Sunteți pe pagina 1din 13

Teorii moderne asupra Universului

Universul nu este static ci în mişcare

Galaxiile sunt împrăştiate în Univers şi se află în mişcare, iar


stelele vizibile apar împrăştiate pe tot cerul nopţii, dar ele sunt
concentrate mai mult într-o bandă pe care o numim galaxia
Calea Lactee si care are formă de disc. Soarele nostru se află la
o distanţă de opt minute-lumină faţă de Pământ.

În 1922, pornind de la ecuaţiile lui Albert Einstein,


matematicianul rus Alexander Friedmann înainta posibilitatea
potrivit căreia Universul ar fi, de fapt, dinamic, şi nu static,
cum se considera până la acel moment. Doi ani mai târziu,
astronomul american Edwin Hubble consolida această ipoteză
şi descria Universul ca fiind în continuă extindere. Hubble a
fost, de altfel, primul care a descoperit că există şi alte galaxii.
Aceste descoperiri l-au ajutat pe fizicianul şi preotul catholic
belgian Georges Henri Lemaître să-şi definitiveze „ipoteza
atomului preistoric“. Deşi recunoscut ca întemeietor al teoriei
cosmologice a Big Bangului, Lemaître nu este însă şi
„părintele“ acestei denumiri. Cel care a decis să dea acest
nume exploziei de acum aproximativ 15 miliarde de ani a fost
astronomul englez Fred Hoyle, în 1950. Fizicianul ruso-
american George Gamow şi asistenţii săi au lansat ideea
potrivit căreia începuturile universului ar fi stat sub semnul
unei explozii incandescente de materie şi energie. Gamow era
primul care ajungea la concluzia că unele elemente chimice din
Universul de azi provin din primele timpuri ale formării
acestuia.

Imaginea modernă a Universului este de dată recentă. La


inceputul secolului XX, astronomul american Edwin Hubble a
demonstrat că galaxia noastră nu este singură, ci in Univers
exista deci numeroase galaxii cu întinderi vaste de spaţiu gol
între ele. Edwin Hubble a găsit si o modalitate de a calcula
distantele pana la stelele din alte galaxii, in funcţie de
strălucirea lor aparenta si de luminozitatea lor (cât de multă
lumină radiază). In acest mod el a reuşit sa calculeze
distanţele până la câteva galaxii diferite. Galaxia noastră este
doar una din cele câteva sute de miliarde de galaxii care se pot
vedea cu telescoapele moderne, fiecare galaxie având câteva
sute de miliarde de stele.

Galaxia (spirală) Andromeda

Galaxiile din Univers sunt în principal de două tipuri şi anume


spirală şi eliptice. Noi trăim într-o galaxie de tip spirală, care
se roteşte lent şi care are aproximativ o sută de mii de ani
lumină în diametru şi o mie de ani lumină grosime. Stelele din
braţele sale spirale se rotesc în jurul centrului galaxiei o dată
la fiecare câteva sute de milioane de ani. Soarele sistemului
nostru solar este doar o stea galbenă, de dimensiune medie,
aflată lângă marginea interioară a unuia dintre braţele spirale.

Stelele sunt atât de îndepărtate de noi încât ne apar


doar ca puncte de lumină, noi neputând observa dimensiunile
sau forma lor. Spre exemplu, steaua cea mai apropiată, numită
Proxima Centauri, se află la o distanţă de aproximativ patru
ani-lumină, adică lumina care vine de la ea are nevoie de patru
ani pentru a ajunge la Pământ.

Newton a descoperit că dacă lumina Soarelui trece


printr-o prismă de sticlă, ea se descompune în culorile sale
componente (spectrul său) ca într-un curcubeu. Dacă focalizăm
un telescop pe o stea sau pe o galaxie, se poate observa în
mod asemănător spectrul luminii acelei stele sau galaxii. Stele
diferite au spectre diferite, dar strălucirea relativă a diferitelor
culori este întotdeauna aceeaşi, întocmai ca în spectrul luminii
emise de un corp incandescent. De fapt, lumina emisă de un
corp incandescent are un spectru caracteristic care depinde
numai de temperatura sa (spectru termic). Aceasta înseamnă
că putem afla temperatura unei stele din spectrul luminii sale.

