1. Originea teoriei separaţiei puterilor în stat.

Ca instituţie politică, statul este construit dintr-un sistem de organe şi organisme, integrate într-un
mecanism, prin intermediul căruia îţi exercită rolul şi funcţiile sale în societate. De-a lungul istoriei,
mecanismul de stat s-a constituit în funcţie de relaţiile social – economice, politice, ideologice dintr-o
societate sau alta.1
Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în legătura
cu principiul separării puterilor. În concepţia şi filosofia politică antichităţii elene găsim primele
informaţii despre distribuirea autorităţii – puterea aparţinea şi era exercitată, fie de un singur individ, fie
de un corp politic restrîns. Aşadar, apare necesitatea separării puterilor. Aristotel menţiona că în orice
stat, sunt trei părţi, de care legiuitorul se va ocupa, dacă e înţelept să le rînduiască cît mai bine şi avînd în
vedere, înainte de orice, interesele fiecăruia.2
Cea dintîi din aceste trei părţi este Adunarea Generală, care deliberează cu privire la afacerile
publice, a doua este Corpul Magistraţilor, căruia trebuie să i se hotărască natura, atribuţiile şi modul de
numire şi a treia care este Corpul Judecătoresc.
Aceste trei părţi odată bine organizate, statul întreg este bine organizat. Ideea a fost prezentă şi în
timpul evului mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius, Wolf, Pufendorf, care de
asemenea au constatat diferitele atribuţii ale statului,însa, fără a întrezării conceptul de separaţie.
În epoca modernă, în condiţiile luptei împotriva absolutismului feudal, caracterizat prin acţiuni
arbitrare, abuzuri, s-a căutat să se găsească o formă de organizare a statului care să înlăture abuzurile de
putere şi dominaţia nelimitată a celor ce deţin puterea.
O viziune nouă a separării puterilor în stat apare prin intermediul celui mai remarcabil gînditor al
acestui curent, John Locke (1632-1704). El a dat prima formulare a acestei doctrine, atribuindu-i
valoarea unui principiu de organizare a statului. În lucrarea sa "Essay on civil government" publicată în
1690, filosoful englez susţinea existenţa a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui
Locke, puterea legislativă trebuia sa aparţină parlamentului şi era considerată puterea supremă deoarece
edicta reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă are un caracter limitat fiind încredinţată
monarhului. El afirma că puterea executivă şi puterea legislativă nu trebuie să fie reunite în aceeaşi
persoană, spre deosebire de puterea executivă şi federativă, care trebuie contopite. Justificarea separării
celor 3 puteri în viziunea lui Locke constă în faptul că datorită fragilităţii caracterului oamenilor, tentaţia
acestora de a acapara puterea este prea mare, dacă aceleaşi persoane care au puterea de a face legi ar
avea în acelaşi timp în mîinile lor şi puterea de a le executa.
1
Baltag Dumitru. Teoria generală a dreptului. Chişinău: 2010, Tipografia Centrală, p.182,
2
Voiculescu M. Doctrine politice contemporane. Bucureşti: 2000, ed. Victor, p. 12,
 Aceasta este unul din cele mai importante principii în învăţătura lui Locke care a acordat o influenţă
puternică asupra gîndirii şi practicii politicii ulterioare, devenind unul din principiile de bază ale
statului.3
Ideile lui Locke au avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor politice si au exercitat o
influenţă certă in viaţa constituţională a statelor Americii de Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat
Charles de Secondat, Baron de Montesquieu ( 1689-1755), considerat şi părintele acestui principiu,
atunci când, în cartea sa „L'esprit des lois”, a reluat şi a aprofundat problema separării puterilor statului,
dându-i o formulare precisă şi clară acestei teorii, aşa cum o regăsim noi astăzi. Montesquieu afirmă că
"orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea". Din aceste considerente, este necesar
existenţa unui mijloc de a opri tendinţa abuzului de putere. Aşadar, conform principiului consacrat de
Montesquieu, în orice stat există trei puteri distincte: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească.
