Ideologie şi utopia

Karl Mannheim- ideology şi utopie

THOMAS MORUS- Utopia

Tu nu eşti ahtiat nici după avere, nici după putere, şi, de aceea, pentru firea ta, eu nu te cinstesc şi nu te
preţuiesc mai puţin decât pe vreunul dintre cei care stau în fruntea unei împărăţii.

De la principe, ca dintr-un izvor nesecat, pornesc tot binele şi tot răul unui popor.

Pincipii se gândesc la război şi la fapte de arme, mai degrabă decât la meşteşugurile binefăcătoare ale
păcii, şi năzuinţa lor cea mare e mai curând să cucerească ţări noi, decât să le cărmuiască bine pe cele
dobândite.

Nobili duc o viaţă de trântori, hrăniţi din munca altora, mai trag o droaie de slujitori trândavi(ei se apucă
de tâlhârie).

Filosofia- mai potrivită treburilor statului, Care ştie să-şi desfăşoare jocul şi joacă pe măsura lui, iar în
piesa care se înfăţişează, ştie să-şi joace partea frumos şi îngrijit.

Cărmaciul nu-şi părăseşte corabia pe vreme de furtună doar pentru că nu poate stăpâni vântul”

La Platon şi la utopieni toate bunurile sunt stăpânite de toţi împreună.

Acolo unde domneşte dreptul de proprietate şi unde totul se măsoară cu bani, statul nu va fi niciodată
cârmuit nici pe calea dreptăţii şi nici pe aceea a îndestulării.

Utopia- ţară bine cărmuită, cu puţine legi, încât virtutea îşi găseşte răsplată şi totuşi împărţirea egală a
bunuriloe îi face pe toţi să aibă de toate din belşug.

Cine cunoaşte unul dintre oraşele lor le cunoaşte pe toate, într-atât sunt de asemănătoare.

Răstimpul dintre muncă – luminarea minţii.

Utopienii- virtutea se trăieşte potrivit naturii.

A năzui la fericirea ta, fără a călca legile, e o dorinţă de înţelepciune, a te strădui pentru binele obştesc e
o dovadă de evlavie, a împiedica pe altul să se bucure de plăcerea lui ca să ţi-o faci tu pe a ta, este o
mare nedreptate.Ei numesc plăcere orice stare sau mişcare a sufletului sau a trupului în care omul,
călăuzit de firea lui, se simte bine.

Utopia- cuvânt alcătuit din cuvintele greceşti ou- negaţie şi totoc-loc, adică loc inexistent, a devenit un
substantiv comun.- „nicăieri”.
Dicţionar Oxford:

Ideologie- ansamblu cuprinzător şi coerent de idei, prin care un grup social

interpretează lumea în care trăieşte.

Utopie dispoziţia de a îmbrăţişa viziunea unei societăţi alternative dintre care relele
sociale prezente au fost eradicate şi în care are loc o împlinire totală a omului, în
condiţii de bunăstare, prin realizarea dreptăţii perfecte, prin libertate, egalitate şi
alte idealuri formulate de autorul utopiei.Thomas More a dat numele de Utopia
unei insule imaginare descrise în cartea sa cu acelaşi nume: o insulă în care
ordinele economice, sociale şi politice erau marcate de comunism.eutopia- loc bun
şi outopia- nu exista în realitate.

După Karl Mannheim recunoaşte că atât gândirea liberală cât şi cea conservatoare
şi-au găsit expresia în aspiraţii utopiste în proiecte de viitor descrise în amănunt.

Ce sunt ideologiile?
Ideologiile sunt constelatii de credinte si expresii cu incarcatura simbolica, prin
care lumea este prezentata, interpretata si evaluata intr-un mod menit sa modeleze,
sa mobilizeze, sa orienteze, sa organizeze si sa justifice anumite modalitati sau
directii de actiune si sa anatemizeze altele.

Ideologia este un concept care exceleaza prin ambiguitate.

