1

1.ORGANIZAREA FUNCŢIONALĂ A
CORPULUI UMAN ŞI
HOMEOSTAZIA MEDIULUI INTERN

2
Scopul fiziologiei este de a explica care sunt factorii fizici şi
chimici responsabili pentru originea, dezvoltarea şi evoluţia vieţii.
Fiziologia umană încearcă să explice care sunt caracteristicile şi
mecanismele specifice care definesc organismul uman ca entitate
vie.

Unitatea vie elementară a organismului este celula. Fiecare

organ este alcătuit din numeroase tipuri de celule a căror unitate
este menţinută de structuri intercelulare cu rol de suport. Fiecare
tip de celulă este special adaptat pentru a îndeplini una sau mai
multe funcţii particulare (ex. eritrocitele trnsportă oxigenul de la
plămâni la nivel celular). 
 CELULELE CA UNITĂŢI VII ALE CORPULUI

Celula este unitatea funcţională a organismului, fiecare ţesut fiind format dintr-un
mare număr de celule cu aceleaşi tipuri de funcţii precis delimitate. Fiecare tip
celular este special adaptat în vederea unei funcţii anumite.
Cu toate că există diferenţe marcante între celulele corpului, toate celulele
prezintă câteva caracterisitci elememtare asemănătoare.

LICHIDUL EXTRACELULAR - „MEDIUL INTERN”

Organismul uman adult conţine aproximativ 60% lichid, reprezentat în
principal printr-o soluţie de ioni şi alte substanţe.
Cea mai mare parte a acstui lichid se află în interiorul celulelor şi este denumit
lichid intracelular.
Aproximativ 1/3 se află în spaţiile din afara celulelor şi este denumit lichid
extracelular. Lichidul extracelular este în mişcare permanentă în interiorul
organismului.Acesta este transportat rapid în sângele circulant, fiind ulterior distribuit
între sânge şi lichidele tisulare consecutiv difuziei prin pereţii capilari.
Lichidul extracelular conţine ioni şi elemente nutritive necesare întreţinerii
vieţii celulei (toate celulele trăiesc practic în acelaşi mediu, lichidul extracelular.
Lichidul extracelular este denumit mediul intern al organismului (Claude Bernard).
 Diferenţe între lichidul extracelular şi lichidul intracelular.

Lichidul extracelular conţine cantităţi mari de ioni de sodiu, clor şi

bicarbonat, precum şi elemente nutritive pentru celule (oxigenul, glucoza, acizii
graşi şi aminoacizii), de asemenea, conţine bioxid de carbon  (transportat de la
nivelul celulei spre plămâni pentru a fi eliminat, în care se află alţi produţi ai
metabolismului celular care sunt transportaţi de la rinichi pentru a fi excretaţi).
Lichidul intracelular conţine cantităţi mari de ioni de potasiu, ioni de
magneziu şi ioni fosfat în locul ionilor de sodiu şi clor aflaţi în spaţiul
extracelular.
Mecanisme speciale pentru transportul ionilor prin membranele celulare 
menţin diferenţele între concentraţiile ionilor din lichidul extracelular şi cel
intracelular.
 Mecanismele “homeostatice” ale principalelor
sisteme funcţionale ale organismului
Homeostazia

Stabilitatea relativă a compoziţiei lichidelor organismului este foarte

importantă, deoarece există un schimb permanent de lichid şi solvenţi între
organism şi mediul extern, precum şi între diferitele compartimente ale
organismului.
Homeostazia este menţinerea aproximativ constantă a parametrilor
mediului intern. Toate organele şi ţesuturile îndeplinesc funcţii care ajută la
păstrarea constantă a acestor parametri (plămânii furnizează oxigen
spaţiului extracelular pentru a substitui oxigenul consumat de celule, rinichii
menţin constante concentraţiile ionilor, tractul gastrointestinal asigură aportul
elementelor nutritive).
 Sistemul de transport şi distribuţie a lichidului extracelular
– sistemul ciculator sanguin
Plămâni

