AlterMedia România (fondată 2002): Încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de

umezeală (Oliver Cromwell)

 RSS

← AFACERI CU OAMENI INTEGRI NO COMMENT →

GLOBALIZAREA – ÎNTRE LIBERTATE ŞI

DOMINAŢIE (I)
September 26th, 2006 · Comentati (7 Comentarii)

Darius George Stan *

DE-A LUNGUL TIMPULUI, societatea umană a cunoscut

disocieri şi asocieri la nivelul intereselor, în funcţie de necesităţile grupurilor. Aceste
fenomene au marcat istoria prin formarea unor poli de interes, capabili să atragă sau să
respingă comunităţile statale. Formarea acestor poli a fost într-o continuă mişcare pe întregul
pământ. Având un caracter temporar, aceste schimbări au fost o permanentă sursă de adaptare
a popoarelor, expuse la influenţele exercitate de dominatori. Dominarea îşi are rădăcina în
caracterul uman de a-şi exprima supremaţia prin orice formă posibilă, chiar prin demonstraţii
de forţă.

dăinui prea mult. Spiritul universalist, moralist al sfârşitului de secol XX nu mai admitea
dăinuirea unui sistem bazat pe raţiunea forţei.

Dispariţia tentaţiei imperiale

A doua jumătate a secolului XX a asistat nu doar la sfârşitul filosofiei echilibrului de forţe, ci

şi la dispariţia tentaţiei imperiale. Lumea, care începuse secolul împărţită între imperiile
europene, l-a încheiat fără niciunul sau aproape fără niciunul. Imperiile otoman, german,
austriac, francez, britanic şi sovietic nu mai există decât în cărţile de istorie.

Trebuie remarcată dimensiunea extraordinară a schimbărilor, care au determinat căutări şi

concepte noi. Statele Unite şi-au asumat rolul de „unică putere mondială“, încercând să-şi
exercite acest rol într-o viziune proprie, după dorinţele şi interesele liderilor politici de la
Washington. Astfel, şi-au asumat cuvântul hotărâtor în problemele politice, economice,
militare ale lumii, vizând locul şi rolul principal pe arena mondială. Dar există o naţiune atât
de dezvoltată încât să poată coordona, dintr-o poziţie superioară, ceilalţi semeni? Toleranţa
celorlalte naţiuni se explică prin demonstraţiile de forţă ale unicei superputeri?

La sfârşitul secolului XX a fost lansat un nou concept, potrivit căruia statele lumii sunt
împărţite în două categorii: cele democratice, care alcătuiesc „clubul democraţilor“, şi
celelalte state, care ar urma să fie incluse în acel club, dacă vor îndeplini condiţiile impuse de
prima categorie. „Clubul democraţilor“ ar putea recurge „la toate mijloacele“ pentru
determinarea progresului democratic în lume, fiind în măsură să decidă inclusiv asupra
constrângerilor, astfel încât „democraţia să fie instaurată“. Cine şi mai ales de ce îşi
promovează aceste state propria formă politică, impunând prin forţă un standard a cărui
perfecţionare se află încă în derulare?

Globalizarea, un ideal de anvergură

Globalismul face parte din clasa noţională a imperialismului, ca formulă de forţă girată de
principiul adversităţii. El este totuşi o haină de lux, academică, pentru reprezentările
internaţionaliste, deviate în cele din urmă în ambiţiile mondialismului şi hegemonismului, cu
varianta sa actuală, ce convinge cu seducţia modelului productiv, de succes, ca şi a modelului
de viaţă, de tipizare culturală şi comportamentală.

Autoorganizarea sistemelor deschise devine trăsătura funcţională a societăţii globale.

