Cap I Corectat

LEGUMICULTURA ÎN CONTEXTUL
1 DEZVOLTĂRII AGRICULTURII
DURABILE
Sistemul complex al producerii, industrializării şi comercializării

legumelor proaspete şi prelucrate constituie pentru România un domeniu decizional
de mare importanţă pentru asigurarea securităţii alimentare a populaţiei.
Componenta de bază a acestui sistem este producţia primară, producţia legumelor
proaspete pentru consum şi, respectiv, a materiilor destinate procesării. Abordată
ca sistem deschis, legumicultura trece printr-un proces de restructurare şi
modernizare în plan tehnologic şi economic.
Fundamentarea economică a programelor şi măsurilor de dezvoltare a
legumiculturii şi a spaţiului rural reprezintă un câmp de acţiune larg care necesită
politici adecvate.
Pentru dezvoltarea şi consolidarea sectorului legumicol noua orientare a
politicii agrare a României vizează aşezarea acestuia pe principiile pieţei
concurenţiale şi, implicit, pe principiile dezvoltării durabile şi ale respectării
criteriilor alimentaţiei sănătoase.
1.1.Creşterea economică şi dezvoltarea durabilă în spaţiul rural
În virtutea spiritului de gospodărire, omul a găsit de-a lungul existenţei

sale posibilităţi numeroase de a-şi acoperi trebuinţele nelimitate ca număr. Natura a
jucat rol primordial în satisfacerea acestora prin resurse pe care le-a pus la
dispoziţia indivizilor, fiind principalul furnizor de bunuri necesare vieţii de zi cu zi.
Sub impulsul mişcării trebuinţelor, ca expresie a evoluţiei umane, resursele
naturale sunt utilizate în scopul dezvoltării unor activităţi economice care să
satisfacă cerinţele prezente şi cele de perspectivă ale populaţiei. S-a cristalizat
astfel şi a luat amploare activitatea agricolă atestată documentar (izvoare narative,
terminologie agricolă) şi arheologic, a cărei valoare este dată, mai ales, de rolul său
de neînlocuit pentru existenţa umană.
Mult timp, urmărirea asigurării nevoilor a făcut ca resursele naturale să fie
privite ca simplu “dar al universului”, unele fiind nepurtătoare de costuri, ceea ce,
în timp, a dus la utilizarea “intensivă” a acestora.
Dacă, de pildă, în secolul al X-lea, în ceea ce priveşte agricultura şi
prezenţa ei pe teritoriul ţării noastre, se menţionează faptul că pământ era de ajuns
10 Managementul structurii de producţie în exploataţiile agricole
în raport cu desimea populaţiei1, mai târziu este abordată problematica folosirii

resurselor, arătându-se că aceste resurse nu trebuie privite pur şi simplu ca date de
natură; utilizarea, neutilizarea sau proasta lor utilizare sunt rezultatul direct al
organizării sociale şi economice de-a lungul istoriei2.
Ca urmare, acţiunile umane întreprinse pentru asigurarea necesităţilor
alimentare trebuie realizate în condiţiile restrictive ale resurselor naturale date în
vederea transmiterii acestora generaţiilor viitoare. Din această perspectivă, teoria
economică a dezvoltării a cristalizat concepte printre care şi cele de creştere
economică şi dezvoltare durabilă. Ambele se derulează într-un cadru spatio-
temporal, sunt procese evolutive şi au legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu
calitatea vieţii.
Având în vedere implicaţiile economice-sociale de perspectivă, nu putem
disocia cele două concepte. Problemele utilizării resurselor agricole nu pot fi
abordate izolat de efectele economice pe care le generează cel puţin din două
considerente:
- consumul unor resurse se reflectă în costuri de producţie, ceea ce face ca
folosirea lor să devină o problemă economică;
- exploatarea intensă mai ales a resurselor reînnoibile poate provoca puternice
dezechilibre ecologice.
În contextul creşterii economice se impune folosirea resurselor de o
manieră care să justifice eforturile întreprinse. Este vorba de a utiliza factorii
naturali raţional pentru a-i economisi şi a răspunde, astfel, cerinţelor viitoare
pentru o alimentaţie sănătoasă şi un mediu curat. Această raţionalitate se regăseşte
în eficienţa socială, obţinută în timp, ca efect al preocupărilor pentru protecţia
mediului, şi în special a legumiculturii. Prin urmare, rezultatele din activităţile
legumicole se exprimă nu numai prin indicatorii de producţie şi economici, ci
şi prin disponibilitatea producătorului de a conserva resursele locale.
Procesul de creştere economică în legumicultură este extrem de complex,
fiind rezultatul influenţei conjugate a o serie de factori. Aceştia îl influenţează în
plan cantitativ, calitativ şi structural, imprimându-i un caracter neliniar, oscilant .
Măsurarea efectelor pe care le generează se exprimă prin intermediul unor
indicatori economici, principali fiind PIB pe total şi pe locuitor. Creşterea
producţiei reale totale şi pe locuitor, sub forma unor indicatori macroeconomici,
este expresia interacţiunii intre volumul disponibil al factorilor şi eficienţa
utilizării lor3. În condiţiile în care aceştia sunt limitaţi, din punct de vedere
cantitativ, se pune problema optimizării lor. Analiza referitoare la acest proces este
strâns legată de creşterea economică, în mod special de cea durabilă. În teoria
alocării factorilor, se merge pe acea combinare care, ţinând seama de unele
restricţii, să se realizeze un efect optim. În acelaşi scop, funcţionează şi criteriul
substituibilităţii unor resurse cu altele, atunci când aplicabilitatea sa creează
avantajul comparativ.
1
Istoria României, vol. II, Ed.Academiei RPR, 1962
2
B. Shneider – Revoluţia Desculţilor, Ed Politică, Bucureşti, 1980
3
Niţă Dobrotă şi colab. – Dicţionar de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.
Legumicultura în contextul dezvoltării agriculturii durabile 11
Între creşterea economică şi dezvoltarea durabilă există o legătură de

dependenţă. Pentru ca această relaţie să fie pozitivă este necesară implicarea
factorului uman în gestionarea riguroasă a resurselor şi monitorizarea nivelului de
utilizare a acestora pentru a nu deprecia mediul. Rezultatele sunt avantajoase dacă
indicatorii creşterii economice PIB, PNB, VA înregistrează o tendinţă ascendentă,
mergând până în punctul în care contribuţia factorilor naturali determină
compatibilitatea efectelor economice cu cele sociale şi ecologice. În punctul de
echilibru al celor trei criterii se fundamentează creşterea economică durabilă a
spaţiului rural. Dacă transformările ce se produc în cadrul vieţii economice şi
sociale a spaţiului rural sunt pozitive şi ascendente, între creşterea economică şi
dezvoltarea durabilă se creează echilibrul necesar dezvoltării armonioase a
activităţilor din mediul rural. Dacă detaşăm atributul durabil de creştere economică
atunci legătura nu mai este valabilă, deoarece nu putem limita dezvoltarea durabilă
la creşterea economică şi asigurarea calităţii vieţii. Dezvoltarea durabilă trebuie să
cuprindă şi crearea cadrului favorabil pentru soluţionarea problemelor individului.
În aceste condiţii, pentru a exista dezvoltare durabilă una din cerinţele minime este
„redimensionarea creşterii economice având în vedere o distribuţie mai echitabilă
a resurselor şi accentuarea laturii calitative a producţiei”.
Orientarea dezvoltării economico-sociale către modelul de dezvoltare
durabilă este urmare a interdependenţelor dintre problemele sociale, economice şi
de mediu, care nu pot fi privite independent unele de altele. Aprecierea acestor
interdendenţe trebuie analizate economic prin prisma efectelor pe care le
generează. Măsurarea sustenabilităţii spaţiului rural românesc se poate face cu
ajutorul indicatorilor promovaţi şi utilizaţi de Banca Mondială şi Uniunea
Europeană. Una dintre cele mai complete liste de indicatori aparţine Comisiei
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă (U.N. Commission on Sustainable
Development). Aceasta cuprinde un număr de 100 de indicatori care se referă la
toate aspectele legate de mediu.
Printre indicatorii propuşi se enumeră: 4
• Indexul Dezvoltării Umane care cuprinde: speranţa de viaţă, gradul de
educare, puterea de cumpărare;
• Bunăstarea Naţiunilor (Wealth of Nations). Acest indicator este calculat
pe baza capitalului uman, natural şi pe produs. Urmărind
comportamentul capitalului se poate determina dacă se înregistrează
progrese economice şi sociale;
• Amprenta ecologică (ecological fotoprint).
Aceşti indicatori trebuie adaptaţi condiţiilor geografice şi economice ale
României pentru care propunem:
- venitul /locuitor;
- gradul de utilizare a resurselor locale:

o pământ;
o forţa de muncă;
4
Revista „Perspective”, nr.35/martie-aprilie 2001.
o alte resurse.
- cantitatea de produse ecologice ce revine pe locuitor;
- valoarea activităţilor din agroturism;
- gradul de educare al populaţiei rurale;
- natalitatea şi speranţa de viaţă;
- puterea de cumpărare.
Relaţia dezvoltare economică-mediu a fost analizată de membrii „Clubului
de la Roma” la sfârşitul anilor '60. Mai târziu, ca urmare a „semnalelor” primite
din mediu, de deteriorare a acestuia, de amplificare a problemelor economico-
sociale, au fost organizate, la nivel mondial, dezbateri cu propuneri şi soluţii pentru
stoparea sau atenuarea lor. Tendinţa generală şi scopul acestor discuţii este de a
realiza o legătură armonioasă mediu-economie de care să beneficieze generaţiile
viitoare. În acest sens, s-a plecat de la conţinutul dezvoltării durabile şi de la
principiile generale ale acesteia. În cadrul raportului Brudtland (1987), dezvoltarea
durabilă se bazează pe utilizarea resurselor regenerabile şi neregenerabile pentru
satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor unor generaţii, fără a compromite şansele
viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi şi aspiraţii5. Acelaşi raport
defineşte durabilitatea ca fiind rearanjarea resurselor tehnice, ştiinţifice,
ecologice, economice şi sociale de o asemenea manieră încât sistemul eterogen
rezultat să fie susţinut în stare de echilibru spaţio-temporal 6.
Studii referitoare la dezvoltarea durabilă au fost efectuate de Parr J.F., ş.a.
(1990) care consideră durabilitatea ca un concept ecologic cu consecinţe
economice. Autorul acestui studiu recunoaşte dependenţa creşterii economice şi a
bunăstării oamenilor (agricultorilor) de resursele naturale ( . . .).
Asupra conceptului dezvoltării durabile au fost emise şi alte păreri. La
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) de la Rio de
Janeiro a fost susţinută afirmaţia că termenul desemnează o posibilă dezvoltare
economică supusă în realizarea ei condiţionărilor ecologice.7 Cu această ocazie s-
a recunoscut unanim faptul că dezvoltarea economico-socială trebuie să-şi schimbe
concepţia pentru a fi mai puţin distructivă din punct de vedere ecologic. S-a optat
astfel, pentru un concept global care se referă la satisfacerea cerinţelor prezente
fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
cerinţe 8.
Interpretarea acestui concept în criterii operaţionale pentru alegerea
alternativelor strategice de dezvoltare durabilă trebuie să aibă în vedere:
dimensiunile sociale, economice, tehnologice, ecologice şi culturale ale strategiei
de dezvoltare; scenarii fezabile din punct de vedere social, ecologic şi tehnologic;
ritmurile de schimbări demografice, sociale şi tehnologice, resursele regenerabile şi
neregenerabile; capacitatea de învăţare adaptivă, progresul cunoştinţelor, căile
5
A.Vădineanu – Dezvoltarea durabilă, vol.II, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999
6
A.Vădineanu – Dezvoltarea durabilă, vol.I, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998
7
I. Puia, V.Soran – Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii , Bucureşti, Editura CERES,
1981
8
C.Răuţă – Agricultura durabilă în România, „ Ştiinţa solului” , Bucureşti, 1997.
raţionale de dezvoltare durabilă; programarea elastică pentru a putea valorifica în

favoarea dezvoltării unor evenimente pozitive, neprevăzute anterior; necesitatea
obiectivă a globalităţii dezvoltării durabile social-economice, deoarece aceasta nu
se poate realiza sectorial. Mulţimea acestor componente fac ca sistemul
economico-ecologic al dezvoltării durabile să aibă o structură complexă. Aceasta
corespunde unei realităţi din evoluţia viului pe planeta noastră, realitate născută
dintr-o împletire bioistorică între procesele ecologice şi activităţile umane. Luând
în considerare aceasta, au fost studiate subsistemele care alcătuiesc structura
economico-ecologică a dezvoltării durabile (fig.1.1).
Fig.nr.1.1 Un model de sistem economico-ecologic pentru analiza dezvoltării durabile