Lichidul extracelular este

transportat la nivelul organismului Inima Inima

în două etape: Intestin

•prima etapă este
reprezentată de deplasarea
sângelui prin organism în Nutriţie şi excreţie
interiorul vaselor sanguine, Rinichi

•cea de a doua etapă este

reprezentată de deplasarea Reglarea Excreţia
bidirecţională a lichidului între electroliţilor
Terminaţie Terminaţie
capilarele sanguine şi spaţiile venoasă arterială
intercelulare

Capilaritate

Organizarea generală a sistemului circulator

 Sistemul de transport şi distribuţie a lichidului extracelular
– sistemul ciculator sanguin

La nivelul capilarelor există un schimb

permanent de lichid extracelular între
fracţiunea plasmatică a sângelui şi lichidul
Arteriolă
interstiţial care umple spaţiile intercelulare.
Pereţii capilarelor sunt permeabili
pentru majoritatea moleculelor din plasma
sanguină, cu excepţia moleculelor mari ale
proteinelor plasmatice
Lichidul extracelular din întreg
organismul – atât cel din plasmă cât şi cel din Venulă
lichidul interstiţial – este în permanenţă
amestecat, fiind astfel menţinută
omogenitatea aproape completă a lichidului
extracelular la nivelul organismului. Difuziunea lichidelor prin pereţii capilarelor
În concluzie, menţinerea unui volum şi prin spaţiul interstiţial
relativ constant şi a unei compoziţii stabile a
lichidelor organismului este esenţială pentru
homeostazie.
 Originea elementelor nutritive din lichidul extracelular

Sistemul respirator - sângele se încarcă cu oxigen la nivel alveolar.

Membrana care separă alveolele şi lumenul capilarelor pulmonare (membrana
alveolară) prezintă grosimea de 0,4-2 microni, iar oxigenul difuzează în sânge
prin porii acestei membrane, în acelaşi mod în care apa şi ionii difuzează prin
pereţii capilarelor.
Tractul gastrointestinal - la acest nivel diferite elemente nutritive dizolvate
(carbohidraţi, acizi graşi, aminoacizi) sunt absoorbite în lichidul extracelular
sanguin.
Ficatul - modifică structura chimică a multora dintre substanţele absorbite,
crescându-le gradul de utilizare. Adipocitele, rinichii, glandele endocrine
contribuie, de asemenea, la modificarea substanţelor absorbite.
Sistemul musculo-scheletic - contribuie la funcţiile homeostatice ale
organismului prin mecanisme specifice.
 Îndepărtarea cataboliţilor

Eliminarea bioxidului de carbon:

la nivel pulmonar - simultan cu captarea oxigenului la nivel
pulmonar, bioxidul de carbon este eliminat din sânge în alveolele
pulmonare (dintre toţi produţii finali ai metabolismului celular, bioxidul de
carbon este cel mai abundent).
la nivel renal - sunt eliminate din plasmă majoritatea celorlalte
substanţe (în afara bioxidului de carbon) care nu sunt necesare celulelor
(diferiţi produşi finali ai metabolismului celular, cum ar fi ureea şi acidul
uric, de asemenea, sunt eliminaţi ionii şi apa în exces care s-au acumulat
în lichidul extracelular). Rinichiul îşi îndeplineşte funcţia prin filtrarea iniţială
a unor cantităţi mari de plasmă la nivel glomerular, iar ulterior prin 
reabsorbţia în sânge a substanţelor necesare organismului (glucoza,
aminoacizii, cantităţi adecvate de apă şi ioni).