Globalizarea apropie lumea de umanitatea sa specifică, anulând traseele posibile anterior ei,
prin care s-ar putea ajunge în lumea „postumană“, scria, în 2004, Fukuyama. Tot el arată că
globalizarea, prin paternul său uman, este un ideal de anvergură, o nouă deschidere a traseului
lumii către ea însăşi, cea care ne mântuieşte de nevroze alimentate ideologic şi ne lecuieşte de
spaime de genul celor provocate de iminenţa sfârşitului istoriei.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel arăta că „dreptul politic extern derivă din raporturile între
state independente“. Statele – în raporturile lor unele cu altele – stabilesc „între ele stipulaţii“
prin care se consacră că un stat se află „faţă de un altul în independenţă suverană“. „A fi
independent în relaţia cu celălalt – observa marele gânditor – este prima îndreptăţire absolută
a fiecărui stat, condiţia necesară că se află în deplină securitate.“

Nicolae Titulescu se pronunţă pentru promovarea legalităţii internaţionale, ca premisă a unei

ordini juridice europene şi mondiale care să garanteze pacea şi securitatea popoarelor. În
concepţia eminentului diplomat, „legea internaţională apare nu drept o lege de «subordonare»,
ci drept o lege de «coordonare»“.

Pacea şi securitatea pe continent – atrăgea atenţia Nicolae Titulescu – nu pot fi asigurate prin
reînfiinţarea „concernului marilor puteri“, care „să soluţioneze problemele europene“. Într-un
domeniu atât de important, cum este cel teritorial – observa marele gânditor -, orice măsură
trebuie aplicată numai în temeiul unei decizii luate cu unanimitatea voturilor celor în cauză şi
cu consimţă mântul părţii interesate.

Forţa n-a dus niciodată la o soluţie trainică

În lucrarea sa monumentală „Dreptul războiului şi al păcii“, Hugo Van Grott atrăgea atenţia
că forţa n-a dus niciodată la o soluţie trainică. Impunerea prin forţa armelor a unei decizii „a
provocat în toate cazurile dureri şi suferinţe“, iar oamenii, chiar dacă de nevoie s-au supus
pentru moment, abia au aşteptat prilejul să o conteste, respingând-o. Experienţa istorică,
mileniile de încordare şi confruntare armată, războaiele nesfârşite, suportate de omenire,
demonstrează convingător că renunţarea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, obligaţia statelor
de a se abţine – în relaţiile lor internaţionale – de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la
folosirea forţei reprezintă norma indispensabilă a garantării desfăşurării unor relaţii normale,
civilizate între popoare. Este indiscutabil că „renunţarea la folosirea forţei şi la ameninţarea cu
forţa, consacrarea, aplicarea şi generalizarea principiilor dreptului internaţional în relaţiile
dintre toate statele constituie fundamentul trainic, indispensabil al noii ordini“.

Respectul personalităţii şi demnităţii popoarelor

Singurele fundamente trainice ale ordinii mondiale sunt principiile şi normele dreptului, în
măsură să garanteze respectul personalităţii şi demnităţii tuturor popoarelor. Titus Livius
observa că intervenţia (amestecul) în treburile interne ale altui stat „este o atitudine de stăpân
faţă de supus“, iar Herodot o califica drept un act „de dominaţie şi putere“. Amestecul din
afară anulează libertatea de decizie a statului respectiv, violează independenţa naţională,
determină o stare de puternică încordare între statele respective.

Este de domeniul evidenţei faptul că nu numai treburile interne, ci şi cele externe ţin de
atributul suveran al statului independent, în exercitarea lor nefiind admisă intervenţia altor
state. Situând neintervenţia (neamestecul) între principiile fundamentale ale dreptului şi
relaţiilor internaţionale, Carta ONU stipulează expres interzicerea amestecului în chestiuni
„care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat“, precizând că un stat suveran nu poate fi
obligat să supună asemenea chestiuni unei rezolvări internaţionale. Eforturile laborioase de
peste 350 de ani ale celor mai luminaţi gânditori ai omenirii, negocierile celor mai pricepuţi
politicieni şi diplomaţi au dus la concluzia că ordinea mondială, relaţiile dintre statele lumii –
mari, mici şi mijlocii – nu se pot baza pe dreptul forţei, ci numai pe forţa dreptului, pe acele
principii şi norme care să garanteze respectul personalităţii şi demnităţii tuturor popoarelor.

