menţinerii unor
echilibre între sectorul public şi cel privat, între protecţie şi autoprotecţie, între nevoi şi resurse, între
dezvoltarea umană a generaţiei prezente şi cea a generaţiilor viitoare.

11
 Asistenţa socială este mecanismul principal prin care societatea intervine pentru a preveni,
limita sau înlătura efectele negative ale evenimentelor care se produc asupra persoanelor sau grupurilor
vulnerabile, fără voia acestora sau sunt prea puţin influenţate de acestea.

Obiectivul principal al protecţiei sociale îl constituie diminuarea sau chiar înlăturarea

consecinţelor unor riscuri asupra mediului şi nivelului de trai ale unor segmente ale populaţiei.

Pe parcursul vieţii capacitatea intelectuală şi aptitudinile încep să schimbe şi să modeleze fiinţa

umană dându-i o personalitate cu care să interacţioneze cu mediul schimbându-l şi modelându-l după
propriile nevoi. În plus, transformărilor de ordin fizic și intelectual li se adaugă anumite fenomene
sociale care contribuie la creșterea incapacității de adaptare a indivizilor la mediul în care trăiesc și își
desfășoară activitatea.

Sărăcia constituie fenomenul social cu cea mai accentuată viteză de diseminare în societatea
românească şi cu cele mai dăunătoare consecinţe. Din acest motiv obiectivul fundamental al politicii
sociale în România se orientează spre reducerea sărăciei. Componenta economică rămâne, fără
îndoială, cea mai importantă dimensiune a sărăciei, însă, definirea sărăciei trebuie făcută din două
perspective:

• a consumului - în această perspectivă, sărăcia este definită ca neputinţa

de a satisface acele nevoi considerate minime;
• a funcţionării sociale normale - în acest caz, sărăcia presupune inexistenţa acelor
mijloace care asigură subiectului o participare completă la viaţa socială, o îndeplinire completă a
tuturor rolurilor care îi revin, o participare la activităţile formative minime care îi oferă şanse suficiente
pentru a se dezvolta prin efort propriu.

Lipsa locurilor de muncă este o problemă cu consecinţe economice şi sociale devastatoare

pentru indivizi şi pentru comunităţile afectate. Criza economică, inflaţia şi şomajul, reducerea continuă
a puterii de cumpărare a populaţiei, au condus la creşterea numerică a categoriilor defavorizate ale
populaţiei, împinsă în sărăcie şi la excluderea socială.

Grupurile cele mai afectate, în România sunt cele caracterizate prin una sau mai multe din
următoarele trăsături:

12
 a) familiile cu copii, deoarece copiii contribuie la creşterea rapidă a
consumului fără a aduce surse suplimentare, corespunzătoare de venit;
b) un număr scăzut de aducători de venituri în familie; familii
monoparentale, familii cu un singur salariu, cu copii maturi care nu au serviciu etc;
c) familiile care au unul sau mai mulţi membrii în şomaj.

Deosebit de critică este situaţia tinerilor absolvenţi care nu îşi pot găsi un loc de muncă, deşi
statul cointeresează agenţii economici pentru angajarea tinerilor absolvenţi, o parte a salariilor acestora
fiind suportată de la buget pentru primele 12 luni de la angajare. Potrivit legii protecţiei sociale a
şomerilor, ei pot primi însă ajutor de şomaj, chiar dacă nu au lucrat, fapt care le uşurează întrucâtva
situaţia. Soluţia pentru eliminarea şomajului de supracalificare constă potrivit specialiştilor în
stabilirea cifrei de şcolarizare în învăţământul superior plecând de la raportul dintre oferta şi cererea
educativă, dar corelând acest raport cu procentul de plasament profesional al absolvenţilor.