Majoritatea celorlalte substanţe care nu sunt necesare oraganismului

în special produşii finali de metabolism (ex. ureea) prezintă reabsorbţie
minimă, fiind eliminaţi în urină prin tubii renali.
 Reglarea funcţiilor organismului

Sistemul nervos de reglare

Sistemul nervos este alcătuit din trei componente principale: calea senzorială
aferentă, sistemul nervos central (componenta integrativă) şi calea motorie aferentă.
Receptorii senzoriali detectează starea organismului sau starea mediului
înconjurător. Sistemul nervos central (SNC) este alcătuit din creier şi măduva spinării.
SNC determină reacţiile organismului la senzaţiile sosite din periferie.
O mare parte a sistemului nervos este denumită sistemul autonom, care
controlează numeroase funcţii ale organelor interne.
Sistemul nervos reglează în special activităţile musculară şi secretorie ale
organismului.
Sistemul hormonal de reglare
Există opt glande endocrine principale care secretă hormoni, substanţe chimice
transportate prin lichidul extracelular cu rolul de a regla funcţiile celulei.
Sistemul hormonal reglează în principal funcţiile metabolice.
Reproducerea
Reproducerea nu este considerată întotdeauna o funcţie homeostatică.
 Sisteme de control ale organismului

Sistemele de control genetic sunt cele mai complexe - acţionează

în toate celulele pentru a controla atât activitatea intracelulară cât şi
activitatea extracelulară.
Numeroase alte sisteme de control acţionează la nivelul organelor
(pentru a controla funcţiile părţilor componente ale acestora), altele
operează la nivelul întregului organism (pentru a controla relaţiile dintre
organe). Ex. sistemul respirator funcţionează în asociere cu sistemul
nervos (reglează concentraţia bioxidului de carbon din lichidul
extracelular; ficatul şi pncreasul reglează concentraţia glucozei din lichidul
extracelular; rinichiul reglează concentraţiile hidrogenului, sodiului,
potasiului, fosfatului şi a altor ioni din lichidul extracelular.
 Exemple de mecanisme de control

Reglarea concentraţiei oxigenului şi bioxidului de carbon la nivelul lichidului

extracelular
Oxigenul reprezintă una dintre substanţele principale necesare reacţiilor
chimice intracelulare. Mecanismul se bazează pe caracteristicile chimice ale
hemoglobinei. Hemoglobina se combină cu oxigenul când sângele traversează
plămânii. Hemoglobina prezintă afinitate crescută pntru oxigen. Însă, în cazul în care
concentraţia oxigenului în lichidul tisular este prea mică, se eliberează suficient oxigen
pentru a restabili nivelul adecvat. Acest reglare este denumită funcţia tampon pentru
oxigen a hemoglobinei.
Bioxidul de carbon reprezintă un produs final major al reacţiilor oxidative
intracelulare.
Creşterea concentraţiei sanguine a bioxidului de carbon peste valoarea
normală stimulează centrul respirator.
Reglarea presiunii arteriale
Sistemul baroreceptor este un mecanism de control cu acţiune rapidă.
Baroreceptorii sunt localizaţi la nivelul pereţilor arteriali ai bifurcaţiei carotidiene, precum
şi la nivelul arcului aortei toracice. Baroreceptorii sunt stimulaţi de întinderea peretelui
arterial. Când presiunea arterială creşte, atunci baroreceptorii transmit impulsuri
nervoase spre trunchiul cerebral. Scăderea frecvenţei descărcării acestor stimuli
determină reducerea activităţii de pompă a inimii, precum şi dilataţia vaselor sanguine
periferice, ceea ce permite creşterea fluxului sanguin vascular.  Ambele efecte
restabilesc valoarea normală a presiunii arteriale.
Invers, scăderea presiunii arteriale sub nivelul normal relaxează receptorii de
întindere, ceea ce permite centrului vasomotor să devină mai activ decât în mod normal,
determinând vasoconstricţie şi creşterea activităţii de pompă a inimii, ceea ce duce la
creşterea presiunii arteriale.
 Limite normale şi caracteristici fizice ale unor
constituenţi importanţi ai lichidului extracelular
Creşterea temperaturii organismului cu numai 70C faţă de normal poate
conduce la un cerc vicios în care creşterea metabolismului celular distruge
celulele.
Pentru echilibrul acido-bazic al organismului (valoarea normală fiind de
7,4), valorile letale situându-se cu numai 0,5 unităţi de o parte şi de alta a
acesteia.
Când concentraţia ionilor de potasiu scade la mai puţin de 1/3 faţă de
normal se poate instala paralizia datorită incapacităţii nervilor de a transmite
impulsurile nervoase. Invers, când concentraţia ionilor de potasiu creşte de
două ori sau mai mult faţă de normal, funcţia miocardului poate fi puternic
deprimată.
Când concentraţia ionilor de calciu scade la mai puţin de ½ faţă de
normal, pot să apară contracţii musculare de tip tetanic la nivelul corpului
datorită generării spontane de impulsuri nervoase în exces la nivelul nervilor
periferici.
Când concentraţia glucozei scade la mai puţin de ½ faţă de normal, se
instalează iritabilitate psihică intensă, uneori chiar convulsii.
 Caracteristici ale sistemelor de control