Menţinerea păcii prin echilibrul de forţe

Un rol important în întărirea şi susţinerea dezvoltării militaro-economice l-a avut înfiinţarea
de noi organisme – NATO şi UE -, prin care s-a dorit obţinerea unui echilibru de forţe vizând
menţinerea păcii. Cea mai importantă contribuţie a NATO a fost deschiderea pe care a creat-
o. Organizaţia a fost şi este în continuare o masivă structură panvest- europeană de creare a
încrederii reciproce. Datorită NATO şi UE a existat cadrul în care Germania a putut fi
reunificată fără a mai ameninţa restul Europei, cum s-a întâmplat la prima reunificare, în
1871. Ambele instituţii au format cadrul a mii de întâlniri oficiale, unde cei care luau deciziile
de care depindeau pacea sau războiul s-au putut cunoaşte reciproc. În comparaţie cu trecutul,
în prezent calitatea şi stabilitatea relaţiilor politice sunt fără precedent.

UE face dovada unui sistem postmodern dezvoltat. Uniunea reprezintă securitate prin
transparenţă şi transparenţă prin interdependenţă. Este, totodată, un sistem mai mult
transnaţional decât supranaţional, o asociaţie voluntară de state şi nu presupune subordonarea
acestora faţă de o putere centrală. Visul unei unice forme de guvernământ, al unui suprastat
care să domine fără rival provine din alte epoci şi se bazează pe prezumţia că statele sunt
inerent periculoase şi că unica metodă de a calma anarhia naţiunilor este de a impune asupra
lor o hegemonie. Dar dacă statulnaţ iune este o problemă, suprastatul nu este în niciun caz o
soluţie.

Scena politică internaţională a fost împărţită tradiţional în state care se află într-o zonă a
„polisului modern“ (deţin monopolul) şi state în curs de integrare, de accedere la acel
monopol. Tendinţa de curs politic ce face diferenţa între statul „Opinia“ şi statul „Barbar“
împarte omenirea în „lumea postmodernă“, adică acea entitate ce a depăşit un anumit prag de
dezvoltare, „lumea modernă“ – state ce urmează a fi înrolate în cercul lumii dezvoltate i
„lumea premodernă“ – state ce nu au asimilat noile valori şi se conduc într-un mod tradiţional.

Lupta pentru ocuparea poziţiilor de monopol dominante dă naştere unor noi forme de
manifestare a oprimaţilor. Într-un asemenea climat, hoţia/pirateria, ilicitul se propagă mult
mai uşor. Aşa se explică faptul că ilicitul nu există doar pentru că există barbari care nu
respectă regulile şi legile civilizaţiei. Aceste ilicituri au tendinţa de a apărea în momentul în
care o putere hegemonică se afirmă prin stabilirea unui monopol. Monopolul, prin natura sa,
elimină competiţia reprezentată de ceilalţi comercianţi tradiţionali şi distruge mijloacele de
schimb existente. Oamenii deposedaţi de modul lor tradiţional de câştigare a traiului se dedau
la activităţi criminale. Puterea hegemonică, care nu e străină de folosirea forţei pentru a-i
obliga pe ceilalţi să se supună, se consideră „legea“ şi defineşte activitatea celorlalţi ca fiind
„în afara legii“.

Consecinţele terorii

Terorismul poate fi definit ca o tactică de luptă neconvenţională, folosită pentru atingerea

unor scopuri strict politice, care se bazează pe acte de violenţă, sabotaj sau ameninţare,
executate împotriva unui stat, organizaţii, categorii sociale sau împotriva unui grup de
persoane civile, având ca scop precis producerea unui efect psihologic generalizat de frică şi
intimidare. Obiectivul final este aplicarea de presiune asupra entităţii respective, pentru a o
determina să acţioneze în conformitate cu dorinţele teroriştilor, în cazul în care acest obiectiv
nu poate fi îndeplinit prin mijloace convenţionale. Însă pentru a întelege terorismul, trebuie
înlăturată viziunea care îl caracterizează în mod arbitrar drept „actul de a recurge la violenţă
sau la ameninţare cu violenţa din partea unui grup ce caută să realizeze un scop, în ciuda
opoziţiei autorităţii legal constituite“ (Adler, Mueller & Laufer).
O astfel de noţiune este predicată din perspectiva accidentalistă a istoriei. Ea transferă
terorismul, care este produsul unui efort şi al unui plan conştient, în sfera spontaneităţii
întâmplătoare. În noiembrie 1989, părintele Ignacio Martín-Baró, un sociopsiholog, a ţinut un
discurs în California despre „Consecinţele psihologice ale terorii politice“, în care a dat o
definiţie mult mai precisă a terorismului. Martín-Baró a accentuat câteva idei relevante. Mai
întâi, cea mai semnificativă formă de terorism este terorismul statal – adică „terorizarea
întregii populaţii prin acţiuni sistematice, întreprinse de forţele statului“. Apoi, un astfel de
terorism este o parte esenţială a „proiectului sociopolitic impus de guvern, pentru a satisface
nevoile celor privilegiaţi“.

