Vreau cu orice preţ să merg înainte, vreau

sa fiu eu însumi”.
Van
Gogh
2

Vincent Willem van Gogh

(1853 – 1890)
I. Biografie
Vincent Willem van Gogh se naşte la Groot Zundert (nordul Brabantului olandez)
pe 30 martie 1853, fiu al lui Theodorus van Gogh, pastor protestant, şi al Annei
Cornelia Carbentus. Familia van Gogh are origini străvechi. Strămoşii lui Vincent
se stabilesc în Olanda încă din secolul al XVI –lea.
Anna Cornelia Carbentus (1819-1907), era fiica unui legător de cărţi de la curtea
din Haga. Cu aproape trei ani mai în vârstă decât soţul ei, ea s-a căsătorit cu
Theodorus van Gogh în 1851. În urma
acestei căsătorii au urmat: Vincent Willem (1853), Anna
Cornelia (1855), Theo (1857), Elisabetha Huberta (1859), Wihllelmine Jacoba
(1862) şi Cornelius Vincent (1867), fiind cel mai tânăr dintre fraţi, născut la
paisprezece ani după Vincent. Femeie cu o fire energică, Anna Cornelia era o
iubitoare a naturii, iar în scrisorile sale manifestă un talent literar pe care Vincent
îl moştenise. Dintre copii cea care a manifestat largi afinităţi şi contacte cu
Vincent, în afară de Theo, a fost, fără îndoială, sora Wihllelmine care a murit în
ospiciu în 1914, şi căruia artistul i-a trimis douăzeci şi doua de scrisori în ultimii
ani ai vieţii sale.
Theodorus van Gogh se născuse la Benschop în 1822. După ce şi-a
terminat studiile de teologie la Utrecht, şi-a început misiunea de pastor ca
îndrumător spiritual al comunităţii calvine din parohia Groot Zundert, unde se
stabilise la data de 1 aprilie 1849. Theodorus avea 10 fraţi, Vincent fiind în bune
relaţii în special cu patru dintre unchii săi: Hendrick Vincent (cunoscut sub
numele de unchiul Hein), negustor de artă la Bruxelles, Johannes (unchiul Jan)
care îşi făcuse o carieră în marină şi trăia la Amsterdam (în casa acestuia
Vincent va petrece
3
un an în timpul studiilor sale teologice), Cornelius Marinus (unchiul Cor) şi
Vincent (unchiul Cent), amândoi negustori de artă (mulţumită unchiului Cent,
Vincent va intra la şaisprezece ani, în filiala deschisă la Haga de prestigioasa
Maison Goupil).
Familia van Gogh
 În anul 1864 Van Gogh frecventează un colegiu la Zevenbergen până în
1866 când merge la Institutul Tehnic la Tilburg. În 1968 îşi întrerupe studiile şi se
întoarce la Groot Zundert. Acesta pleacă la Haga în 1869 şi se angajează ca
vânzător la casa de artă Goupil& Cie din Paris, prin intervenţia unchiului din
partea tatălui, unchiul Cent, negustor de tablouri. În luna ianuarie a anului 1873
Theo se angajează la filiala din Bruxelles casei Goupil & Cie iar peste un an, în
iunie Vincent lucrează la aceeaşi firmă, filiala din Londra. Călătoreşte la
Bruxelles şi Paris, unde vizitează Salonul, Luvrul şi Luxembourg.
4