 Karl Mannheim

Ideologiile politice sunt constructii intelectuale mai explicite si mai

sistematic elaborate. Dar ele sunt, totodata, mai inchise si mai
rezistente la inovatii. Ca sistem structurat de reprezentari colective
(idei, credinte, atitudini, opinii,etc.) o ideologie afirma o ierarhie a
valorilor si legitimeaza existenta unei puteri.
 Dupa Karl Mannheim, ideologiile rationalizeaza interesele grupurilor
dominate , in timp ce utopiile exteriorizeaza aspiratiile inconstiente ale
grupurilor dominate. Ideologiile ar exercita o functie sociala de
legitimare si conservare a puterii si ordinii politice, utopiile -;o reactie
sociala de constatare si opozitie, in sensul ca isi imagineaza o ordine
sociala perfecta ce ar trebui instaurata. In analizele sale, K. Mannheim,
subliniaza ca atat ideologia, cat si utopia, prezinta fiecare in felul sau,
o imagine deformata sau iluzorie a realitatii sociale. Aceasta proiectie
care deriva din formele gandirii subiectului social nu are in sociologia
cunoasterii lui K. Mannheim “nici o intentie morala sau denigratoare”.

IDEOLOGIA
Etimologia notiunii de ideologie provine de la cuvantul grecesc "eidos"="imagine" si
"logos"="stiinta, disciplina, invatatura despre idei". Termenul modern de ideologie apartine lui
Destutt de Tracy care l-a creat si l-a pus in circulatia literaturii politice.
Intr-un memoriu adresat Institutului de stiinte si arte in 1796, Destut de Tracy considera
ideologia "stiinta despre idei".

Ideologia este un produs al realitatii sociale si al constiintei umane, a unei constiinte grevate de
anumite aspiratii, idealuri si mai ales de interese.

Perspectiva ideologiei
Inca din 1929, Karl Mannheim in lucrarea sa "Ideologie si utopie" luand in analiza teoria
marxista, ajunge la concluzia ca aceasta este o "falsa cunoastere, o utopie a secolului al XIX-
lea". In urma corelarii ideilor cu apartenenta de clasa, Karl Mannheim imparte elaboratele din
sfera ideologicului in ideologii si utopii. Prin ideologii, K. Mannheim intelege ideile, stilul de
gandire, legate de interesele grupurilor ce se afla la putere, idei care explica, justifica si prezinta
ca ceva rational un status-quo; utopia este un stimulent intelectual propovaduit de gruparile
oprimate care se ridica impotriva oranduirii stabilite.3

Un alt autor, politologul nord american Daniel Bell, pornind de la demersul lui K. Mannheim, de
la impartirea ideologiilor de catre acesta in conceptii particulare despre ideologii si concepti
totale despre ideologie, va da ideologiei politice o noua definitie si va incerca sa precizeze
destinul ei in epoca contemporana. Pornind de la aceasta definire si clasificare a ideologiei,
D.Bell ajunge sa sustina ca "marxismul este o ideologie si in aceasta calitate marxismul este o
religie seculara.

Rolul ideologiei

In societatile dictatoriale, totalitariste de genul celor fasciste si comuniste, ideologiile au fost

folosite in justificarea si legitimarea regimurilor politice aflate la putere, in politizarea, in
indoctrinarea stiintei si invatamantului, a gandirii si a constiintei umane, a societatii in ansamblul
ei.

Alta este, in schimb situatia, si rolul ideologiei in societatile democratice. Prin principiile si
valorile general-umane pe care sunt constituite si functioneaza, societatile democratice impun ca
o componenta de baza pluripartidismul si pluralismul politic si ideologic.

Tipuri de ideologii politice

Dupa modul cum se raporteaza si concep transformarile si schimbarile fenomenelor si proceselor
social-politice ale societatii , ideologiile politice se pot clasifica in:
1)ideologii politice conservatoare
au fost ideologiile fortelor politice aflate la putere si au urmarit cu orice chip si cu orice mijloace,
apararea, conservarea, justificarea si legitimarea randuielilor sociale existente, a vechilor
institutii social-politice, si a conceptiilor privind organizarea si conducerea vietii sociale.

2)ideologii politice revolutionare

vizau transformarea pana la inlocuirea unor sisteme social-politice perimate cu altele noi, bazate
pe alte principii si valori, chiar daca unele au fost numai niste constructii teoretice ideatice si
utopice, ele au existat inca din antichitate si feudalism.
Aceste tipuri de ideologii urmaresc schimbari profunde, esentiale de natura sociala, politica si
economica a societatii. Un asemenea tip de ideologie a fost liberalismul,

3)ideologii politice reformiste

Reformarea si restructurarea sistemelor social-politice, a constituit o permanenta a actiunii si
luptei sociale. Ca ideologii, ele s-au cristalizat in perioada interbelica si mai ales postbelica, dar
aceasta nu inseamna ca asemenea ideologii nu au fost prezente si in alte perioade istorice. Aceste
ideologii isi propun transformari economice, sociale si politice, in limitele aceluiasi sistem social
fara a-si propune inlocuirea, schimbarea acestuia, ci mai degraba dezvoltarea, perfectionarea si
"umanizarea" sa, asigurarea echitatii si dreptatii sociale, conditii si situatii egale pentru toti
membrii societatii.