Această propunere conţine, în sine, o sugestie de protecţie socială a tinerilor deja prinşi într-un
costisitor proces de inflaţie a diplomelor şi căutarea unor soluţii de integrare pe piaţa muncii a
absolvenţilor diferitelor niveluri de învăţământ, care, în mare parte, după absolvire, intră
direct în şomaj, deoarece, pe de o parte, în şcoală nu primesc pregătirea
minimă necesară căutării şi obţinerii unui loc de muncă, fiind dezorientaţi la
terminarea şcolii, iar pe de altă parte, angajatorii caută, de regulă, persoane
calificate şi cu experienţă în muncă, tinerii absolvenţi având slabe şanse de a
fi aleşi, întrucât nu au o astfel de experienţă.

Sistemele de protecţie socială au un rol foarte important în cadrul Uniunii Europene, în viaţa
europenilor, a familiilor lor precum şi din punctul de vedere al influenţei pe care o exercită în
propulsarea societăţii şi a economiei. Acestea garantează venituri persoanelor aflate în dificultate
permiţându-le în acelaşi timp să accepte şi să se adapteze evoluţiilor economice şi sociale. Astfel ele
favorizează în acelaşi timp coeziunea socială şi dinamismul economic.

Prin adoptarea, în 1992, odată cu Tratatul de la Maastricht, a Protocolului privind politica

socială (anexat Tratatului instituind Comunitatea Europeană), statele membre şi-au exprimat dorinţa ca
13
Uniunea să continue eforturile în domeniu. Mai mult, conform protocolului, Uniunea putea „recurge la
instituţiile, procedurile şi mecanismele prevăzute de Tratat în scopul adoptării actelor şi deciziilor
necesare pentru a pune în practică acest acord”. În urma intrării în vigoare în 1999 a Tratatului de la
Amsterdam, Protocolul privind politica socială a fost încorporat în Tratatul instituind Comunitatea
Europeană. Ca urmare a acestor modificări, în prezent baza legală a politicii sociale europene se
regăseşte în Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în primul rând sub forma unor dispoziţii cu
caracter de principiu şi „orizontal” – trebuind să fie respectate de oricare din celelalte politici
comunitare şi de actele normative care le materializează. Ele sunt completate de dispoziţii speciale
privind politica socială.

• Astfel, Art. 2 arată că între obiectivele Comunităţii, şi deci şi ale Uniunii în ansamblul sau, se
numără „un nivel înalt de ocupare a forţei de muncă şi de protecţie socială, şi asigurarea
egalităţii între bărbaţi şi femei”
• Art. 3 prevede că – în vederea realizării scopurilor arătate – în toate activităţile sale
Comunitatea va urmări eliminarea inegalităţilor şi promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei.
• Art. 12 al Tratatului interzice discriminarea pe bază de cetăţenie,
• Art. 141 întăreşte principiul nediscriminării dintre bărbaţi şi femei.
• De asemenea, Art. 13 dă posibilitatea instituţiilor Uniunii să întreprindă acţiuni de sine
stătătoare pentru combaterea diverselor forme de discriminare.
• Articolele 136 şi 137 vizează promovarea măsurilor de combatere a excluderii sociale.
• Promovarea egalităţii privind persoanele cu deficienţe este impusă de Art. 95,
• Art. 119 impune principiul plăţii egale pentru munca egală.
• Rolul partenerilor sociali este recunoscut în Tratatul de la Amsterdam prin Art. 137, prin care
statele membre trebuie să asigure un dialog între angajaţi şi angajatori.
• La nivelul Comunităţii, Comisia Europeană are sarcina de a promova consultările cu patronatele
şi sindicatele şi să ia măsurile considerate necesare pentru facilitarea dialogului prin acordarea
unui sprijin echilibrat părţilor (Art. 138).

Politica socială se numără printre competenţele partajate între statele membre şi Uniune, în
unele dintre componentele acesteia, Uniunea fiind chemată să asigure numai o coordonare a politicilor
naţionale, în timp ce în altele poate iniţia măsuri ale căror modalităţi de aplicare concrete sunt lăsate în
seama statelor membre. Carta Socială Europeană (atât în forma sa iniţială, semnată la Torino în 1961,