(după Boyden, 1992, Moffat,1997).
Conform modelului, sistemul este divizat în patru sfere economice şi

ecologice diferite (subsisteme): 1) Sfera de producţie naturală; 2) Sfera de
producţie artificială; 3) Sfera decizională; 4) Sfera retrogresiunilor ecologice.
Multiplele relaţii care se creează între componente dovedesc complexitatea
sistemului analizat, lucru, de altfel, surprins în reprezentarea schematică a
modelului. Autorii sugerează, prin clasificarea făcută, conştientizarea rolului
mediului înconjurător asupra dezvoltării economiei, interconectarea şi reglarea
proceselor din cele patru sisteme prin diferite retroacţini ecologice şi economice.
Cunoaşterea componentelor dezvoltării durabile şi tendinţa de globalizare
a economiei mondiale necesită studierea posibilităţilor privind crearea unei
agriculturi care să concure la asigurarea principiilor care stau la baza celor două
concepte. În acest context, s-a dezvoltat agricultura durabilă care permite
realizarea autosuficienţei alimentare concomitent cu menţinerea potenţialităţii
rezervelor agricole pe o perioadă îndelungată de timp.
Asupra conţinutului agriculturii durabile au fost emise o serie de păreri.
Specialişti în domeniu arată că agricultura durabilă este, mijloc de asigurare a
securităţii alimentare, permite satisfacerea integrală a nevoilor alimentare pentru
întreaga populaţie, cantitativ şi calitativ, conservarea mediului natural,
valorificarea şi utilizarea eficientă a tuturor resurselor agricole care se bazează
pe formarea structurilor agricole viabile (. . .)9.
Într-o altă accepţiune, agricultura durabilă înseamnă utilizarea unor
sisteme de cultivare a pământului care să satisfacă atât cantitativ, cât şi calitativ
nevoile curente ale omenirii, fără să compromită cerinţele ori opţiunile viitoarelor
generaţii şi totodată să provoace deteriorarea ireversibilă a mediului natural 10.
Bonny Sylvie (1990) consideră că agricultura durabilă trebuie să aibă
în vedere următoarele aspecte: menţinerea potenţialului de producţie pe o
perioadă îndelungată de timp, folosirea practicilor agricole raţionale,
gestionarea şi protejarea resurselor naturale, menţinerea biodiversităţii agricole,
asigurarea profitabilităţii fermierilor, realizarea unei alimentaţii suficiente şi de
calitate pentru întreaga populaţie, echitatea socială şi umană, promovarea eticii.11
În sens mai restrâns, referindu-se la producătorul agricol, alţi autori arată
că această îndeletnicire trebuie să fie practicată astfel încât agricultorul să poată
trăi, împreună cu familia, din cultivarea pământului, în aşa măsură încât să-i
convină să o practice, chiar dacă se mai ocupă şi cu alte îndeletniciri care-i aduc
venituri .12
Având în vedere cele de mai sus, după opinia noastră, agricultura
durabilă este un sistem care poate asigura un nivel de viaţă decent
producătorilor agricoli şi care este capabil să producă şi pentru generaţiile
viitoare.
Dezvoltarea durabilă are în vedere utilizarea resurselor locale, astfel încât
să creeze stabilitate economică şi socială. Problemele spaţiului rural sunt extrem
de vaste şi necesită abordarea sistemică a componentelor sale, deoarece nu-l
putem rezuma la modul de folosire a terenului agricol. De aceea, dezvoltarea
durabilă este suma rezultatelor subsistemelor sale obţinute în urma eforturilor de
raţionalizare şi de conservare a resurselor locale. Efectele generate de dezvoltarea
durabilă în spaţiul rural se regăsesc atât în plan social, cât şi economic. Stabilizarea
veniturilor producătorilor, asigurarea unui trai decent coroborate cu tendinţa de
9
Letiţia Zahiu – Managment agricol, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg.22.
10
I. Puia, V.Soran, L.Corlier, I.Rotar, M.Vlahova – Agroecologie şi ecodezvoltare, Editura
Academic Press, Cluj-Napoca, 2001, pg.399
11
Bonny Silvie – Les posibilités d' un modele de développment durable en agriculture; le
cas de France, în „Courrier de L' Environment de L'INRA, no.23, 1994.
12
Gh.Ştefanic - Să cultivăm pământul gândind la o agricultură durabilă, MAA,ANCA, Ed.
Agricolă, Bucureşti, 1999, pg.16.
conservare a bunurilor materiale, naturale şi spirituale sunt tot atâtea răspunsuri la

implementarea agriculturii durabile.
O consecinţă a acestor efecte pozitive este integrarea spaţiului rural în
procesul de dezvoltare economică. Aceasta va fi însoţită de modernizarea
sectorului agricol, de îmbunătăţirea standardului de viaţă şi de alte schimbări
pozitive: folosirea unor tehnologii de producţie nepoluante, performante,
modificări în structurile de producţie prin combinarea cerinţelor pieţei cu cele ale
mediului natural, modificări în modul de gândire şi comportament al oamenilor.
Integrarea legumiculturii în această nouă orientare este mai mult decât
necesară. Prin natura sa, această ramură are capacitatea de a transforma resursele
naturale locale (teren agricol, apa etc.) în venituri substanţiale pentru producători,
cu posibilitatea reluării producţiei, în acelaşi an agricol, de mai multe ori. În
acelaşi timp se produce un impact pozitiv asupra consumatorilor locali prin faptul
că vor beneficia de produse calitative şi sănătoase.
Legumicultura contribuie la dezvoltarea durabilă şi la creşterea economică
prin propria sa creştere, respectiv prin sporirea producţiei în structura necesară
alimentaţiei populaţiei. Creşterea producţiei se fundamentează pe utilizarea
raţională a resurselor, a tehnologiilor nepoluante pentru a obţine produse de
calitate, ecologice potrivit standardelor UE.
Datorită puterii de absorbţie a forţei de muncă, activităţile legumicole
creează un climat propice dezvoltării durabile şi prin asigurarea stabilităţii
colectivităţilor rurale. Concentrarea populaţiei în această ramură însoţită de
creşterea productivităţii muncii (condiţie hotărâtoare pentru reducerea decalajului
faţă de UE) determină ridicarea eficienţei activităţii economice din această ramură
şi din economia spaţiului rural.
Legumicultura este ramura care, în mod tradiţional, transferă venituri
pentru dezvoltarea altor activităţi din mediul rural prin sistemul de preţuri practicat,
impozite şi taxe, arenda plătită pentru terenurile arendate.
De asemenea, legumicultura participă la dezvoltarea durabilă şi la creşterea
economică prin asigurarea materiilor prime necesare dezvoltării industriilor de
prelucrare a acestora şi prin cererea de factori de producţie şi servicii . De exemplu,
înfiinţarea cooperativelor de comercializare a legumelor este condiţionată de
producţia obţinută în centrul sau microbazinul respectiv. Dezvoltarea cooperativei
depinde de volumul vânzărilor obţinute din comercializarea legumelor şi de nivelul
veniturilor realizate din alte servicii efectuate producătorilor.
Această ramură oferă posibilitatea obţinerii unor venituri mari,
comparabile cu cele ale altor categorii socio-economice şi a unor surplusuri
economice. În condiţiile diminuării subvenţiilor, acestea creează cadrul necesar atât
pentru propria dezvoltare, cât şi pentru participarea la dezvoltarea societăţilor
rurale.
1.2. Viitorul dezvoltării durabile în spaţiul rural în perspectiva
integrării României în Uniunea Europeană
1.2.1. Coordonatele dezvoltării durabile în spaţiul rural european

Politica agricolă a UE a optat în ultimii ani, printre altele, pentru priorităţi

noi legate de dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului înconjurător. Conform
orientărilor din ultimul deceniu, PAC urmăreşte reglementarea şi promovarea unei
dezvoltări rurale durabile care să asigure o mai bună coerenţă între politica de pieţe
şi de preţuri şi să susţină dezvoltarea mediului rural, la nivelul tuturor sectoarelor
sale caracteristice.
Cu privire la agricultură, noua politică de dezvoltare rurală vizează:
- perfecţionarea exploataţiilor agricole;
- garantarea calităţii şi a siguranţei produselor agroalimentare;
- asigurarea unor venituri rezonabile şi stabile pentru agricultori;
- luarea în considerare a problemelor legate de mediul înconjurător;
- dezvoltarea de activităţi complementare şi auxiliare pentru a crea
locuri de muncă, pentru evitarea depopulării regiunilor rurale şi
întărirea economică şi socială a zonelor rurale;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă şi asigurarea de oportunităţi
egale pentru femei şi bărbaţi .
În domeniul politicii socio-rurale, au fost elaborate o serie de reglementări:
• Reglementarea Consiliului 1257/1999 pentru sprijinirea dezvoltării rurale prin
FEOGA şi modificarea şi anularea unor reglementări;
• Reglementarea Comisiei 1750/1999 care stabileşte regulile detaliate pentru
aplicarea Reglementării 1257/1999 pentru sprijinirea dezvoltării rurale prin
FEOGA;
• Reglementarea Comisiei 2063/1999 care stabileşte regulile pentru modificarea
susţinerii dezvoltării rurale prevăzute prin reglementarea Consiliului
1257/1999.
În aceeaşi direcţie, se înscrie şi Conferinţa de la Cork din noiembrie 1996,
care a constituit prilejul sublinierii importanţei zonelor rurale pentru UE şi a nevoii
de promovare a astfel de regiuni. Conferinţa a adoptat un program de dezvoltare
rurală în 10 puncte: preferinţă rurală, abordare integrată, diversificare, durabilitate,
subsidiaritate, simplificare, promovare, finanţare, management şi evaluare-
cercetare. Dezbaterile de la Cork s-au încheiat cu formularea unor concluzii
cuprinzând soluţii referitoare, mai ales, la diversificarea activităţilor economice şi
sociale în zonele rurale şi la susţinerea măsurilor pentru a face mai atractivă şi mai
uşoară viaţa şi activitatea în aceste regiuni.
Noi propuneri de reglementări în acest domeniu au fost larg susţinute de
către Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, cum ar fi consolidarea prin
dezvoltare rurală a tuturor măsurilor tradiţionale ale politicii agricole, urmărindu-se
acordarea unui rol mai important şi susţinerea măsurilor agro-ecologice, mai ales a
celor care presupun un efort suplimentar din partea agricultorilor, de cultivare a
produselor ecologice (fără îngrăşăminte chimice) sau menţinerea unor habitate
semi-naturale.
În „Agenda 2000 Pentru o Uniune mai puternică şi extinsă” document dat
publicităţii de către Comisia Europeană se recunoaşte că, o politică comună de
dezvoltare rurală trebuie să însoţească şi să completeze celelalte instrumente ale

PAC şi, prin aceasta, să contribuie la îndeplinirea obiectivelor....
Agenda 2000 a introdus schimbări semnificative în politicile agro-
structurale şi rurale, cum ar fi :
- promovarea dezvoltării şi adaptării regiunilor rămase în urmă. Aceasta
include şi cele mai îndepărtate regiuni;
- susţinerea reconversiei economice şi sociale a regiunilor care au
dificultăţi structurale;
- sprijinirea adoptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de educaţie
şi formare profesională.
În ceea ce priveşte politica rurală, Agenda 2000 semnalează creşterea
cererii pentru o agricultură mai ecologică, precum şi folosirea pe scară tot mai largă
a zonei rurale pentru recreere. Aceste aspecte generează noi obligaţii şi posibilităţi
de dezvoltare pentru agricultură. La nivelul spaţiului rural european, orientarea
producătorilor spre practicarea unei agriculturi ecologice este susţinută de măsuri
privind agromediul. În cadrul reformei PAC, aceste măsuri prevăd recompensarea
eforturilor agricultorilor prin asigurarea unor venituri echitabile pentru a se
stabiliza în zonele rurale. Aceste venituri pot proveni din vânzarea la preţul
remuneratoriu a produselor pe piaţă, din activităţi alternative şi din diferite
ajutoare directe sau compensaţii 13.
Condiţiile restrictive ale mediului şi cheltuielile pe care acesta le generează
se răsfrâng asupra produselor obţinute, asupra calităţii lor şi, în special, asupra
costului de producţie unitar. Din acest motiv, pentru producători interesează
asigurarea suportului financiar de protejare a veniturilor la nivel de individ, iar la
nivel de colectivitate dezvoltarea durabilă rurală. În acest sens, Uniunea
Europeană participă financiar prin programe de susţinere şi prin măsuri de
compensare a costurilor necesare pentru activităţile de protecţie a mediului.
Comisia Europeană este în favoarea rolului important al acestor măsuri
agroecologice. Prin reorganizare, în sensul definirii mai exacte a obiectivelor
structurale, se va urmări şi atingerea altor aspecte ale dezvoltării durabile.
Reforma PAC promovată prin Agenda 2000 vizează perioada 2000-2007.
Conform acestui document, agricultura trebuie să devină mai competitivă pe
pieţele mondiale, să se adapteze mai bine nevoilor consumatorilor şi, ca urmare a
priorităţii acordate dezvoltării durabile, mai sensibilă faţă de protecţia mediului.
Obiectivele strategice ale PAC pentru viitor, formulate în Agenda 2000, în ceea ce
priveşte politica rurală, se referă la semnalmente privind dezvoltarea durabilă a
comunităţii rurale. În concordanţă cu progresul comunităţii se urmăresc o serie de
măsuri:
- Sporirea producţiei agricole prin adaptarea structurii producţiei la
condiţiile specifice zonale; prin studierea producţiei agricole se va
urmări consolidarea economiei comunităţii pe baza folosirii
potenţialului natural, condiţiilor de favorabilitate, satisfacerea nevoilor
13
Letiţia Zahiu, Anca Dachin – Politici agroalimentare comparate, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2001, pg.303.
de consum ale populaţiei şi crearea posibilităţilor de export. În acest

