2.

Bacovia şi eminescianismul

Universul bacovian, aşa cum am arătat în capitolul anterior foloseşte cu precădere

motivul singurătăţii. Poezia lui Bacovia este văzută de unii critici ca fiind asemănătoare cu
poezia lui Mihai Eminescu, de unde a preluat şi acest motiv predominant în întreaga sa operă.
Nicolae Manolescu îl consideră pe George Bacovia „spiritul decadent al unei
sensibilităţi, în linii esenţiale eminesciene” (Nicolae Manolescu, 1966: 63). Ceea ce vrea Nicolae
Manolescu să sublinieze este spiritul în declin al sensibilităţii care după părerea lui se aseamănă
cu spiritul lui Eminescu. Acest spirit este retras, izolat, care încearcă să fugă de lume, este un
geniu neînţeles, aşa cum se considera însuşi Eminescu.
Odaia întâlnită la Eminescu este neorânduită, la fel cum este şi cea a lui Bacovia,
un spaţiu apăsător, ostil care nu poate fi înviorat nici măcar de iubită. Iubita la Eminescu reuşeşte
să învioreze acest peisaj sumbru. Eminescu vede iuburea ca pe un lucru firesc, sănătos. În schimb
amorul lui Bacovia este purtător de doliu, care nu produce decât molipsire, este un amor al
degradării, al căderii în păcat.
Dacă la Eminescu moartea înseamnă supravieţuire, el se bazează pe teoria
astrelor, care presupune trecerea fiintei într-un alt univers, presupune o nouă existentă, Bacovia
vede moartea ca pe o cădere într-un „neant captiv” (Daniel Dimitriu, 1998: 62) acest neant al
fiinţei presupune inexistenţa acesteia dincolo de moarte, este o cale fără de întoarcere.
Bacovia priveşte înstrăinarea eului ca pe o pierdere a identităţii sale sociale, câtă vreme la
Eminecu această detaşare se face cu consimţământul lui, este dureroasă, dar se vrea acest lucru.
O altă diferenţă între cei doi poeţi este legată de perceperea timpului. Pentru Bacovia scurgerea
aceasta a timpului îl îngrozeşte, nu îi lasă răgaz de refectare. Trecerea timpului la Bacovia are
efecte grave asupra vieţii, el aduce odată cu el degradarea, sfârşitul inevitabil. La Eminescu,
„miezul nopţii reprezintă cumpăna dintre viaşă si moarte” (Mihail Petroveanu, 1972: 126), acestă
cumpană reprezintă la Eminescu o stagnare a timpului, ceea ce la Bacovia era doar o accelerare a
timpului.
Anotimpurile la Bacovia au o imagine a degradării. Atât toamna cât si iarna sunt pline de
umiditate, de ninsoare. Poetul la vederea acestor elemente este îngrozit de infiltrarea lor în odaie.
Cu toate că a fost rănit mereu de aceste elemente ale descompunerii, Bacovia nu a înlăturat tot
frumosul din viaţa lui, el a reusit în anumite momente, ale scrierii sale să-l descrie cu simplitate

7
si muzicalitate: „Buciumă toamna/ Agonic- din fund- / Trec păsărele/ Şi tainic se-ascund.”
(George Bacovia,1987: 9).
În ceea ce mă priveşte, consider că în poezia lui Bacovia întâlnim şi elemente specifice
romantismului lui Eminescu, dar şi elemente specifice simbolismului, pe care le-am ilustrat deja
în primul capitol al acestei lucrări.