Montesquieu justifică această separare prin faptul că atunci cînd puterea legislativă şi executivă
sunt în mîinile aceluiaşi corp sau în mîinile aceloraşi persoane, nu există libertate, deoarece există teama
că acelaşi senat sau monarh pot întocmi legi tiranice şi să le aplice în mod tiranic. De asemenea, el
menţionează că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi
executivă, deoarece judecătorul ar putea fi şi legiuitor, şi agresor. De asemenea, puterea executivă
trebuie „să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto; altminteri, ia va fi curînd deposedată de
prerogativele sale”. Monarhului – care deţine dreptul de veto, în virtutea căruia se poate împotrivi
voinţei puterii legislative – îi este interzis să ia parte la legiferare, adică să statueze. În schimb, puterea
legislativă, - deşi nu ar trebui, „să aibă, la rîndul ei, dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci
activitatea executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi”, are dreptul „şi trebuie să
aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”.4
Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod absolut ar bloca practic, procesul de
guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrîna neproductiv şi ineficient una pe alta, doar de
dragul înfrînării, ar ajunge la un punct mort, adică la inacţiune.5 Remediul unei asemenea impas este
colaborarea puterilor. „Datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze, vor fi nevoite
să funcţioneze de comun acord.6
În plus, fiecare putere are o posibilitate legală şi materială de a supraveghea cealaltă putere şi, dacă
observă încercări ale acesteia de a-şi asuma puteri suplimentare faţă de o altă putere, fie prin preluarea

3
Strah D. Istoria gîndirii politice. Chişinău: 1996, p. 217.
4
Drăganu T.Întroducere în practica statului de drept – Cluj-Napoca, , 1997, ed. Dacia.p.45
5
Popescu S. Teoria Generală a Dreptului – Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2000, p.342-344.
6
Muraru I. Drept constituţional şi instituţii publice // vol. II - Bucureşti, 1995, ed. Actami, p. 9.
unor prerogative ce aparţin altei puteri, fie prin adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor care
i-au fost conferite, trebuie să sancţioneze această încercare.7
Astfel, după cum se vede, în învăţătura lui Montesquieu separarea puterilor nu este o separare
simplă a funcţiilor între diferite organe ale forţelor politice, înfăptuită în numele realizării libertăţii
politice.8
Ideile sugerate de Montesquieu în modelul său teoretic de separaţie a puterilor şi-au găsit pe deplin
aplicarea în practică, implimentîndu-se în normele constituţionale ale marii majorităţi a statelor lumii.9
Teoria separării puterilor şi-a găsit reflecţie în Constituţia Franţei din anul 1791 şi în Constituţia
SUA din anul 1787, serveşte ca exemplu pentru toate ţările lumii.
O altă concepţie despre separarea puterilor în stat o regăsim la J.Rousseau. În modelul politic
conceput de Rousseau, voinţa generală a poporului adică puterea legislativă trebuie să fie suverană,
celelalte puteri în stat fiindu-i subordonate. Rousseau acceptă astfel implicit existenţa unor puteri în stat:
poporul stabilit într-un corp politic( Parlamentul), care stabileşte legile, şi Guvernămîntul, compus din
indivizi care le pun în executare. Executivul ar fi deci un simplu agent de executare a legilor votate de
Parlament. Guvenămîntul deţine puterea ca depozitar, el neavînd o putere proprie. Cei ce compun
Guvernămîntul, fiind , prin graţia Suveranului ( Poporului), depozitari temporari ai puterii şi exercitînd
în această calitate anumite prerogative de putere, adoptă diferite acte, pe care suveranul le poate
modifica, limita sau anula, după bunul său plac. Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că putere
executivă este supusă acesteia, ceea ce exclude independenţa puterilor. În ceea ce priveşte puterea
judecătorească, aceasta este, în concepţia filozofului francez, o putere aparte, distinctă atît de puterea
legislativă cît şi de cea executivă. Ceea ce este fundamental în opera lui Rousseau, este concepţia
acestuia că “ actul prin care un popor se supune unor şefi nu este un contract. Nu este decît o însărcinare,
în care , ca simpli slujitori ai suveranului, ei exercită în numele lui puterea pe care le-a încredinţat-o şi
pe care el o poate limita, modifica şi lua înapoi cînd doreşte”. Această viziune a teoriei separaţiei
puterilor este explicată prin aceea că a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă
partidele politice şi că principalele probleme puse de putere erau de ordin instituţional.10

2. Consacrarea instituţională a principiului separaţiei celor trei puteri.

Teoria separaţiei celor trei puteri în stat a revoluţionat gîndirea şi practica politică ale statelor lumii
de la sf. sec. XVIII- lea şi a generat un proces de reînnoire constituţională atît în Europa cît şi în

7
Miculescu P. Statul de drept – Bucureşti, 2000, p.130-133.
8
Strah D. Istoria gîndirii politice – Chişinău, 1996, p. 235.
9
Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaş R. Teoria Generală a Dreptului – Chişinău, Ed. Cartier juridic, 2004, p.129.
10
Chagnalloud D. Dicţionar al vieţii politice şi sociale – Bucureşti, 1998, ed. ALL, p. 30.