Chiar dacă poate fi deranjantă, definiţia lui Martín-Baró este validată de istorie. Majoritatea
actelor de terorism care au avut loc de-a lungul istoriei şi-au găsit sponsorii în entitatea
guvernamentală. Terorismul este un surogat de război, o criză artificială, destinată inducerii
de schimbări sociale. Combatanţii săi, în mod conştient sau inconştient, poartă războiul în
numele unor puteri mai mari, ce urmăresc nişte planuri superioare. Indiferent dacă partizanii
săi sunt conştienţi sau nu de aceasta, terorismul serveşte întotdeauna ambiţiilor altora.

Ideea de dublu standard

În articolul „Falsa teroare:

drumul către dictatură“, Michael Rivero afirmă că „acesta este cel mai vechi truc din lume,
încă din vremearomanilor: crearea inamicilor de care ai nevoie“. Strategia este destul de
simplă: indivizi care creează o criză, astfel încât guvernul să-şi poată introduce soluţia dorită.
În lumea postmodernă nu există ameninţări „tradiţionale“ la adresa securităţii; mai precis,
naţiunile postmoderne nu iau în considerare posibilitatea invadării unui vecin.

Dacă în lumea modernă, conform dictonului lui Clausewitz, „războiul este un instrument
politic“, în lumea postmodernă războiul este un semn al eşecului politicii.

Chiar dacă membrii marcanţi ai lumii postmoderne nu sunt un pericol unii pentru alţii, pentru
ei zonele moderne şi premoderne ale lumii reprezintă încă ameninţări.

Ameninţarea din lumea modernă este cea mai familiară. Aici, sistemul clasic de stat, din care
lumea postmodernă abia a ieşit, rămâne intact şi continuă să opereze pe principiile adaptării la
climatul imperiului supremaţiei şi interesului naţional. Stabilitatea, câtă este, va apărea dintr-
un echilibru al forţelor agresive. Merită observat cât de rare sunt situaţiile în care un asemenea
echilibru chiar există şi cât de mare este riscul ca, în unele zone, să apară în curând în ecuaţie
elementul nuclear. Provocarea pentru postmoderni va fi obişnuirea cu ideea de dublu
standard: pe de o parte, se acţionează în baza legilor şi a securităţii deschise şi cooperative;
dar în relaţiile cu state de modă veche se revine la metodele tradiţionale ale vremurilor trecute
– forţa, atacul preventiv, disimularea, orice este necesar pentru a câştiga în faţa celor care
trăiesc încă în secolul XIX, secolul când „fiecare stat acţionează pentru sine însuşi“. Cu alte
cuvinte, între noi vom păstra legea noastră; dar în junglă, vom urma legea junglei.

În aceasta prelungită perioadă de pace din ultima perioadă a existat o puternică tentaţie de a
neglija apărarea atât în plan fizic, cât şi în plan psihologic. Acesta este unul dintre punctele
vulnerabile ale statului postmodern. Provocarea lansată de lumea premodernă este una nouă,
deoarece această lume este un spaţiu al statelor prăbuşite. Aici statul nu mai are funcţia
descrisă de Max Weber, de exercitare a monopolului asupra uzului legitim al forţei. Statul fie
şi-a pierdut legitimitatea, fie şi-a pierdut monopolul – şi de cele mai multe ori ambele au
dispărut. Exemplele de colaps total sunt relativ rare, dar numărul ţărilor cu risc ridicat
sporeşte în permanenţă. Printre altele, e vorba de unele zone ale fostei URSS, inclusiv
Cecenia.