4)ideologii politice extremiste, dictatoriale

Cele mai reprezentative tipuri de asemenea ideologii au fost fascismul si comunismul, care au
fundamentat respectivele regimuri politice si mai recente neofascismul, noua stanga si noua
dreapta.
5)ideologiile politice elitiste
Esenta acestor ideologii o constituie organizarea si conducerea societatii de catre o elita sociala,
de un grup, o clasa sau un partid, de persoane predestinate si inzestrate cu calitati deosebite,
extraordinare. Primele idei elitiste au aparut la Platon si Aristotel si mai tarziu la N. Machiavelli
si F. Nietzsche. Elitismul modern a avut ca fondatori pe Vilfred Pareto si Gaitano Mosca, Max
Weber.

6)ideologiile politice fundamentaliste

Sunt ideologii politice de esenta extremista, teroriste care isi justifica si legitimeaza actiunea si
conduita social-politica pe fundamente teologice, in numele unor sisteme religioase, cum ar fi
cazul islamismului si chiar crestinismului.
Functiile ideologiei

1.Functia de cunoastere si interpretare a realitatii politice

Este prima functie a oricarei ideologii, ea realizeaza contactul acesteia cu realitatea, cu
societatea.
2.Functia partinica-partizana
Continutul unei asemenea functii este determinat, impus de emitentul politic, a carei emanatie
este prin excelenta ideologia. Tinand genetic si functional de acesta, fiind produsul sau, ideologia
va reflecta si interpreta realitatea, va fundamenta si promova interesele acestuia, adica va fi
partinica, partizana.

3.Functia teoretica-explicativa
Orice ideologie, in demersul sau teoretic, isi propune sa explice si sa justifice pozitia si atitudinea
emitentului sau in societate, in raport cu puterea, obiectivele si scopurile sale urmarite. In situatia
ca emitentul sau se afla la putere, ea va legitima actiunile si politica acesteia, indiferent de
strategiile si mijloacele folosite, de rezultatele si eficienta acesteia.

Concept

Ceea ce transformă o idee în ideologie este conexiunea cu natura conflictuală a relaţiilor

economice şi sociale ce caracterizează procesul muncii.

Ceea ce se poate observa este că Marx nu face o distincţie clară între determinarea socială a
ideilor şi ideologie prin simplul fapt că nu indică în mod explicit care anume tip de determinare
socială conduce la gândirea ideologică.

Primul urmaş, Engels, a păstrat concepţia negativă despre ideologie. În fapt, el este creatorul
sintagmei atât de des vehiculată în ultimul secol şi jumătate, aceea că ideologia este “falsă
conştiinţă”.

Ideologie şi ştiinţă

Doi dintre principalii fondatori ai sociologiei, Max Weber şi Emile Durkheim, prin ideile lor în
privinţa genezei şi validităţii ideilor, au influenţat extrem de mult evoluţia non-marxistă a
ideologiei, primul ca inspirator al investigaţiei empirice de mai târziu din lumea academică
anglo-saxonă, al doilea ca înaintaş în analiza structurală.
Cel care îşi va pune amprenta cu putere asupra destinului conceptului de ideologie în secolul al
XIX-lea va fi Karl Mannheim, cel care “a elaborat prima, şi până în acest moment ultima, teorie
cuprinzătoare a ideologiei” . Ideologie şi utopie a fost publicată în 1929, Mannheim încercând să
realizeze o teorie complexă şi atotcuprinzătoare a ideologiei, încercând să extindă ideile lui
Marx. Teoria sa, pe care o va numi “sociologie a cunoaşterii”, urma să dezvăluie natura limitată
din perspectivă istorică a tuturor punctelor de vedere politice, oferind astfel teren pentru o
interpretare mai armonioasă, integrativă şi progresistă a politicii din acea vreme. În acest sens, el
scrie: “Ceea ce trebuie să demonstrăm, comparativ cu Iluminismul, este faptul că cele mai
generale definiţii şi categorii ale Raţiunii variază şi suferă un proces de alterare a sensului – o
dată cu toate celelalte concepte – în decursul istoriei intelectuale.