America de Nord. Succesul teoriei se datora faptului că oferea o alternativă la guvernarea absolutistă şi o
armă împotriva tiraniei guvernanţilor.
Continentul european nu era însă suficient de pregătit pentru a instituţionaliza principiul separaţiei.
Realitatea politică cea mai apropiată de esenţa teoriei lui Montesquieu era sistemul de guvernare din
Anglia. De aceea, în această ţară, nu s-au făcut demersuri speciale pentru racordarea procesului de
guvernare la sistemul separaţiei puterilor , preconizat de Locke şi Montesquieu. În afară de aceasta,
instituţionalizarea acestui principiu se lovea de rezistenţa monarhiei absolutiste. Singura modalitate de
consacrare a principiului separaţiei puterilor era revoluţia, însă pentru o astfel de mişcare socială, Europa
nu era încă destul de pregătită.
În schimb, războiul de independenţă, din America de Nord în 1776, a permis ca noile state formate
să-şi făurească sistemul politic potrivit teoriei separaţiei puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească. Astfel, constituţiile fostelor colonii britanice Massachussetts, Maryland, Virginia, New-
Hampshire, North Carolina ş.a., au inclus dispoziţii privind drepturile omului şi o clară separare a celor
trei puteri. În acest sens poate fi menţionat art.4 din Constituţia noului stat format, Carolina de Nord,
adoptată în 1776, potrivit căruia puterea legislativă, executivă şi puterile judecătoreşti supreme ale
guvernămîntului trebuie să fie separate pe veci şi distinct una de alta.
Constituţia S.U.A., adoptată în 1787, a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri şi o independenţă
strictă între acestea. Puterea legislativă a fost încredinţată unui Congres Bicameral, puterea executivă
şefului statului, iar puterea judecătorească Instanţei Supreme şi judecătoriilor.11
În Franţa, Revoluţia Burgheză declanşată la 14 iulie 1789, împotriva absolutismului monarhic, a
permis transpunerea teoriei separaţiei puterilor în documente politice menite să exprime într-o formă
instituţionalizată programul revoluţionarilor. Art.16 al Declaraţiei Drepturilor şi Cetăţeanului, adoptată
de Adunarea Naţională la 26 august 1789, prevede că “ o societate în care garantarea drepturilor nu este
asigurată şi nici separaţiei puterilor determinată, nu are constituţie”.
În redactarea primei Constituţii scrise adoptată în Franţa, se ţine seama de această cerinţă şi se
stabileşte o separaţie foarte strictă a celor trei puteri, ceea ce afectează procesul de guvernare, întrucît
sub impulsul valului revoluţionar, fiecare putere pretindea prerogative cît mai însemnate. Datorită
rigidităţii în care a fost transpus în Constituţie principiul separaţiei puterilor, regimul politic instituit
avea unele trăsături ale unui sistem prezidenţial. Regele păstra atribuţii însemnate, îndeosebi, dreptul de
veto, iar miniştrii erau responsabili în faţa sa şi nu puteau face parte din Adunarea Naţională. Aceasta a
nemulţumit poporul astfel încît la 10 august 1792, monarhia a fost răsturnată.

11
Constituţia S.U.A., adoptată la 1787
 Noua Constituţie, adoptată în 1792, a stabilit o separaţie mai flexibilă a puterilor. Constituţiile
adoptate ulterior în 1975, respectiv, 1799, 1814 ş.a.m.d., au stabilit diferite modele de aplicare a
principiului separaţiei în dispoziţii constituţionale. Constituţia adoptată în 1958 apus bazele unui regim
semiprezidenţial, în care puterile sunt echilibrate, deşi Preşedintele Republicii deţine puteri
considerabile în procesul de guvernare, iar puterile Parlamentului sunt raţionalizate.
În ceea ce priveşte celelalte state europene, sub impulsul principiilor democratice şi valorilor general-
umane proclamate de Revoluţia Franceză, acestea au purces la formarea unui nou regim constituţional
după modelul francez şi potrivit propriilor tradiţii politice. Noile constituţii ale Greciei, Portugaliei şi
Spaniei, care au consacrat trecerea acestor state de la regimuri totalitare la statul de drept, precum şi
Constituţia Turciei, care au consacrat în formule moderne principiul separaţiei puterilor în stat.
Art. 111 din Constituţia Portugaliei, adoptată la 1976, prevede că puterea politică aparţine poporului,
care o exercită potrivit dispoziţiilor constituţionale, iar art.114, prevede că organele de suveranitate
(Preşedintele Republicii, Parlamentul, Consiliul Revoluţiei, Guvernul şi Tribunalele) trebuie să respecte
separaţia şi independenţa stabilite de Constituţie.
