Grecia Antică

Politica
Introducere 

Grecia a fost guvernată de tirani – dar nu de tirani în sensul modern al cuvântului. Cetăţile-state ale
faimoaselor lor regate ne-au furnizat modelul modern al unui guvern democratic.

Cetăţile-state
Grecia Antică nu era un stat unitar, ci o grupare de cetăţi-state care se autoguvernau. De fapt, cuvântul
modern “politică” provine chiar din “polis”, care în greacă înseamnă “cetate-stat”. Aceste cetăţi au înflorit
în perioada arhaică (c. 800 î.e.n. – 300 î.e.n.), fiind întemeiate pe principiul cetăţenesc, cu diferite
drepturi şi privilegii pentru cetăţenii de sex masculin sau feminin, pentru copii, pentru rezidenţii străini
sau pentru sclavi. Toţi cetăţenii de sex masculin, oricât de săraci ar fi fost, aveau drepturi politice. Trei
dintre cele mai puternice cetăţi-state erau Atena, Sparta şi Corintul. Cea mai importantă dintre acestea
era Atena, locul de naştere al culturii şi democraţiei, o cetate celebră în toată lumea antică pentru
frumuseţea sa.

Sparta, situată în Peloponez, în sudul Greciei, era marea rivală a Atenei. Sparta era o putere militară de
temut, având cea mai bună infanterie din lumea grecească. Acest lucru nu este deloc surprinzător, având
în vedere că toţi băieţii spartani erau luaţi de lângă mamele lor la vârsta de numai şapte ani, pentru a
face timp de 13 ani o instrucţie militară extrem de dură. Spartanii nu puneau preţ pe cultură sau
frumuseţe, ducând în schimb o existenţă “spartană”, bazată pe simplitate şi răbdare.
Corintul şi-a clădit prosperitatea datorită meşteşugarilor săi şi comerţului pe mare. Era cunoscut în
întreaga lume antică drept un centru al luxului, un loc de recreere pentru cei bogaţi, care se înghesuiau
să le viziteze pe prostituatele-preotese de la Templul Afroditei.

Sisteme de guvernare
Înainte de naşterea democraţiei, cele mai multe cetăţi-state erau conduse ca aristocraţii – cuvânt care în
greaca veche însemna “domnia celor mai buni”. Puterea era împărţită de un cerc restrâns de bărbaţi din
familiile nobile.

Spre anul 600 î.e.n. însă, a apărut clasa de mijloc. Comerţul le adusese mai multă prosperitate celor din
această clasă, iar progresele militare le confereau mai multă putere, făcându-i să dorească să participe la
guvernare. În anumite oraşe, inclusiv în Corint, clasa de mijloc s-a revoltat şi i-a înlăturat pe aristocraţi,
în favoarea unor dictatori care au devenit cunoscuţi sub numele de “tirani”. În alte oraşe, schimbările s-
au produs în moduri mai paşnice, căci aristocraţii au permis clasei de mijloc să facă parte din consiliile
cetăţilor. Aceste regimuri au devenit cunoscute sub numele de “oligarhii”, adică “domnia celor puţini”.
Cea mai ferventă oligarhie de acest tip era Sparta.
Locuitorii Atenei au avut însă o altă idee. La sfârşitul anilor 500 î.e.n., aici s-a născut prima democraţie –
“domnia poporului”. Influenţele acestei revoluţii s-au făcut simţite în toată lumea antică, ajungând să
dăinuie până în zilele noastre. Nu exista un conducător unic, ci o adunare cetăţenească alcătuită din
cetăţeni de sex masculin, care se întruneau de 40 de ori pe an pentru a vota deciziile de stat. Cei care
stabileau programul întrunirilor şi puneau în aplicare decretele erau membrii unui consiliu alcătuit din 500
de oameni, aleşi prin tragere la sorţi să îndeplinească această funcţie timp de un an.
Tiranii
Pentru vechii greci, termenul de “tiran” nu implica neapărat acte de
cruzime sau abuzuri în funcţie, ci denumea, pur şi simplu, un uzurpator
care deţinea puterea supremă. Conducătorii pe care îi cunoaştem acum
sub numele de “tirani” erau un grup de indivizi care au preluat
conducerea în multe dintre cetăţile-state greceşti în timpul revoltelor
clasei de mijloc, în secolele VI şi VII î.e.n. În multe cazuri, aceştia
doreau o viaţă mai bună pentru oamenii de rând, asumându-şi
programe ambiţioase de construcţii publice, pentru a oferi locuri de
muncă şi mai multe facilităţi cetăţenilor săraci.