La începutul secolului XX, când astronomii au început să


analizeze spectrele stelelor din alte galaxii, au descoperit că
erau aceleaşi seturi caracteristice de culori lipsă ca şi la stelele
din galaxia noastră şi aproape toate spectrele erau deplasate
spre capătul roşu cu aceeaşi cantitate relativă. Pentru a
înţelege implicaţiile acestei observaţii remarcabile, trebuie să
înţelegem efectul Doppler. Aşa cum am văzut lumina vizibilă
constă în fluctuaţii ale undelor electromagnetice, iar Lungimea
de undă (distanţa de la un vârf al undei la următorul vârf)
corespunzătoare luminii , este extrem de mic ,intervalul ei fiind
cuprins intre a patruzecea parte si a saisprezecea mie dintr-un
centimetru.

Undă – Lungimea de undă

Diferitele lungimi de undă ale luminii, reprezintă ceea ce ochiul


uman vede ca diferite culori, lungimile de undă mai mari
(corespunzătoare frecvenţelor joase) apărând la capătul roşu
al spectrului luminii şi lungimile de undă mai mici
(corespunzătoare frecvenţelor înalte) la capătul albastru. Să
presupunem acum o sursă de lumină aflată la distanţă
constantă faţă de noi, spre exemplu o stea din galaxia noastră,
care emite unde de lumină cu frecvenţă constantă (lungime de
undă constantă). Evident, frecvenţa undelor pe care le
recepţionăm va fi aceeaşi cu frecvenţa la care sunt emise
(întrucât câmpul gravitaţional al galaxiei nu ar fi suficient de
mare pentru a avea un efect semnificativ). Să ne imaginăm
acum că sursa de lumină presupusă începe să se mişte spre
noi. Când steaua va emite următorul maxim al undei ea va fi
mai aproape de noi astfel încât timpul necesar maximului
undei să ajungă la noi este mai mic şi prin urmare numărul de
unde pe care îl vom recepţiona în fiecare secundă (adică
frecvenţa) va fi mai mare decât atunci când steaua era
staţionară. În acelaşi mod, dacă presupunem că steaua se
îndepărtează de noi, frecvenţa undelor pe care le recepţionăm
va fi mai mică. Prin urmare, în cazul luminii, aceasta înseamnă
că stelele care se depărtează de noi vor avea spectrul deplasat
spre capătul roşu (corespunzător frecvenţelor joase) iar stelele
care se mişcă spre noi vor avea spectrul deplasat spre albastru
(corespunzător frecvenţelor înalte). Această relaţie între
frecvenţă şi viteză, se numeşte efectul Doppler-Fizeau în cazul
undelor electromagnetice. Observarea efectului Doppler în
cazul undele sonore, reprezintă o experienţă de fiecare zi. Spre
exemplu dacă ascultăm zgomotul produs de o maşină care
trece pe stradă, atunci când maşina se apropie de noi motorul
său are zgomotul mai ascuţit (corespunzător unei frecvenţe
mai înalte ale undelor sonore) şi apoi când maşina trece de noi
şi se îndepărtează, zgomotul produs de motor este mai grav
(corespunzător unei frecvenţe mai joase ale undelor sonore).
Comportarea tuturor undelor electromagnetice este similară.
Radarele poliţiei rutiere utilizează efectul Doppler-Fizeau
pentru a măsura viteza autovehiculelor, măsurând frecvenţa
impulsurilor undelor radio reflectate de acestea.

Edwin Hubble a observat că majoritatea spectrelor galaxiilor


erau deplasate spre roşu şi doar foarte puţine spre albastru.
Această descoperire a fost surprinzătoare întrucât însemna că
majoritatea galaxiilor se îndepărtau de noi şi nu se mişcau la
întâmplare prin Univers, confirmând astfel ideea a unui
Univers sferic aflat în mişcare de expansiune, susţinută şi de
Sfântul Ioan Damaschin in sec al VII-lea, care afirma:“Toţi care
au spus că cerul este sferic susţin că el se depărtează în chip
egal de la pământ şi în sus şi în lături şi în jos”. căci “numai
Dumnezeirea este nemişcată, mişcând toate prin mişcarea
sa”. În 1929 Hubble a făcut surprinzătoarea descoperire că
mărimea deplasării spre roşu a spectrului unei galaxii nu este
întâmplătoare ci este direct proporţională cu distanţa galaxiei
faţă de noi. Cu alte cuvinte, cu cât galaxia este mai
îndepărtată de noi cu atât se depărtează mai repede (teorema
lui Hubble.)
Expansiunea Universului. Expansiunea spaţiu-timpului.
Deplasarea galaxiilor