Atingem un nivel teoretic sau noologic ori de câte ori luăm în considerare nu doar conţinutul, ci
şi forma, şi acceptăm structura conceptuală a unui mod de gândire ca pe o funcţie a situaţiei de
viaţă a gânditorului” . În aceste condiţii, Mannheim deduce ca o concluzie că o teorie a
ideologiei se transformă în sociologie a cunoaşterii; cu alte cuvinte, ceea ce era odată
armamentul intelectual al unui partid devine metodă de cercetare în ştiinţele sociale. Sociologia
cunoaşterii stabileşte cadrul de investigare a relaţiei dintre structurile de gândire în continuă
mişcare şi situaţiile politice supuse schimbării.

Hannah Arendt va fi cea care va dezvolta, într-o manieră categorică şi impresionantă,

identificarea dintre totalitarism şi ideologie. În Originile totalitarismului , ea identifică
elementele totalitariste ce caracterizează întreaga gândire ideologică: • Ideologiile nu sunt atât
interesate de problema în sine, cât de procesul apariţiei şi dispariţiei, cu alte cuvinte de
explicarea totală a tuturor evenimentelor istorice; • Ideologiile insistă asupra unui “adevăr” aflat
dincolo de perceperea simţurilor obişnuite, o realitate accesibilă doar celor iniţiaţi de către ea; •

Mai departe ea afirmă: “O ideologie este aproape literal ceea ce indică denumirea: logica unei
idei. Subiectul ei principal este istoria, căreia i se aplică «ideea»; rezultatul aplicării nu este un
corpus de afirmaţii despre ceva care există, ci desfăşurarea unui proces aflat în permanentă
transformare. Ideologia tratează cursul evenimentelor ca şi cum acesta a urmat aceeaşi «lege» cu
expunerea logică a ideii sale. Ideologiile pretind cunoaşterea misterelor întregului proces istoric
– secretele trecutului, urzelile prezentului, nesiguranţele viitorului – datorită logicii inerente în
ideile acestora” .

Exponentul cel mai sofisticat al ideii că ideologia nu poate ajunge la nivelul unei ştiinţe, ci că
poate surprinde doar părţi sau aspecte ale unui sistem de idei sociale deformate sau exagerat
selective din punct de vedere ştiinţific este Karl R. Popper. El susţine o metodologie unificată a
ştiinţelor naturale şi sociale şi apelează la observarea empirică imediată pentru falsificarea
ipotezelor.

Înainte însă de a vorbi pe larg despre Karl Popper, câteva consideraţii de ordin general sunt
necesare. Din ceea ce am analizat până acum se poate trage concluzia şi că o ideologie nu poate
fi o teorie ştiinţifică, dar şi că, de multe ori, distincţia dintre una şi alta este foarte greu de făcut.
Totuşi, a accepta faptul că teoriile ştiinţifice sunt deschise către lumea reală, nu înseamnă a le
identifica cu ideologiile.

”Ştiinţa nu este şi nu a fost niciodată parte a unei culturi ideologice. Mai mult chiar, spiritul în
care operează ştiinţa este total opus ideologiei. În măsura în care ştiinţele sociale au fost reale
explorări intelectuale cu legi proprii de apreciere şi observare, deschise criticilor şi revizuirilor,
ele sunt opuse ideologiei.” EDWARD SHILS

Karl Raymund Popper

A încercat să argumenteze, în cadrul epistemologiei, că adevărul este scopul ştiinţei, filosofia sa

nefiind orientată spre surprinderea de esenţe, nu caută să definească lumea sau să o “descrie” în
esenţa sa, ci mai degrabă fiind orientată spre rezolvarea de probleme .

Ceea ce a apărut suspect de la început la aceste din urmă teorii era că susţinătorii lor găseau
foarte uşor fapte care “verifică” sau “confirmă” teoria. Concluzia evidentă este că numai teoriile
care ne permit să formulăm predicţii sau postdicţii bine determinate vor putea fi considerate
drept teorii ştiinţifice. Teoriile ştiinţifice nu pot fi demonstrate, ci doar falsificate. Noi nu trebuie
să luptăm pentru acumularea adevărurilor, ci pentru îndepărtarea falsului.
”Ideologia are o funcţie cvadruplă: ea este instrument al puterii, mecanism de apărare împotriva
informaţiei, pretext de a te sustrage moralei, abrogând răul cu bună ştiinţă şi mijloc de a anula
criteriul experienţei, adică de a elimina criteriile de reuşită şi eşec.” J.-F. REVEL

Sfârşitul ideologiilor?

Această temă este una la modă, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori
influenţi, de la Daniel Bell la Raymond Aron şi de la Seymour Martin Lipset la Francis
Fukuyama, au făcut ca discuţia despre un sfârşit al ideologiilor să fie pe agenda de lucru în
mediul universitar şi academic.