Unii dintre cei mai cunoscuţi tirani au fost Cypselus (şi ulterior fiul său
Periandru) din Corint, Cleistenes din Sicyon, Pheidon din Argos,
Polycrate din Samos şi Pisistratus cu fiul său Hippias din Atena. Fântâna din Pirene, Corint,
locul de baştină al lui
Totuşi, domnia acestor tirani era nesigură, iar aceştia erau în
Cypselus şi al fiului său
permanenţă ameninţaţi de aristocraţia care îşi dorea cu ardoare să
Periandru.
preia din nou controlul, adesea cu ajutorul aliaţilor săi, puternicii
spartani. În anul 510 î.e.n., trupele spartane l-au alungat de la putere
pe Hippias, unul dintre ultimii tirani. Ironic a fost însă faptul că, în loc să asigure reîntoarcerea la putere
a aristocraţiei, această manevră nu a făcut decât să pregătească apariţia primei democraţii.

Zeii si eroii
Zeii şi eroii care populează lumea miturilor şi legendelor greceşti

Zeus
Puternicul Zeus era stăpânul tuturor zeilor greci, cel care împărţea dreptatea divină. El era stăpân
absolut al Cerurilor, iar fraţii săi Poseidon şi Hades stăpâneau lumea mărilor şi respectiv lumea
subterană. Zeus ţinea în mână un mănunchi de fulgere, simbol al puterii sale şi al asocierii cu vremea.
Zeus trăia pe Muntele Olimp cel veşnic înconjurat de nori, de unde urmărea viaţa oamenilor,
amestecându-se adesea în treburile lor. Era un zeu cu barbă, puternic şi viguros, tată a mulţi copii –
născuţi atât de soţia sa Hera, cât şi în urma aventurilor sale cu multe femei muritoare. Nu toate aceste
femei îi acceptaseră favorurile de bunăvoie; adesea şi ele, şi copiii lor erau nevoiţi să sufere răzbunarea
geloasei Hera.

Apollo
Apollo, fiul al lui Zeus, era un tânăr superb, care purta în mână un arc sau o liră. El întruchipa idealul
clasic al frumuseţii masculine. Era zeul poeziei, muzicii, dansului şi gândirii intelectuale, dar şi al
medicinei, păstorilor şi colonizatorilor. De asemenea, el le dezvăluia muritorilor viitorul şi voinţa lui Zeus
prin intermediul oracolelor umane. Templul său din Delfi era cel mai important centru religios din lumea
greacă. Nu era de mirare, având în vedere frumuseţea sa fizică, faptul că Apollo avea numeroase
aventuri, cu persoane de ambele sexe. Singura care i-a respins iubirea a fost Cassandra. Ca să se
răzbune, el i-a dat puterea de a prevesti dezastrele, dar s-a asigurat că nimeni nu avea să creadă
vreodată prezicerile ei.

Atena
Zeiţa-fecioară Atena era protectoarea cetăţii Atenei, unde era venerată în Parthenon. Atena era zeiţa
înţelepciunii, iar sfaturile sale i-au ajutat pe eroii greci Hercule, Odiseu şi Perseu să traverseze cu bine
încercările grele la care au fost supuşi. Atena era şi zeiţa războiului, dar, spre deosebire de Ares, care
întruchipa nebunia şi forţa distrugătoare a războiului, Atena reprezenta aspectele mai intelectuale ale
acestuia – strategia, disciplina, apărarea. Atena nu a fost născută de o femeie, ci a ieşit din fruntea
tatălui său Zeus, în chip de zeiţă matură, complet îmbrăcată şi echipată de luptă, după ce Zeus o
înghiţise pe mama sa Metis, care era însărcinată. Atena avea şi o latură mai blândă, fiind zeiţa
meşteşugurilor şi cea care a inventat torsul şi ţesutul.

Afrodita
Superba Afrodita era zeiţa iubirii, a sexului, a regenerării şi a frumuseţii trupeşti. Legenda spune că s-a
născut pe insula Cipru, iar frumuseţea ei a inspirat artiştii din toate timpurile: celebra Venus din Milo este
o Afrodită sculptată în secolul II î.e.n., pe celebra insulă grecească Melos. Afrodita este strâns legată de
ideea de plăcere sexuală, fiind protectoarea prostituatelor. Deşi era soţia zeului-fierar Hefaistos, a avut
numeroşi iubiţi, atât zei, cât şi muritori de rând. A avut aventuri cu Adonis şi Anchise, cu care l-a
conceput pe eroul Eneas. Băiatul-zeu Eros era copilul Afroditei cu Ares, iar Hermafroditus, copilul ei cu
Hermes, s-a contopit într-un singur trup cu nimfa Salmacis, numele său dând astfel naştere termenului
“hermafrodit”.