Mecanismul de feed-back negativ – baza majorităţii mecanismelor de

control
În procesul de reglare a concentraţiei de bioxid de carbon, o concentraţie
ridicată a acestuia în lichidul extracelular determină creşterea ventilaţiei pulmonare.
Aceasta determină la rândul său scăderea concentraţiei de bioxid de carbon la nivelul
lichidului extracelular, deoarece la nivel pulmonar bioxidul de carbon este eliminat cu
o rată mai mare.
Când concentraţia bioxidului de carbon scade prea mult, aceasta va reveni la
normal prin mecanism de feed back (răspunsul este negativ faţă de stimulul iniţiator).
Presiunea arterială crescută declanşează o serie de reacţii care determină
scăderea presiunii, iar presiunea redusă declanşează o serie de reacţii care
determină creşterea presiunii (în ambele situaţii există feedback negativ).
Dacă un anumit factor devine crescut sau deficitar, un sistem de control
iniţiază un mecanism de feedback negativ (modificări ce au ca scop revenirea la
normal, fiind astfel menţinută homeostazia).
“Eficacitatea” unui sistem de control
Nivelul eficacităţii (eficacitatea = corecţie/eroare) unui sistem de control (ex.
sistemului baroreceptor, a sistemului de control a temperaturii organismului) pentru a
menţine constante anumite condiţii este determinat de eficacitatea mecanismului de
feedback negativ.
 Caracteristici ale sistemelor de control

Mecanismul de feedback pozitiv poate iniţia uneori un cerc vicios şi

poate duce la deces
Mecanismul de feedback pozitiv (cerc vicios) nu conduce la
stabilitate (stimulul iniţiator produce un efect similar, cu amplitudine mai
mare).
Uneori mecanismul de feedback pozitiv poate fi util
Coagularea, naşterea sunt exemple de feedback pozitiv util.
Mecanismul de feedback pozitiv prezintă un rol important în
generarea impulsurilor nervoase.
Tipuri mai complexe de mecanisme de control – controlul adaptativ
Sistemul nervos dispune de numeroase mecanisme de control
interconectate (unele dintre acestea sunt sisteme de feedback).
Creierul utilizează un principiu denumit reglare anticipată (control
feed-forward). În acest caz creierul ajustează impulsurile controlului anticipat.
Fenomenul este denumit control adaptativ (reprezintă un feedback negativ
întârziat).
2. CELULA ŞI FUNCŢIILE SALE
Fiecare din cele 100  trilioane de celule ale corpului
omenesc reprezintă o structură vie ce poate
supravieţui indefinit şi majoritatea se pot reproduce.
Diferitele substanţe care alcătuiesc  celula poartă
numele comun de protoplasmă. Protoplasma conţine
5 clase de substanţe: electroliţi, apa, proteine, lipide,
glucide.

Membrană celulară

Citoplasmă
Nucleol Nucleoplasmă

Membrană nucleară Nucleu

 STRUCTURA FIZICĂ A CELULEI
SISTEMUL  DE MEMBRANE  AL CELULEI.
Sistemul de membrane al celulei include: membrana celulara,
membrana nucleara, membrana RE, precum si membranele
mitocondriilor, lizozomilor, ale aparatului Golgi, etc. Lipidele confera
membranelor proprietatea de bariera ce impiedica miscarea libera a apei
si a solventilor intre compartimentele celulei. Pe de alta parte moleculele
proteice membranare, penetreaza  adesea intreaga membrana,
intrerupand continuitatea barierei lipidice, realizand astfel cai
transmembranare (canale) specifice pentru fiecare substanta.
  