Câteva adevăruri banale şi simple sunt subliniate de către Paul Ricoeur, în ultima secţiune din
volumul Eseuri de hermeneutică, intitulată “Ideologie, utopie şi politică” . Pornind de la un citat
aristotelic din prologul Eticii Nicomahice în care stagiritul vorbeşte despre pluralitatea
nivelurilor de ştiinţificitate, Paul Ricoeur caută să dea o conotaţie pozitivă temenului de
ideologie. Mai mult decât atât, reuşeşte să argumenteze într-o manieră convingătoare ceea ce
aminteam mai sus – că între ideologie şi om, ca fiinţă socială, este o legătură greu de rupt. Astfel
ideologia nu poate să dispară atâta vreme cât un grup social are nevoie “de a-şi da o imagine de
sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca şi a se pune în scenă” . Apoi,
filosoful francez arată că ideologia este o teorie a motivaţiei sociale, şi fiind simplificatoare şi
schematică, face posibilă existenţa unei viziuni de ansamblu nu numai asupra grupului, ci şi
asupra istoriei şi a lumii. Ceea ce subliniază Ricoeur este nevoia de ideologie, faptul că ea este
un cod interpretativ în care oamenii sunt nevoiţi să trăiască prin însăşi constrângerile societăţii.

Ideologia si utopia: 2 expresii ale imaginarului social – PAUL RICOEUR

Un studiu interesant este cel asuprei imaginarului social sau cultural nu este simplu ci dublu.El
operează când sub forma ideologiei, când sub forma utopiei.Definim ideologia drept un concept
ce se amestecă cu credinţa, contribuind la un soi de domesticire a amintirii.Funcţia justificatoare
contaminează etica, religia şi chiar ştiinţa.Habermas a pus în evidenţă, în una dintre scrierile sale
cele mai cunoscute, caracterul ideologic al reprezentării ştiinţifice şi tehnologice pe care o dăm
asupra realităţii.Întreg sistemul gândirii noastre este transmutat într-o credinţă colectivă sustrasă
criticii.Totdeauna un grup îşi reprezintă propria sa existenţă prin intermediul unei imagini de sine
idealizate.

Putem vorbi despre utopie atunci când ideologia constituie o interpretare a vieţii reale.Afirmăm
că prin ideologie se grupul crede în propria sa identitate.Funcţia utopiei este atunci să proiecteze
imaginaţia în afara realului.Acesta este sensul prim al utopiei.

Dacă ideologia apără şi conservă realitatea, utopia o pune în chestiune în mod esenţial.Utopia
este un exerciţiu al imaginaţiei pentru a concepe un „altfel decât ceea ce este” al socialului.Istoria
ne arată că nici un domeniu al vieţii în societate nu este scutit de utopie; ea este visul unui alt
mod de existenţă familială.Unitatea fenomenului utopic rezultă din funcţia lui ci nu din conţinut.

Ceea ce pune utopia în fiecare din compartimentele vieţii sociale este modul de a exercita
puterea: puterea familială, religioasă, economică, socială, politică, culturală.De altfel Karl
Mannheim, in cartea sa faimoasă Ideologie şi Utopie,aşa definise utopia:o distanţare între
imaginar şi real care constituie o ameninţare pentru stabilitatea si permanenţa acelui real.

Mai degrabă decât să origineze fenomenul utopic de la Thomas Morus, cel care a inventat
cuvântul, el preferă să plece de la Thomas Munzer.Cu Thomas Muzer, ea reprezintă revendicarea
majoră a unei realizări.Utopia vrea să fie o eshatologie realizată.Chiar în momentul în care utopia
generează puteri, ea anunţă tiranii viitoare care riscă să fie mai rele.Utopia ne face să sărim
aiurea.În timp ce patologia ideologiei constă în afinitatea sa pentru iluzie, disimulare, minciună,
patologia utopiei constă într-o nebunie inversă.Acolo unde ideologia consolidează ceea ce
tânărul Marx numea viaţa reală, praxis, utopia duce la pierderea realului însuşi în favoarea unei
scheme perfecţioniste.Utopia menţine distanţa între speranţă şi tradiţie.

Ideologia şi utopia sunt figuri ale imaginaţiei reproductive şi productive.Putem ajunge într-un
punct unde ideologia şi utopia sunt complementare nu doar datorită paralelismului lor, dar şi
datorită schimburilor lor reciproce.