Hercule
Puternic şi curajos, Hercule a fost cel mai popular dintre toţi eroii greci. Fiu al lui Zeus şi al Alcmenei, o
prinţesă miceniană, Hercule a fost năpăstuit toată viaţa de răzbunătoarea soţie a lui Zeus, Hera. Ea a
trimis o harpie să îi întunece minţile, făcându-l pe Hercule să îşi ucidă soţia şi copiii. Disperat să facă
penitenţă şi să fie iertat, el a îndeplinit celebrele sale 12 munci, care îi cereau să ucidă monştri hidoşi sau
să recupereze premii greu de găsit. Tăria sa de caracter i-a determinat pe primii creştini să îl considere
pe Hercule un predecesor al lui Iisus Hristos. Hercule a murit în chinuri, deoarece soţia sa i-a dat o
cămaşă îmbibată în otravă, crezând că astfel îşi va asigura pentru totdeauna dragostea şi fidelitatea lui.
După moarte însă, s-a înălţat pe Muntele Olimp, devenind el însuşi zeu.
Ahile
Eroul Ahile apare în poemul epic al lui Homer, Iliada, care istoriseşte încercările prin care a trecut acesta
în timpul războiului troian, fiind un mare războinic, însă şi un om plin de cusururi. Când mânia şi orgoliul
rănit l-au determinat să refuze să îşi conducă oamenii în luptă, prietenul său Patrocle i-a luat locul şi a
fost ucis. Mânios şi însetat de răzbunare, Ahile l-a măcelărit pe eroul troian Hector, ştiind că acestuia i se
prevestise că îşi va provoca astfel propria moarte. Ahile a fost ucis la rândul său de săgeata otrăvită a lui
Paris, ghidată de Apollo pentru a-l atinge în călcâi, singurul său loc vulnerabil, căci mama sa îl cufundase
în râul Styx când era mic, pentru a-l face nemuritor şi invincibil. Pentru greci, Ahile reprezenta codul
comportamentului eroic - decizia de a alege gloria în locul unei vieţi îndelungate.

Tezeu
Tezeu, celebrul războinic şi erou atenian, este cel mai bine cunoscut pentru că l-a ucis pe Minotaur, o
bestie feroce pe jumătate om şi pe jumătate taur, care trăia sub palatul regelui Minos din Knossos. Tezeu
s-a ascuns într-un grup de tineri atenieni care urmau să fie oferiţi ca jertfă monstrului, pe care apoi l-a
măcelărit vitejeşte. După aceea a reuşit să găsească ieşirea din labirint folosind un fir pe care i-l dăruise
fiica regelui Minos, Ariadna. Din păcate, la întoarcerea sa în Atena, a uitat să ridice pe catargul corăbiei o
pânză albă, aşa cum îi promisese tatălui său, regele Egis, în caz că se va întoarce teafăr şi nevătămat.
Văzând o pânză neagră ridicată pe catargul corăbiei şi presupunând că Tezeu a murit, Egis s-a aruncat
de pe stânci în valurile mării, care de atunci a căpătat numele de Marea Egee.

Perseu
Perseu înseamnă “distrugătorul”, iar acest erou mitic, fiu al lui Zeus, s-a ridicat întru totul la înălţimea
numelui său. Regele Polidecte, peţitorul deloc binevoitor al mamei sale, l-a trimis într-o misiune aparent
fără sorţi de izbândă, cerându-i să îi aducă ofrandă capul Meduzei, cea mai temută dintre cele trei
Gorgone, surorile care puteau împietri cu privirea lor orice muritor. Purtând un coif care îl făcea invizibil
şi sandale înaripate, Perseu a reuşit să se furişeze în preajma Meduzei, ghidându-se numai după reflexia
acesteia în scutul lui strălucitor, fără a o privi direct. Apoi i-a tăiat capul şi l-a aruncat într-un sac.
Întorcându-se acasă, ca să o salveze pe mama sa, a folosit acest cap pentru a-i transforma în stană de
piatră pe Polidecte şi pe toţi credincioşii acestuia.
Jocurile  Olimpice
Jocurile Olimpice au fost fondate în Grecia antică cu peste 2500 de ani în urmă şi chiar şi în zilele noastre
au rămas o sărbătorire a performanţele sportive extraordinare.

Originile
Deşi asociem Jocurile Olimpice cu sportul, iniţial aceste Jocuri erau în Grecia Antică un festival religios
închinat lui Zeus. Legenda spune că Jocurile au fost fondate de Hercule, care a plantat un măslin din
ramurile căruia se împleteau cununile oferite învingătorilor.