Constituţia Spaniei, adoptată în 1978, prevede că Parlamentul (Cortesurile Generale) exercită puterea
legislativă (art.66), Guvernul exercită funcţia executivă (art.97), şi tribunalele şi alte autorităţi
jurisdicţionale, exercită puterea judecătorească (art.117, alin.3).
Art. 11 din Constituţia Turciei, adoptată la 7 noiembrie 1982, prevede că puterea legislativă este
încredinţată Marii Adunări Naţionale (art.7), puterea executivă este atribuită Preşedintelui Republicii şi
Consiliului de Miniştri (art.8), iar puterea judecătorească revine tribunalelor (art.9).
După modelul constituţiilor moderne şi fostele state socialiste au preluat principiu separaţiei
puterilor, astfel: Constituţia Slovaciei, adoptată la 1 septembrie 1992, reglementează distinct cele trei
puteri. Aici constituantul a inclus în puterea judecătorească şi Curtea Constituţională, ca o autoritate
independentă, investită cu manadatul de a apăra principiile constituţionale. Constituţia Cehiei, adoptată
la 16 septembrie 1992, prevede că autoritatea statului se exercită prin organismele puterii legislative,
executive şi judecătoreşti. Puterea legislativă aparţine Parlamentului, puterea executivă este încredinţată
Preşedintelui şi Guvernului, el fiind şi organul cel mai înalt al puterii executive, iar puterea
judecătorească se exercită de tribunalele independente. În sistemul puterii judecătoreşti este inclusă şi
Curtea Constituţională. Actul Constituţional al Poloniei, adoptat la 17 octombrie 1992, prevede că
puterea legislativă este încredinţată Seimului şi Senatului, puterea executivă Preşedintelui Republicii şi
Consiliului de Miniştri iar puterea judecătorească tribunalelor independente. În Constituţia Bulgariei,
adoptată la 12 iulie 1991 este prevăzut că puterea legislativă aparţine Adunării Naţionale, puterea
executivă Preşedintelui Republicii şi Consiliului de Miniştri iar puterea judecătorească autorităţilor
judiciare.

3. Separarea şi colaborarea puterilor în stat.

Aplicarea rigidă a separaţiei puterilor în stat ar consta în minimizarea principiului suveranităţii
naţionale, deoarece puterea aparţine poporului şi nu puterilor publice (legislativă, executivă,
judecătorească) care doar o exercita în numele acestuia. Separarea completă a puterilor în stat poate
produce un: blocaj instituţional care poate perturba eficienta funcţionare a puterilor în stat. Montesquieu,
după cum deja am menţionat, a fost cel care a formulat pentru prima data cele trei puteri, aşa cum le
regăsim noi astăzi, şi cel care a susţinut că nu trebuie să existe o separaţie strictă între acestea, pentru că
altfel nu am fi în prezenţa unui întreg, statul, ci trebuie să conlucreze, să colaboreze la formarea acestui
întreg, la menţinerea şi funcţionarea sa. În toată această teorie Montesquieu a urmărit combaterea
arbitrajului natural al puterii, prin fixarea limitelor ”puterea limitează puterea”, astfel organizarea puterii
trebuie dată unor organe diferite, independente unele de altele, care să asigure echilibrul.
Prin urmare un stat nu poate funcţiona decât dacă legea adoptată de legislativ este aplicată la
impulsul executivului, iar autoritatea judecătorească prin concursul puterii executive îşi duce la
îndeplinire deciziile. Această colaborare trebuie să fie însoţită de un control al puterilor, una faţă de
cealaltă, însă, pentru ca acest lucru sa poată fi realizabil este nevoie ca puterile să fie dotate cu mijloace
juridice şi instituţionale prin care să nu se neutralizeze. Reprezentând forma în care poporul se constituie
ca putere, Constituţia se impune faţă de toate celelalte mijloace juridice, prin aceea că în Constituţie sunt
stabilite organizarea, structura, competenţa şi funcţiile supreme ale organelor de stat, exprimând în
formă juridică cele mai importante raporturi din societate. Orice Constituţie are la bază suveranitatea
poporului si presupune o abordare a raporturilor dintre legislativ, executiv şi judecătoresc, dar pentru ca
aceasta să-şi asigure superioritatea faţă de celelalte norme juridice din stat s-a constituit o autoritate
independentă, faţă de cele trei puteri, care supraveghează respectarea normelor constituţionale. Această
autoritate este Curtea sau Consiliul Constituţional, care în statul modern a devenit garant al existentei
statului de drept, al păstrării echilibrului celor trei puteri.