scop se va acţiona printr-un sistem flexibil de preţuri, fiscalitate şi
creditare;
- Creşterea gradului de utilizare a timpului de muncă al populaţiei
ocupate în agricultură;
- Formarea de exploataţii polivalente, dezvoltarea activităţilor
neagricole şi serviciilor;
- Sprijinirea directă a producătorilor agricoli cu venituri mai mici
comparativ cu ale altor grupuri socio-profesionale pentru cantracararea
tendinţelor de depopulare a unor localităţi, stabilizarea tineretului rural
şi formarea de exploataţii agricole viabile;
- Crearea unui sistem de asigurări a producătorilor agricoli care să
cuprindă: asigurări de persoane, de producţie şi de bunuri mobiliare şi
imobiliare. Sursele se pot constitui dintr-un fond naţional sau din
fonduri ale unor organizaţii profilate în acest scop;
- Dezvoltarea infrastructurii economice şi sociale;
- Sprijinirea zonelor defavorizate (cea montană).
O coordonată importantă pentru dezvoltarea spaţiului rural european o
reprezintă multifuncţionalitatea agriculturii. Acest principiu, promovat şi susţinut
prin politici rurale în UE, contribuie la revigorarea comunităţii şi la consolidarea
spaţiului rural. Multifuncţionalitatea se referă la faptul că se poate realiza
dezvoltarea spaţiului rural prin amplificarea funcţiei comunităţilor rurale şi prin
crearea unei infrastructuri economice şi sociale moderne. De fapt, este vorba de o
dezvoltare prin care se defineşte noul tip de agricultură, adică un concept de
dezvoltare în vederea sprijinirii spaţiul rural.
Apariţia sa se datorează faptului că problematica agriculturii, a spaţiului
rural, nu se limitează doar la domeniul producţiei agricole, ci urmăreşte şi
calitatea produselor, pieţele de aprovizionare şi desfacere, precum şi prelucrarea
produselor14. Pe lângă acestea, dezvoltarea spaţiului rural şi modernizarea
agriculturii sunt posibile numai în cazul schimbării structurii şi reducerii forţei de
muncă din acest sector. O reorganizare a structurii şi migrarea forţei de muncă
poate avea loc numai atunci când alte sectoare decât cele agricole necesită şi
absorb forţa de muncă .
Pentru realizarea acestui obiectiv s-au elaborat strategii adecvate care
permit crearea de multiple şi noi surse de venituri şi, concomitent, noi locuri de
muncă pentru populaţia neagricolă şi pentru aceea care ocupă un loc secundar în
agricultură.
Crearea agriculturii multifuncţionale reprezintă un avantaj pentru zonele
rurale, mai ales acolo unde există şi alte posibilităţi de asigurare a veniturilor.
Aceste avantaje trebuie folosite pentru că ele asigură un venit marginal (prin
crearea unei infrastructuri – interdependenţa dintre întreprinderile agricole şi cele
din amonte şi avalul său) care determină dezvoltarea în plan economico-social a
spaţiului rural.
14
D.Păun Otiman – Cercetări de dezvoltare rurală în Banat, Editura Agroprint, pg. 34.
Politica de dezvoltare rurală din ţările vest-europene axată pe

complementaritatea activităţilor agricole a avut în vedere sprijinirea acelor
activităţi plasate în amonte şi aval de agricultură. În spaţiul rural s-au organizat
întreprinderi mici şi mijlocii care au angajat forţă de muncă din zonele respective.
Astfel, populaţia rurală are posibilitatea de a lucra în activităţi agricole pe toată
perioada de obţinere a produselor şi în activităţi neagricole sau servicii cu timp de
muncă integral. În acelaşi timp, principiul integrării activităţilor de producţie,
prelucrare şi comercializare a constituit unul din pilonii politicilor promovate
pentru dezvoltarea durabilă rurală. Stimularea prelucrării produselor agricole în
întreprinderi mici şi mijlocii sau în cooperative de prelucrare a condus la obţinerea
unor venituri mari pentru locuitori şi zona rurală.
De asemenea, politicile regionale şi rurale s-au fundamentat pe o serie de
principii economice cu scopul de a obţine avantaje în urma aplicării lor. De
exemplu, principiul potrivit căruia este mai uşor şi mai economic să se transporte
produsul prelucrat sau ambalat, etichetat, comparativ cu materia primă agricolă a
determinat extinderea investiţiilor în domeniul agroalimentar în localităţile rurale.
Promovarea politicii agricole şi agroalimentare în favoarea producătorilor, a
consumatorilor, şi, în general, a spaţiului rural a atras extinderea reţelei
infrastructurale, a instituţiilor de învăţământ, social-culturale, financiar-bancare şi
de credit. În acest fel, s-a contribuit la fortificarea spaţiului rural, la crearea unor
condiţii moderne de viaţă, la civilizaţie.
1.2.2. Spaţiul rural românesc în procesul de pregătire pentru aderare
Integrarea României în Uniunea Europeană este o necesitate economică,

socială şi politică, de care depinde dezvoltarea ţării.
În perioada actuală de tranziţie la economia de piaţă, agricultura
românească se caracterizează printr-o puternică stare de dezorganizare şi
reorganizare la nivel de ramură şi sectorial, dar este un element important al
strategiei de aderare. Agricultura constituie una din cheile integrării în Uniune,
deoarece structurile agricole sunt rămase mult în urmă din punct de vedere al
modernizării tehnice şi organizatorice, există mari decalaje de productivitate, o
forţă de muncă numeroasă şi pieţe instabile. În vederea aderării, agricultura trebuie
să-şi ridice competitivitatea pentru a face faţă unei concurenţe dure şi unui nivel
superior de pregătire legislativă, instituţională şi, fără îndoială, economică. Politica
agrară a României vizează, în acest scop, restructurarea şi modernizarea tuturor
structurilor agricole, a celor din amonte şi aval de producţie, precum şi a spaţiului
rural. Apropierea de modelul european de agricultură şi de dezvoltare rurală
impune stabilirea unui ansamblu de obiective de creare a spaţiului rural
multifuncţional.
Până acum dezvoltarea economică în spaţiul rural a fost determinată de
predominarea sectorului agricol, în special în domeniul producţiei. În gospodăriile
individuale, de exemplu, activităţile de comercializare şi prelucrare a produselor
au fost realizate în mod întâmplător de către producători şi numai în proporţii

modeste. Amplificarea funcţiilor agriculturii prin completarea activităţilor de
producţie cu cele de aprovizionare, prelucrare, comercializare, desfacere, precum şi
diversificarea altor activităţi (industrie meşteşugărească, agroturism) permit
crearea condiţiilor de creştere şi combinare a veniturilor locuitorilor şi, pe această
bază, sprijinirea spaţiului rural şi realizarea cadrului favorabil de dezvoltare
economică şi socială necesară integrării.
În contextul creat de accentuarea concurenţei pe pieţele agricole
internaţionale, al modernizării tehnologice şi al noilor reglementări comunitare
compatibilitatea agriculturii româneşti şi a nivelului de dezvoltare rurală cu
cele ale UE depind de restructurarea producţiei agricole, concomitent cu
rezolvarea problemelor de formare şi funcţionare a pieţei.
După D.Teaci15, România dispune de un potenţial important pentru
dezvoltarea sectorului agricol şi pentru eficientizarea acestuia, pentru a putea
deveni motor al redresării şi apoi al expansiunii economice.
Produsele agricole obţinute în România şi structura diversificată a acestora
relevă faptul că agricultura noastră prin avantajele comparative este concurentă şi
nu complementară UE . Preocupările întreprinzătorilor ar trebui orientate spre
valorificarea acestor avantaje în scopul pătrunderii pe piaţa agroalimentară
comunitară. De pildă, condiţiile pedoclimatice permit acordarea priorităţii
dezvoltării producţiei de legume, deoarece sunt extrem de utile pentru alimentaţie
prin diversitatea lor sortimentală şi a modului de folosire. Mai mult, legumele
reprezintă obiectul preocupărilor zilnice ale fiecăruia dintre noi, a căror cerere este
în creştere datorită atenţiei acordate sănătăţii.
Restructurarea şi dezvoltarea producţiei agricole pe principiile pieţei se pot
realiza prin măsuri care vizează :
• Modernizarea tehnică şi organizarea eficientă a agriculturii prin
formarea sistemului de exploataţii agricole viabile, familiale şi
asociative;
• Extinderea şi dezvoltarea fermelor organice care folosesc tehnologie
nepoluantă pentru obţinerea produselor ecologice lipsite de nocivitate;
• Organizarea filierelor pe produse, funcţionale, pe bază de contract sau
prin integrarea orizontală şi verticală de tip asociativ;
• Rezolvarea problemelor fundamentale ale aprovizionării populaţiei
ţării cu produse în cantitatea necesară, de calitate şi la preţuri
accesibile, preponderent din producţia internă;
• Acordarea priorităţii pentru realizarea parametrilor calitativi ai
procesului de producţie şi ai produselor pe baza implementării
cercetării ştiinţifice şi sprijinirea învăţământului agricol, ca suport
logistic al competitivităţii .
15
Agricultura şi silvicultura românească 2020. Integrarea în structurile europene şi
mondiale. Editura Omniapres Bucureşti, 1995, pg.75
Dezvoltarea producţiei agricole necesită: dezvoltarea regională şi locală cu

luarea în considerare a avantajelor pe care le oferă condiţiile pedoclimatice şi
economice pentru zonarea şi specializarea producţiei; creşterea producţiilor prin
lucrări de îmbunătăţiri funciare, extinderea mecanizării, promovarea tehnologiilor
biologice, practicarea asolamentului; organizarea şi intensificarea activităţilor de
preluare şi comercializare a produselor.
În prezent agricultura se află în faţa unor obstacole majore generate de
starea incipientă de formare a exploataţiilor agricole comerciale şi de instabilitate a
pieţei. Deşi există cadrul legislativ necesar, procesul formării şi organizării
exploataţiilor agricole se desfăşoară în mod lent, fiind sub impactul condiţiilor
economice ale tranziţiei. La sfârşitul anului 2001 erau peste 3,9 milioane
gospodării individuale (de 6 ori mai multe decât există în UE), cu suprafeţe între
0,5 – 3 ha , ceea ce arată persistenţa practicării unei agriculturi neperformante. De
asemenea, în perioada 2000-2001 suprafaţa înstrăinată prin vânzare – cumpărare a
fost de 28 757 ha, care evidenţiază încă un nivel investiţional redus.
Pregătirea pentru aderare înseamnă înlăturarea acestor obstacole,
respectiv reducerea numărului de gospodării care produc pentru autoconsum
şi creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole comerciale. Realizarea acestor
deziderate poate fi posibilă printr-o politică a structurilor care să accelereze aceste
procese prin modalităţi de arendare, asociere, vânzare-cumpărare de terenuri,
închiriere de terenuri şi alte bunuri agricole. Concomitent cu acestea sunt necesare
măsuri de protecţie a tuturor producătorilor agricoli, a proprietarilor de terenuri, în
special a celor în vârstă care cedează pământul.
Caracterul de subzistenţă al gospodăriilor ţărăneşti care nu asigură o ofertă
organizată şi competitivă au contribuit la menţinerea distorsiunilor pe piaţa
produselor agricole. Dezechilibrele înregistrate au amplificat decalajele între
agricultura românească şi cea a UE, dar şi faţă de cea a ţărilor din estul Europei.
Producătorii autohtoni se confruntă cu un mediu concurenţial extern foarte puternic
datorat unei oferte competitive şi concentrate, dar şi a cadrului instituţional de
orientare a pieţei. Pentru a face faţă acestei concurenţe şi a răspunde standardelor
europene, piaţa agricolă a României trebuie să devină funcţională şi deschisă
schimburilor. 16 După Letiţia Zahiu, una din măsurile care se impun pentru
organizarea şi funcţionarea pieţei agricole este dezvoltarea cooperaţiei rurale în
domeniile aprovizionării şi desfacerii produselor agroalimentare.
Organizarea cooperativelor în special în domeniul comercializării este o
necesitate pentru funcţionarea normală a pieţei şi o modalitate de creştere a
eficienţei economice a exploataţiilor agricole. În lipsa acestor cooperative,
producătorii sunt nevoiţi să-şi vândă produsele la preţuri foarte mici unor
intermediari. Un caz relevant este cel al legumelor comercializate pe piaţa
Capitalei. Legumele sun preluate de la unii producători individuali de către
comercianţi neautorizaţi care acţionează pe piaţă în mod dezorganizat, vânzând
produsele la un preţ dublu faţă de cel de achiziţionare. Acest mod de operare
16
Letiţia Zahiu – Integrarea agroalimentară europeană, Editura ASE , Bucureşti 2000,
pg.127
defavorizează atât producătorii agricoli, cât şi consumatorii, deoarece primii nu vor

beneficia de avantaje economice, iar ceilalţi se supun regulilor fixate şi controlate
de intermediari. În acest fel, este prejudiciat întreg sistemul de piaţă (preţurile
produselor şi calitatea acestora) şi se diminuează posibilităţile de integrare.
Formarea şi consolidarea structurilor aflate în avalul producţiei reprezintă o
condiţie de bază pentru aderare şi un mod civilizat de a răspunde exigenţelor
populaţiei din România.
În vederea aderării României la UE sunt necesare nu numai politici de
reorientare a producţiei, ci şi de modernizare şi diversificare economică în mediul
rural. Acestea determină îmbunătăţirea calităţii vieţii locuitorilor, ocuparea forţei
de muncă rurale în activităţi neagricole şi protecţia socială.
Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei spaţiului rural este un
obiectiv al politicii de aderare la structurile europene a cărui realizare
presupune:
- asigurarea şi creşterea veniturilor populaţiei prin măsuri de politică a
pieţei şi a preţurilor;
- îmbunătăţirea veniturilor prin dezvoltarea insfrastructurii regionale şi
locale: consolidarea exploataţiilor familiale, dezvoltarea colaborării
dintre exploataţii şi cooperative organizate în domeniile aprovizionării
şi comercializării produselor, modernizarea tehnologiilor de producţie,
creşterea productivităţii muncii, formarea şi perfecţionarea
managementului exploataţiilor agricole;
- îmbunătăţirea condiţiilor sociale la nivel de individ şi de exploataţie
(condiţii decente de locuit, creşterea nivelului de pregătire generală şi
profesională, schimbarea poziţiei sociale în rândul membrilor
societăţii, conectarea la informaţii cu caracter economic, asigurări
sociale);
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a întregii comunităţi rurale.
Populaţiei rurale trebuie să i se asigure condiţii de viaţă similare cu ale
celei din mediul urban. În acest sens sunt necesare măsuri de protecţie socială
care să reducă disparităţile dintre veniturile locuitorilor spaţiului rural şi ale celor
din alte grupuri socio-economice. În scopul promovării unor politici de protecţie
socială a comunităţii rurale se impun:
 tratarea mediului rural ca mediu social caracterizat prin necesităţi şi
cerinţe fiziologice, educaţionale şi culturale, de autorealizare;
 elaborarea unor strategii de creştere a posibilităţilor de ocupare a forţei
de muncă în activităţi specifice spaţiului rural în vederea creşterii şi
diversificării veniturilor indivizilor şi ale colectivităţii;
 elaborarea şi promovarea unei legislaţii de protecţie socială a
populaţiei rurale care să o favorizeze în aceeaşi măsură ca şi pe aceea
urbană.
Pentru protejarea producătorului agricol, care constituie categoria
majoritară din mediul rural şi a activităţii acestuia sunt necesare:
 un sistem de subvenţionare directă care să contribuie la relansarea