Primele Jocuri Olimpice au avut loc în anul 776 î.e.n., cu un unic eveniment: o cursă de alergare de
aproximativ 200 metri numită “Stadion”, de unde şi cuvântul “stadion” pe care îl folosim astăzi. Jocurile
au fost organizate de atunci o dată la fiecare patru ani, iar perioada de timp dintre două întâlniri era
cunoscută sub numele de Olimpiadă.

Jocurile au fost luate atât de mult în serios de către greci, încât pe durata Jocurilor Olimpice orice
războaie încetau şi se derulau armistiţii atent supervizate. Chiar şi în timpul Războaielor Peloponeziene,
inamicii se adunau laolaltă şi se întreceau umăr la umăr în competiţiile sportive. Singurii care au încălcat
vreodată un asemenea armistiţiu au fost spartanii, cărora drept pedeapsă li s-a interzis participarea la
Jocurile Olimpice din anul 420 î.e.n.

Olympia
Jocurile Olimpice erau organizate într-un sanctuarium anume construit, complexul sportiv aflat în vestul
Peloponesului şi numit Olympia. Acesta nu a fost niciodată cu adevărat un oraş, neavând cetăţeni sau o
formă de guvernare. Era un simplu loc prosper, cu restaurante, o sală de întruniri şi diverse oportunităţi
de cazare şi, desigur, spaţii generoase destinate sportului, între care se numără un stadion de 40 000
locuri, un hipodrom pentru cursele de cai şi o sală de sport de dimensiuni apreciabile.

În centrul Olympiei se afla o zonă sacră, denumită Altis, în inima căreia se ridica un templu absolut
uluitor care adăpostea o magnifică statuie a lui Zeus. Cu o înălţime de peste 12 metri, construită de
marele sculptor Phidias, aceasta era una dintre cele şapte minuni ale lumii antice.

Chiar şi în prezent, flacăra olimpică este aprinsă tot de la Templul Herei, din Olympia, înainte de a-şi
începe călătoria în jurul lumii.

Evenimentele
Competiţiile olimpice erau deschise tuturor cetăţenilor de sex masculin. Sportivii participanţi apăreau cu
trupurile complet goale. De altfel, din cuvântul grecesc “gol” (‘gymnos’) provine ‘gymnasium’. Femeilor le
era interzis cu maximă stricteţe să urmărească aceste jocuri, iar participarea lor la întreceri era cu
desăvârşire exclusă.

De la o întâlnire de o singură zi, cu o singură cursă, până în anul 471 î.e.n., Jocurile Olimpice evoluaseră,
ajungând să cuprindă 10 evenimente, derulate pe o perioadă de peste cinci zile. Pe lângă cursa de
alergare, evenimentele sportive incluse erau lupte corp la corp, box, curse de cai (atât călare, cât şi cu
care de luptă), aruncarea discului şi a suliţei, precum şi un tip de săritură în lungime, pe muzică. Mai
exista şi un pentatlon, alcătuit din probe de sărituri, alergare, aruncarea suliţei, a discului şi lupte corp la
corp. Un alt eveniment era pankration-ul, o combinaţie violentă de lupte corp la corp şi box, în care
practic nu existau nici un fel de reguli, iar învingătorul era primul luptător care se recunoştea învins.

Jocurile Olimpice se încheiau cu o cursă de alergare bizară şi extenuantă, în care participanţii alergau
îmbrăcaţi în costume complete de armură
Evoluţia
Popularitatea Jocurilor Olimpice a dăinuit în întreaga lume antică, mult după prăbuşirea Imperiului Grec.
Dar în anul 393 e.n., când a avut loc cea de-a 293-a Olimpiadă, deci la 1170 ani după prima ediţie a
Jocurilor Olimpice, Jocurile au fost interzise de către împăratul roman Theodosius I, care declarase ilegală
orice formă de adorare a idolilor în sanctuare.

Abia în anul 1896 Jocurile Olimpice au reapărut, datorită eforturilor unui tânăr aristocrat francez, baronul
Pierre de Coubertin, ajutat de grecul Dimitrios Vikelas. Primele Jocuri Olimpice moderne s-au derulat la
Atena. Au participat 13 ţări, care s-au întrecut în 43 evenimente din nouă sporturi diferite. Pentru prima
dată a fost inclus atunci şi maratonul ca probă. Această cursă comemorează victoria atenienilor asupra
perşilor, când solul Philippides a alergat de pe câmpiile Maratonului până la Atena, pentru a duce vestea
victoriei.