Ca urmare, simpla separare a puterilor, precum şi egalitatea acestora nu sunt suficiente pentru a
asigura buna funcţionare a lor, şi respectiv a statului în general. Faptul că puterile sunt ale unei entităţi
,respective statul, presupune organizarea lor într-un sistem, care trebuie să funcţioneze eficient, în
vederea realizării scopului unic al statului, scop stabilit de popor. Aceasta înseamnă că între puteri nu
trebuie să fie izolare, dezinteres, necunoaştere, ci intercondiţionare, conjugare a activităţii, cunoaşterea
reciprocă a scopurilor, într-un cuvînt “cooperare”. Astfel, regula cooperării puterilor presupune:
-subordonarea scopurilor, scopului comun care uneşte puterile în stat, statul fiind suveran şi indivizibil;
-cooperarea între acestea în limitele Constituţiei şi legilor date în baza acesteia;
-desfăşurarea activităţilor cu bună credinţă şi fidelitate faţă de ţară.
Astfel, s-a ajuns la formularea principiului separaţiei puterilor, al egalităţii şi cooperării acestora.
Dar, viaţa a demonstrat că acest principiu, trebuie perfecţionat în sensul introducerii şi a regulei privind
"controlul reciproc al acestora." Această regulă presupune că prin Constituţie trebuie să se prevadă
proceduri precise şi instituţii publice pe baza cărora puterile să se controleze reciproc sub aspectul
respectării Constituţiei şi a legilor emise în baza acesteia.
Controlul reciproc al puterilor presupune:
- căi de atac legale prin care o putere sau autoritate a acesteia, pot acţiona în judecata o alta putere atunci
cînd aceasta abuzează, încălcînd legea;
- alegerea, ori numirea funcţionarilor unei puteri de către o altă putere;
- dizolvarea, suspendarea, demiterea funcţionarilor unei puteri de o altă putere, în condiţiile legii;
- avizează reciproc, acordă, unele acte din activitatea de reglementare separată, sunt urmate de mediere,
conform legii, atunci cînd acestea diferă etc.
Reglementarea şi funcţionarea puterilor statului, conform principiului separării, egalităţii, cooperării şi
controlului reciproc al acestora, este o garanţie a realizării interesului general în condiţiile legii.

4 . Raporturile dintre puterea legislativă şi puterea executivă.

Într-un sistem politic, rolul hotărîtor în adoptarea şi aplicarea deciziilor politice majore revine
guvernului şi parlamentului. În practica constituţională a statelor s-au conturat mai multe modalităţi de
interacţiune între parlament, ca organism de guvernare însărcinat cu votarea legilor şi controlul
activităţii executivului, şi pe de altă parte, guvernul însărcinat să execute legile şi să exercite conducerea
generală a administraţiei publice. Aceste modalităţi sunt prevăzute expres în Constituţia fiecărei ţări şi
deci au o forţă juridică absolută.
În practica constituţională, modalităţile de interferenţă a prerogativelor parlamentare cu cele ale
executivului sunt mult mai diverse, de la un sistem constituţional la altul, întîlnindu-se în variante mai
mult sau mai puţin asemănătoare. Această mare diversitate a raporturilor între parlament şi guvern
conferă specificitate şi originalitate sistemelor constituţionale existente astăzi în lume.
 Raporturile reciproce şi interacţiunea existente între Parlament şi Guvern sunt diferite de la un stat la
altul, deosebirea principală între ele fiind generată de caracterul sistemului politic: prezidenţial sau
parlamentar.
A. Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului.
1. Desemnarea unor membri ai Parlamentului de către puterea executivă.
Acest procedeu constă în desemnarea expresă a unor parlamentari de către şeful puterii executive. În
Canada, membrii Senatului sunt numiţi de Guvernatorul General, la propunerea Primului-ministru.
Potrivit art.59 alin.2 din Constituţia Italiei, Preşedintele Republicii poate numi 5 senatori pe viaţă dintre
cetăţenii care au merite deosebite în viaţa socială, ştiinţifică, artistică sau literară. În Marea Britanie, Life
Peerage Act, adoptat în 1959 conferă dreptul Reginei şi Primului-ministru să acorde titlul de lord unor
personalităţi proeminente în diferite domenii. Acest titlu este conferit pe viaţă şi dă dreptul persoanei
gratificate să devină membru al Camerei Lorzilor. Constituţia S.U.A. permite Guvernatorului unui stat
să numească prin delegaţie un senator în locul senatorului ales, al cărui mandat a încetat înainte de
termen în perioada vacanţei Congresului local.