Însă această deplasare mai rapidă nu se datorează vitezei,


întrucât viteza de deplasare a galaxiilor în univers este
aceeaşi, ci se datorează faptului că spaţiul-timpul este cel care
se extinde (cu o rată constantă). Deci galaxiile nu se
deplasează într-un spaţiu-timp preexistent, ci insuşi spaţiu-
timpul se extinde, datorită expansiunii Univesul (în
Dumnezeu). Este întocmai ca o minge sferică pe suprafaţa
careia sunt pictate buline la distante egale. Când umflăm
mingea (cu o rata constantă în timp) distanta dintre oricare
doua pete va creste (proporţional cu distanţa), întrucît
suprafata mingii se extinde (cu o rată constantă). Astfel, cu cat
bulinele sunt mai departate unele de altele, distanta dintre ele
va creşte mai mult, deci noi avem impresia ca viteza de
deplasare a bulinelor unele faţă de altele, este cu atât mai
mare cu cât ele sunt mai departate unele faţa de altele (figura
2.4.3). Întocmai se întampla şi în Univers, întrucât putem face
analogie intre suprafaţa mingii şi spaţiu-timp precum si intre
bulinele de pe suprafaţa mingii si galaxiile din Univers.

Această descoperire a demonstrat că Universul este în


expansiune iar distanţa dintre galaxii creşte continuu. Totuşi
lumina pe care o vedem de la galaxiile îndepărtate le-a părăsit
acum milioane de ani şi in cazul obiectelor cele mai
îndepărtate pe care le vedem, lumina l-ea părăsit acum opt
miliarde de ani. Deci când privim Universul, îl vedem aşa cum a
fost în trecut.

Descoperirea expansiunii uniforme a Universului a fost una din


marile revoluţii intelectuale ale secolului douăzeci, confirmând
astfel Teoria Relativităţii si implicit începutul Universului la
singularitatea Big bang.

Teoria relativităţii si mai apoi descoperirile lui Hubble au


demonstrat că Universul este limitat, el are un început la Big
bang şi este în mişcare. Se consideră că Universul încă se află
în mişcare de expansiune dupa marea explozie Big bang, insa
in cele din urma, gravitaţia va opri expansiunea Universului şi
contractarea intr-un Big Crunch.
La începutul secolului XX, cu câţiva ani înainte de descoperirea
lui Hubble ca Universul este in expansiune, fizicianul şi
matematicianul rus Alexander Friedmann a oferit o explicaţie
pentru un Univers nestatic pe baza teoriei relativităţii.
Friedmann a emis două ipoteze despre Univers: că Universul
arată identic în orice direcţie privim şi că acest lucru ar fi
adevărat în orice loc din Univers am privi. Prima ipoteză că
Universul arată la fel în orice direcţie este valabilă doar dacă
privim Universul la scară mare şi ignorăm diferenţele la scară
mică, galactică.

În 1965, doi fizicieni americani de la Bell Telephone


Laboratories, au descoperit din greşeală că ipoteza lui
Fridemann este adevărată, în timp ce testau un detector foarte
sensibil la microunde. Microundele, ca şi lumina, sunt unde
electromagnetice dar au o lungime de undă de aproape un
centimetru. Cei doi fizicieni au descoperit că detectorul lor
capta mai mult zgomot decât ar fi trebuit, iar zgomotul nu
părea să vină dintr-o direcţie anume, ci era acelaşi în orice
direcţie, astfel că el trebuia să provină din afara atmosferei.
De asemenea, zgomotul era acelaşi ziua şi noaptea, în tot
timpul anului, chiar dacă Pământul se rotea în jurul axei sale şi
se mişca pe orbită în jurul Soarelui. Aceasta a arătat că
radiaţia trebuia să vină de dincolo de sistemul nostru solar şi
chiar de dincolo de galaxia noastră, deoarece ar fi variat cu
mişcarea Pământului. Această descoperire remarcabilă a
confirmat ipoteza lui Friedmann că Universul este acelaşi la
scară mare, în orice direcţie am privi.

