Sunteți pe pagina 1din 6

Drepturile omului, intre marxism si

liberalism
31 Ianuarie 2008

12

E-MAIL PRINT RSS SHARE


MĂRIME TEXT
de NICOLAE DRAGUSIN
4280 VIZUALIZARI | COMENTARII 1
Limitarea abuzurilor puterii politice. Actualmente, se vorbeste despre o "a treia generatie" de
drepturi…

Anul 2008 a fost declarat de catre Organizatia Natiunilor Unite anul drepturilor omului pentru a aminti
de faptul ca in urma cu 60 de ani, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a ONU, reunita la Paris,
ratifica Declaratia Universala a Drepturilor Omului (DUDO). Declaratia este importanta nu doar pentru
ca reprezinta cel mai tradus text din lume, dar si pentru ca marcheaza un moment de cotitura in istoria
umanitatii. Mai mult, face parte dintre acele productii care desi nascute (nu fara dificultate) chiar la
inceputul razboiului rece, i-au supravietuit creand astfel acel continuum istoric intre faze altminteri
ireconciliabile ale trecutului.

Articolul de fata isi propune sa exploreze in primul rand contextul istoric in care a aparut pentru a
intelege virtutile acestui document, nu inainte insa de a schita un profil a ceea ce inseamna drepturile
omului, o sintagma pe care din ce in ce mai mult o auzim in declaratiile oficiale (si nu numai).

O istorie indelungata

O distinctie se impune facuta. Daca istoria drepturilor omului este lunga, istoria declaratiilor drepturilor
omului este scurta (McKeon, p. 181). Prima s-ar putea spune ca s-a nascut mai mult ca un exercitiu
intelectual prin care s-a incercat atribuirea unei definitii omului, plecand de la drepturile sale. Desi
reflectii asupra drepturilor au existat in gandirea greceasca antica si, dupa aceea, in filosofia romana,
sensul discursului contemporan asupra drepturilor omului isi are radacina de necontestat in secolul al
XVIII-lea. De atunci, drepturile omului sunt intelese ca reflectie asupra omului din perspectiva intalnirii
libertatilor noi, recent castigate, cu puterile politice existente (Norberto Bobbio, apud Arat, p. 418).
Altfel spus, drepturile omului articuleaza o viziune asupra omului la intalnirea dintre exigentele
prezentului si mostenirea trecutului. In lumina acestei definitii, cateva aspecte se cer subliniate. In
primul rand, drepturile omului constituie un instrument al justitiei in relatia dintre individ si puterea
politica (stat). In al doilea rand, discursul drepturilor omului nu inglobeaza un set de principii fixe care o
data definite raman neschimbate, ci, dimpotriva, drepturile omului se multiplica, aplicarea lor se face
gradual si au, daca se poate spune asa, un termen de valabilitate limitat (N. Bobbio).

Asezarea teoriei drepturilor omului in contextul istoric este necesara pentru a le intelege substanta.
Asa cum a fost deja exprimat, drepturile omului au vizat limitarea abuzului puterii politice asupra
indivizilor. Magna Charta (scrisa in 1215) reprezinta primul document continand principii de limitare (cu
precadere in termeni financiari

) a puterii absolute a Suveranului Angliei asupra supusilor sai, pe de o parte, iar pe de alta parte, de
reglementare a relatiei Rege – nobili. Acest act de nastere al "constitutiei" Angliei este urmat in 1689
de Declaratia Englezeasca a Drepturilor, iar un veac mai tarziu de Declaratia Drepturilor Omului si ale
Cetateanului din Franta, probabil cel mai important document al Revolutiei Franceze. Iata de ce daca
reflectia asupra drepturilor omului incepe cu Grecia antica, sfarsitul secolului al XVIII-lea reprezinta
inceputul istoriei declaratiilor drepturilor omului. Revolutia Franceza si declaratia asociata ei introduce
filosofia dreptului natural
(drepturi care sunt inerente omului prin simplul fapt ca este om, indiferent de statut sau de rang) ca
baza a discursului drepturilor omului si, totodata, ca instrument in lupta cu Vechiul Regim. In acest
sens, dreptul se diferentiaza si se opune conceptului de privilegiu (notiune specifica oranduirii ante-
1789 conform careia un anumit statut poate fi conferit si revocat in functie de anumite criterii) si
datorie. Astfel, din secolul XVIII pana in zilele noastre ideea drepturilor omului se doteaza cu un
continut egalitarist conform caruia drepturile sunt inerente omului din simplul fapt de a fi om si egale
indiferent de "rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica, avere, nastere" (art. 2, DUDO).