Legat de această practică,a existat şi procedeul care constă în depunerea de către guvern a unor aşs
zise ” candidaturi oficiale”. Prin acest procedeu Guvernul impune alegerea unui candidat al său sau
făcînd presiuni asupra electoratului. Acest procedeu se aplică îndeosebi în America Latină, şi a fost, de
asemenea, procedeul clasic al regimurilor politice comuniste.
2. Intervenţia puterii executive în organizarea internă a activităţii camerelor legislative.
Un exemplu elocvent în acest sens, este controlul constituţional exercitat de Consiliul Constituţional
în Franţa asupra regulamentelor celor două Camere. Ideea de control constituţional al regulamentelor
Camerelor este acceptată în doctrina şi practica constituţională, deşi se consideră că prin aceasta,
atributele suveranităţii Parlamentului ar putea fi afectate. Scopul fundamental al acestui control, îl
constituie, prevenirea asumării de către Parlament, prin intermediul regulamentelor Camerelor
legislative, a unor prerogative – altele decît cele care i-au fost conferite expres prin Constituţie – graţie
cărora, Parlamentul ar acumula o forţă superioară faţă de cea a celorlalte două instituţii de guvernare,
îndeosebi a Guvernului, deteriorînd, astfel, echilibrul puterilor. Un exemplu clasic de implicare a puterii
executive în organizarea internă a parlamentului este convocarea acestuia de către şeful statului în
sesiuni extraordinare.
3. Implicarea directă a puterii executive în activitatea legislativă a Parlamentului.
Domeniile în care puterea executivă este îndreptăţită să se implice în derularea unor activităţi
parlamentare sunt:
a) iniţiativa legilor,
b) participarea la dezbaterile parlamentare,
c) mesajele adresate de şeful statului naţiunii prin intermediul Parlamentului.
În sistemul constituţional francez actual, iniţiativa legilor aparţine Guvernului şi Parlamentului. În
sistemul constituţional italian, iniţiativa aparţine Guvernului, fiecărui membru al camerelor ca şi
organelor şi organizaţiilor care au fost investite cu aceasta de către o lege constituţională. În prezent,
implicarea executivului în procesul legislativ prin iniţierea proiectelor de lege are o justificare politică.
Guvernul este responsabil pentru conducerea generală a administraţiei şi asigură realizarea politicii
interne şi externe a statului. În virtutea acestei responsabilităţi, Guvernul trebuie să deţină prerogativa de
a propune Parlamentului proiecte de legi şi, totodată, de a face amendamente la propunerile legislative
prezentate de parlamentari.
În ceea ce priveşte participarea membrilor guvernului la dezbaterile forului legislativ, practica
generală parlamentară relevă că miniştrii pot participa la şedinţele camerelor. Justificarea dreptului
membrilor guvernului de a participa la lucrările Parlamentului este aceeaşi ca şi în cazul dreptului de
iniţiativă legislativă, menţionat anterior.
O altă formă de intervenţie directă a puterii executive, asupra celei legislative, constă în mesajele
adresate periodic de Şeful statului Parlamentului privind probleme de interes general. Această procedură
a fost inclusă pentru prima dată în Constituţia S.U.A., dar are la bază cutuma constituţională britanică
referitoare la mesajul tronului. Astfel, Constituţia prevede că “… din cînd în cînd, Preşedintele va
informa Congresul asupra stării Uniunii şi îi va recomanda să ia în considerare măsurile pe care el le
apreciază a fi necesare şi oportune”. Potrivit art.18 al Constituţiei Franţei, Preşedintele Republicii
comunică cu cele 2 camere ale Parlamentului prin mesaje citite şi care nu dau naştere la nici o dezbatere.
4. Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului legislativ.
În practica constituţională s-au conturat 2 căi de intervenţie a Executivului în această materie asupra
Legislativului:
a) sancţionarea şi promulgarea legilor,
b) dreptul de veto.
Procedura sancţionării şi promulgării legilor izvorăşte tot din doctrina separaţiei puterilor şi este un
ultim efort al puterii executive pentru a preveni un eventual abuz al puterii legislative care s-ar lăsa
tentată, ca votînd o lege, să-şi impună punctul de vedere în mod discreţionar nu numai asupra unei puteri
sau alteia, ci şi asupra poporului care este, în cele din urmă, destinatarul legii. Aşadar, Şeful statului
dispunînd de dreptul de a promulga legea adoptată de Parlament, o supune unei ultime verificări în ceea
ce priveşte conţinutul acesteia şi, chiar, constituţionalitatea ei. Promulgarea echivalează cu o
autentificare a legii. Prin actul promulgării legea devine executorie şi capătă forţă juridică. După
promulgare, legea este publicată într-o colecţie oficială care cuprinde în ordine cronologică toate legile
adoptate de Parlament.