 STRUCTURA FIZICĂ A CELULEI
MEMBRANA  CELULARA.
    Bariera  lipidica a membranei celulare.
Structura sa fundamentala reprezinta un bistrat lipidic,ce consta
dintr-un film lipidic subtire, dispus continuu la periferia celulei; moleculele
mari de proteine globulare sunt interpuse in acest  film lipidic.
Bistratul lipidic este compus aproape exclusiv din colesterol si
fosfolipide; radicalii fosfat ai fosfolipidelor si gruparile hidroxil ale
colesterolului sunt hidrofile iar radicalii de acid gras din fosfolipid si un
nucleu sterolic din colesterol sunt hidrofobi.Datorita gruparilor hidrofobe
ale ambelor molecule , acestea sunt respinse de apa , dar se atrag
mutual, fapt ce le confera tendinta de a se alinia cu portiunile grase in
centru si cu cele hidrofile spre cele 2 suprafete in contact cu apa
inconjuratoare.
Bistratul lipidic reprezinta o puternica bariera ,impermeabila la
substante hidrosolubile,precum ionii,glucoza,urea,etc..Pe de alta parte
substantele liposolubile ,ca oxigenul, dioxidul de carbon si alcoolul
traverseaza usor bistratul.
Bistratul  lipidic este lichid, fapt ce permite unor portiuni de
membrana sa “curga”de-a lungul suprafetei de la un punct la altul.
Proteinele sau alte substante ,dizolvate sau plutind in bistratul lipidic tind
sa difuzeze pe toata suprafata membranei..
 STRUCTURA FIZICĂ A CELULEI
Proteinele membranei celulare
In majoritate sunt glicoproteine.Se intalnesc 2 tipuri de proteine structurale
•1 Proteine integrale ce traverseaza membrana;multe dintre ele
formeaza canale (pori)prin care numeroase substante hidrosolubile, in
special ioni pot difuza intre lichidul intracelular si extracelular; aceste
proteine sunt selective;
Proteine “curier” (caraus )care transporta substante in sens opus
sensului natural de difuziune,proces denumit “transport activ”.
•2Proteine periferice,atasate de fetele membranei ,fara a o strabate; ele
se afla in intregime sau aproape in intregime pe fata interna a
membranei.Obisnuit ele se ataseaza de o proteina integrala, si
functioneaza ca enzime.

Structura membranei celulare

 STRUCTURA FIZICĂ A CELULEI

Glucidele membranei-GLICOCALIXUL.
Glucidele membranei se afla in combinatii cu proteinele sau cu lipidele  ca
glicoproteine, 9/10 glicolipide,1/10 .Multi alti compusi  glucidici denumiti
proteoglicani, alcatuiti mai ales din numeroase glucide dispuse in jurul unui
miez proteic atarna, de asemenea, lejer de suprafata externa a membranei.
Intreaga suprafata a membranei este acoperita de un invellis glucidic lax
denummmit glicocalix.
Functiile glicocalixului:
         Confera o suprafata negativa membranei (datorita incarcaturii
negative), care  resping alte corpuri negative;
        Glicocalixurile a 2 celule se pot atasa solidarizand celulele intre ele;
         Numeroase grupari glucidice actioneaza ca substante receptoare, ce
leaga  hormoni ca insulina, si astfel activeaza proteinele integrale ,
declansand o cascada de activari enzimatice intracelulare;
         Alte participa la reactii imunologice.
 CITOPLASMA SI ORGANITELE SALE
Portiunea lichida a citoplasmei  se numeste citosol;acesta contine in special
protetine solubile, electroliti, glucoza, cantitati reduse de glucoza. Dispersate
in citosol sunt globule de grasimi neutre, granule de glicogen, granule de
secretie, ribozomi, 5 organite de importanta speciala: RE, aparatul Golgi,
mitocondrii, lizozomi, peroxizomi..
Reticulul endoplasmatic - structuri veziculare si tubulare, aplatizate;
matricea endoplasmatica difera  de citosol; capteaza substantele sintetizate in
alte parti ale celulei  si le transporta fie in dictiozomi, fie in alta parte; prezinta
multe enzime atasate de membrana ,avand rol majoritar metabolic.
REN (agranular), rol important in metabolismul glicogenului, sinteza lipidelor,
(fosfolipide, colesterol) si in procese enzimatice celulare;
REG.= ergastoplasma

