Sunteți pe pagina 1din 15

1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

ACORDUL SCHENGEN

-PRINCIPIUL NE(NON) BIS IN IDEM-

AUTOR:

BARBU ANA-MARIA

Bucureşti

2010

1
CUPRINS:

1. Spaţiul Schengen. Cooperarea internaţională a statelor 3

2. Principiul ne(non) bis in idem – noţiune 4

3. Reglementarea internaţională a principiului ne(non) bis in idem 5

4. Jurisprudenţă CJUE 7

5. Practica CJUE. Interpretarea dată de Curte anumitor noţiuni din Acordul


Schengen cu privire la principiu ne (non) bis in idem 9

5.1. Noţiunea „aceleaşi fapte” 9

5.2. Noţiunea de “pedeapsă executată

sau în curs de executare” 11

5.3. Noţiunea de “hotărâre definitivă” 11

6. Observaţii finale 14

2
1. Spaţiul Schengen. Cooperarea internaţională a statelor

Fluxurile de migraţie la nivel global reprezintă principalul motiv ce a dus la o nouă


perspectivă cu privire la natura graniţelor între state. Oamenii a fost treptat motivaţi să treacă
dintr-un stat în altul din considerente politice, sociale şi economice. Această mişcare a fost de
esenţa proiectului UE cu privire la libera circulaţie a persoanelor în teritoriu. Totodată, reprezintă
un element esenţial printre obiectivele UE în materie de politică a vecinătăţii. Ceea ce constituie
o adevărată provocare este găsirea mijloacelor potrivite pentru a atinge aceste obiective şi a-şi
respecta politicile, asigurând totodată o bună gestionare a graniţelor. Deşi statele reprezintă în
continuare puterea supremă, au fost nevoite să se împace cu această tendinţă, fenomen în
continuă creştere, care s-a dovedit a avea un impact direct asupra modalităţilor prin care ele îşi
gestionează propriile frontiere1.

Cooperarea poliţienească, vamală şi cea judecătorească au fost dezvoltate împreună cu


principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru a asigura faptul că desfiinţarea controalelor la
frontieră nu va conduce la o intensificare a criminalităţii organizate. Articolele 48-69 fac referire
la asistenţă reciprocă în materie civilă şi penală, care se poate acorda în acţiuni intentate de
autorităţile administrative cu privire la acte care sunt pedepsibile conform legislaţiei naţionale a
uneia din cele două părţi contractante, în acţiuni pentru solicitarea de daune pentru cazurile de
urmărire penală sau condamnare eronată, în proceduri de graţiere, etc. Cererile de asistenţă se pot
face direct între autorităţile judiciare şi se pot returna pe aceleaşi canale.

De asemenea, articolele respective din Convenţia Schengen fac referire la aplicarea


principiului „ne bis in idem”2 şi la extrădare. Prevederile referitoare la extrădare au scopul de a
1
Stefano Bertozzi, “Schengen: Achievements and challenges in managing an area
encompassing 3,6 million km2”, Center of European Policy Studies, Working Document nr.
284, februarie, 2008
2
Expresia provine din dreptul roman: nemo bis vexari pro una et eadam causa (niciun om nu
trebuie să fie de două ori condamnat sau judecat pentru aceeaşi faptă). Noţiunea de dublă
sancţionare (cunoscută în doctrina americană sub numele de double jeopardy provine din
textl Amendamentului V la Constituţia S.U.A. ce prevede că nicio persoană nu poate fi
subiectul aceleiaşi acuzaţii şi să fie de două ori sancţionat: „(n)or shall any person be
subject for the same offence to be twice put in jeopards of life or limb”)
3
completa Convenţia europeană privind extrădarea din 13 septembrie 1957. Statele membre
Schengen se angajează să extrădeze între ele persoanele care sunt urmărite în justiţie de către
autorităţile judiciare ale părţii contractante care face solicitarea.

2. Principiul ne(non) bis in idem – noţiune

Principiul non bis in idem3 este un principiu clasic de drept, în temeiul său o persoană nu
poate fi condamnată de două ori pentru comiterea aceleiaşi fapte. Atunci când fapta este comisă
pe teritoriul de jurisdicţie al unei singure ţări, urmărirea respectării principiului enunţat este
facilă. Dificultăţile apar în cazurile în care sunt elemente de extraneitate derivate în mod deosebit
din principiul ubicuităţii, motiv pentru care au fost depuse eforturi consistente de reglementare
convenţională, care să evite încălcări aleprincipiului non bis in idem. Şi la nivelul Uniunii
Europene au fost adoptate instrumente juridice cu incidenţă în domeniul autorităţii de lucru
judecat, dar sau pronunţat şi decizii ale Curţii de Justiţie care au adus puternice accente europene
în materia principiului non (ne) bis in idem.