producţiei şi la stabilizarea micilor producători;
 creditarea cu dobândă mică sau fără dobândă destinată activităţilor
curente şi realizării de investiţii pe tipuri de exploataţii agricole;
 acordarea de credite (creditul funciar şi ipotecar) care să sprijine
formarea şi consolidarea exploataţiilor comerciale;
 scutirea de impozit sau impozite reduse în primii ani de funcţionare (de
exemplu pentru o exploataţie care funcţionează de 5 ani, cota de
impozitare să fie de 20% începând cu ultimii doi ani);
 constituirea unui sistem de alocaţii pentru populaţia rurală aflată în
situaţii deosebite: secetă, inundaţii, incendii.
Susţinerea producătorilor agricoli şi a mediului rural este deosebit de
importantă pentru ca România să se integreze în UE., însă sprijinirea exploataţiilor
agricole trebuie să aibă loc în limitele în care aceste mecanisme contribuie la
creşterea competitivităţii agriculturii şi a spaţiului rural şi nu la subvenţionarea
unor gospodării neperformante care nu produc pentru piaţă. Pentru acestea trebuie
să se găsească alte soluţii cum ar fi integrarea în activităţi rurale sau menţinerea lor
ca formă de exploatare a pământului şi de obţinere a produselor agroalimentare
necesare exclusiv familiei. Legea exploataţiilor agricole are unele prevederi în
acest sens. Pe lângă faptul că a fost gândită să contracareze procesul de fărâmiţare
a terenurilor agricole prin constituirea unor exploataţii comerciale, Legea
menţionează limitele minime ale dimensiunii acestora. Acest lucru nu este
întâmplător, deoarece numai exploataţiile suficient de mari vor fi subvenţionate,
întrucât permit practicarea unei agriculturi rentabile. Astfel, conform Legii, vor
primii subvenţii şi sprijin doar exploataţiile cu dimensiuni minime de 110 ha în
zona de câmpie şi 50 ha în zona de deal pentru cereale, plante tehnice şi furajere,
iar pentru exploataţiile legumicole sunt prevăzute suprafeţe minime de 2 ha în
câmp şi 0,5 ha în sere şi solarii.
Modul de subvenţionare se va face pe produs care ar putea ajuta
producătorii români să facă faţă pieţei ţărilor CEFTA şi în vederea aderării ţării
noastre la UE. În toate ţările cu economie dezvoltată există o politică de
subvenţionare a produselor necesare asigurării consumului intern şi exporturilor.
Până la integrarea în structurile europene este necesar ca producătorul agricol să fie
stimulat prin subvenţii pentru a produce pentru piaţă.
Dezvoltarea activităţii de producţie a exploataţiilor prevăzute de Lege
trebuie făcută în condiţiile promovării durabilităţii agriculturii şi spaţiului
rural.
În România, agricultura durabilă trebuie percepută prioritar ca mijloc de
asigurare a cererii de alimente sănătoase şi de calitate superioară. Din acest punct
de vedere, problematica dezvoltării agriculturii durabile are unele particularităţi
faţă de cea a UE. În ultimii ani, produsele agroalimentare s-au obţinut în diferite
exploataţii agricole şi în mod neprogramat. În lipsa organizării pieţei şi a
concentrării producţiei, producătorii au acţionat independent de cerinţele
consumatorilor, creând decalaje foarte mari între ofertă şi cerere. Sistemele de
producţie au fost de tip extensiv, întrucât înzestrarea tehnică şi investiţiile privind

alocarea factorilor de producţie au fost foarte scăzute. Pentru realizarea
autosuficienţei alimentare şi a unor cantităţi importante pentru export este necesară
practicarea sistemului de producţie intensiv, însă în limitele în care acestea menţin
solul sănătos şi protejează produsele de acţiunea factorilor poluatori. Aplicarea
îngrăşămintelor organice, (a composturilor de gunoi de grajd) concomitent cu apa
de irigaţii, determină creşterea producţiei la hectar datorită efectului sinergetic. Nu
putem neglija utilizarea îngrăşămintelor chimice care acţionează asupra
îmburuienării excesive a solurilor, dar în cantităţi optime calculate în funcţie de
cultură şi soi. În combinaţie cu îngrăşămintele organice şi cu cele chimice este
necesară folosirea sistemelor de asolament în vederea fortificării terenului. În acest
fel, are loc îmbunătăţirea calităţii produselor, obţinerea lor efectuându-se prin
respectarea normelor fitotehnice, asigurându-se valorificarea lor superioară. În
mod direct, acest lucru va avea impact asupra obţinerii produselor ecologice şi
indirect asupra accelerării apropierii de standardele europene.
Obiectivele dezvoltării agriculturii durabile trebuie armonizate cu
dezvoltarea de ansamblu a spaţiului rural. Printre măsurile de dezvoltare rurală
menţionăm:
- realizarea de investiţii în exploataţiile agricole pentru mecanizare,
construcţii (sere, răsadniţe);
- îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului produselor agricole în scopul
creşterii competitivităţii produselor şi a valorii adăugate (de exemplu,
activităţi de preluare, sortare, ambalare, etichetare, transport pe pieţe
organizate, în cazul legumelor proaspete), a creşterii şi diversificării
veniturilor populaţiei prin stimularea comercializării produselor
obţinute, a creării de noi locuri de muncă pentru populaţia rurală, a
asigurării pieţelor existente şi a noi pieţe cu produse de calitate în
conformitate cu cerinţele consumatorilor;
- diversificarea activităţilor economice, altele decât cele agricole pentru
stabilizarea tinerilor în spaţiul rural şi creşterea veniturilor locuitorilor:
dezvoltarea ofertei turistice a spaţiului rural, dezvoltarea serviciilor,
încurajarea apariţiei întreprinderilor mici şi mijlocii pentru
transformarea şi valorificarea resurselor locale (lemn, piatră, lacuri
naturale sau artificiale);
- dezvoltarea infrastructurii rurale.
Obiectivele aceste măsuri sunt:
• ameliorarea accesului locuitorilor la reţeaua publică de drumuri
comunale, judeţene, naţionale , căi ferate;
• constituirea în spaţiul rural a unor clinici medicale particulare şi a
consolidării celor existente prin dotarea cu echipamentele necesare;
• automatizarea liniilor de telefonie fixă din localităţi pentru a facilita
efectuarea convorbirilor în ţară şi străinătate;
• dezvoltarea învăţământului preşcolar şi obligativitatea acestuia;
• promovarea şi dezvoltarea învăţământului primar şi gimnazial şi

practicarea acestuia în instituţii moderne dotate cu material didactic de
calitate, laboratoare, sală de sport utilată corespunzător.
Modernizarea agriculturii şi a spaţiului rural prin măsurile expuse vizează
căile de dezvoltare a durabilităţii în perioada de preintegrare. Formarea unor
structuri agricole eficiente şi crearea cadrului necesar competitivităţii economiei
exploataţiilor sunt obiective ale procesului de reformă agricolă în România.
1.3. Agricultura României în procesul de reformă structurală
Reforma agricolă este un proces de durată care nu se încheie odată cu

privatizarea pământului şi a bunurilor rurale, ci continuă cu consolidarea
proprietăţii, modernizarea structurilor de producţie şi economice. Succesul pe
termen lung al reformei în agricultură este condiţionat de modul cum se
privatizează şi se exploatează pământul, de elaborarea şi practicarea unor
mecanisme economico-financiare care să stabilizeze piaţa produselor agricole,
schimbările intervenind asupra vieţii sociale şi economice.
Reforma agricolă în România nu poate avea finalitatea dorită dacă
agriculturii nu i se acordă importanţa cuvenită. Deşi este mai mult decât un sector
strategic al economiei, agricultura se află într-o situaţie dificilă generată, în mare
parte, de contextul macroeconomic nefavorabil, dar şi de modul defectuos de
organizare a noilor exploataţii. Din acest motiv, agricultura a căpătat un caracter de
subzistenţă, marea majoritate a gospodăriilor individuale rezultate după aplicarea
Legii fondului funciar producând, în principal, pentru autoconsum. Noul sistem
de exploataţii familiale în care deseori găsim elemente ale agriculturii de tip part-
time este lipsit de mijloace tehnico-materiale, iar formele de comercializare şi
aprovizionare cooperatiste, caracteristice economiei de piaţă, sunt aproape
inexistente. Lipsa modernizării tehnice şi organizatorice, rupturile filierelor pe
produse şi sprijinul nesemnificativ al formării acestora, în condiţiile proprietăţii
mici şi mijlocii asupra pământului, au dezechilibrat mult raporturile cerere-ofertă.
Lipsa unei oferte concentrate şi competitive din partea sectorului privat a accentuat
instabilitatea preţurilor produselor şi a accelerat inflaţia.
Cu toate aceste neajunsuri, agricultura reprezintă, în prezent, ramura cea
mai dinamică în formarea produsului intern brut. În anul 1989, aportul agriculturii
la PIB a fost de 13,7%, mărindu-şi ponderea în perioada următoare.
25
21.1 20.6
20 18.4 18.6 19.4 19.3 18.8
17.7
15 13.7 14.6 13.9
11.2
10
0
1989 1991 1993 1995 1997 1999
Figura.1.2. Evoluţia agriculturii în PIB

Sursa: Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, 2001
Până în anul 1999, participarea agriculturii la formarea PIB a fost

neliniară, oscilantă, atingând un maxim de 20,6% în anul 1993, după care ponderile
au fost regresive continuu. Pe ansamblu, în perioada studiată, a avut loc o creştere
de 2% în PIB, efect datorat acţiunii combinate a creşterii producţiei agricole şi a
reducerii producţiei în alte sectoare.
Creşterea ponderii agriculturii în PIB nu reflectă un fenomen pozitiv, ci
exprimă scăderea drastică a performanţelor economice ale ramurii industriale,
afectată de colapsul economic generat de inflaţie, şomaj, blocaje economico-
financiare, implicit de scăderea eficienţei şi de incapacitatea păstrării şi penetrării
pieţelor de desfacere stabile.
Acest indicator departajează România de statele dezvoltate din Uniunea
Europeană şi chiar de unele ţări candidate din estul şi centrul Europei, fapt ce nu
este de natură să ne apropie de exigenţele intrării în Uniunea Europeană, unde
agricultura deţine 2% - 3% în PIB (exemplu Franţa 2,4%, Olanda 3,0%, Ungaria
6,6%).
O situaţie similară se întâlneşte la nivelul forţei de muncă. În România,
acest indicator are o pondere uriaşă comparativ cu alte ţări. Rata de ocupare a forţei
de muncă în mediul rural, în perioada 1995-1999, a înregistrat unele oscilaţii, în
prezent ea atingând nivelul anului 1995, respectiv 69,2%. Ponderea populaţiei
ocupate în agricultură a ajuns în anul 2000 la cel mai înalt nivel al său din ultimii
10 ani .
12000
10000
8000
6000
4000
2000
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000*
Total populaţie ocupată în economie în agricultură
Fig. 1.3. Populaţia ocupată în agricultură în populaţia totală din economie
Creşterea populaţiei ocupate în agricultură nu s-a reflectat în sporirea

producţiei a00gricole. În acest fel, indicele producţiei a fost inferior indicelui
populaţiei ocupate, ceea ce a determinat scăderea productivităţii muncii şi a
accentuat decalajele faţă de Uniunea Europeană . În perioada 1991-2000, datele
statistice relevă tendinţa de reducere a productivităţii muncii din agricultură şi a
ponderii acesteia în economia naţională. Privit în dinamică faţă de anul 1990,
raportul dintre indicele populaţiei ocupate şi cel al producţiei a scăzut cu 8,3% în
anul 2000 comparativ cu anul 1991. Acest lucru a avut loc, în principal, pe seama
reducerii producţiei (cu 12,2%) şi a creşterii populaţiei ocupate (cu 8,1%). De
asemenea, ponderea productivităţii muncii din agricultură în productivitatea
naţională s-a redus de la 68% în 1991 la 36% în 1999, mărind diferenţele dintre
ramurile agricole şi cele din industrie, construcţii, comerţ.
Din acest punct de vedere, România se află la mare distanţă de ţările UE.
Productivitatea muncii în Uniune a fost în anul 1998 de 10,8 ori mai mare decât în
România în acelaşi an. Producţia agricolă finală a celor 15 ţări a fost de 30
138 Euro/persoană, astfel: Germania 32432 Euro, Franţa 46 512 Euro, Grecia 12
548 Euro, Olanda 66 195 Euro, Italia 27 606 Euro, Portugalia 60 195 Euro. În
agricultura românească, valoarea producţiei finale a reprezentat 2964
Euro/persoană, fiind evidente diferenţele faţă de ţările membre.
Decalajele înregistrate între România şi unele ţări ale Uniunii Europene,
din acest punct de vedere, sunt rezultatul producţiilor reduse la hectar, al nivelului
scăzut de mecanizare şi al structurii acestui indicator. În legătură cu ultimul aspect
menţionăm că în componenţa sa, statistic, au fost luate în considerare unele
categorii sociale (femei casnice, bătrâni) a căror activitate nu generează valoare.
Mai mult, aplicarea Legii 18/1991, prin procesul de constituire şi reconstituire a
dreptului de proprietate asupra pământului, a creat milioane de proprietari, mulţi