Structura reticulului endoplasmatic

 CITOPLASMA SI ORGANITELE SALE
Aparatul Golgi - ansamblu de 4 sau mai multe straturi suprapuse de
vezicule aplatizate situate in apropierea nucleului; sintetizeaza anumite
glucide, polimeri zaharidici functioneaza in asociere cu RE, fuzionand cu
veziculele acestuia.; participa la formarea lizozomilor, veziculelor
secretorii, etc.

Aparat Golgi

Lizozomii - se formeaza in aparatul Golgi; este marginit de un bistrat

lipidic membranar tipic; contine peste 50 de hidrolaze acide diferite care
digera in special proteine, acizi nucleici, mucopolizaharide, lipide
glicogen. Contin si substante bactericide (lizozim)
Majoritatea sintezelor incep in RE si apoi sunt transferate spre Ap. Golgi
 CITOPLASMA SI ORGANITELE SALE

Mitocondriile – mai sunt denumite “uzinele energetice” ale celulei. În

lipsa lor celula devine incapabilă să extragă cantităţi semnificative de
energie din alimente şi oxigen, şi în consecinţă toate funcţiile esenţiale
ale celulei cedează.

Structura mitocondriei

Alte organite şi structuri citoplasmatice: – nucleul (centrul de control

al celulei), învelişul nuclear, nucleolii.

Structura nucleului
  SISTEME FUNCŢIONALE CELULARE
Digestia  celulara- endocitoza are 2 forme –pinocitoza si fagocitoza.
Pinocitoza – se desfasoara in permanenta prin membranele majoritatii
celulelor; reprezinta unica modalitate  prin care macromoleculele proteice
patrund in celula; veziculele sunt extrem de mici si numeroase, cand
numarul proteinelor atasate de membrana este mare.
Etapele:  -proteinele se ataseaza de receptorii de membrana,care sunt
specifici si care sunt concentrati in jurul unor adancituri captusite ale
membranei;
- invaginarea adanciturii care include lichid extracelular;
- formarea veziculei ,prin desprinderea ei de pe membrana;

Mecanismul pinocitozei
  SISTEME FUNCŢIONALE CELULARE

Fagocitoza - decurge, in mare, in acelasi mod ca pinocitoza, cu exceptia

faptului ca procesul implica particule mari, nu molecule. Capacitata de
fagocitoza se intalneste numai la cateva tipuri de celule - macrofagele
tisulare si unele leucocite.
Initierea fagocitozei are loc in momentul in care proteine sau
mucopolizaharide existente la suprafata particulelor fagocitabile vin in
contact si se leaga de receptorii de pe suprafata membranei celulare a
fagocitului. Bacteriile sunt de obicei invelite in anticorpi specifici, iar 
acestia sunt fixati de catre receptorii fagocitelor cu bacterie cu tot. Rolul
anticorpilor de a media fagocitoza se numeste opsonizare.
Etapele fagocitozei: 
- receptorii membranei celulare fixeaza liganziide pe suprafata particulei;
- are loc invaginarea membranei care circumscrie suprafata de contact
cu primii liganzi, inconjurand particular; in final se incorporeaza particula
in invaginare;
- actina si miozina inchid canalul care devine vesicular, si care contine
particula;
- proteinele contractile smulg vezicula de fagocitoza din membrana
celulei, eliberand-o spre interiorul celulei.
  EXTRAGEREA ENERGIEI DIN PRINCIPIILE
ALIMENTARE – FUNCŢIILE MITOCONDRIEI
Funcţia de bază a mitocondriei este să creeze energie pentru
activitatea celulară pe lângă procesul de respiraţie aerobă. În acest proces,
toate glucidele se tranformă în glucoză încă dinainte de a ajunge în celule,
proteinele sunt convertite în aminoacizi şi lipidele în acizi graşi.
Aproape toate reacţiile oxidative au loc în mitocondrii, iar energia
furnizată este folosită pentru a forma ATP. ATP (şi nu energia proprie a
principiilor alimentare) este utilizată direct în toate reacţiile intracelulare.