Radiografia unui an de rascruce


Din motive care vor fi enumerate mai jos, Declaratia Universala a Drepturilor Omului difera substantial
de celelalte declaratii (in primul rand Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului din Franta anului
1789 sau Declaratia Americana a Drepturilor din 1789/1791) poate nu atat in continut, cat in intentii.
Cele doua declaratii amintite la care se poate adauga si Declaratia Englezeasca a Drepturilor din 1689
vizeaza statul ca domeniu de aplicare a drepturilor. In schimb, Declaratia Universala a Drepturilor
Omului din 1948, pentru prima data in istorie, are un domeniu universal de aplicare. In ceea ce
priveste continutul, Declaratia Universala reflecta cel mai bine forta de multiplicare a drepturilor.
Documentele amintite au inceput prin a enunta drepturile civice (sfarsitul secolului al XVIII-lea) ca
masura de protectie

a individului impotriva tratamentului


arbitrar al puterii politice (dreptul la viata
, dreptul la proprietate, interzicerea torturii), urmand a continua firesc, in decursul secolului urmator, cu
cele politice (dreptul la libertatea cuvantului, egalitatea in fata legii, interzicerea discriminarii, dreptul la
vot) reflectand principiul conform caruia legitimitatea guvernantilor depinde de consensul guvernatilor.
Secolul XX aduce un nou
set de drepturi numite generic drepturi economice, sociale si culturale (dreptul la munca, dreptul la
concediu, dreptul la hrana, dreptul la apa etc). Atat drepturile civice si politice, cat si cele economice,
sociale si culturale isi regasesc definitia si recunoasterea universala in documentul ratificat in 1948.

S-a spus despre Declaratia Universala a Drepturilor Omului ca este un fruct al timpului sau. Intr-
adevar, 1948 este un an situat la rascrucea dintre timpuri. Declaratia Universala se cere astfel privita
la intersectia dintre gandirea marxista si cea liberala (care, de altfel, a dat tonul razboiului rece din
"confruntarea" statelor care si-au asumat la nivel oficial acest tip de gandire: Uniunea Sovietica si
Estul Europei, respectiv Statele Unite si Vestul european), impulsul pentru independenta si vointa de
conservare a imperiilor coloniale, guvernare unilaterala/bilaterala si guvernare multilaterala a lumii.
Principiile enuntate in Declaratia Universala nu doar ca au arbitrat aceste confruntari, insa ele insele
reprezinta terenul de confruntare a multor viziuni. Pe langa distinctia de interpretare a socialismului
marxist si a liberalismului asupra drepturilor, ar mai fi de adaugat conflictul dintre legea naturala si
legea pozitiva ca baza filosofica a drepturilor omului sau dintre valorile apartinand Vestului european si
cele ale restului lumii. In esenta, conflictul in urma caruia Declaratia Universala a aparut ar putea fi
privit ca politic (in spiritul razboiului rece) si filosofic (firesc in orice circumstanta istorica atunci cand
are ca obiect de lupta ideile – words si nu sabiile – swords, conform sintagmei lui Karl Popper). La
ciocnirea dintre polemica filosofica si lupta politica cea din urma a prevalat. Sub aceasta optica trebuie
privita Declaratia Universala a Drepturilor Omulului.