dintre ei desfăşurând o activitate agricolă necomercială, restrânsă la nivelul
familiei.
Faptul că în agricultură se află 40% din populaţia activă a ţării şi că din
această ramură rezultă peste 11% din PIB relevă şi unele aspecte pozitive. Acestea
se referă la faptul că prin preluarea forţei de muncă disponibilizată din industrie
agricultura a contribuit la reducerea şocului reformei, dovedindu-se un factor de
echilibru. De asemenea, prin capacitatea sa de absorbţie, a decongestionat mediul
urban, creând condiţii de dezvoltare în plan teritorial.
Starea actuală a agriculturii este determinată de o multitudine de factori,
mulţi dintre ei regăsindu-se în aproape toate măsurile de politică agrară:
liberalizarea preţurilor agricole condiţionată de limitarea acestora la produsele de
bază în consumul populaţiei; liberalizarea preţurilor input-urilor agricole care, în
condiţiile monopolului statului în amontele şi avalul agriculturii, a dus la adâncirea
foarfecelui preţurilor şi la reducerea şi instabilitatea veniturilor agricultorilor;
incertitudinea subvenţiilor la producător înainte de crearea instituţiilor şi a
legislaţiei de organizare şi funcţionare a pieţei agricole cu repercursiuni asupra
consumului de îngrăşăminte chimice, a achiziţiilor de seminţe de calitate şi la
restrângerea cererii de credite pentru investiţii din cauza ratei dobânzii foarte mari.
În legătură cu acest aspect, investiţiile în agricultură, mai ales la nivel de
exploataţie, sunt extrem de importante pentru a desfăşura o activitate rentabilă,
fiind o condiţie a modernizării tehnice şi tehnologice. Înclinaţia spre acest domeniu
este, însă, foarte slabă. Ea este urmare a creşterii inflaţioniste a preţurilor, cu
impact negativ asupra producţiei.
În perioada reformei, nivelul investiţional înregistrează un declin accentuat
şi inferior faţă de celelalte ramuri din economia naţională.
120000
100000
80000
60000
40000
20000
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000*
Total economie În agricultură
Urmare a scăderii investiţiilor, agricultura suferă de mari pierderi de

producţie, producând, în schimb, o risipă de resurse. Înzestrarea tehnico-materială
cunoaşte un regres evident, accentuând criza tehnologică în sectorul privat. Această
depreciere, în condiţiile declinului investiţiilor, a dus la substituirea capitalului fix
cu munca manuală, cu efecte negative asupra productivităţii şi a asigurării ofertei
competitive pe piaţa produselor agricole.
1.3.1. Evoluţia structurilor agrare în perioada de tranziţie la economia

de piaţă
Abordările actuale privind agricultura se află sub impactul noului tip de

economie şi al integrării în structurile europene. Pentru aceasta, agricultura
trebuie privită ca ramură prioritară a economiei naţionale întrucât oamenii au
nevoie zilnic de alimente, iar în lume se promovează politica autosatisfacţiei
alimentare şi a balanţei comerciale agricole pozitive. Respectarea principiilor
economiei de piaţă include o permanentă adaptare a acestei ramuri la mersul
general al reformei economice. În acest scop sunt necesare politici agricole
eficiente şi schimbări instituţionale, sprijinirea modernizării infrastructurii rurale,
a filierelor agroalimentare şi crearea sistemului de credit rural pentru
organizarea şi funcţionarea pieţei agricole interne şi accesul la piaţa externă17.
Orientările politicii agricole trebuie să fie îndreptate spre modernizarea şi
organizarea economică riguroasă a structurilor agrare capabile să conducă la
identificarea surselor de obţinere a avantajului competitiv.
Reforma structurilor de proprietate
17
Letiţia Zahiu – Reforma şi pieţele agricole, Revista Profitul agricol, nr.2/1997, pg.21.
Schimbările intervenite în structura proprietăţii au ca punct de plecare anul

1989 care a marcat începutul tranziţiei spre economia de piaţă. Modul în care au
fost realizate s-a făcut pornind de la fondul funciar, prin privatizarea acestuia.
Procesul reformei funciare s-a desfăşurat în etape diferite, începând cu apariţia
Decretului Lege nr.42/1990, continuând cu Legea 18/1991, privind constituirea şi
reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului, modificată şi completată,
ulterior, prin prevederile Legii 169/1997. Cadrul legislativ, care a promovat
reforma funciară, a fost extins în anii următori prin aplicarea Legii 1/2000 privind
retrocedarea terenurilor agricole şi forestiere şi a Legii 198/2001 cu referire la
privatizarea societăţilor comerciale agricole cu capital majoritar de stat.
Urmare a acţiunilor întreprinse, s-a creat o nouă configuraţie a structurii de
proprietate, aceasta devenind predominant privată. În legătură cu fondul funciar,
peste 70% din suprafaţa agricolă şi peste 81% din cea arabilă se află în sectorul
privat, cu tendinţa de extindere prin retrocedarea proprietăţii funciare. Deşi
domeniul privat deţine o pondere covârşitoare în suprafaţa ţării, rezultatele
înregistrate la nivelul agriculturii şi, mai ales, al exploataţiilor nu arată că acesta ar
fi un lucru pozitiv. Deficienţele au legătură cu legislaţia, în special cu Legea
18/1991, care a condus la fărâmiţarea excesivă a terenurilor prin faptul că cea mai
mare parte a deţinătorilor a beneficiat de prevederile acesteia, respectiv de
restituirea până la limita superioară de 10 ha. Odată cu aplicarea Legii au fost
împroprietăriţi circa 5,5 milioane de persoane, deţinând în medie 2,26
ha/proprietar. Problema este că terenurile au fost parcelizate foarte mult şi din
cauza faptului că Legea prevede retrocedarea terenurilor pe vechile amplasamente.
S-au constituit, aşadar, un număr îngrijorător de suprafeţe mici, circa 47 de
milioane, care îngreunează desfăşurarea activităţii de producţie, lipsind exploataţia
agricolă de dinamism şi, chiar, de perspectivă. În acelaşi sens, acţionează şi
procesul de emitere a titlurilor de proprietate care la data de 6 martie 2001 au fost
eliberate în proporţie de 79,9%. Finalizarea atribuirii acestora, reprezintă o
preocupare din partea administraţiei în scopul implementării mai rapide a
acţiunilor legislative de mai sus.
Paralel se are în vedere ca pentru revigorarea producţiei agricole să se
demareze concentrarea proprietăţii prin diverse modalităţi în special prin vânzare-
cumpărare şi arendare. În acest sens, se urmăreşte dezvoltarea pieţei funciare
printr-o serie de factori stimulativi atât pentru cumpărători (asigurarea siguranţei
veniturilor din activităţile agricole), cât şi pentru vânzători. După date ale
Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, în perioada 1999-2001, au avut
loc unele creşteri privind suprafaţa înstrăinată prin vânzare-cumpărare
Circulaţia juridică a terenurilor
Tabelul nr.1.3
1999 2000 2001
Specificare Intravilan Extravilan Intravilan Extravilan Intravilan Extravilan
Suprafaţa 26904 43977 33646 65723 37966 94480
înstrăinată(ha)
Valoare – mil.lei/ha 58 6 56 7 64 8
Sursa: M.A.A.P.
În anul 2001, preţurile practicate au cunoscut variaţii uşoare pe luni

calendaristice, cel mai mare nivel înregistrându-se în luna septembrie, 64
mil.lei/ha pentru terenurile aflate în intravilan, respectiv, 8 mil./ha pentru cele din
extravilan.
Formarea noilor structuri de proprietate privată şi-au pus amprenta şi
asupra altor componente. Astfel, în sectorul privat se află partea cea mai mare din
efectivele de animale, respectiv peste 97% din efectivul de bovine, aproximativ
99% din cel de ovine şi caprine. Producţia animală se realizează la toate produsele
în proporţie de 96,0-99% în sectorul privat, astfel: carne, total – 96,9%; lapte –
98,4%, carne ovine – 99%.
Din producţia vegetală, 80% este obţinută în sectorul privat. În anul 2001,
producţiile de grâu şi secară au fost în proporţie de 88% efortul domeniului privat
cu o creştere de 7,6% faţă de anul 2000.
Producţia de legume a României urmează aceeaşi traiectorie. Principalul
furnizor de produse proaspete şi produse pentru industrializare, în extrasezon şi în
timpul sezonului obţinerii acestora, este producătorul privat. În ce priveşte
suprafaţa, cultura legumelor se practică în proporţie de peste 85% în noul tip de
proprietate .
235
230
225
220
215
1999 2000
Total agricultură 232.2 234

din care Sectorul privat 224 228.9
Figura nr.1.4. Suprafaţa de legume pe forme de proprietate

4000
3000
2000
1000
0
1999 2000
Total agricultură 3049.4 2995

din care:Sectorul 2939.2 2929
privat
Sursa: C.N.S. 1999, 2000
Figura nr. 1.5. Producţia totală de legume, pe forme de proprietate
Potrivit datelor, producţia legumicolă se obţine preponderent în sectorul

privat cu o pondere covârşitoare de aproape 97% în anul 2000. Suprafeţele
cultivate cu legume au o situaţie similară, în ultimul an analizat existând chiar o
tendinţă de creştere cu 1,4%.
Modificările intervenite în anul 2001 la nivelul suprafeţei cu legume se
referă la o scădere a acesteia (228,3 mii ha), păstrând aceleaşi proporţii în sectorul
privat.
Cu privire la problema structurilor de proprietate, în legumicultură şi la
nivelul întregii agriculturi, se impun unele precizări. În mod evident, prezenţa
sectorului privat în activitatea agricolă are o importanţă relevantă pentru formarea
unui sector modern şi organizat, potrivit unei pieţe funcţionale. Extinderea în urma
aplicării Legii nr.1/2000, prin retrocedarea terenurilor până la 50 de ha foştilor
proprietari şi prin privatizarea societăţilor comerciale agricole, va produce mutaţii
structurale cu impact pozitiv asupra consolidării dimensiunii exploataţiilor
agricole.
Constituirea, prin diferite modalităţi, a dimensiunilor economice ale
exploataţiilor, corelată cu funcţionarea, după acelaşi criteriu, a celorlalte structuri
din agricultură sunt căi de promovare a echilibrului alimentar şi de obţinere a unor
rezultate economice în care să se regăsească eforturile producătorilor.
Organizarea exploataţiilor agricole şi structurile dimensionale

Opţiunea pentru o anumită structură de exploataţii agricole trebuie făcută
având în vedere caracterul mai mult sau mai puţin intensiv al produselor ce
urmează a fi obţinute şi în legătură cu sistemul de agricultură durabilă. Există, în
prezent, o mare varietate de tipuri şi forme de organizare a exploataţiilor agricole
care, desigur, corespunde sau a corespuns, perioadei de trecere. Gospodăriile
individuale, preponderente numeric şi ca suprafaţă, asociaţiile simple şi cele
juridice, unele exploataţii organizate în sistem de arendă, ferme ale societăţilor

comerciale agricole pe acţiuni reprezintă o primă formă de orientare ca răspuns la
cadrul legislativ pe baza cărora s-au constituit şi la asigurarea necesităţilor .
Structura şi dimensiunea exploataţiilor agricole în România
Tabelul nr.1.4.
Specificare U.M. 1998 1999 2000 30.06
2001
Suprafaţa agricolă mii ha 11690 11662 12140 12786
aflată în exploatarea
sectorului privat
A. Societăţi agricole cu personalitate juridică
Număr total nr. 3578 3573 3328 4376
Suprafaţa mii ha 1558 1416 1405 1685
agricolă
Suprafaţa Ha 435 396 422 385
medie
B. Asociaţii familiale
Număr total nr. 7175 6254 6262 6494
Suprafaţa mii ha 950 869 815 790
agricolă
Suprafaţa Ha 132 139 130 122
medie
C. Gospodării individuale
Număr total nr. 3946121 4119611 4221015 4170279
Suprafaţa mii ha 9182 9377 9920 10311
agricolă
Suprafaţa Ha 2,33 2,26 2,35 2,47
medie
Sursa: Comisia Naţională de Statistică
Gradul ridicat de fărâmiţare a proprietăţii creează greutăţi în calea