14
cât şi în cea revizuita în 1996), Cartea Albă „Politica Socială Europeană” (1993), precum şi „Carta
comunitară privind drepturile sociale fundamentale” (1989) au stabilit obiectivele politicii sociale. Prin
adoptarea, în 1992, odată cu Tratatul de la Maastricht, a Protocolului privind politica socială (anexat
Tratatului ce instituie Comunitatea Europeană) precum şi cu adoptarea Cartei Sociale Europene
revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999 , statul român şi-a exprimat dorinţa să continue
eforturile în domeniu.
Prin aderarea la Comunitatea Europeană şi prin însuşirea Cartei Sociale Europene statul român a
ales să promoveze şase valori fundamentale şi anume:

 demnitatea;
 solidaritatea;
 justiţia;
 libertatea;
 egalitatea;
 drepturile cetăţeneşti.

Carta Socială Europeană revizuită, reglementează un set de drepturi sociale fundamentale,

printre care:

Art. 13. Dreptul la asistenţă socială şi medicală.

Art. 14. Dreptul de a beneficia de servicii sociale.
Art. 15. Dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială si la participare în viața
Comunității
Art. 19. Dreptul lucrătorilor migranți și al familiilor lor la protecție și asistență
Art. 23. Dreptul persoanelor vârstnice la asistenţă socială.
Art. 25. Dreptul lucrătorilor la protecția propriilor creanțe în caz de insolvabilitate a patronului acestora
Art. 30. Dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii sociale

La nivelul Uniunii Europene, cheltuielile cu protecţia socială reprezintă 28,5% din PIB, din care
partea cea mai importantă (63%) este destinată pensiilor şi serviciilor de sănătate. Rolul lor în
redistribuirea veniturilor este considerabil, în sensul că datorită unor „lipsuri” ale sistemului social 40%
dintre familii ar trăi în tr-o relativă sărăcie, cifră care graţie regimurilor fiscale a scăzut la 17%.

15
 Principalele categorii de persoane identificate ca posibile grupuri ţintă ale sistemelor de servicii
sociale privesc copiii, tinerii în dificultate şi delincvenţii juvenili, persoanele cu dizabilităţi, persoanele
vârstnice, persoanele dependente de consum de droguri, alcool sau alte substanţe toxice, victimele
violenţei în familie, persoanele şi familiile fără venituri, unele categorii de genul refugiaţilor,
imigranţilor, populaţia romă, deţinuţi pe perioade îndelungate, ș.a.

Un sistem de protectie socială eficace nu reprezintă doar o exigență de ordin moral și

politic, ci și una de ordin economic . De aceea, protecția socială oferită de stat constituie, dincolo de
obligația sa față de cetățenii săi, un sprijin acordat acestora pentru ca aceștia să traverseze, în condiții
cât mai bune, o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, caracterizată de perturbații cu efecte sociale
dure ( șomaj, incapacitate temporară de muncă, inflație puternică și necontrolată, evenimente deosebite,
etc.) iar nu o primă de vacanță nemeritată, lipsită de griji și de muncă!

Supraestimarea teoriei lui Darwin în detrimentul protecției sociale ar echivala cu anularea

principiilor morale, cu desconsiderarea eforturilor și sacrificiilor făcute de cei care au luptat pentru ca
cei lipsiți de apărare și de ajutor-copii, bătrâni, persoane cu handicap fizic sau psihic, precum și cei
aflați în situații dificile- șomeri, gravide, angajați care au suferit pierderi familiale să se poată bucura de
egalitatea de șansă, de dreptul la viață, la muncă, la familie, la un trai decent. Pe de altă parte, statul nu
poate sau mai bine spus nu trebuie să îi neglijeze pe acei cetățeni aflați ÎNTR-ADEVĂR în situații
dificile DAR STATUL NU ESTE OBLIGAT SĂ ACORDE PROTECȚIE SOCIALĂ
“BOLNAVILOR DE LENE” SAU “BOLNAVILOR ÎNCHIPUIȚI”!!!