Din punct de vedere juridic, refuzul şefului statului de a promulga legea este o expresie a dreptului
său de veto. Acest drept este conferit şefului statului atît în republicile prezidenţiale cît şi în cele
parlamentare. Potrivit Constituţiei S.U.A., dacă Preşedintele nu semnează legea în termen de 10 zile de
la data la care i-a fost trimisă de Congres spre promulgare, aceasta intră automat în vigoare. Preşedintele
S.U.A. poate opune însă dreptul de veto al său oricărei legi. Congresul nu poate depăşi acest veto decît
dacă va adopta din nou legea respinsă de Preşedinte cu o majoritate de ⅔ din numărul congresmenilor.

5. Delegarea legislativă.
Într-un singur caz este permis uneori, în condiţiile stabilite de Constituţie, ca puterea executivă să se
implice efectiv în activitatea legislativă, preluînd prerogative de reglementare primară a relaţiilor
sociale, care în mod normal sunt exercitate doar de puterea legislativă. În general, asemenea acte sunt
denumite decrete-lege, ordonanţe, decrete legislative ş.a.
În viaţa oricărui stat pot interveni situaţii cînd Parlamentul se află în imposibilitatea de a se întruni
pentru a legifera şi chiar situaţii social-politice ce impun adoptarea rapidă a unei reglementări juridice.
În asemenea cazuri procedura parlamentară fiind mai greoaie, se abilitează Guvernul să ia măsuri
rapide- inclusiv de legiferare. În sistemul constituţional francez actual, practica decretelor – lege, este
preluată sub denumirea de ordonanţe. Acest procedeu fiind mai des întîlnit în materie bugetară. Astfel,
dacă proiectul de buget introdus de Guvern nu este adoptat de Parlament în termen de 70 zile, Guvernul
are dreptul să adopte el însuşi actul normativ respectiv prin ordonanţă.
Potrivit art.44 din Constituţia Greciei, în circumstanţe excepţionale, de extremă urgenţă şi
neprevăzută, Preşedintele Republicii poate, la propunerea Consiliului de Miniştri să edicteze acte cu
valoare legislativă. Aceste acte sunt supuse, potrivit dispoziţiilor Constituţiei, ratificării Camerei
Deputaţilor într-un termen de 14 zile de la edictarea lor sau de la convocarea în sesiune a forului
legislativ.
6. Dizolvarea Parlamentului.
În practica constituţională a statelor, problema conflictului între parlament şi puterea executivă,
reprezentată în acest caz de Şeful statului, a devenit notorie, fiind soluţionată aparte de constituţia
fiecărui stat. Conflictul între parlament şi preşedinte este de fapt un conflict între prerogativele
constituţionale ale celor 2 instituţii guvernante şi se manifestă atît pe plan intern cît şi în relaţiile
internaţionale.
Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de conflict constă în refuzul Parlamentului de a
acorda votul de încredere Guvernului. Într-o asemenea situaţie, soluţionarea crizei impune dizolvarea
Parlamentului de către şeful statului. Însă o asemenea măsură este posibilă doar în regimurile
parlamentare.

B. Modalităţi de acţiune ale Parlamentului asupra executivului.

1. Intervenţia Parlamentului în favoarea executivului şi în desemnarea unor înalţi
demnitari ai puterii executive.
Rolul Parlamentului în formarea executivului este foarte complex şi diferă în funcţie de sistemul
politic – prezidenţial sau parlamentar - , precum şi în funcţie de realităţile social- politice şi tradiţiile
constituţionale din fiecare ţară..
În primul rînd trebuie menţionată prerogativa Parlamentului, în republicile parlamentare, de alege şi
de a revoca pe Preşedinte. O formă de participare directă a Parlamentului la constituirea guvernului,
constă în desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a Primului-ministru, de către şeful statului, din rîndul
parlamentarilor. Exemplul clasic încă în vigoare este cel al Marii Britanii.
2. Intervenţia Parlamentului în activitatea executivului.
Această modalitate de intervenţie este posibilă în mai multe situaţii:
a) răspunsul dat de Parlament unor probleme la solicitarea Guvernului sau a Şefului statului (ex.
răspunsul adresat în parlament la mesajele adresate de şeful statului),
b) constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii unor departamente ale Executivului. Astfel, a
devenit deja o tradiţie pentru fiecare Parlament să-şi constituie din sînul său comisii parlamentare de
anchetă (de ex. sistemul constituţional al S.U.A.),
c) întrebări şi interpelări adresate membrilor Guvernului. Potrivit regulamentelor de organizare şi
funcţionare ale fiecărei camere, parlamentarii se bucură de dreptul de a adresa întrebări sau de a-i
interpela pe membrii Guvernului, inclusiv pe primul – ministru.. Această practică este generală, fiind
diferite doar elementele tehnice de adresare a întrebărilor sau a interpelărilor, precum şi modalităţile de
răspuns.