La Londra, van Gogh se îndrăgosteşte de Ursula iar refuzul acesteia îi

declanşează o profundă depresie. Îşi petrece vara la Heivort iar în luna
octombrie a anului 1874 este transferat la sediul central al casei Goupil, din
Paris, apoi se întoarce la Londra. La filiala din Paris, unde se întoarce definitiv în
mai 1875, îşi neglijează munca stârnind polemici. Astfel în aprilie 1876, Van
Gogh este concediat şi, după o şedere la Etten, pleacă la Ramsgate, lângă
Londra, unde lucrează ca suplinitor la şcoala institutului Stokes, devenind apoi
predictor şi institutor la şcoala reverendului Jones, pastor metodist.
În 1877 Van Gogh lucrează într-o librărie din Dordrecht. În mai, pleacă la
Asterdam să studieze teologia, însă după un am renunţă la examenul de
teologie. În august merge la Lacken (Bruxelles), la o şcoală de misionari; la
 sfârşitul cursului nu este promovat, mutându-se în regiunea minieră Borinage,
din sudul Belgiei, unde predică şi se dedica celor săraci. În anul următor Comisia
Şcolii Evanghelice din Bruxelles îi încredinţează lui Van Gogh un post temporar
ca evanghelist laic la Wasmes, lângă Mons; Van Gogh va merge apoi la
Cuesmes, unde, neoficial, va fi predicator, ducând o viaţă mizeră. Din această
perioadă datează primele sale desene. Un an mai târziu se află la Bruxelles unde
studiază anatomia şi desenul la Académie des Beaux Arts.
În 1881, din aprilie până-n decembrie, locuieşte împreună cu părinţii la
Etten. Iubirea nefericită pentru verişoara Kee Vos-Stricker, rămasă de curând
văduvă şi cu un copil, precum şi certurile cu părinţii l-au determinat să plece la
Haga. La scurt timp realizează primele naturi moarte în ulei şi acuarele cu figuri
pictate după model.
În 1882 o întâlneşte pe Clasina Maria Hoornik, zisă Sien, o prostituată mai
în vârstă decât el, pe care o îngrijeşte. Convins de fratele său, în 1883, o
părăseşte şi se mută în regiunea Drenthe. În 1883, zilele petrecute în nordul
Brabantului se vădeşte a fi o perioadă prolifică şi semnificativă pentru producţia
artistică a lui Van Gogh. În mai îşi mută atelierul în casa paracliserului catolic
Schaferth.
n martie 1885 moare tatăl lui van Gogh. Vincent se mută la paracliserul bisericii catolice. În iarna
anului 1877 van Gogh se împrieteneşte la Paris cu Paul Gauguin. Îşi expune în
prăvălia de culori a lui Pére Tanguy, câteva tablouri care rămân nevândute. La
Tambourin
5

La Londra, van Gogh se îndrăgosteşte de Ursula iar refuzul acesteia îi

declanşează o profundă depresie. Îşi petrece vara la Heivort iar în luna
octombrie a anului 1874 este transferat la sediul central al casei Goupil, din
Paris, apoi se întoarce la Londra. La filiala din Paris, unde se întoarce definitiv în
mai 1875, îşi neglijează munca stârnind polemici. Astfel în aprilie 1876, Van
Gogh este concediat şi, după o şedere la Etten, pleacă la Ramsgate, lângă
Londra, unde lucrează ca suplinitor la şcoala institutului Stokes, devenind apoi
predictor şi institutor la şcoala reverendului Jones, pastor metodist.
 În 1877 Van Gogh lucrează într-o librărie din Dordrecht. În mai, pleacă la
Asterdam să studieze teologia, însă după un am renunţă la examenul de
teologie. În august merge la Lacken (Bruxelles), la o şcoală de misionari; la
sfârşitul cursului nu este promovat, mutându-se în regiunea minieră Borinage,
din sudul Belgiei, unde predică şi se dedica celor săraci. În anul următor Comisia
Şcolii Evanghelice din Bruxelles îi încredinţează lui Van Gogh un post temporar
ca evanghelist laic la Wasmes, lângă Mons; Van Gogh va merge apoi la
Cuesmes, unde, neoficial, va fi predicator, ducând o viaţă mizeră. Din această