Universul timpuriu trebuie să fi fost extrem de dens şi


incandescent şi putem vedea încă strălucirea Universului
timpuriu, deoarece lumina unor galaxii foarte îndepărtate
ajunge abia acum la noi. Totuşi, datorită expansiunii
Universului, spectrul acestei lumini primare ar trebui să fie
atât de mult deplasat spre roşu încât el ar părăsi domeniul
vizibil al undelor electromagnetice şi ne-ar apărea în prezent în
domeniul microundelor. Fizicienii de le Bell Telephone
Laboratories captaseră deci această radiaţie de microunde
care indică că Universul trebuie să fi fost mult mai dens în
trecut, confirmând astfel această teorie. Ştim că orice corp
aflat deasupra temperaturii de zero absolut (zero Kelvin, când
practice încetează orice mişcare), emite unde datorită mişcării
electronilor din interiorul corpului. Cei doi cercetători de la Bell
Laboratories, Penzias şi Wilson au determinat temperatura
echivalentă a zgomotului radio pe care-l receptau şi au găsit o
valoare de 2,7 Kelvin.
Această dovadă că Universul arată acelaşi indiferent în ce
direcţie am privi şi în plus faptul că aproape toate galaxiile se
îndepărtează de noi, ar părea să sugereze că noi ar trebui să
ne aflăm în centrul Universului. Există totuşi o altă explicaţie
conform căreia Universul poate să arate la fel în orice direcţie
şi văzut din oricare altă galaxie. Aceasta a fost după cum am
văzut a doua ipoteză a lui Friedmann şi în modelul său, toate
galaxiile din Univers se depărtează una de alta. Situaţia este
asemănătoare cu aceea a unei mingii cu multe pete pictate pe
ea care este umflata în mod constant. Când mingea se umflă,
distanţa dintre oricare două pete creşte şi nu există o pată
care să poată fi considerată centrul expansiunii. Mai mult, cu
cât distanţa dintre pete este mai mare, cu atât se vor
îndepărta mai repede una de cealaltă. În mod asemănător, în
modelul lui Fridemann viteza cu care se îndepărtează oricare
două galaxii din Univers este proporţională cu distanţa dintre
ele. El a prezis astfel că deplasarea spre roşu a spectrului
lumini unei galaxii este direct proporţională cu distanţa la care
se găseşte faţă de noi, întocmai cum a descoperit Hubble.
Variaţia distanţei dintre două galaxii

Alexander Friedmann a propus un model al Universului care


ascultă de cele două ipoteze fundamentale ale sale. El spune
că Universul are un început la singularitatea Big bang (Marea
Explozie) iar forţa gravitaţională dintre diferitele galaxii va
produce în cele din urmă încetinirea expansiunii şi atunci
galaxiile vor începe să se mişte una spre cealaltă, Universul
sfârşind printr-o contracţie la singularitatea Big Crunch (Marea
Contracţie). Galaxiile conţin şi o mare cantitate de “materie
neagră” pe care nu o putem vedea direct dar ştim ca trebuie
să fie acolo datorită efectelor sale gravitaţionale asupra
orbitelor stelelor din galaxie. Mai mult, majoritatea galaxiilor
formează roiuri şi deci putem deduce în mod asemănător,
prezenţa unei foarte mari cantităţi de materie neagră între
galaxiile din aceste roiuri, datorită efectului gravitaţional
asupra mişcării galaxiilor.