3. Intervenţia Parlamentului asupra existenţei unor autorităţi executive.
Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi manifestă poziţia sa de reprezentant al
poporului faţă de puterea executivă. Este un procedeu răspîndit, dar formele sale diferă de la un sistem
constituţional la altul. Ca modalităţi sunt cunoscute: punerea sub acuzare a şefului statului, precum şi a
miniştrilor. Înalţii demnitari pot fi predaţi justiţiei pentru comiterea unor fapte penale dar procedura este
diferită faţă de cea folosită pentru cetăţenii care ar comite aceleaşi fapte: luare de mită, evaziune fiscală,
omor, spionaj, ş.a. De obicei prin constituţie sunt fixate procedura, organismul sau organismele la care
se face apel. În sistemul constituţional francez , Preşedintele republicii nu este responsabil de actele
săvîrşite în exerciţiul funcţiei sale decît în caz de înaltă trădare. El nu poate fi pus sub acuzare decît de
cele 2 camere, care au hotărît printr-un vot identic în scrutin public şi cu o majoritate absolută a
membrilor care le compun. Preşedintele este judecat de Înalta Curte de Justiţie. În ceea ce priveşte
membrii guvernului, aceştia răspund penal pentru actele săvîrşite în exerciţiul funcţiilor lor, calificate
drept crime sau delicte în momentul cînd acestea au fost comise.
În S.U.A. este cunoscută procedura de “impeachment”. Această procedură constă în punerea sub
acuzare a înalţilor demnitari ai statului, inclusiv a Preşedintelui. Procedura cuprinde 2 faze: Camera
Reprezentanţilor este investită cu dreptul de apune sub acuzare prin votul majorităţii simple a membrilor
acesteia, judecata propriu - zisă urmînd a fi efectuată de Senat. În cazul în care este judecat
Preşedintele, lucrările Senatului vor fi prezidate de preşedintele Curţii Supreme. Procedura de judecată
seamănă foarte mult cu cea folosită în faţa unei instanţe. Pentru acuzare se cere votul a ⅔ din numărul
senatorilor prezenţi.

5. Concluzie.
Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată. Cunoaşterea
acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor constituţionale contemporane. Teoria separaţiei puterilor a
avut un rol aparte, decisiv în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea democratică a
relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în
căutarea, în chiar organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi
ale cetăţenilor. De la prima aplicare a principiului separaţiei puterilor în stat şi până în vremurile
contemporane acesta a îmbrăcat diferite forme de aplicare în practică. În realitate nu există două state în
care acest principiu să se manifeste identic deşi în fundamentele sale el este acelaşi peste tot. Interesant
este faptul că aceste diferenţe de aplicare s-au constatat atât la state diferite cât şi în interiorul aceluiaşi
stat dar în perioade de timp diferite. Acest aspect este însă cât se poate de normal având în vedere lupta
pentru putere ce s-a dat mereu între Legislativ şi Executiv.
În practică mai avem de a face cu o personalizare a principiului separaţiei puterilor în stat. Este vorba
de acordarea de către Parlament a unor prerogative legislative Executivului. Motivul invocat de
Parlament cu privire la aceste prerogative acordate Guvernului ar fi acela că domeniile reglementate de
executiv sunt de strictă specializare iar dezbaterea lor aici duce la un proces legislativ mai eficient şi mai
rapid.
În lumea politică contemporană asistăm la un proces complex de găsire a unor noi sensuri ale acestui
principiu fundamental, numit „principiul separaţiei puterilor în stat”. Nu este vorba nici pe departe de
o tendinţă de renunţare la el fiindcă dacă ar fi aşa nu am mai putea vorbi de stat de drept, de democraţie
sau de libertatea individului. Având în spate experienţa a mii de ani de conducere, jocul politicienilor de
azi este din ce în ce mai abil şi mai subtil. În prezent nu se mai doreşte despărţirea matematică între cele
trei puteri, nu se mai are în vedere trasarea unor limite foarte precise între cele ele; dimpotrivă, se
doreşte o uşoară întrepătrundere a lor, o oarecare influenţate a puterilor din partea partidelor politice, a
sindicatelor, a patronatelor sau a grupurilor de interese; cu alte cuvinte putem spune că acum, mai mult
ca niciodată, accentul nu se mai pune neapărat pe separaţia lor ci pe colaborarea ce trebuie să existe între
puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.