Inainte de a argumenta aceasta afirmatie, de a observa punctele de litigiu si de a privi documentul din
1948 ca element de continuum istoric si, deci, invingator al razboiului rece, ar mai trebui spus ca
Declaratia Universala este primul test al constiintei globale si in special al solidaritatii univesale. Liga
Natiunilor s-a constituit in 1919 nu doar ca garant al sistemului tratatelor de la Versailles de care
beneficia inclusiv Romania Unita, ci si ca raspuns la problemele unui razboi de anvergura mondiala.
Esecul acesteia de a-si indeplini misiunea cu care a fost inzestrata o data cu izbucnirea celui de-al
doilea razboi mondial a impus regandirea arhitecturii globale prin crearea unei noi organizatii, mult mai
puternice. Asa s-a nascut ideea Organizatiei Natiunilor Unite (ONU). Carta Atlanticului votata la
Conferinta de la San Francisco din 1945 devine, in perspectiva, ceea ce s-ar putea numi o Constitutie
Mondiala. In termeni concreti, Carta Atlanticului mandateaza ONU pentru realizarea a trei obiective
majore: pacea internationala, securitatea globala si respectul drepturilor omului. Articolul 55 din Carta
ONU legitimeaza constituirea unei comisii care sa se ocupe de redactarea unei declaratii a drepturilor
omului. Daca prin conceptele de securitate si pace internationala Carta fundamenteaza relatiile
interstatale, prin conceptul drepturilor omului se intentioneaza fundamentarea unui nou tip de relatie
intre stat si indivizi (nu doar cetatenii acelui stat ca in declaratiile anterioare, ci a tuturor indivizilor,
inclusiv cei fara cetatenie). Definind drepturile omului ca instrument de protectie a demnitatii umane,
egale si universale, articolul 55 al Cartei si ulterior Declaratia Universala a Drepturilor Omului
introduce schimbari majore in bazele normative ale politicii internationale (Arat, p. 417).
Tratamentul abuziv al cetatenilor de catre statele carora apartineau (amploarea si tragismul
Holocaustului a formulat un climax al unui fapt recunoscut ca fiind istoric), slabiciunea solidaritatii
internationale ca observatii directe ale celui de-al doilea razboi mondial, precum si necesitatea
(re-)crearii unui sistem international de protectie a demnitatii umane ca o prima concluzie au convins
liderii marilor puteri de nevoia unei declaratii globale a drepturilor individuale. Redactarea unei
declaratii a drepturilor poate fi privita ca una din trasaturile ultimei perioade a erei Roosevelt. Intr-un
discurs rostit in ianuarie 1941, un moment in care soarta razboiului era (cel putin dupa unele declaratii)
inca incerta, presedintele american F. D. Roosevelt a adresat congresului discursul celor patru libertati
fundamentale: libertatea cuvantului (freedom of speech), libertatea religiei si a veneratiei (freedom of
religion and worship), libertatea de a nu suferi de saracie (freedom from want), libertatea de a nu
suferi de frica (freedom from fear). Comisia de redactare a unei declaratii a drepturilor (initial s-a dorit
a fi numita intr-un mod modest Declaratia Internationala a Drepturilor Omului, insa pe parcursul
negocierilor s-a ajuns la numele folosit in prezent tocmai pentru a intari vointa comuna de reparare a
greselilor trecutului si de realizare a justitiei sociale din prezent) a fost stabilita in 1946 sub presedintia
sotiei defunctului presedinte american, Eleanor Roosevelt. Faptul ca initiativa recunoasterii drepturilor
a plecat de la presedintele SUA este un fapt de necontestat, insa acest lucru nu reflecta intru totul
vointa americana. Implicatiile juridice ale unei astfel de declaratii au impartit hotarat actorii politici
implicati. In vreme ce unii militau pentru o declaratie cu forta juridica, altii (SUA in special) optau
pentru o declaratie de principii cu o forta morala. Astfel, in 1946 s-au constituit trei sectiuni in cadrul
Consiliului Economic si Social al ONU, insarcinate cu redactarea unei declaratii cu forta juridica, cu
forta morala, precum si un mecanism international de protectie, implementare si promovare a
drepturilor omului. Faptul ca redactarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului a durat cel mai
putin (doi ani) in mare parte rezulta nu atat din faptul ca este o declaratie de principii (la prima vedere,
mai usor de conceput neexistand obligatia traducerii principiilor enuntate in dreptul intern), fruct al
lobby-ului doamnei Roosevelt, cat mai ales din vointa de a se ajunge la un rezultat concret cat mai
curand posibil si de a oferi o solutie imediata la socul moral al comunitatii internationale (Johnson si
Symonides, p. 36).

