Sunteți pe pagina 1din 3

Statul român de la 1859 la 1916.

Proiecte şi realizări

După 1859, unirea trebuia consolidată şi erau necesare reforme care să aducă societatea
românească şi statul la un nivel cu adevărat european.

Consolidarea unirii

În primii ani ai domniei lui Cuza se desfăşoară acţiuni pentru:


- recunoaşterea dublei alegeri (a)
- realizarea unirii depline (b)
a: în cadrul conferinţei de la Paris (1859) Franţa, Anglia, Rusia, Sardinia recunosc dubla
alegere. Austria şi Turcia şi-au dat acordul mai târziu (decembrie 1859).
b: Cuza a început demersurile pentru unirea deplină şi a trecut la unificarea instituţională:
- Au fost unificate serviciile de vamă, telegraf şi cursul monetar;
- a fost stabilită capitala la Bucureşti;
- s-a înfiinţat primul minister unit - ministerul de război;
- s-a adoptat o stemă nouă (vulturul şi zimbrul;)
- şi-au început activitatea comisia centrală şi înalta curte de justiţie şi casaţie de la Focşani.
În septembrie 1861 puterile europene reunite la conferinţa de la Constantinopol au recunoscut
deplina unire numai pe timpul domniei lui Cuza. Astfel la 22 ianuarie 1862, s-a constituit
primul guvern unic condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie şi-a deschis lucrările prima
adunare legislativă unificată.
În 1863, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, a fost adoptat, în actele interne şi
titulatura domnească, numele de România.

Făurirea statului Modern

În paralel cu întemeierea statului naţional român s-a acţionat pentru modernizarea


instituţiilor şi societăţii. În anii 1862-1865 au fost adoptate o serie de reforme care au pus
bazele organizării instituţionale a statului român modern. Alături de Cuza, un rol important în
această operă reformatoare l-a avut Mihail Kogălniceanu, devenind prim-ministru în 1863.
În decembrie 1863, a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti (secularizare =
trecerea în patrimoniul statului a unui bun aparţinând bisericii sau monarhiei); acestea
reprezentau 25,6% din teritoriul ţării.
Probleme au apărut în legătură cu legea rurală. Cuza va organiza lovitura de stat de la 2
mai 1864 în urma căreia a fost dizolvata adunarea legislativă şi s-au adoptat prin plebiscit
(plebiscit = consultarea populaţiei care se pronunţă prin da sau nu asupra unei probleme
importante) o nouă lege electorală şi o nouă constituţie: statutul dezvoltator al convenţiei de la
Paris:
- domnul se bucura de largi prerogative;
- se înfiinţau instituţii noi: Corpul Ponderator sau Senatul (parlamentul devenea bicameral);
- votul censitar, dar censul era mai scăzut.
La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală:
- ţăranii erau împroprietăriţi în funcţie de numărul de vite (erau 3 categorii: fruntaşii (cei cu 4
boi); mijlocaşii (cei cu 2 boi); pălmaşii);
- pământul trebuia plătit în 15 ani; nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.
În 1864 a fost adoptată legea instrucţiunii publice:
- învăţământul primar devenea obligatoriu şi gratuit;
- se înfiinţau universităţile din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
Au fost adoptate şi alte reforme: codul civil, codul penal, etc. Demersul său reformist a
deranjat forţele politice conservatoare, în vreme ce moderaţia care a caracterizat programul
politic le-a deranjat pe cele radicale. Conservatorii şi liberal radicali, grupaţi în "monstruasa
1
coaliţie" l-au silit pe Cuza să abdice la 11 februarie 1866.

Consolidarea statului modern

Înlăturarea lui Cuza a atras reacţia puterilor europene. Se auzeau voci care cereau
desfacerea unirii. Se dorea aducerea unui prinţ străin. Ideea nu era nouă:
- fusese formulată şi în programul "partidei naţionale" în 1802;
- a fost susţinută şi de contele Walewski în 1856;
- reluată de adunările ad-hoc din 1857.
Prin aducerea prinţului străin se urmăreau:
- Consolidarea statului naţional;
- asigurarea stabilităţii interne;
- sprijin diplomatic pe plan extern.
Coroana ţării a fost oferită lui Filip de Flandra, iar după refuzul acestuia, lui Carol de
Hohenzollern - Sigmaringen, susţinut de Napoleon al III-lea şi de regele Prusiei. La 10 mai
1866, Carol a depus în faţa parlamentului jurământul în calitate de domn al României (1866-
1914).
La 1 / 13 iulie 1866 a fost promulgată constituţia. Deşi prezenta unele limite, constituţia din
1866 a fost una din cele mai liberale din zona central şi est-europeană şi a deschis calea
pluralismului politic.
Statul modern care avea la bază această constituţie s-a consolidat monarhia,
parlamentul şi partidele politice erau factori decisivi ai puterii.
- Monarhia a asigurat un anumit echilibru politic intern;
- au luat naştere partidele politice: PNL - 1875, PC-1880;
- s-au conturat doctrinele liberale („prin noi înşine”) şi conservatoare („paşii mărunţi”)
exprimând căi prin care cele două partide vedeau progresul ţării.
Evenimentul cel mai important al sfârşitului de secol XIX îl reprezintă cucerirea
independenţei de stat.