perioadă datează primele sale desene. Un an mai târziu se află la Bruxelles unde
studiază anatomia şi desenul la Académie des Beaux Arts.
În 1881, din aprilie până-n decembrie, locuieşte împreună cu părinţii la
Etten. Iubirea nefericită pentru verişoara Kee Vos-Stricker, rămasă de curând
văduvă şi cu un copil, precum şi certurile cu părinţii l-au determinat să plece la
Haga. La scurt timp realizează primele naturi moarte în ulei şi acuarele cu figuri
pictate după model.
În 1882 o întâlneşte pe Clasina Maria Hoornik, zisă Sien, o prostituată mai
în vârstă decât el, pe care o îngrijeşte. Convins de fratele său, în 1883, o
părăseşte şi se mută în regiunea Drenthe. În 1883, zilele petrecute în nordul
Brabantului se vădeşte a fi o perioadă prolifică şi semnificativă pentru producţia
artistică a lui Van Gogh. În mai îşi mută atelierul în casa paracliserului catolic
Schaferth.
n martie 1885 moare tatăl lui van Gogh. Vincent se mută la paracliserul bisericii catolice. În iarna
anului 1877 van Gogh se împrieteneşte la Paris cu Paul Gauguin. Îşi expune în
prăvălia de culori a lui Pére Tanguy, câteva tablouri care rămân nevândute. La
Tambourin
5
organizează o expoziţie împreună cu Bernard, Anquetin, Toulouse – Lautrec.
Perioada sa pariziană se încheie ce plecarea la Arles. Van Gogh închiriază Casa
galbenă, unde pictează cu asiduitate. Din octombrie împarte casa cu Sauguin,
susţinut financiar de Theo. Colaborarea lor este fructuoasă, dar se sfârşeşte
repede din cauza unui violent conflict, la sfârşitul lui decembrie. În urma acestui
conflict van Gogh se automutilează, tăindu-şi urechea pe care o împachetează
într-un ziar şi i-o dăruieşte unei prostituate pe care o frecventau amândoi; este
internat în spitalul din Arles, în timp ce Gauguin se întoarce la Paris.
 La începutul anului 1889, van Gog se întoarce la Casa galbenă. După o
perioadă de criză acută este internat din nou în spital; merge zilnic în Casa
galbenă pentru a picta. În martie o petiţie a cetăţenilor către primarul oraşului
Arles îi cere acestuia internarea pictorului care este dus la spital din ordinul
poliţiei. În mai Vincent este internat la spitalul Saint Paul de Musoule, în
apropiere de Saint Rémy de Provence. În perioadele pe care i le îngăduie boala,
pictează intens. La sfârşitul lui decembrie, în timpul unei crize acute, încearcă să
se sinucidă înghiţind culori. În mai 1890, părăseşte azilul de la Saint Rémy şi
pleacă cu trenul la Paris. Rămâne trei zile la Theo, apoi pleacă la Auvers-sur-
Oise. Aici doctorul Gachet îl ia sub îngrijire. Pe 27 iulie Vincent iese după-amiază
şi se întoarce târziu acasă. Soţilor Ravoux, proprietarilor pensiunii în care
locuieşte şi care se arată îngrijoraţi, le spune că s-a împuşcat cu un revorver.
Doctorul Gachet îl cheamă pe fratele său Theo. În noaptea de 29 iulie, van Gogh
moare, la vârsta de treizeci şi şapte de ani, sub ochii fratelui său. După moartea
fratelui său, starea de sănătate a lui Theo se agravează. Theo moare într-un
sanatoriu la Utrecht, pe 25 ianuarie.
Până în momentul morţii sale, van Gogh expusese câteva pânze la
Salon Des Independants din Paris şi din Brussels, iar după moartea sa ambele
saloane au prezentat mici expoziţii comemorative ale operelor sale. De-a lungul
următorului deceniu, au avut loc alte câteva expoziţii ale picturilor lui van Gogh,
însă abia la expoziţia Bernheim-Jeune din 1901 a fost recunoscut drept un pictor
cu adevărat important. În următoarele decenii, faima sa a crescut exponenţial, iar
astăzi picturile sale fac parte dintre cele mai preţuite opere de arta din lume.
6