Spaţiul este curbat în el însuşi şi închis, întocmai ca suprafaţa


Pământului şi prin urmare are o întindere finită, dar fără
limite. În figura 2.4.4, putem observa cum modul în care se
modifică cu timpul distanţa dintre două galaxii din Univers. O
caracteristică extrem de importantă a modelului lui Friedmann
este că Universul nu este infinit în spaţiu, dar totodată spaţiul
nu are limite. Gravitaţia este atât de puternică încât spaţiul
este curbat în el însuşi, făcându-l asemănător cu suprafaţa
planetei Pământ, care este finită dar fără limite. Spre exemplu
dacă cineva călătoreşte într-o anumită direcţie pe suprafaţa
finită a Pământului, niciodată nu ajunge la o barieră de
netrecut sau la o margine, ci în cele din urmă va ajunge în locul
de unde a plecat. Această viziune ştiinţifică a universului finit
dar fără limite, vine ca o confirmare a tezei aristoteliene, a
unui univers închis (deci finit), care fusese admisă oficial de
Biserică.

În exemplul precedent, spaţiul reprezentat de suprafaţa


planetei Pământ este bidimensional (figura 2.4.5), dar în
modelul lui Friedmann, spaţiul reprezentat de Univers este de
acelaşi fel dar cu trei dimensiuni spaţiale. Cea de a patra
dimensiune, timpul, este de asemenea finită, dar este ca o
linie cu două capete (limite) un început (Big bang) şi un sfârşit
(Big Crunch). Când se combină teoria relativităţii generalizată,
cu principiul de incertitudine din mecanica cuantică, este
posibil ca atât spaţiul cât şi timpul să fie finite dar fără margini
sau limite.

Suprafaţa bidimensională a Pământului reprezentată în:

a) spaţiul real convex şi b) spaţiul euclidian plan

Putem determina rata actuală de expansiune a Universului


măsurând cu precizie vitezele cu care celelalte galaxii se
depărtează de noi, utilizând efectul Doppler. Totuşi, noi nu
cunoaştem cu exactitate distanţele până la alte galaxii,
întrucât le măsurăm indirect. In prezentarea noastră ne-am
limitat doar la modelul, propus de Friedmann, în care Universul
are un început la Big bang şi un sfârşit la Big Crunch. Soarele
nostru, care menţine viaţa pe Pământ, se va stinge însă cu
mult înainte de Big Crunch.

Există numerose modele ale Universului, pornind de la cele


două ipoteze fundamentale ale lui Friedmann, însă toate
soluţiile au caracteristic faptul că la un moment dat în trecut,
cam acum zece – douăzeci miliarde de ani, distanţa dintre
galaxiile învecinate trebuie să fi fost zero, adică tot Universul a
fost comprimat într-un volum infinit de mic fizic şi densitatea
Universului şi curbura spaţiu-timpului erau infinite. Teoria
generală a relativităţii pe care se bazează soluţiile lui
Friedmann, afirmă că există un punct în Univers unde teoria
însăşi nu mai funcţionează. Un astfel de punct este un exemplu
de ceea ce matematicienii numesc o singularitate (de exemplu
Big bang). Toate teoriile noastre ştiinţifice se bazează pe
ipoteza că spaţiu-timpul este neted şi aproape plat, astfel că el
nu funcţionează la singularitatea Big bang, unde curbura
spaţiului este infinită. Pentru a înţelege mai bine, imaginaţi-vă
un plan (spatiu euclidian bidimesional), iar în cazul real avem
patru dimensiuni (trei dimensiuni spaţiale şi timpul). Teoria
relativităţii afirmă că spaţiul-timpul este neted şi plat intocmai
ca un plan, atâta timp cât în el nu există masă sau energie.
Astfel cunoaştem numai ce s-a întâmplat de la Big bang până
în prezent şi suntem fortati să recunoaştem că timpul are un
început la Big bang.
Big Bang-ul. Începutul spaţiu-timpului. Expansiunea
Universului în spatiu-timp