Toată lumea e vecină cu toată lumea

Imperialismul voluntar al economiei globale operează prin intermediul unui consorţiu

internaţional de instituţii financiare, caracteristica lor fiind multilateralitatea. Aceste instituţii
furnizează sprijin financiar statelor care doresc să îşi regăsească echilibrul şi stabilitatea şi să
reintre în circuitul investiţiilor şi prosperităţii. În schimb, aceste instituţii solicită repararea
defecţiunilor politice şi economice care au provocat nevoia de ajutor. Ideologia ajutorului
sporeşte semnificativ guvernabilitatea. Dacă statele doresc să beneficieze de ajutor, trebuie să
se deschidă pentru interacţiunea cu organizaţiile internaţionale şi cu statele străine, exact aşa
cum, din motive diferite, şi lumea postmodernă s-a deschis pentru interacţiune.

O altă formă de imperialism postmodern ar putea fi definită ca imperialismul vecinilor.

Instabilitatea în regiunea proprie constituie o ameninţare imposibil de ignorat pentru orice
stat. Politicile abuzive, violenţa etnică şi criminalitatea ameninţă încă mapamondul. În
Europa, luând cazul ex-statului vecin, Iugoslavia, răspunsul a constat în crearea de
cvasiprotectorate ONU. Europa s-a implicat punând la dispoziţie cea mai mare parte a
resurselor pentru ajutorarea Bosniei şi a Kosovo şi, de asemenea, cei mai mulţi soldaţi, deşi
SUA au o prezenţă stabilizantă incontestabilă. Mai mult, într-o măsură fără precedent, UE a
oferit, unilateral, acces liber pe piaţa sa produselor tuturor ţărilor din fosta Iugoslavie. Iar
comunitatea internaţională nu aduce doar soldaţi. Dezvoltă organe noi de control, poliţie,
justiţie, gardieni pentru închisori, bancheri şi alte categorii de birocraţi. Alegerile sunt
organizate şi monitorizate de OSCE. Poliţia locală e organizată şi pregătită de ONU. Şi sute
de ONG-uri împânzesc zona.

Azi, când toată lumea e vecină cu toată lumea, e periculos când un stat vecin cade pradă
anarhiei şi crimei organizate – simptome comune ale colapsului statelor. În trecut, imperiile
îşi impuneau propriile legi şi forme de guvernare. În prezent, nimeni nu impune nimic.
Impunerii, i-a luat locul autoimpunerea. Necesarul este forma de creare a dependenţei şi,
implicit, noua formă ce a luat locul impunerii. Candidaţii la aderarea la formele mascate ale
monopolurilor pe piaţa economică au posibilitatea de a accepta ce li se oferă: un bloc de legi
şi reglementări pe care le-au acceptat, la timpul lor. Dar beneficiul este că, odată ce ai intrat în
comunitate, primeşti drept de decizie. Au, de asemenea, dreptul de a se menţine în afara
structurilor comunitare. Dacă procesul este o formă de imperialism voluntar, finalitatea poate
fi descrisă ca un imperiu cooperativ. Commonwealth, definit o ca grupare de naţiuni unite
pentru binele comun, ar fi, în cele din urmă, o denumire adecvată.
Postmoderna asociere economică oferă o primă perspectivă asupra viziunii de imperiu
cooperativ, libertăţi şi securitate comune, fără dominarea etnică şi absolutismul centralist care
au caracterizat toate celelalte imperii şi fără exclusivismul etnic care e trăsătura statului-
naţiune – un exclusivism cu totul nepotrivit într-o eră a dispariţiei frontierelor politice. Un
imperiu cooperativ ar putea constitui cadrul politic care să consolideze structura slăbită a erei
postmodernismului, un cadru în care toţi iau parte în mod egal la dezvoltare, în care nu există
un unic stat dominant şi în care principiul de participare este legitimitatea drepturilor.

* Darius George Stan este doctorand în drept, Academia de Poliţie „Al. I. Cuza“. Studiul a aparut in nr.
7/2006 al revistei lunare de politica externa si eveniment international “Lumea”