exploatării pământului în unităţile agricole de dimensiuni economice care produc
pentru piaţă.
Mica exploataţie agricolă particulară este dominantă în România, fiind
reprezentată de proprietarii care lucrează direct pământul. Dimensiunea sa medie
se situează în prezent la 2,4 ha, însă, în general, aceasta este sub 2 ha. Aceste
exploataţii deţin circa 86% din terenul arabil al sectorului privat, produc, în
principal, pentru consumul propriu, şi doar surplusul îl comercializează. Din punct
de vedere al producţiei obţinute, producătorii combină ramurile de producţie pentru
o mai mare stabilitate a veniturilor pe tot parcursul anului agricol sau pentru a-şi
asigura o parte din nevoile alimentare. Nelipsită din activitatea de producţie este
cultivarea legumelor, care se face pe suprafeţe mici, în special în grădini, într-o
structură diversificată de culturi şi soiuri. Această activitate este mai ales la
îndemâna producătorilor care dispun de unele posibilităţi financiare, întrucât
procesul cere un nivel considerabil al volumului cheltuielilor efectuate, chiar şi pe
suprafeţe de 5000 m2. La acestea se adaugă şi forţa de muncă specifică culturii
legumelor, iar producătorul poate să o asigure prin participarea la lucrările de
plantare, însămânţare, recoltare, în special a membrilor familiei. Pentru
producătorii care lucrează cu timp parţial, producţia este destinată, în exclusivitate,
consumului în familie şi nu necesită eforturi prea mari din partea acestora.
În perspectiva organizării exploataţiilor comerciale, menţinerea
gospodăriilor individuale nu trebuie abordată în termeni negativi. Gospodăriile
individuale trebuie să existe în continuare, deoarece creează stabilitate rurală şi
asigură protecţia mediului18.
Sectorul exploataţiilor familiale în România este şi va fi dominant. Acestea
constituie forma de bază a agriculturii româneşti în perspectiva formării
economiei de piaţă şi a integrării în UE19. Reforma la nivelul agriculturii
familiale trebuie realizată indirect, prin dezvoltarea canalelor economiei
contractuale şi prin organizarea competiţiei pe filierele produselor alimentare20.
Ca formă de organizare superioară, exploataţiile familiale pot deveni, în
condiţiile competitivităţii cu structurile agricole româneşti şi cu cele ale UE, ferme
familiale comerciale de mărime mijlocie. Consolidarea lor trebuie făcută nu
neapărat prin creşterea dimensiunii, ci prin nivelul de alocare a factorilor de
producţie la unitatea de suprafaţă. Această afirmaţie este valabilă, mai ales, în cazul
culturilor legumicole, unde condiţia principală o reprezintă nu atât suprafaţa, cât
factorii utilizaţi. Aceasta este dată de caracterul intensiv al producţiei de legume, cu
rezultate mari faţă de alte culturi. Legea exploataţiilor agricole de tip comercial
prevede în acest sens o suprafaţă de minim 2 ha pentru culturile legumicole în
câmp şi 0,5 ha pentru cele în sistem protejat, cu posibilitatea practicării în aceste
condiţii dimensionale a unei activităţi rentabile din punct de vedere economic. Este
nevoie ca implementarea măsurilor privind constituirea fermelor familiale
legumicole să se facă prin programe care să favorizeze, să faciliteze şi, în special,
să stimuleze accelerarea acestui proces.
Societăţile comerciale agricole pe acţiuni, cu dimensiuni mari, de 2000-
5000 ha, aflate în sectorul de stat, constituie un sector important al agriculturii
româneşti, întrucât ele au fost organizate, potrivit Legii 31/1990, pentru producţia
agricolă, prelucrarea şi desfacerea produselor. Ele au avut o contribuţie însemnată
la producţia pentru piaţă , în special la grâu, floarea soarelui, orz etc., participând
cu 30% la acoperirea cererii. Privatizarea lor impune o abordare modernă a acestui
18
Letiţia Zahiu – Management agricol , Ed. Economica, Bucureşti, 1999, pg.95.
19
Ibidem
20
Mircea Năstase - Dimensiunea optimă a exploataţiilor agricole, Ed. Chrater B, Bucureşti,
1999,pg.146
proces, în scop de performanţă. Esenţial este ca reforma să le facă să devină libere

şi să fie în legătură cu piaţa. Ele pot deveni întreprinderi agricole bazate pe o largă
deschidere a relaţiilor de comercializare.
Ajustarea tipurilor de exploataţii agricole la dimensiunile sistemului
european şi la exigenţele pieţei concurenţiale necesită ca unităţile menţionate să fie
privite prin prisma corelării lor pe principii economice, solide, care să stabilizeze
atât producţia, cât şi profitul.
Din acest punct de vedere, se pot contura, în perspectivă, două forme
fundamentale de organizare a producătorilor agricoli21:
1. exploataţii comerciale, familiale şi de tip asociativ;
2. ferme comerciale agricole mari şi societăţi comerciale de tip holding.
Pentru formarea acestor exploataţii de dimensiuni economice se au în
vedere următoarele modalităţi: asocierea producătorilor, în forme şi tipuri diferite
de asociaţii agricole şi cooperative organizate pe filierele produselor, arendarea
terenurilor, vânzarea-cumpărarea de terenuri agricole etc.
Un asemenea sistem va facilita capitalizarea exploataţiilor agricole pe
filiere integrate complexe.
Organizarea fermelor private trebuie să se facă în condiţiile amintite mai
sus sau acelea care deţin suprafeţe mai mici şi doresc să desfăşoare o activitate
agricolă continuă pot recurge la concentrarea proprietăţii prin cooperarea între
proprietarii vecini pentru a practica aceleaşi culturi pe parcele alăturate22. Este
cazul exploataţiilor care cultivă, în principal legume, şi care urmăresc un anumit
profit.
Formarea exploataţiilor agricole este reglementată prin OUG 108/2001
şi de H.G. nr. 49/2002 care aprobă Normele Metodologice de aplicare a O.U.G.
Potrivit surselor MAAP, la sfârşitul anului 2001, existau 21.662
exploataţii agricole organizate potrivit cadrului legal menţionat, din care
comerciale 10541. În domeniul producţiei vegetale funcţionau 6976 exploataţii în
cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi a legumelor.
Ţinând seama de principiile de bază ale protecţiei mediului în agricultură
s-au constituit pe o suprafaţă de 28 800 ha, 610 exploataţii ecologice situate în
sudul şi nordul ţării (pentru producţie vegetală, respectiv pentru cea zootehnică).
Producţia ecologică obţinută (24 400 tone în 2001) a fost exportată pe piaţa
europeană, unde cererea pentru aceste produse este în creştere.
În sensul dezvoltării sectorului agricol ecologic pentru cele existente s-a
elaborat cadrul legislativ, referitor la:
• ORG nr.34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice,
aprobată prin Legea nr.38/2001;
• H.G. nr. 677/2001 privind înfiinţarea Institutului de Bioresurse
Alimentare ca organism de acreditare a organismelor de inspecţie şi certificare şi
21
Letiţia Zahiu , Traian Lazăr – Agricultura României în procesul de integrare agricolă
europeană, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pg.112.
22
Radu Voicu - Managementul exploataţiilor agricole, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.
pentru efectuarea de liste de calitate şi cercetări în domeniul agriculturii

ecologici;
• Legea nr. 166/2002 privind exploataţiile agricole prin care
exploataţiile familiale pot fi stimulate pentru practicarea agriculturii ecologice.
Pentru formarea de exploataţii ecologice şi consolidarea celor existente
sunt necesare măsuri de susţinere a producătorilor prin finanţare directă de la
bugetul de stat şi din alte surse: programe, investiţii străine.
Sectorul produselor ecologice în agricultură românească are un grad
ridicat de noutate atât în ceea ce priveşte procesul de producţie, cât mai ales piaţa.
De aceea, este necesar ca pe măsura dezvoltării ofertei să se creeze condiţiile
pentru formarea pieţei produselor ecologice. Aceasta presupune:
1) informarea populaţiei cu privire la calitatea produselor prin spoturi
publicitare, broşuri;
2) identificarea consumatorilor din diferite zone geografice;
3) stabilirea unui segment de piaţă semnificativ, astfel încât producătorul
să pătrundă cu o cantitate de produse care să-i asigure rentabilitatea.
Fie că este vorba de exploataţii ecologice, fie convenţionale funcţionarea
lor în condiţii de eficienţă economică vizează dezvoltarea filierelor pe produse.
S-au format, astfel, asociaţiile de tip cooperatist reglementate de Legea
cooperativelor agricole. Acestea s-au organizat în domeniile aprovizionării,
comercializării şi altor servicii în agricultură. Rolul cooperativelor este de a facilita
accesul pe piaţă al producătorilor de a le îmbunătăţii rezultatele economice.
Organizaţiile cooperatiste au o serie de caracteristici favorabile exploataţiilor
pentru care prestează servicii, inclusiv pentru dezvoltarea rurală. Astfel,
furnizează membrilor avantaje privind economia de cheltuieli care se realizează
prin valorificarea resurselor locale. Cooperativele facilitează încadrarea micilor
producători în fluxurile economiei naţionale, acţionând ca circuite de
aprovizionare şi comercializare a produselor agricole.
Dezvoltarea actuală şi de perspectivă a agriculturii impune necesitatea
extinderii cooperării în domeniile amintite ca o cale de adaptare la cerinţele şi
exigenţele economiei de piaţă. Acest lucru este solicitat de faptul că
modernizarea agriculturii şi, deci, a exploataţiilor agricole nu poate avea loc
în afara pieţei, ci numai în condiţiile organizării şi funcţionării acesteia.
Cooperarea, în special în activitatea de comercializare, reprezintă o
modalitate de organizare care permite integrarea agriculturii româneşti în
sistemul pieţelor concurenţiale europene.
Cooperativele agricole există în aproape toate ţările lumii, fiind o formă de
dezvoltare a activităţilor exploataţiilor agricole. Se regăsesc sub denumiri diferite
în ţările UE, în SUA, Asia.
În majoritatea ţărilor europene şi în Asia cooperativele sunt
multifuncţionale, iar în SUA sunt specializate pe anumite activităţi.
Dezvoltarea relaţiei de marketing în aceste ţări a avantajat producătorii şi a
determinat competitivitatea activităţilor de producţie.
Structura de producţie în procesul de reformă

Organizarea agriculturii pe principiile economiei de piaţă impune
restructurarea subsistemelor sale în termeni de profitabilitate şi competitivitate
economică. Pentru exploataţiile agricole, implementarea acestor concepte are în
vedere dezvoltarea activităţilor de producţie în aşa fel încât să răspundă cantitativ,
calitativ şi structural cerinţelor consumatorilor, de o manieră strategică care să
reducă cât mai mult cu putinţă incertitudine şi impactul direct cu cererea. Rol
important revine structurii de producţie ca centru al rezultatelor economice de care
depinde viabilitatea exploataţiilor agricole. În perioada de tranziţie, abordarea
structurii de producţie cuprinde un spectru larg de probleme cu caracter decizional
ale căror soluţii se regăsesc în aplicarea riguroasă a elementelor ce o constituie, în
mod elaborat ştiinţific şi adaptat noilor condiţii.
Problemele economice ale tranziţiei şi-au pus amprenta asupra
destructurării agriculturii care, în prezent, nu poate răspunde necesarului de
consum al populaţiei şi nici calităţii ofertei. Structura de producţie se caracterizează
prin puternice dezechilibre între sectoare şi ramuri, între ramuri şi culturi. Sectorul
vegetal şi cel zootehnic au un pronunţat caracter extensiv cauzat de condiţiile
dificile ale procesului de reformă agricolă. Utilizarea neraţională sau slaba utilizare
a resurselor naturale, materiale şi de forţă de muncă au condus la extensivizarea
agriculturii şi a activităţilor din exploataţiile agricole. În aceste condiţii multe din
unităţile agricole formate după anul 1990 sunt necompetitive, iar altele au dat
faliment sau se menţin cu greu pe piaţă. Ferme legumicole ale societăţilor
comerciale agricole pe acţiuni organizate potrivit Legii 31/1990 şi ulterior
privatizate şi-au retras activitatea din cauza imposibilităţii susţinerii eforturilor
financiare, în unele cazuri fiind desfiinţate sau scoase din cultură unele specii
legumicole.
Practicarea metodelor de producţie extensive a generat declinul
producţiei agricole şi creşterea autoconsumului în gospodăriile individuale.
Astfel, s-a ajuns la diminuarea cantităţilor de materii prime necesare
industriei alimentare la mai mult de jumătate decât cele din anul 1989, ceea ce a
afectat economia agroalimentară şi nutriţia populaţiei. Dezechilibrul fundamental
al structurii de producţie în este consumul scăzut de produse. Consumul alimentar
are un nivel redus cu deosebire la produsele de origină animală. Dacă avem în
vedere necesarul fiziologic anual şi pe locuitor stabilit de instituţiile specializate
(62,1 kg carne şi produse din carne, 109,5 kg legume şi produse din legume etc.)
rezultă un consum inferior la toate produsele. În legătură cu acest aspect, structura
producţiei agricole în România determină un puternic decalaj faţă de UE. În ţările
Uniunii, structura consumului alimentar este echilibrată şi se caracterizează prin
ponderea ridicată a caloriilor şi factorilor nutritivi, în principal a celor de origină
animală. În dieta unei persoane, cantitatea de produse alimentare este mult
superioară aceloraşi produse care revine unui consumator în România. De
exemplu, la carne, consumul a ajuns la peste 100 kg în Franţa, 97 kg în
Germania, 86 kg în Olanda, 83 kg în Italia, iar în medie în UE la 87 kg 23. În

România, aportul caloric principal îl reprezintă cerealele (46,3 %), produsele de
provenienţă animală fiind de 18%, adică, jumătate din cel al UE. Aceste decalaje
sunt rezultatul structurii defectuoase a producţiei. Din aceste considerente, sunt
inevitabile măsuri de orientare a structurii de producţie pentru a asigura atât
consumul alimentar al populaţiei în structura necesară, cât şi pentru a cerea
condiţiile de aderare la UE. Dacă politica agricolă promovată în ţările UE este în
prezent de extensificare a agriculturii (datorită excedentelor de produse
agroalimentare şi de suprasaturare a pieţei comunitare), în România structura de
producţie agricolă trebuie îmbunătăţită prin creşterea gradului de intesificare
a agriculturii. Intensificarea agriculturii este necesară din mai multe motive. În
ultimii ani, structurile de producţie s-au aflat sub influenţa unor mutaţii
semnificative pentru adaptarea la noul tip de economie. Structurile de producţie
au fost abordate neraţional şi în mod necorespunzător faţă de cerinţele pieţei: s-au
redus suprafeţele la unele culturi (sfeclă de zahăr şi plante tehnice), a scăzut foarte
mult efectivul de animale şi au fost desfiinţate complexele zootehnice de tip
industrial, s-a redus suprafaţa ocupată cu sere legumicole. Nivelul scăzut al
investiţiilor realizate la unitatea de suprafaţă sau lipsa acestora au determinat
reducerea producţiilor medii şi au accentuat discrepanţele faţă de agricultura UE.
Creşterea cerinţelor populaţiei pentru un standard de viaţă modern impune ca
producţia pe locuitor la principalele produse agricole să ajungă la nivelul ţărilor
Uniunii. De aceea soluţia, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp, este
îmbunătăţirea structurii de producţie prin accelerarea procesului de intensificare.
Structura de producţie trebuie regândită în funcţie de tipurile de
exploataţii agricole şi de cerinţele pieţei. Formarea structurilor de producţie
moderne în exploataţiile agricole trebuie să aibă în vedere nevoile consumului
populaţiei.
Raţiunea elaborării structurilor de producţie este piaţa, în absenţa căreia,
orice activitate din exploataţiile agricole este, economic, inutilă, exceptându-le pe
acelea ce vor produce exclusiv pentru familie. Abordarea structurii de producţie
în exploataţiile agricole trebuie făcută în termeni realişti. Pentru a putea pătrunde
pe piaţă, managerii (şefii de exploataţii) vor trebuie să cunoască foarte bine
cererea şi să anticipeze evoluţia acesteia. Pe baza informaţiilor furnizate de piaţă,
la începutul fiecărui an agricol se vor întocmi programe de producţie, astfel încât
întreaga activitate agricolă să fie previzionată. Prin urmare, alocarea resurselor
utilizate se va face programat. Grija faţă de nivelul de alocare a factorilor de
producţie şi ale modului de utilizare a resurselor naturale trebuie să constituie un
principiu de fundamentare a structurilor de producţie. În acest fel, dezvoltarea
intensivă a producţiei în exploataţiile agricole se va face concomitent cu protejarea
mediului şi a asigurării unor produse de calitate.
1.4. Rolul şi locul legumiculturii în asigurarea securităţii alimentare a
populaţiei
23
Marin Popescu – Lecţii ale tranziţie. Agricultura 1999-2000, Editura Expert,
Buecereşti,2001,pg.119
Recensămintele organizate în ultima perioadă au scos în evidenţă faptul că