Iată deci că ştiinţa a oferit o explicaţie pentru începutul


timpului şi al Universului, confirmând astfel adevărurile
revelate în Sfânta Scriptură. Dumnezeu ”a zidit lumea din
nimic” şi trebuie să “înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin
cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd”.
Reamintim că Dumnezeu creează totul “cele din ceruri si cele
de pe Pământ, cele văzute, si cele nevăzute” (adică timpul,
spaţiul şi Universul). Despre sfârşitul Universului, Sfântul
Apostol Pavel ne aminteşte că psalmistul adresându-se
Creatorului spune “Dintru început Tu, Doamne, Pământul l-ai
întemeiat, şi lucrul mâinilor Tale sunt Cerurile. Acelea vor pieri,
iar Tu rămâi şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca pe un
veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu
acelaşi eşti şi anii Tai nu se vor sfârşi”. Proorocul Isaia
întăreşte aceasta spunând că “toată oştirea cerului se va topi,
cerurile se vor strânge ca un sul de hârtie şi toată oştirea lor
va cădea cum cad frunzele de viţă şi cele de smochin”,
“cerurile vor trece ca un fum”, iar „oştirea cerului” reprezintă
galaxiile din Univers în limbajul Sfintei Scripturi. Sfântul
Apostol Petru vorbind despre cum va fi sfârşitul acestui
Univers, spune că “Cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile,
arzând, se vor desface, şi Pământul şi lucrurile de pe el se vor
mistui. ...Cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse,
se vor topi!”. Astfel, “cerul si Pământul vor trece” căci
„soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar
stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor
zgudui”urmând apoi “înnoirea lumii”, iar „noi aşteptăm,
...ceruri noi şi Pământ nou”. Sfântului apostol şi evanghelist
Ioan Teologul i-au fost revelate în vedenie cele viitoare şi a
“văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul
cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este”, deoarece
Dumnezeu a spus: “Eu voi face ceruri noi si pământ nou.
Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de vremurile trecute si
nimănui nu-i vor mai veni in minte”. Scriptura nu afirmă că
Pământul ar fi în centrul Universul şi nici că Pământul ar fi
prima creaţie a lui Dumnezeu în Univers, căci “la început
Dumnezeu a făcut cerul şi Pământul” exact în ceastă ordine
întâi Universul şi apoi planeta Pământ în Univers. Dumnezeu
“spânzură Pământul pe nimic” şi îi reaminteşte omului că
atunci când fost creat Pământul, deja existau în Univers alte
stele şi fiinţe inteligente, spunând “Unde erai tu, când am
întemeiat Pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a
hotărât masurile Pământului? …în ce au fost întărite temeliile
lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci
când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii… Mă
sărbătoreau? stfel, Biserica Romano-Catolică a declarat oficial
în 1951 că modelul Big bang este în conformitate cu Biblia.

Stephen Hawking şi Roger Penrose lucrând în colaborare au


publicat în 1970 o lucrare care a demonstrat matematic
existenta începutului Big-Bang, propus de fizicianul şi preotul
catolic Georges Lemaître, pe baza teoriei generală a
relativităţii si considerând ca Universul conţine atâta materie
câtă observăm. Iată deci că în cele din urmă ştiinţa a ajuns să
confirme adevărul revelat in Biblie al începutului Universului
(deci si a spaţiului şi timpului) din nimic.

Teoria generală a relativităţii a lui Einstein, guvernează


structura la scară mare a Universului. Ea este ceea ce numim o
teorie clasică, adică nu ia în considerare principiul de
incertitudine din mecanica cuantică, aşa cum ar trebui pentru a
fi compatibilă cu alte teorii.
Teoria relativităţii a lui Einstein este corectă, însă este o
teorie incompletă întrucât ea nu ne poate spune cum a început
Universul, deoarece ea prezice că toate teoriile fizice, inclusiv
ea însăşi, nu mai funcţionează la big bang. Totuşi, teoria
generalizată a relativităţii este doar o teorie parţială care
descrie Universul la scara mare guvernat de forţa
gravitaţionala, neglijându-se efectele celorlalte trei forte care
guvernează universul la scara mica. Teoremele singularităţilor
arată că trebuie să fi fost un timp în Universul timpuriu, când
Universul era atât de mic şi atât de dens încât nu se mai pot
ignora efectele la scară mică ale celeilalte mari teorii parţiale a
secolului douăzeci şi anume mecanica cuantică, care descrie
celelalte trei forte care guvernează universul la scara mica
(atomica si subatomica) si anume: forţa electromagnetica,
interacţiunea nucleara tare şi interacţiunea nucleara slaba.
Astfel, pentru a înţelege Universul, trebuie să îndreptăm
cercetarea noastră de la teoria asupra Universului mare (teoria
relativităţii) la teoria asupra Universului mic (mecanica
cuantică).