Liberalism vs. Marxism

In cei doi ani de negociere a textului declaratiei, polemica filosofica a marxismului cu liberalismul a
mers mana in mana cu disputa politica dintre Est si Vest. Ambele au fost relevante pentru ca au mutat
discursul drepturilor omului de pe taramul filosofiei in cel al proiectului ideologic (acea filosofie care
legitimeaza practicile politice). Polemica filosofica a fost a rezultat in redefinirea insasi a notiunii de
drept uman. Daca secolele XVIII si XIX au vorbit despre om prin drepturile sale plecand de la principii,
marxismul din ce in ce mai viguros in gandirea secolului XX a conectat demnitatea umana cu
schimbarea continua a conditiilor sociale. Declaratia Univerala vorbeste despre felul in care drepturile
omului nu mai sunt doar ale cetateanului si, mai ales, despre faptul ca definirea drepturilor se face
empiric si nu teoretic (Arat, p. 423), de aici si capacitatea lor de multiplicare si diversificare aproape la
nesfarsit (Raymond Aron vorbea de asa-numita inflatie de drepturi). Polemica filosofica a fost utila in
masura in care a legitimat practica politica si astfel a nascut disputa ideologica. Dreptul natural, ca
temei al liberalismului si din care avea sa se nasca acea definitie teoretica a drepturilor omului, evident
nu avea cum sa fie pe placul Uniunii Sovietice si ale tarilor satelit (la care s-au adaugat si unele state
nealiniate conflictului ideologic din ceea ce se numeste si Lumea a Treia). Practicii Uniunii Sovietice
se potrivea mult mai bine definitia empirica a dreptului (plecand deci de la conditia materiala catre
principiu) si, in general, dreptul pozitiv, adica acele norme de drept scrise de oameni (si deci profund
dependente de profilul puterii politice) si carora indiferent ca sunt bune sau rele trebuie sa te supui.
Daca statele democratiei liberale insistau pe drepturile naturale (civile si politice), statele blocului
socialist pentru prima data in continutul unei declaratii a drepturilor omului au avansat acele drepturi
materiale (sociale, economice si politice). Negocierile pentru redactarea declaratiei developeaza intr-o
maniera concludenta suspiciunile si acuzele reciproce care au alimentat intregul parcurs al razboiului
rece: in timp ce Statele Unite acuzau URSS pentru violarea masiva a drepturilor civile si politice (fiind,
asa cum s-a observat, gandite de la bun inceput ca instrument al luptei cu tirania politica, devine
limpede ca Uniunea Sovietica avea sa se teama cel mai mult de acest set de drepturi), Uniunea
Sovietica acuza SUA pentru violarea acelor drepturi pe care le vedea cele mai importante: somaj,
acces inegal la educatie, timp liber inadecvat pentru muncitori etc. Diferenta in abordarea drepturilor
este tributara conceptiei marxiste asupra omului. Spre deosebire de liberalismul clasic, pentru
marxism individul nu traieste izolat, deci nu are autonomie care presupune libertatea de a decide
asupra propriilor actiuni si, in consecinta, comunitatea este conditia de realizare a individului. Mai
exact spus, libertatea celuilalt nu reprezinta limitarea libertatii proprii, ci conditia de realizare a libertatii
sale (Brown, p. 517). Aceste cuvinte pot fi (si au fost in realitate) seducatoare, insa in aceeasi viziune
marxista separatia dintre stat si societate nu exista. Statul este societatea, iar partidul este statul. Prin
urmare, dreptul statului (a se citi partidul) reprezinta dreptul individului. Concluzia fireasca este ca
individul nu are alt drept decat cel pe care i-l fixeaza statul.

