Sunteți pe pagina 1din 3

TRADITIONALISM-ACI SOSI PE VREMURI-ION PILLAT

Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a


timpului, asociată cu repetabilitatea destinului uman/ ciclicitatea vieţii.
Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu
elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi
lirismul subiectiv, cu prezenţa eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi
a sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul elegiac şi meditativ are
ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-
gramaticale specifice (pronume personale, adjective posesive şi verbe la
persoana I şi a Ii-a singular; elemente deictice spaţiale şi temporale: „acf -
„acolo", „acum" - „atunci). Dar iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii
subiective, este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se, prin
repetabilitate.
Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii ce va fi. evocată (timp şi
spaţiu mitic, nedefinit), prin indicii de spaţiu (adverbul de loc, cu formă
regională: „acf),de timp (locuţiune adverbială de timp: „pe vremuri) şi
forma verbală, de perfect simplu: „sos?. „Acf este elementul semantic
definitor în raport cu eul liric văzut din perspectiva timpului: „ier? - „acum".
Compoziţional, poezia este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber,
având rolul de leitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe
secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri a bunicilor, meditaţia
asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului.
Cele două planuri ale poeziei, trecutul (distihurile III-IX) şi prezentul
(distihurile XII-XIX), sunt redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de
ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a
planurilor, construite pe relaţia „atunci - „acum". Elemente de recurenţă
sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoţind două
momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea), simbol al
trecerii şi laitmotivul reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin
intermediul unei metafore: „casa amintirif, spaţiul rememorării nostalgice a
trecutului. Metafora dobândeşte semnificaţia unui spaţiu mitic, fie locuinţă a
strămoşilor, fie „loc al sacrei perechi, unde dintotdeauna, de pe vremuri, ca
şi acum, sosesc cuplurile de îndrăgostiţi pentru a da curs recunoscutei
iniţieri de misterul nunţii (V. Fanache, G. Bacovia. Ruptura de utopia
romantică).
Elementele asociate casei: „obloane", „pridvof, „păienjeni, „poartă",
„zăvor" şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea
timpului, degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea
de spaţiu privilegiat, izolat, accesibil numai urmaşului, care poate reînvia
trecutul în a-mintire.
Trecutul capătă o aură legendară, devine un timp mitic, al luptei
haiducilor pentru dreptate: Jar hornul nu mai trage alene din ciubuc/ De
când lup-tară-n codru şi poteri şi haiduc".
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor.
Dacă în poezia romantică, existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efeme-
ritatea existenţei umane, în poezia lui Ion Pillat, natura devine solidară cu
omul, fiind marcată de semnele senectuţii, ca şi fiinţa umană: „în drumul lor
spre zare îmbătrâniră plopii. în versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi
Calyopf este reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a
bunicii cu nume mitologic: Calyopi - Caliope (Kalliope), muza poeziei epice şi
a elocinţei în mitologia greacă.
Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este urmaşul care
eternizează în creaţia sa iubirea bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum" a
poveştii de iubire de„ieri sunt aspecte care ar putea susţine caracterul
de artă poetică a textului liricAci sosi pe vremuri, care îşi revelează astfel
nivelul de profunzime al semnificaţiilor.
-întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un
ceremonial: buniculaşteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânără
îmbrăcată după moda timpului„în largă crinolină".
Asocierile livreşti reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în
poeziile lui Ion Pillat, având rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi
timp, de a indica epoca, numind preferinţele în moda literară a vremurilor
respective. Atmosfera evocată, peisajul selenar, sunt romantice: „Şi totul ce
romantic ca-n basme se urzea". Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei,
însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau... departe, un
clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. SMeditaţia
poetică, tonul elegiac evidenţiază idea că eternizarea fiinţei umane este
posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să
rămână...".Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul
următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece
ireversibil: „De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind
singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: „ Ce
straniu lucru: vremea! - Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în
ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău
te uită, dar tu nu-lpoţi uita...", în distihul al treisprezecelea, prin intermediul
unei comparaţii, se realizează o paralelă trecut -prezent şi se produce
trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: / Pe urmele
berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor
peste timp. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar
îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi
poeme de Francis Jammes. Din portretul fizic al iubitei se reţine doar
detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea", acum „ochi de
ametisf.
Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut,
este simbolul berzei, „pasăre de bun augur, simbol de pietate filială" (Jean
Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, i), dar şi simbol al
fidelităţii, al devoţiunii.
Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii îndrăgostiţilor
şi sugerează repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al po-
eziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De nuntă sau de
moarte, în turnul vechi din saf.
Nivelul fonetic şi prozodic
- rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe;
- rolul vocalelor în realizarea imaginilor auditive, în special, în versul
laitmotiv.
nivelul morfosintactic
timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate
în poezie; verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări,
„spuse")au rolul de a reda rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor;
verbele la imperfect(„asculta", „se urzea", „simţeau", „şedeam"), mai mult
ca perfect („pândise") şi perfect simplu susţin narativitatea iubirii din planul
trecut; verbele la perfect compus susţin narativitatea iubirii din planul
prezent; verbele la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului
de iubire („vii, „calci, „tragi), fie însoţesc meditaţia pe tema trecerii
timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nupoţi).
Nivelul lexico-semantic
cuvinte din câmpul semantic al naturii: „codru", „plopii, „lanuri de secară",
„lună", „câmpia", „lac", „nisipuF, „câmpul;
folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea
trecutului: „haidud, „poteră, „berlină, „crinolină", „aievea", „pridvor".

Nivelul stilistic
- folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintiri?, „ochi de peruzea",
„ochi de ametisf şi a comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi
prezent şi ideea repetabilităţii existenţei umane: „câmpia ca un Iad,
„deasupra casei ca umbre berze cad, „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu";
- la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.

CONCLUZIE

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea
trecutului, a cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător.