Sunteți pe pagina 1din 4

5.

Circulaţia bănească, sistemul bancar şi finanţele publice

…… ce am predat despre monedă ………

În 1880, Parlamentul a adoptat legea prin care a fost înfiinţată Banca Naţională.
Aceasta a reprezentat elementul esenţial pentru constituirea sistemului bancar şi de
credit modern. S-a înfiinţat ca bancă mixtă, de stat şi particulară, în care statul deţinea
1/3 din capital. Banca Naţională deţinea privilegiul emisiunii monetare, efectua
operaţii de scont, comerţ cu aur şi argint, depozita metalele preţioase, efectua
operaţiuni în contul curent, reprezenta casieria statului.
Din primul an de funcţionare, BNR a deschis sucursale în principalele oraşe ale
ţării şi a desfăşurat o activitate deosebit de profitabilă. Rata profitului a crescut de la
un an la altul, ceea ce a avut drept consecinţă creşterea dividendelor.
La începutul sec XX statul şi-a retras capitalul, BNR devenind o bancă cu
capital integral privat. Statul şi-a reluat participarea numai în anul 1925.
Prin pârghiile specifice (scont, lombard etc.), BNR a contribuit la mobilizarea
capitalurilor inactive şi a veniturilor disponibile şi la orientarea acestora către
activităţile de producţie şi de circulaţie a mărfurilor. De asemenea, a contribuit la
reducerea ratei dobânzii, creditul ieftin facilitând dezvoltarea economiei.
După înfiinţarea BNR, au fost înfiinţate în fiecare judeţ case de credit agricol,
iar în 1893 o bancă agricolă de stat.
Începând cu anul 1870 s-au înfiinţat şi numeroase cooperative de credit şi
societăţi de asigurare în mediul urban.
Un rol deosebit l-a avut Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, înfiinţată în 1864.
Scopul l-a reprezentat asigurarea creditelor necesare executării bugetului de stat, dar
putea acorda şi credite pe bază de ipotecă. În 1880 şi-a schimbat denumirea în Casa
de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie. Aceasta a creat în anul 1900 creditul
judeţean şi comunal în scopul dezvoltării şi modernizării localităţilor urbane prin
efectuarea unor lucrări de iluminat, canalizare, construirea de drumuri.
Până la sfârşitul perioadei s-au înfiinţat o serie de bănci, ca societăţi pe acţiuni,
cu capital românesc, străin sau mixt. Băncile comerciale au căpătat o importanţă tot
mai mare. Predominau băncile mici şi mijlocii, în anul 1913 acestea fiind în număr de
188 faţă de 9 bănci mari.
În Transilvania, creditul bancar s-a dezvoltat atât pe seama băncilor cu capital
austriac şi ungar, cât şi pe seama celui local românesc. Un rol deosebit l-a avut Banca
Albina, Înfiinţată la Sibiu în anul 1872, care controla toate băncile româneşti şi
realiza numeroase operaţiuni, inclusiv de reescont.
În Bucovina, abia la începutul sec. XX s-a înfiinţat o bancă a ţării, iar în
Basarabia înainte de primul război mondial funcţionau două bănci.
Modernizarea sistemului fiscal a început înainte de această perioadă, fiind
obiectul unor ample dezbateri legislative.
După Unirea din 1859, principalele surse de venit ale bugetului de stat erau:
impozitele directe, impozitele indirecte şi veniturile domeniale.
Impozitele directe erau constituite din contribuţia personală, cea pentru şosele
şi poduri, cea funciară şi patentele.
Pe măsura creşterii cheltuielilor bugetare, o importanţă tot mai mare au avut-o
celelalte două categorii de venituri bugetare. Impozitele indirecte constau din venitul
vămilor (taxe de import şi export etc.), iar veniturile domeniale se refereau la
veniturile obţinute de pe domeniile statului, aflate în creştere (căi ferate, societăţi de
navigaţie, centrale electrice, comunicaţii).
La capitolul cheltuieli bugetare, cele mai importante erau cele pentru plata
datoriei publice, apărare naţională şi întreţinerea aparatului de stat.
Până la primul război mondial, veniturile şi cheltuielile bugetare au crescut de
aproximativ 10 ori, ceea ce demonstrează amplificarea activităţii economice. Bugetul
de stat a fost deficitar până în anul 1900 şi excedentar până la sfârşitul perioadei.