In lumina acestui conflict ideologic, printre cele mai dezbatute articole au fost cele referitor la
proprietate (evident, pentru Uniunea Sovietica proprietatea nu este decat una colectiva), la datorii (in
viziune marxista cetateanul are numeroase datorii fata de stat) si remuneratia in functie de nevoie si
nu in functie de volumul de munca depus (formulat in cuvinte atragatoare dar care pot fi o capcana
dintr-o perspectiva liberala, art. 23 al formei in vigoare a declaratiei stipuleaza: "orice om care
munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atat lui, cat si familiei
sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin alte mijloace de
protectie sociala"). De asemenea, un drept adesea uitat este cel referitor la libertatea religioasa care,
de altfel, a suscitat una dintre cele mai aprige dezbateri. In spiritul reflectarii autentice a faptelor
istorice care nu arareori intra in conflict cu corectitudinea politica si proiectul secular de realizare a
societatii, ar trebui spus ca Consiliul Mondial al Bisericilor impreuna cu Consiliul Federal al Bisericilor
din SUA reunind Bisericile crestine luterane si o parte din cele ortodoxe au desfasurat in decursul
anilor 30 una dintre cele mai intense activitati de lobby pentru conceptul pacii juste si durabile in jurul
protectiei drepturilor omului intre care libertatea intelectuala si religioasa erau printre cele mai
importante (Nurser, p. 841). Prezenta articolului 55 din Carta Atlanticului care confera legitimitate
Declaratiei Universale, precum si articolul 18 al declaratiei referitor la libertatea religioasa este in
foarte mare parte datorat activitatii deosebit de intense a celor doua organizatii. In spiritul stergerii
prafului dintr-un motiv sau altul asezat peste realitatile timpului, alaturi de Frederick Nolde, J. F. Dulles
este al doilea nume care trebuie mentionat. Dulles care intre timp fusese oripilat de realitatile Uniunii
Sovietice a laudat includerea conceptului drepturilor omului in Carta Atlanticului, marturisind astfel ca
documentul si-a insusit un "suflet" pe care el il vedea necesar oricarei institutii politice. Faptul ca inca
din anii 30 libertatea religioasa era cruciala intr-o noua ordine globala organizata in jurul drepturilor
omului se umple cu continut mult mai tarziu cand animati de enciclicele Papei Ioan Paul al II-lea
polonezii cereau guvernelor lor respectarea drepturilor omului si in special ale acelor drepturi
prevazute in art 18 al Declaratiei Universale: dreptul de a crede, a venera si a marturisi, dreptul de te
reuni in jurul unei credinte comune si dreptul de a schimba religia. Libertatea religioasa ca parte
esentiala a demnitatii umane a condus la persecutia religioasa nu doar sub comunism. Numerosi
autori sustin ca din punct de vedere statistic, intre cei 33% din populatia lumii persecutati pentru
credinta religioasa, crestinii reprezinta grupul cel mai numeros (de pilda Hodge, p. 433). Mai mult, se
crede ca numarul total al crestinilor care au murit pentru credinta in secolul XX este mai mare decat
toate celealte 19 secole luate impreuna (ibidem, p. 436).

Concluzii

Desi s-a nascut ca produs al razboiului rece, Declaratia Universala a Drepturilor Omului a devenit una
din victoriile acestei rupturi ideologice. Pentru Declaratia Universala razboiul rece s-a incheiat in 1993
cand Conferinta Mondiala desfasurata la Viena sub egida ONU a afirmat indivizibilitatea drepturilor
omului asezand in subtext semnul egalitatii intre drepturile civile – politice si cele economice, sociale si
culturale. Tocmai pentru ca drepturile omului conjuga protectia demnitatii umane cu conditiile
materiale, daca drepturile civile si politice au reprezentat prima generatie de drepturi, cele socio-
economice a doua, in zilele noastre se vorbeste deja despre o a treia generatie de drepturi care
vizeaza dezvoltarea economica, protectia mediului inconjurator si consolidarea pacii (Forsythe, p.
509). Declaratia Universala a fost primul pas catre construirea unui set de drepturi ale omului cu forta
juridica (din 1976 au intrat in vigoare Pactul International al Drepturilor Civile si Politice si cel al
Drepturilor Economice, Sociale si Culturale cu tratatele asociate). Crearea unor institutii juridice
supranationale de aplicare a drepturilor omului (exemplul cel mai concludent este cel al Curtii
Europene a Drepturilor Omului) a modificat sistemul politic international in sensul in care individul este
perceput nu doar ca obiect, ci si ca subiect al relatiilor internationale.

Bibliografie

1. Arat, Zehra F. Kabasakal – "Forging a Global Culture of Human Rights: Origins and Prospects of
the Intenational Bill of Rights" in Human Rights Quarterly, no 28, 2006, pp. 416 – 437;

2. Brown, A. Stephen – "The Problem with Marx on Rights" in Journal of Human Rights, vol. 2, no. 4
(December 2003), pp. 517 – 522;

3. Hodge, David R. – "Advocating the Forgotten Human Right: Art 18 of the Universal Declaration of
Human Rights" in International Social Work, no 49, 2006, pp. 431 – 443;

4. Johnson, M. Glen and Symonides, Janusz – "The Universal Declaration of Human Rights: a History
of its Creation and Implementation", UNESCO, 1998;

5. McKeon, Richard – "The Philosophic Bases and Material Circumstances of the Rights of Man", in
Ethics, vol 58, no 3, part 1 (April 1948), pp. 180 – 187;

6. Nurser, Canon John – "The Ecumenical Movement Churches, Global Order and Human Rights:
1938 – 1948", in Human Rights Quarterly, no 25, 2003, pp. 841 – 881.