II. Analiza
1. Dezvoltarea personalităţii
a) Trebuinţa de afecţiune umană (moving toward people)- Karen Horney:
copilul se îndreaptă către oameni, el îşi acceptă propria neputinţă şi în pofida
înstrăinării şi a temerilor caută să câştige afecţiunea oamenilor şi să se bizuie pe
ei; conformându-se dobândeşte sentimentul apartenenţei şi sprijinului care îl face
să se simtă mai puţin izolat şi slab.
 Ne simţim uneori foarte singuri şi dorim din inimă prietenia semenilor
noştri. Avem impresia că vom deveni alţi oameni, mai fericiţi. Nu o dată, visând
prietenia şi dragostea, le visăm într-un fel care le face imposibile.
Van Gogh a fost aproape toată viaţa lui un singuratic, un fiu al deşertului,
un străin care căuta căldura oamenilor. Lipsa de afecţiune şi de apreciere din
partea celorlalţi şi incapacitatea de a avea relaţii stabile, l-au fac pe Van Gogh să
afirme: „ Ca orice altcineva, simt şi eu nevoia unei familii, a unor prieteni, de
afecţiune, de relaţii cordiale cu ceilalţi; nu sunt făcut din piatră sau din fier, ca un
hidrant sau un lampion şi, deci, nu pot trăi lipsit de toate acestea fără să simt o
profundă senzaţie de gol”.
Persoana cea mai importantă din viaţa sa, singurul său prieten, a fost frate
său Theo. În anii copilăriei şi ai adolescenţei, între cei doi se stabileşte o legătură
de confidenţă şi intimitate totală. Din 1880, relaţia dintre cei doi fraţi va deveni şi
mai strânsă. Theo devine „protectorul” fratelui său, susţinându-l financiar pentru
ca acesta să se poată dedica în totalitate muncii sale.
Prietenia şi dragostea fratelui său erau de neînlocuit iar Van Gogh îşi
mărturiseşte bucuria de a-l avea alături astfel: „ Când te-am revăzut şi m-am
plimbat alături de tine, am încercat un sentiment […..] acela că viaţa ne oferă
ceva bun şi de preţ pe care trebuie să ştim a-l aprecia; mă simţeam mai voios şi
mai bine dispus, aşa cum nu mai fusesem de ceva vreme.[…..] când ţi se oferă
prilejul să-ţi petreci viaţa printre ai tăi, îţi dai seama că ai totuşi
7
un motiv să trăieşti, că nu eşti care un om de nimic, un parazit, că eşti poate
bun la ceva, de
vreme ce avem nevoie unii de alţii.”
Şi totuşi se simţea singur. Cât de vinovat era Van Gogh de această
singurătate? Nesociabil, fiul deşertului rătăceşte toată viaţa ca pe câmpiile cu
mărăcini din copilărie, singur, dar punându-i şi el la grea încercare pe cei
apropiaţi când trăieşte lângă ei. Face parte din cei care nu îşi pot mărturisii
întreaga afecţiune decât în tăcere şi nu-i pot iubi până la capăt pe cei dragi decât
simţindu-le lipsa. Cu firea lui dificilă, impulsivă, îi incomodează, îi
descumpăneşte. Suferă că nimeni nu vine să se încălzească la focul din sufletul
său şi el, „fericitul posesor al unei inimi bolnave”,, dulăul lăţos care le stă tuturor
în drum, tânjeşte de dorul cuiva care să-i fie apropiat.
 Visează o mare operă comună a pictorilor, reuniţi într-un Atelier al Sudului.
Când îi cheamă pe alţii să vină să lucreze împreună la proiecte grandioase,
vocea îi devine stăruitoare, rugătoare, aproape cerşind o prietenie care întârzie
să apară.
Un alt moment din viaţa pictorului care pune evidenţă dorinţa lui arzătoare
de a avea prieteni şi durerea resimţită după pierderea unuia din ei, este acela în
care, din cauza unui acces de furie îl atacă cu un brici pe unul din prietenii şi
colaboratorii săi, Gauguin, cu care împarte o perioada scurtă de timp locuinţa..
Gauguin înspăimântat, se refugiază la un hotel. Vincent simţindu-se vinovat,
nesuportând ideea de a rămâne iar singur şi văzând că colaborarea cu acesta s-
a sfârşit, se automutilează, tăindu-şi urechea.
b) Sentimentul de inferioritate- A. Adler
Adler susţine că acele persoane care sunt copleşiţi de dificultăţile care apar
în viaţa lor, se dezvoltă foarte puţin pe plan social, se izolează. Prin structura sa
naturală omul este o fiinţă inferioară, dar această inferioritate constitutivă pe care
omul şi-o conştientizează ca pe un sentiment de neîmplinire şi de insecuritate,
sentimente care acţionează ca un stimulent puternic în direcţia descoperirii unor
căi de adaptare la mediu.
În una din scrisorile lui către fratele său Theo, Van Gogh face referire la
profunda nemulţumire în legătură cu existenţa sa, la sentimentul de inadecvare,
de eşec şi suferinţă din cauza lipsei de integrare în mediul în care trăia. De fapt
încă din 1877 îi vorbeşte fratelui său de un disconfort profund, datorat
„demoralizării în care trăiesc din cauza eşecului fiecărui lucru pe care l-am
înfăptuit până acum, meritându-mi o mare de reproşuri”.
8
Cu timpul apare şi sentimentul de vinovăţie: „ aş vrea să fiu departe de
toate; vina este a mea pentru că nu provoc tuturor decât durere şi ştiu că sunt
cauza suferinţelor mele şi a celor din jur”. El speriat şi anxios afirmă: „ când mă
gândesc la viitorul plin de greutăţi, aproape de nedepăşit, având o muncă grea,
care nu îmi place şi de care partea cea mai laşă din mine ar vrea să scape, când
mă gândesc la multele persoane care mă urmăresc şi care vor şti să recunoască
cauza probabilului meu eşec….aceştia nu îmi vor face reproşuri banale, ci
expresia feţei lor va părea să-mi spună : „te-am ajutat şi îndrumat, am făcut tot
posibilul pentru tine – te-ai străduit, într-adevăr să reuşeşti? Care este răsplata
noastră? Care este rodul muncii noastre?”.
Simte că devine o povară şi pentru fratele său: „ Îmi pare teribil de rău
că sunt o povară pentru tine […]dacă nu suporţi această povară, spune-mi-o
deschis. Aş prefera, mai degrabă, să renunţ la tot decât să te încarc cu o
greutate atât de apăsătoare.
c)Dezvoltarea identităţii Eu-lui – Erik Erickson
Identitatea Eu-lui înseamnă a ştii cine eşti şi ce rol ocupi în societate.
Van Gogh şi-a pus de foarte multe ori întrebările: Cine sunt eu? Ce sunt
io în ochii celor mai mulţi? Şi iată la ce concluzie a ajuns: „sunt o nulitate, un om
excentric sau dezagreabil, cineva care nu are o poziţie socială şi nici nu va putea
avea vreodată una […] Ei bine, chiar dacă asta ar fi adevărat, aş vrea ca operele
mele să arate întotdeauna ceea ce este în inima acestui marginal, a acestui
nimeni”.
Sinele lui nu a fost bine dezvoltat. Fiind slab conturat, el nu ştia cine este,
ce va face în viitor, ce loc ocupă el în societate. Modul cel mai potrivit în care îşi
putea exprima Sinele era pictura, însă pictura lui era controversată la vremea
respectivă, neluată în seamă şi de aici a tras concluzia că nu va fi acceptat de
semenii săi. Astfel observăm lipsa de încredere în sine a lui Van Gogh, sentiment
sporit de frustrarea provocată de o muncă pe care o făcea cu mari dificultăţi şi
ale cărei roade nu se vindeau deloc: „ […] ai sentimentul că nu eşti capabil să
stăpâneşti pictura – bântuit de îndoiala că vei reuşi să o faci vreodată – cu marea
dorinţă de a progresa, cu lipsa de încredere în tine - şi nu poţi învinge un anumit
zbucium interior şi te grăbeşti […]. Aceasta îţi dă o senzaţie de nelinişte, de
agitaţie, te simţi copleşit, ca într-o zi de vară înainte de o furtună.” Dar totuşi nu-şi
pierde speranţa: „ să sperăm numai că
9