are loc o intensificare a ritmului de creştere a populaţiei globului. Dacă până în
anul 1800 populaţia era evaluată la 1 miliard persoane, până la atingerea celui de-
al doilea miliard a mai fost necesară trecerea doar a încă 125 de ani. Analog, pentru
cel de-al treilea şi pentru cel de-al patrulea miliard a mai fost nevoie de 35 de ani,
respectiv, 14 ani. În perioada 1987-1999 populaţia a mai înregistrat o creştere de
încă un miliard, iar previziunile indică încă o creştere de 2 miliarde a populaţiei
până în 200524.
Agricultura rămâne din această perspectivă un sector strategic important
căruia trebuie să i se acorde o atenţie deosebită.
La nivel mondial, evaluarea perspectivelor alimentaţiei şi a agriculturii se
subordonează următoarelor probleme:
a) Eliminarea progresivă a subalimentaţiei şi insecurităţii alimentare de
care suferă încă o mare parte a populaţiei ţărilor în dezvoltare;
b) Protejarea prin dezvoltare durabilă a potenţialului productiv şi al
rolului acesteia în utilizarea resurselor agricole, pentru generaţiile
viitoare în scopul satisfacerii nevoilor alimentare.25
Importanţa acestora a fost reliefată de două conferinţe internaţionale
recente: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Mediu şi Conferinţa
internaţională FAO /OMS pentru nutriţie (CIN). Dezbaterea acestor probleme în
cadrul celor două conferinţe a fost justificată tocmai de persistenţa subalimentaţiei
şi a insecurităţii alimentare şi de procesul de creştere a degradării resurselor
agricole şi a altor implicaţii pe care acestea îl generează, direct sau indirect, toate în
concordanţă cu populaţia mondială din ce în ce mai numeroasă.
Importanţa utilizării resurselor agricole pentru asigurarea securităţii
alimentare este dată de faptul că nici chiar toate resursele agricole ale Terrei, nici
tehnologiile, nici ştiinţa sau ingeniozitatea umană nu au capacitatea de a acoperi
disponibilităţile alimentare în proporţii necesare pentru întreaga populaţie. Mai
mult, potenţialul productiv al resurselor agricole de a produce avantaje nu face
parte din triada resurse/dezvoltare/durabilitate care condiţionează problema
alimentară. În sfârşit, resursele agricole trebuie protejate deoarece nu sunt numai
un factor de producţie alimentar, ci şi principalul bun economic de care depinde o
mare parte a populaţiei. De aceea, ele trebuie utilizate în aşa fel încât să permită
obţinerea unor producţii ridicate şi să garanteze existenţă ţărilor sărace.
Perspectivele demografice şi ale dezvoltării globale în ceea ce priveşte
producţia, consumul şi comerţul arată că dacă disponibilităţile alimentare pe
locuitor destinate consumului direct au fost de 2500 calorii, în anul 2010 vor
ajunge la 2700 calorii. Este, însă, foarte probabil că vor exista regiuni: Orientul
Apropiat/Africa de Nord, Asia de Est şi America Latină / Caraibe care vor atinge
sau depăşi nivelul de 3000 calorii.
24
G.Pricop , A.Tanţău – Globalizarea şi strategia firmei, Editura Eficient, Bucureşti, 2001,
pg.7
25
Agriculture mondiale. Horizon 2010. Etude de la FAO, 1995, pg.1
Disponibilităţile alimentare reprezintă o componentă de bază a securităţii

alimentare. Modul în care acestea se asigură este rezultatul politicilor agricole
promovate de ţările lumii. Pe plan mondial, disponibilităţile alimentare pe persoană
sunt diferite, existând mari decalaje între ţările dezvoltate şi cele în curs de
dezvoltare.
În UE, securitatea alimentară nu reprezintă o problemă, datorită nivelului
ridicat de dezvoltare economico-socială. Disponibilităţile proteice, energetice şi de
lipide pe locuitor sunt superioare necesităţilor fiziologice pe plan mondial, ceea ce
reflectă o structură a consumului alimentar echilibrată şi sănătoasă.
În perioada 1997-1999, în România, consumurile alimentare medii
exprimate în calorii şi factori nutritivi au fost evolutive.
Consumurile alimentare medii exprimate în calorii şi factori nutritivi
Tabelul nr.1.6
Calorii nr./zi Proteine gr/zi Lipide gr/zi
Tara 1997 1998 1999 1997 1998 1999 1997 1998 1999
România 2933 2959 2981 95,8 97,5 96,6 76,1 78,4 80,6
Totuşi comparativ cu ţările dezvoltate, România înregistrează un

dezechilibru alimentar din cauza consumului scăzut de proteine şi lipide, în
special proteine de origine animală.
Structura consumului alimentar caracterizată prin ponderea redusă a
caloriilor şi factorilor nutritivi reflectă starea actuală a agriculturii şi a industriei
alimentare. Integrarea celor două sectoare a cunoscut un proces de deteriorare, la
acesta contribuind în primul rând reducerea ofertei de materii prime agricole. În
perioada actuală, industria alimentară românească utilizează pentru prelucrarea
producţiei sale aproximativ 30% din totalul resurselor de origină vegetală şi
animală. Acest lucru este urmarea practicării unor structuri de producţie
defectuoase, nerealiste, disconforme cu asigurarea securităţii alimentare. În vederea
ameliorării şi creşterii consumului alimentar al populaţiei în structura
corespunzătoare sunt necesare măsuri de dezvoltare a producţiei pe fondul
restructurării, privatizării şi retehnologizării agriculturii şi industriei alimentare.
Problema securităţii alimentare se pune diferit în funcţie de nivelul de
dezvoltare a ţărilor. În ţările dezvoltate, acest concept are alte conotaţii decât în
ţările în curs de dezvoltare şi în cele sărace. Accentul cade pe asigurarea calităţii
produselor pentru protejarea consumatorilor. De aceea, în ultimul timp, politicile
agricole promovează măsuri de limitare a producţiei pentru menţinerea
potenţialului natural, crescând, în acest sens, exigenţa faţă de modul de utilizare a
resurselor agricole.
În ţările în curs de dezvoltare, modul de asigurare a securităţii alimentare
se face cu eforturi mari şi limitative. Agricultorii se confruntă cu obstacole
serioase pentru a răspunde cerinţelor populaţiei, în primul rând de ordin cantitativ.
Procesul de obţinere a produselor este îngreunat de cadrul general de realizare a
acestuia. Dotarea unităţilor de producţie, veniturile şi formarea profesională a

producătorilor, infrastructura rurală, legislaţia şi instituţiile specializate sunt factori
importanţi care acţionează în detrimentul asigurării consumului alimentar.
Nutriţia necorespunzătoare cuprinde o mare parte din ţările în curs de
dezvoltare şi din cele sărace. Insecuritatea alimentară este determinată de nivelul
scăzut al economiei care nu permite asigurarea cantităţilor minime de alimente.
Consumul alimentar redus şi structura sa deficitară afectează populaţia
ţărilor sărace, unde fenomenele de malnutriţie se manifestă sub forma foametei. În
unele regiuni ale globului, numărul persoanelor malnutrite reprezintă aproape
jumătate din populaţie (în Africa Subsahariană – 43%).
Asigurarea echilibrului alimentar în toate ţările lumii este o condiţie
fundamentală pentru securitatea globală. Previziunile cererii şi producţiei,
pentru anul 2010, urmăresc realizarea disponibilităţilor alimentare/locuitor astfel
încât să influenţeze pozitiv viaţa individului şi a societăţii în care trăieşte.
În această perspectivă, disponibilităţile alimentare la marile grupe de
produse sunt redate în tabelul nr.1.6. În el sunt reprezentate previziunile cererii şi
producţiei pentru evoluţia disponibilităţilor pe locuitor.
Disponibilităţile alimentare pe locuitor destinate consumului uman direct
Tabelul nr.1.7.
Mondial Ţări în curs de Ţări dezvoltate
Produsul dezvoltare
1988-1990 2010 1988-1990 2010 1988-1990 2010
Cereale 164,6 167 170,5 173 146,3 141
Cartofi 65,7 65 63,1 64 73,9 70
Leguminoase 6,3 7 7,4 8 2,9 3
Zahăr (echivalent brut) 22,7 24 18,0 20 37,5 37
Ulei vegetal 10,1 13 8,2 11 16,2 19
Carne 31,9 37 16,4 25 80,5 87
Lapte 75,3 72 35,9 42 199,1 198
Total alimente (cal./zi) 2700 2860 2470 2730 3400 3470
Sursa: FAO. Food balance sheets, '94-'96, Rome, 1998.
Pe plan mondial, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a întreprins şi continuă

să întreprindă cercetări privind stările nutriţionale şi relaţiile acestora cu sănătatea.
În acest sens, se recomandă consumatorilor produse ecologice agroalimentare, cu o
mare încărcătură de substanţe nutritive şi bioactive. Legumele reprezintă, din acest
punct de vedere, produse care intră în alimentaţia zilnică şi raţională a omului. Ele
au un efect deosebit de favorabil asupra organismului uman şi anume:
- hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă, la legumele
proaspete (72 –95%)26 ;
- mărirea capacităţii de apărare a organismului;
- reducerea grăsimilor etc.
26
I.Maliţiu – Horticultura, EDP, Bucureşti, 1967,
Comparându-le cu alte alimente se constată că multe specii de legume sunt

neîntrecute în ceea ce priveşte conţinutul în substanţe proteice. Astfel, legumele
păstăioase conţin cantităţi mari de substanţe proteice (mazărea 7%, fasolea 2,9%27,
între 2-8% ciupercile, usturoiul, pătrunjelul de frunze, conopida, spanacul).
Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10% din totalul
necesar.
Legumele contribuie în bilanţul energetic al omului şi prin hidraţii de
carbon (fasolea 5,8, mazărea 18%, morcov 6-9%, ţelină 5%, sfeclă roşie 6,8%,
păstârnac 14,7%). Soiurile de ceapă cultivate în ţara noastră conţin 7,8-11,6%
zahăr, dovleceii 10% hidraţi de carbon, pepenele galben 7-8%, conopida şi varza
4,2-5%, spanacul 2,9% etc. Dar importanţa cea mai mare a legumelor constă în
conţinutul bogat în vitamine şi săruri minerale, situându-se, din acest punct de
vedere, alături de fructe printre cele mai valoroase alimente pentru om.
Împreună cu fructele asigură 90-95% din necesarul de vitamina C, 20-
30% din necesarul din grupa de vitamine B şi 90-100% din grupa de vitamine P28.
Legumele conţin mari cantităţi de vitamina C. Literatura de specialitate
menţionează că părţile verzi, bogate în clorofilă, conţin cantităţi mai mari, respectiv
speciile de verdeţuri, varietăţile din grupa verzei şi a ardeiului, la care se adaugă
fructele de tomate, bulbii de ceapă, rădăcinile de morcovi (legumele cultivate în
sere şi răsadniţe au un conţinut în vitamine mai scăzut decât cele din câmp).
Vitamina C se degradează uşor la temperaturi ridicate şi prin păstrare îndelungată.
La conopidă, fasole verde şi spanac pierderile ajung la 40-50% la temperatura de
20-24ºC, în decurs de 24 ore şi numai de 5-10% la temperatura de 8-10ºC. În
timpul păstrării de durată lungă (4-6 luni), legumele pierd 30-70% din vitamina C.
De aceea, se recomandă ca legumele să se consume în cea mai mare măsură
proaspete .
Ceea ce este important de reţinut este că toate celelalte alimente
consumate de om nu reuşesc să asigure decât 10-15% din necesarul organismului
pentru vitamina C. Această situaţie, alături de faptul că legumele constituie unica
sursă de vitamina P (citrina), le conferă acestora caracteristica de alimente
indispensabile.
În legume se găsesc şi alte vitamine cu rol important în prevenirea unor
boli şi în echilibrul metabolic al organismului uman. Conţin cantităţi importante de
vitamina A care se găseşte în morcov, tomate, salată, spanac, ardei, sfeclă roşie
(legumele colorate conţin o cantitate mai mare de vitamina A) şi satisfac,
împreună cu fructele, în proporţie de 60-80%, nevoile organismului de caroten
(provitamina A).
Pe lângă sursa bogată de vitamine, legumele au un conţinut ridicat în săruri
minerale, cu rol important în buna funcţionare a organismului, cum ar fi: calciu,
magneziu, fier, potasiu, zinc, sulf etc. Varza, conopida, salata, ceapa, au un
conţinut ridicat în fosfor care neutralizează aciditatea provocată de consumul altor
alimente (carne, peşte, făină), iar altele se remarcă prin conţinutul de fier şi cupru
27
I.Maier – Cultura legumelor , Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1969.
28
Victor Popescu – Legumicultură, vol.I, Editura CERES, Bucureşti, 1996, pg.8.
cu rol antianemic (spanacul, pătrunjelul de frunze, salata, fasolea verde, mazărea

verde etc.).
Necesarul de 600 mg calciu/corp omenesc/zi (10 mg/kg corp) se acoperă
uşor prin consumul de spanac, varză, fasole, care conţin calciu în proporţie de 75,0,
40,05 şi respectiv 60,5 mg/100 gr substanţă proaspătă (s.p.). Prin consumul
legumelor bogate în fier (2,5 mg/100 gr s.p. sfeclă roşie; 2,8 mg/100 gr s.p. spanac;
1,6 mg/100 gr conopidă) se acoperă, în măsură mare, necesarul de 12-15 mg/corp
omenesc/zi din acest element. Pentru asigurarea necesarului de 600 mg/corp/zi
fosfor, se recomandă consumul de mazăre cu aport de 62 mg/100 gr s.p., fasole 63
mg/100 gr s.p. , spanac 51 mg/100 gr s.p. etc.
Legumele acoperă, în proporţie de 10 % necesarul de 1440 kcal/zi pentru
un om. Aportul energetic ridicat la 100 gr s.p. al multor legume, este dat de: 100
cal. – hreanul, 70-75 cal. morcovul şi mazărea şi 137 cal. ceapa. În proporţie de 5-
10% se recomandă acoperirea, cu proteine din legume, necesarului pentru acest
principiu nutritiv de 60-70 gr/zi (1 gr./kg corp/zi).
La cele amintite, se adaugă conţinutul în glucide, ca şi componentă de bază
în alimentaţia omului. Ele acoperă 55-60% din necesarul energetic zilnic, ceea ce
reprezintă o cantitate de 4-8 gr/kg corp/zi 29. Glucidele se găsesc în legume în
proporţii cuprinse între 1,5 –20 % din substanţa proaspătă. Se evidenţiază printr-
un conţinut mai ridicat usturoiul, mazărea boabe, pepenii, ceapa, morcovul, sfecla
roşie, hreanul30.
Sintetic, valoarea energetică exprimată în calorii pe 100 gr s.p. la unele
legume proaspete este următoarea:
Valoarea energetică la unele legume proaspete