Iată două exemple cât se poate de concludente

De curând, au fost verificaţi beneficiarii indemnizaţiilor pentru handicap. Din cele peste 40.000
de dosare verificate, 6.000 au fost suspendate, fiind aplicate sancţiuni juridice şi penale. În Dâmboviţa,
de exemplu, 70 de persoane cu handicap vizual au permis de conducere. Ministrul Muncii, Mihai
Şeitan a arătat că au fost verificate şi 39.000 dosare pentru pensii de invaliditate, iar rezultatul
controlului a condus la anularea a 3.200 dintre ele. Controalele vor dura până la sfârşitul anului,
instituţia sperând să verifice cele 917.000 de pensii de invaliditate.
Ministrul, care este de părere că România este o ţară de asistaţi sociali, a declarat că ” am ajuns
să avem unul dintre cele mai generoase, ineficiente sisteme din Europa referitoare la asistenţa socială.
E paradoxal să fie generos, dar să fie şi ineficient, dar realitatea spune acest lucru. Avem peste 12
milioane de indemnizaţii per om într-o lună, asta înseamnă, sigur, că nu 12 milioane de oameni profită,

16
sunt 5-6 milioane de oameni care profită de astfel de sprijin, unii profită de câte două, trei sau patru.
Am ajuns să creăm un sistem pervers care încurajază nemunca”.

Statul român plăteşte peste 200 de categorii de ajutoare sociale, în bani sau produse, către
7 milioane de beneficiari. Acestea costă lunar pentru 700 de milioane de lei, potrivit Incont,
ajungând anual la sume de 2 miliarde de euro cheltuite din bugetul statului, adică aproximativ
banii care lipsesc de la bugetul de pensii.
26.000 de dosare sociale ilegale.
Doar în Bucureşti sunt peste 400.000 de beneficiari ai prestaţiilor sociale. Un beneficiar poate
cumula mai multe tipuri de ajutoare sociale, ajungând la venituri mai mari decât un salariu. De
exemplu, prin cumularea a cinci indemnizaţii de la stat, un beneficiar din Cluj primea 4.664 de lei
lunar.
Aceasta este doar una din neregulile scoase la iveală de verificarea persoanelor asistate social. În urma
acestora, zeci de mii de persoane au pierdut ajutoarele primite de la stat. Ministerul Muncii a descoperit
26.000 de dosare sociale ilegale în urma controalelor din luna iulie. Au fost verificare jumătate din
dosarele pentru acordarea venitului minim garantat, 24% fiind anulate pentru că au fost acordate în
mod ilegal. Unele din familiile care beneficiau de ajutor social aveau vile şi maşini luxoase, iar mulţi
dintre cei care primeau prestaţii de la stat erau plecaţi la muncă în străinătate. În unele localităţi din
judeţele Bacău, Prahova, Timiş şi Prahova au fost anulate toate dosarele încheiate pentru venitul minim
garantat, numărul acestora ridicându-se la peste 10.000 persoane.

În încheiere, spre a demonta teoria selecției naturale a lui Darwin considerăm, că indiferent de
genele pe care le moștenim, de vârstă, de sănătate, de noroc sau de modul în care s-au adaptat vieții
predecesorii noștri, trebuie să încercăm, zi de zi, fiecare dintre noi, să ne depășim limitele, să fim mai
muncitori, mai performanți și...mai independenți. Să renunțăm la rolul de neajutorați și să luăm
exemplul spaniolilor care, chiar în scaune cu rotile fiind, nu se tem de munca din parcări, nu întârzie la
serviciu și nu se plâng de frig sau de program, ci se bucură din plin că astfel pot fi la fel de utili și de
eficienți ca și cei care sunt perfect sănătoși (din nefericire, România se află pe ultimul loc la integrarea
pe piața muncii a persoanelor cu handicap).

Viața e o luptă, statul nu ne poate salva dacă noi am încetat să luptăm.

PONDEREA NUMARULUI DE PERSOANE CU HANDICAP ÎNCADRATE ÎN MUNCA

12.183
17
 NUM~R TOTAL POPULA|IE
1 22.408.393 0,05%
ROMÂNIA
NUM~R TOTAL SALARIA|I
2 4.411.400 0,28%
ROMÂNIA
NUM~R TOTAL PERSOANE
3 416.286 2,93%
CU HANDICAP

18