Pictează toată ziua, iese pe câmp şi adună în galbenul lanului toată durerea
lui, tot zbuciumul lui interior, tot ceea ce îl macină. Are o atracţie către culoarea
galben, această culoare îl inspiră, este culoarea iubirii care îl face să viseze din
nou, să se aventureze.
Pasiunea pe care a dedicat-o realizării tablourilor se vede, se simte, este însăşi
esenţa
artei şi îmbracă picturile cu realitatea trăirii şi a exprimării.
III. Adaptare/neadaptare
Călătoria spre noi înşine este mult mai dificilă, este plină de obstacole;
noi cu greu busola care să ne ducă acolo, să ne facă să ne descoperim, să
realizăm ceea ce suntem şi ceea ce vrem să fim. Pentru că odată ce ne-am
găsit, atunci avem puterea să luptăm pentru tot ce vrem, să ne zbatem pentru
dorinţele noastre, să înfruntăm toate piedicile care ne ies în cale, ştiind că, acolo
undeva, se găseşte împlinirea visului nostru, împlinirea noastră.
Vincent Van Gogh a fost un neadaptat. Nu a avut prieteni, aproape nimeni
nu i-a fost alături, nimeni nu a reuşit să-l înţeleagă cu adevărat. A fost un
singuratic toată viaţa. A fost considerat un nebun deşi nu era în totalitate.
Când un artist a străbătut un dublu infern, al bolii şi al singurătăţii, n-a scos
în opera lui nici un strigăt de ură împotriva luminii care scălda o lume indiferentă,
cum să nu visezi să devii tu însuţi mai bun?
12

„Cine trăieşte cinstit şi nu cunoaşte

decât
trudă şi dezamăgiri şi totuşi nu se
lasă
abătut de ele, este mai valoros
decât acela
căruia îi merg toate în plin şi care nu
cunoaşte decât o prosperitate
relativă”.
Vincent Van Gogh
13

Bibliografie
1.Crispino, Enrica, (2004), „Viaţa de artist. Vincent van Gogh”, Editura
enciclopedică ROA, Bucureşti.
2. Paler, Octavian, (1986), „ Un muzeu în labirint. Istoria subiectivă
a
autoportretului”, Editura Curtea Românească, Bucureşti.
3.Perruchot, Henri, (1969), „ Viaţa lui van Gogh”, Editura Meridiane,
Bucureşti.
4.Vincent van Gogh, antologie, traducere, note şi indicii de Constanţa
Tănăsescu,(1981) „ Scrisori” volumul I, Editura Meridiane,
Bucureşti.