6. Acumularea capitalului bănesc

A fost afectată de fărâmiţarea statală şi de faptul că provinciile româneşti se


aflau sub suzeranitate sau stăpânire străină. Aceasta a generat nesiguranţa averilor,
răspândirea corupţiei şi scoaterea peste hotare a unor valori însemnate. Un element
important l-a reprezentat şi menţinerea relaţiilor feudale, ceea ce a frânat constituirea
forţei de muncă libere şi creşterea pieţei interne.
Începând cu jumătatea sec. XIX, principalele căi de acumulare a capitalului
bănesc au fost: despăgubirile primite de marii proprietari funciari, rentele,
exploatările auro-argintifere, comerţul, speculaţiile monetare, emisiunea monetară,
cămătăria, fiscalitatea, datoria publică etc.
Necesitatea restructurării şi modernizării economiei româneşti a impus
intensificarea eforturilor proprii de acumulare, dar şi de atragere a capitalului străin.
Atragerea capitalului străin s-a făcut pe trei căi principale: împrumuturi contractate de
stat, concesiuni şi investiţii directe. După anul 1900, s-a observat o concentrare a
împrumuturilor externe către băncile germane. Capitalul străin a participat iniţial la
concesiuni cu caracter de monopol. Investiţiile directe s-au făcut în principal în
industria extractivă şi prelucrătoare, înfiinţându-se o serie de întreprinderi mixte. Cea
mai puternică societate fondată cu capital străin a fost în domeniul petrolier, “Steaua
Română”. Pentru perioada analizată, se remarcă în special participarea capitalului
englez, francez, austro-ungar, german, belgian, american, olandez, italian. La
începutul sec. XX capitalul străin începe să fie prezent şi în alte domenii în afara
industriei: agricultură, comerţ, bănci.
În Transilvania, acumularea capitalului s-a făcut în special prin investiţii
directe austro-ungare şi germane, în domeniile: producţia de cărbune, minereuri de
fier şi fier.
Efectele pătrunderii capitalului străin au fost atât pozitive (valorificarea
resurselor naturale, creşterea producţiei industriale, creşterea exportului, creşterea
gradului de ocupare a forţei de muncă), cât şi negative (exploatarea cu predilecţie a
bogăţiilor subsolului şi producerea de materii prime, exploatarea prădalnică a unor
resurse naturale, repatrierea profiturilor).

7. Învăţământul

A cunoscut modificări importante, în special după anul 1850. În anul 1834,


numărul de elevi din şcolile publice din Ţara Românească şi Moldova era de numai
725 de persoane. Apoi, a crescut semnificativ, ajungând la 500.000 persoane în 1913.
Cu toate acestea, înainte de primul război mondial, numărul persoanelor analfabete
era ridicat, ponderea acestora în populaţia totală fiind de 60% în România Veche şi
Bucovina, 40% în Transilvania şi 90% in Basarabia.
O importanţă deosebită pentru dezvoltarea învăţământului în această perioadă
au avut-o 4 legi:
- legea asupra instrucţiunii (1864)
- legea învăţământului primar (“legea Poni”), care a diferenţiat timpul de studiu
pentru aceeaşi programă (4 ani la oraş şi 5 ani la sate) şi a urmărit rezolvarea
problemei construirii şi dotării spaţiilor de şcoală (1893)
- legea învăţământului secundar (“legea Spiru Haret”), prin care învăţământul
secundar era instituit la 8 clase, divizat în două cicluri şi era organizat învăţământul
superior (1898)
- legea privind organizarea învăţământului profesional (1899).
Învăţământul agricol a fost introdus în prima jumătate a sec. XIX, la începutul
Epocii Moderne, în şcolile primare publice, la început în Moldova, apoi şi în Ţara
Românească. Profesorii participau la stagii de pregătire în străinătate. După 1864,
învăţământul agricol s-a extins în toate şcolile primare şi în seminariile teologice. În
1883 s-a înfiinţat prima şcoală de învăţământ superior la Herăstrău, însă absolvenţii
săi nu au fost valorificaţi până la primul război mondial decât în cadrul marilor
proprietăţi funciare.
Învăţământul economic a fost introdus relativ târziu, primul curs de economie
politică fiind predat în 1843 la Academia Mihăileană de Ion Ghica. După Unire,
învăţământul economic s-a dezvoltat, fiind introduse cursuri de economie la toate
facultăţile de drept. S-a dezvoltat şi învăţământul comercial, după 1870, iar în 1913 s-
a înfiinţat la Bucureşti Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, cu 3
secţii: comerţ, bancă, asigurări; industrie; administraţie economico-consulară.
Învăţământul tehnic a început să se dezvolte în a doua jumătate a sec. XIX, în
special în ultimele două decenii. Este legat de dezvoltarea şcolilor profesionale de
meserii, care funcţionau în mediul urban şi în cel rural. Şcoli superioare existau
numai la Bucureşti şi Iaşi. Învăţământul tehnic superior s-a înfiinţat în 1864, odată cu
apariţia Şcolii Naţionale de Punţi, Şosele, Mine şi Arhitectură.
În Bucovina, învăţământul s-a dezvoltat pe două direcţii: cel german şi cel
românesc. În 1875 a fost înfiinţată Universitatea din Cernăuţi, cu 3 facultăţi:
Teologie, Drept, Filozofie.
În Basarabia, progresul a fost relativ lent, dezvoltându-se în special
învăţământul în limba rusă.
În Transilvania, s-au dezvoltat iniţial şcolile cu predare în limba maghiară. În
1872, în liceele germane învăţau de 2 ori mai mulţi elevi decât în cele româneşti, iar
în cele maghiare de 10 ori mai mulţi. Din 1868, s-au dezvoltat învăţământul secundar
comercial şi teologic, ca urmare a Statutului Organic al Mitropolitului Andrei
Şaguna, în oraşele Braşov, Brad, Sibiu. Prima instituţie de învăţământ superior s-a
înfiinţat abia în 1919, la Cluj.
Un moment important l-a constituit înfiinţarea Academiei Române, în 1866,
cu 3 secţii: literatură şi lexicologie; istorie şi arheologie; ştiinţe naturale.

Evaluare