Formarea adenosin trifosfatului (ATP)

în celulă, care evidenţiază că cea mare
parte a ATP-ului se formează în
mitocondrii.
  CARACTERISTICILE FUNCŢIONALE ALE ATP
Formula ATP este:

Adenozin trifosfat (ATP)

ATP este un nucleotid, compus dintr-o bază azotatp adenina, o

pentoză, riboza şi trei radicali fosfat. Ultimii doi radicali fosfat sunt conectaţi
cu restul moleculei prin legături fosfat macroenergetice. Fiecare legătură
conţine aprox 12.000 calorii energie per mol de ATP.
Eliberarea energiei din ATP are loc prin desfacerea unei legături fosfat
macroenergetice, rezultând o moleculă de acid fosforic şi una de adenozin
difosfat (ADP).
  Procesele chimice de formare a ATP – rolul mitocondriei

În acest proces, glucoza este sfărâmată de către unele enzime

citoplasmatice pentru a forma un acid piruvic (glicoliză. Cu ocazia acestor
reacţii o mică parte din ADP este convertită în ATP (5% din întreaga energie).
Într-o serie de reacţii, în care o parte este numită ciclul acidului citric
sau ciclul Krebs, acidul piruvic reacţionează cu apa pentru a produce dioxid
de carbon (CO2) şi zece atomi de hidrogen.
Aceşti atomi de hidrogen sunt transportaţi pe o carieră transportoare
specială de molecule, numite coenzimi, spre cristae, unde acestea sunt
donate lanţului de transport al electronilor.
Acest lanţ de electroni separă electronul şi protonul în fiecare din cei
zece atomi de hidrogen. Cei zece electroni separaţi sunt trimişi prin lanţul
transportor şi unii, eventual, se combină cu oxigenul (O2) şi cu protonii pentru
a forma apă (H2O).
 Procesele chimice de formare a ATP – rolul mitocondriei

Energia este eliberată în timp ce electronii curg din coenzimi de-a

lungul lanţului transportor de electroni către atomii de oxigen, şi această
energie este blocată de către componentele lanţului transportor. În timp ce
electronii curg de la un component la altul , componentele pompează
protoni în mod aleatoriu de la matrice la compartimentul extern. Protonii nu
se pot întoarce la matrice cu excepţia unuia cere este punte de legătură
prin enzimea ATP, care este localizată în membrana interioară.
Respiraţia aerobă este un proces care continuă, astfel că
mitocondria poate produce sute şi mii de molecule de ATP la fiecare minut
în fiecare celulă tipică. ATP- ul este transportat în citoplasma celulei, unde
este folosit în fiecare reacţie la care participă. În timp ce ATP- ul este
folosit, acesta este transformat în ADP, care este returnat de către celulă în
mitocondrion şi este folosit pentru a produce mai mult ATP.
  Utilizarea ATP pentru funcţia celulei
ATP este folosit pentru promovarea a 3 funcţii celulare majore:
transport de membrană
biosinteze de substanţe
lucru mecanic
Energia ATP este utilizată direct sau indirect pentru transportul ionilor
de potasiu, calciu, magneziu, fosfat, clor, urat, hidrogen şi multor altor ioni şi
compuşi organici.
Un alt rol major constă din furnizarea energiei pentru celulele
speciale ce efectuează lucru mecanic.

Transport membranar

Sinteză proteică
Utilizarea ATP ca sursă de energie

Contracţie musculară