Cucerirea independenţei de stat

Carol I punea deschis în 1873 în consiliu de miniştrii problema dobândirii


independenţei.
Clasa politică susţinea ideea:
- cei mai mulţi liberali (I.C.Brătianu, Mihail Kogălniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia în
vederea unei acţiuni antiotomane deschise;
- conservatorii susţineau că pericolul expansiunii ruse era iminent şi optau pentru relaţii bune
cu Austro-Ungaria şi pentru neutralitate în cazul unui război RusoTurc.
În 1875-1876 a început „noua criză orientală” prin declanşarea luptei antiotomane duse de
Boznia-Herţegovina, Bulgaria, Serbia, Munte Negru.
România şi-a proclamat neutralitatea şi a încercat (fără succes) să obţină independenţa
pe căi diplomatice.
Calea obţinerii independenţei prin luptă devenea tot mai iminentă în condiţiile în care
constituţia otomană din decembrie 1876 considera România „provincie privilegiată” a
imperiului.
La 4 - 17 aprilie 1877, la Bucureşti se semna o convenţie româno-rusă:
- se permitea trecerea armatelor ruse prin ţară;
- Rusia se angaja să respecte drepturile politice şi integritatea României.
La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război otomanilor şi armatele sale au început trecerea
prin România. Turcii văzând că România nu acţionează realizează că există o înţelegere şi
bombardează localităţile Bechet, Carabia, Islazete. Romanii reacţionează bombardând Vidinul
şi Turtucaia. Practic războiul începuse. În acest context, la 9 mai 1877 era proclamată
independenţa de stat a României.
În iunie 1877 ruşii au trecut Dunărea. Propunerea lui I.C.Brătianu, şeful guvernului
român privind cooperarea militară a fost respinsă de ruşi. Înfrângerile armatei ruse la plevna
2
l-au determinat pe marele duce Nicolae, comandantul forţelor ruse, să ceară sprijin.Prin
telegrama din 19 iulie 1877 îi cerea lui Carol să se alăture armatei sale. În august armata
română a trecut Dunărea ajungând la Plevna unde forţele militare româno-ruse au fost puse
sub comanda lui Carol I.

La 30 august 1877 are loc asaltul asupra Plevnei. Singurul succes al zilei a fost cucerirea
de către români a redutei Griviţa I. Ulterior se va accepta propunerea lui Carol I de a cucerii
Plevna prin asediere.
La 9 noiembrie 1877 armata română cucereşte Rahova desăvârşind încercuirea Plevnei.
La 28 noiembrie 1877, Plevna capitula. Osman Paşa, conducătorul Plevnei, se va preda
colonelului Cerchez.
După căderea Plevnei armata rusă se îndreaptă spre constantinopol, în timp ce armata
română acţionează în zona Vidin - Belogradcik. Romanii se remarcă în bătălii precum cea de la
Smârdan. Otomanii capitulează în ianuarie 1877.

La 19 februarie 1877 se semna tratatul de la San Stefano:


- se recunoştea independenţa României;
- Dobrogea era cedată Rusiei, care îşi rezervă dreptul de a o schimba cu cele 3 judeţe din sudul
Basarabiei;
- creştea puterea Rusiei.
Marile puteri, nemulţumite, organizează un congres de pace la Berlin 1878. Prin tratatul de la
Berlin (1 iulie 1878):
- se recunoştea independenţa României;
- România primea Dobrogea, Delta Dunării, Insula Şerpilor, dar pierdea cele 3 judeţe din
Basarabia luate de Rusia.
După obţinerea independenţei, românii din teritoriile aflate sub stăpânire străină
considerau eliberarea lor doar o "chestiune de timp". Statul român a continuat să acorde
atenţie românilor din celelalte teritorii:
- susţinerea culturală a românilor din Balcani;
- acţiuni politice pentru sprijinirea memorandiştilor (1892-1894).
Pe plan extern, în contextul deteriorării relaţiilor româno-ruse, România s-a orientat
spre puterile centrale. România a aderat în 1883 la puterile centrale (tripla alianţă).

Proiectul făuririi României mari

Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele Române a apărut de la începutul


secolului XIX:
- la Naum Râmniceanu (1802);
- la Ion Budai Deleanu (1804).
Aceste planuri reluate după 1838 de A.G.Golescu şi I.Campineanu au inclus în
programele lor politice unirea celor 3 principate.
Aceste idei apar şi în timpul revoluţiei de la 1848.
După revoluţie, Dimitrie Brătianu utiliza pentru prima dată sintagma "România Mare"
(1852).
Deşi se afla în alianţă cu tripla alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia) în secret,
Guvernul de la Bucureşti acorda sprijin "Naţionaliştilor" ardeleni. Liga culturală (1891)
cuprindea mulţi cărturari de peste munţi care susţineau cauza naţională. În 1914 Liga şi-a luat
numele de "Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor", expresie a caracterului său
politic.
După 1900 orientarea politică externă a României indică îndepărtarea de tripla alianţă.
În 1912-1913 se desfăşoară două războaie balcanice. România participă la al II-lea război
împotriva Bulgariei (1913). Nicolae Iorga afirma că acolo, peste Dunăre începea "războiul
nostru pentru eliberarea Ardealului".