Tabelul nr. 1.8.
-calorii/100 gr. s.a.-

Specia Valoarea energetică
Tomate 20-35
Ardei 25-43
Varză albă 25-35
Morcov 53-70
Conopidă 25-36
Pătrunjel rădăcină 35-46
Ceapă bulbi 35-48
Usturoi 80-137
Castravete 8-15
Pepene verde 30-35
29
Dorina Stănescu – Interferenţe nutriţionale şi tehnologice, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1996, pg.170.
30
Ibidem.
Sursa: Victor Popescu, Legumicultură, vol.I, Editura CERES, Bucureşti, 1996, pg.8.
Cu valoarea alimentară pe care o au, legumele se situează în rândul

produselor agroalimentare cu importanţă prioritară.
În concluzie, apreciem importanţa deosebită a legumelor pentru asigurarea
alimentaţiei raţionale, mai ales prin faptul că unul şi acelaşi produs conţine mai
multe vitamine, şi că prin ingerarea unui sortiment de legume, cuprins între 250-
300 gr, care constituie raţia zilnică, este asigurat necesarul de vitamine pentru
organismul uman.
Rolul important al legumelor în alimentaţie este redat în ”piramida
alimentaţiei sănătoase “ (după Lewis G.R.- 1992) unde ele ocupă locul al doilea
după pâine, cereale, orez, paste făinoase. De asemenea, tot după Lewis, se
consideră echilibrată şi sănătoasă alimentaţia care are la bază în consumurile
zilnice 3-5 porţii de legume.
În ultimii ani, consumul de legume pe locuitor a fost crescător, ajungând în
anul 2000 la 156 kg. Considerăm că acest nivel nu se datorează politicilor
alimentare, pe nivel naţional, ci scăderii puterii de cumpărare a populaţiei pentru
produsele de origine animală. În perioada 1989-1996, pentru care există date
statistice, consumul de legume în totalul disponibilităţi alimentare a fost superior
nivelului de consum din unele ţări vest-europene, mari producătoare de legume.
Consumul de legume în disponibilităţile alimentare/persoană

în unele ţări ale UE şi în România
Tabelul nr.1.9.
- kg/locuitor -
ŢARA 1989-1991 1992-1994 1994-1996
ROMÂNIA 111,3 108,3 113,2
FRANŢA 120,3 118,3 123,2
ITALIA 100,0 100,0 100,0
SPANIA 114,0 101,0 95,0
Sursa: FAO, Food balance sheets, Rome, 1998.
De asemenea, la acelaşi produs s-au înregistrat cantităţi diferite în total

disponibilităţi alimentare, în România faţă de alte ţări. În acest caz, avem în atenţie
situaţia anilor 1994-1996, cu rezultate înregistrate în cele ce urmează:
Cantitatea de legume (kg/an/loc.)disponibilă în structura calorică alimentară
în unele ţări ale UE şi în România în perioada 1994-1996
Tabelul nr.1.10.
Calorii Proteine Lipide
ŢARA Total d.c.legume Total d.c.legume Total d.c.legume
ROMÂNIA 2927 22 89,8 4,0 84,2 0,6
FRANŢA 3550 86 114,4 4,6 164,3 0,7
ITALIA 3476 100 107,7 5,5 145,0 0,9

SPANIA 3291 95 106,8 4,7 142,9 0,7
OLANDA 3193 67 101,0 3,2 139,5 0,5
GERMANIA 3296 58 94,3 3,0 141,4 0,5
Sursa: FAO, Food balance sheets, Rome, 1998
În România ponderea legumelor în total elemente nutriţionale, este

următoarea:
Cantitatea de legume în structura calorică alimentară în România,

în perioada 1997-1999
Tabelul nr.1.11
Calorii (nr./zi) Proteine (nr/zi) Lipide (gr/zi)
Anii Total d.c.:legume Total d.c.:legume Total d.c.:legume
1997 2933 79,1 95,8 4,0 76,1 0,1
1998 2959 65,1 97,5 4,1 78,4 0,4
1999 2981 65,6 96,6 4,3 80,6 0,4
Sursa: Prelucrări proprii după Anuarul Statistic al României, 2000.
Având în vedere cele expuse, se impune necesitatea integrării

legumiculturii în dezvoltarea durabilă de ansamblu a spaţiului rural. O politică
alimentară judicioasă în acest domeniu cu un program de durată care să poată
combate insecuritatea va consta în:
- dezvoltarea rurală echilibrată pe un habitat fix şi curat;
- modernizarea legumiculturii în vederea creşterii producţiei la unitatea
de suprafaţă;
- aplicarea unor tehnologii nepoluante pentru a obţine produse
ecologice;
- stimularea grădinilor de legume;
- alegerea mecanismelor corespunzătoare de stabilizare a preţurilor;
- organizarea unei reţele de industrii alimentare adaptată cerinţelor
locale;
- obţinerea de venituri suficiente pentru producătorii de legume.
Implicaţiile dezvoltării durabile asupra legumiculturii vizează şi alte
probleme (Fig. 1.6.).
Dimensiunile legumiculturii integrate în dezvoltarea durabilă au, după
cum se vede, o mare arie de acţiune şi îşi pun amprenta nu numai asupra securităţii
alimentare ci, prin extensie, şi asupra societăţii civile.
În noul context, problemele legumiculturii în asigurarea securităţii
alimentare (raţională şi ecologică) nu sunt restrânse doar la producţie, ele includ şi
elementele din amonte şi aval. Pentru aceasta trebuie acordată o atenţie deosebită
restructurării şi perfecţionării sectorului legumicol în paralel cu mobilizarea tuturor
factorilor pentru susţinerea acestui deziderat.
Asigurarea securităţii alimentare este strâns legată de principiile

legumiculturii durabile.
Dezvoltarea legumiculturii pe linia durabilităţii este posibilă în
România datorită condiţiilor naturale foarte favorabile şi a diversităţii
exploataţiilor agricole. Zonele geografice caracterizează un potenţial remarcabil
pentru practicarea legumiculturii pe aproape tot cuprinsul ţării. Unele bazine
legumicole sunt recunoscute ca mari producătoare şi furnizoare de produse
proaspete şi pentru industria alimentară. Din acest punct de vedere, producţia de
legume se afirmă ca una din ramurile cele mai importante ale agriculturii, care aduc
cele mai mari avantaje economice şi alimentare. Politicile agrare ale ţării trebuie să
aibă în vedere susţinerea şi încurajarea producătorilor pentru extinderea
suprafeţelor şi concentrarea producţiei până la asigurarea nivelului de
aprovizionare naţională şi a exportului.
Intensificarea legumiculturii şi protejarea mediului nu ridică aceleaşi
probleme ca în cazul altor ramuri, deoarece caracteristica sa principală o constituie
tocmai nivelul ridicat de intensivitate a producţiei. Prin urmare, legumicultura este
compatibilă cu dezvoltarea durabilă şi are capacitatea de a asigura consumul de
legume într-o structură echilibrată. Rol important revine legumicultorilor care au
posibilitatea de a acţiona asupra producţiei şi a produselor prin combinarea apei de
irigaţii cu îngrăşămintele, practicarea culturilor duble şi intercalate, rotaţia
culturilor, diversificarea producţiei legumicole, mecanizarea culturilor, utilizarea
substanţelor chimice de sinteză.
50
Fig. 1.6 Problematica securităţii alimentare (după B. Mănescu, 2000)

Managementul structurii de producţie în exploataţiile agricole

Cap I Corectat

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap I Corectat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LEGUMICULTURA ÎN CONTEXTUL

Sistemul complex al producerii, industrializării şi comercializării

1.1.Creşterea economică şi dezvoltarea durabilă în spaţiul rural

În virtutea spiritului de gospodărire, omul a găsit de-a lungul existenţei

în raport cu desimea populaţiei1, mai târziu este abordată problematica folosirii

Între creşterea economică şi dezvoltarea durabilă există o legătură de

- gradul de utilizare a resurselor locale:

raţionale de dezvoltare durabilă; programarea elastică pentru a putea valorifica în

Fig.nr.1.1 Un model de sistem economico-ecologic pentru analiza dezvoltării durabile

Conform modelului, sistemul este divizat în patru sfere economice şi

conservare a bunurilor materiale, naturale şi spirituale sunt tot atâtea răspunsuri la

1.2.1. Coordonatele dezvoltării durabile în spaţiul rural european

Politica agricolă a UE a optat în ultimii ani, printre altele, pentru priorităţi

dezvoltare rurală trebuie să însoţească şi să completeze celelalte instrumente ale

de consum ale populaţiei şi crearea posibilităţilor de export. În acest

Politica de dezvoltare rurală din ţările vest-europene axată pe

1.2.2. Spaţiul rural românesc în procesul de pregătire pentru aderare

Integrarea României în Uniunea Europeană este o necesitate economică,

au fost realizate în mod întâmplător de către producători şi numai în proporţii

Dezvoltarea producţiei agricole necesită: dezvoltarea regională şi locală cu

defavorizează atât producătorii agricoli, cât şi consumatorii, deoarece primii nu vor

 un sistem de subvenţionare directă care să contribuie la relansarea

producţie au fost de tip extensiv, întrucât înzestrarea tehnică şi investiţiile privind

• promovarea şi dezvoltarea învăţământului primar şi gimnazial şi

1.3. Agricultura României în procesul de reformă structurală

Reforma agricolă este un proces de durată care nu se încheie odată cu

Figura.1.2. Evoluţia agriculturii în PIB

Până în anul 1999, participarea agriculturii la formarea PIB a fost

Total populaţie ocupată în economie în agricultură

Fig. 1.3. Populaţia ocupată în agricultură în populaţia totală din economie

Creşterea populaţiei ocupate în agricultură nu s-a reflectat în sporirea

dreptului de proprietate asupra pământului, a creat milioane de proprietari, mulţi

Total economie În agricultură

Urmare a scăderii investiţiilor, agricultura suferă de mari pierderi de

1.3.1. Evoluţia structurilor agrare în perioada de tranziţie la economia

Abordările actuale privind agricultura se află sub impactul noului tip de

Schimbările intervenite în structura proprietăţii au ca punct de plecare anul

Circulaţia juridică a terenurilor

În anul 2001, preţurile practicate au cunoscut variaţii uşoare pe luni

Total agricultură 232.2 234

Figura nr.1.4. Suprafaţa de legume pe forme de proprietate

Total agricultură 3049.4 2995

Sursa: C.N.S. 1999, 2000

Figura nr. 1.5. Producţia totală de legume, pe forme de proprietate

Potrivit datelor, producţia legumicolă se obţine preponderent în sectorul

Organizarea exploataţiilor agricole şi structurile dimensionale

juridice, unele exploataţii organizate în sistem de arendă, ferme ale societăţilor

Structura şi dimensiunea exploataţiilor agricole în România

Gradul ridicat de fărâmiţare a proprietăţii creează greutăţi în calea

proces, în scop de performanţă. Esenţial este ca reforma să le facă să devină libere

pentru efectuarea de liste de calitate şi cercetări în domeniul agriculturii

Structura de producţie în procesul de reformă

Germania, 86 kg în Olanda, 83 kg în Italia, iar în medie în UE la 87 kg 23. În

Recensămintele organizate în ultima perioadă au scos în evidenţă faptul că

Disponibilităţile alimentare reprezintă o componentă de bază a securităţii

Consumurile alimentare medii exprimate în calorii şi factori nutritivi

Totuşi comparativ cu ţările dezvoltate, România înregistrează un

acestuia. Dotarea unităţilor de producţie, veniturile şi formarea profesională a

Disponibilităţile alimentare pe locuitor destinate consumului uman direct

Pe plan mondial, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a întreprins şi continuă

Comparându-le cu alte alimente se constată că multe specii de legume sunt

cu rol antianemic (spanacul, pătrunjelul de frunze, salata, fasolea verde, mazărea

Valoarea energetică la unele legume proaspete

-calorii/100 gr. s.a.-