În prezent, chiar dacă principiul a fost creat pentru a rezolva diferitele situaţii întâlnite în
practica judiciară naţională în materie penală, întrucât se înregistrează din ce în ce mai multe
raporturi juridice penale de conflict în care se regăsesc elemente de extraneitate, îndeosebi
datorate ubicuităţii, se resimte necesitatea acceptării dimensiunilor sale transnaţionale 4.
Acceptarea acestei perspective este cu atât mai necesară cu cât principiul a fost înscris ca un
drept fundamental al omului în multe instrumente juridice internaţionale cu impact în acest
domeniu. Din acest motiv, se remarcă eforturi de reglementare a domeniului prin intermediul
unor instrumente juridice internaţionale edictate la diferite niveluri şi pornind de la contexte
diferite de percepere a regulii non bis in idem.

3
Mirela Gorunescu, „Accente europene ale principiului non bis in idem”, Analele Universităţii
“Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 1/2010
4
J. A. Vervaele, “The transnational ne bis in idem principle in the EU - Mutual recognition and equivalent
protection of human rights”, Utrecht Law Review, Volume 1, Issue 2 (December) 2005. p. 100
4
3. Reglementarea internaţională a principiului ne(non) bis in idem5

În primul rând, principiul este stabilit a reprezenta un drept fundamental al omului în


instrumente ca Pactul internaţional ONU asupra drepturilor civile şi politice din 1966 care,
în art. 14 alin. (7) prevede că „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei
infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în
conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţări.”

În mod asemănător, în art. 4 din Protocolul al 7-lea la Convenţia Europeană de


drepturilor omului prevede sub denumirea „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”
că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru
săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă
conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. Totuşi, aceste prevederi nu împiedică
redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi
sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să
afecteze hotărârea pronunţată. Forţa prevederii este relevată şi de împrejurarea că art. 4 pct. 3 din
acest act normativ nu permite nicio derogare de la regulă.

Principiul non bis in idem este unul important şi pentru domeniul cooperării judiciare în
materie penală. În Convenţia Europeană privind extrădarea adoptată sub egida Consiliului
Europei în 1957, în art. 9 este prevăzut că extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a
fost judecată definitiv de către autorităţile competente ale părţii solicitate, pentru fapta sau
faptele pentru care extrădarea este cerută. Extrădarea va putea fi refuzată, dacă autorităţile
competente ale părţii solicitate au hotărât să nu întreprindă urmăriri sau să pună capăt urmăririlor
pe care le-au exercitat pentru aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte.

În baza alin. 2 al art. 9 din Convenţie, extrădarea unei persoane care a format obiectul
unei judecăţi definitive într-un stat terţ, parte contractantă la convenţie, pentru fapta sau faptele
în vederea cărora cererea este prezentată, nu se va acorda: a) când menţionata judecată a

5
La elaborarea acestui subcapitol, au fost folosite informaţii furnizate de USIP (United States
Institute of Peace) pe site-ul oficial al instituţiei: www.usip.org/files/MC1/MC1-
Part1Section4.pdf
5
pronunţat achitarea sa; b) când pedeapsa privativă de libertate sau altă măsură aplicată: a fost
executată integral sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, totale sau parţiale; c) când
judecătorul a constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune. Totuşi,
extrădarea va putea fi acordată şi în cazurile precedente: a) dacă fapta care a dat loc judecăţii a
fost comisă împotriva unei persoane, instituţii sau bun având caracter public în statul solicitant;
b) dacă persoana care a format obiectul judecăţii avea ea însăşi un caracter public în statul
solicitant; c) dacă fapta care a dat loc judecăţii a fost comisă în total sau în parte pe teritoriul
statului solicitant sau întrun loc asimilat teritoriului său. În toate aceste cazuri nu se împiedică
aplicarea dispoziţiilor naţionale mai favorabile, cu privire la efectul non bis in idem legat de
hotărârile judiciare pronunţate în străinătate.

Principiul a fost înscris şi în alte instrumente juridice ce emană de la Consiliul Europei şi


care interesează cooperarea specializată pe anumite segmente de infracţionalitate. Spre exemplu,
în Convenţia privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii din 1990, art. 18 alin. 1 pct. 3 înscrie între situaţiile în care cooperarea în cadrul
acestor activităţi poate fi refuzată dacă „partea solicitată consideră că măsura solicitată ar fi
contrară principiului ne bis in idem”. Eforturile cu adevărat remarcabile sub aspectul rezultatului
lor au fost totuşi depuse la nivelul Uniunii Europene. Primul document este Convenţia încheiată
între statele membre asupra dublei sancţionări (Convention on Double Jeopardy), care, în
primul său articol prevedea că o persoană al cărei proces a fost soluţionat definitiv într-un stat
membru nu poate fi judecat pentru aceeaşi faptă în legătură cu care a fost condamnat, a executat
pedeapsa sau este în curs de executare sau nu mai poate fi executată în conformitate cu legea
statului de condamnare. Deşi această convenţie nu a fost un succes, conţinutul său a fost preluat
în Convenţia din 19 iunie 1990 de aplicare a acordului de la Schengen din 14 iunie 1985
privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, Schengen, 19 iunie 1990.
Aceasta, în Capitolul al 3-lea cuprinde norme care au în vedere chiar aplicarea principiului non
bis in idem. În temeiul art. 54 din acest instrument juridic, se prevede că o persoană în privinţa
căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă într-un stat parte nu poate fi urmărită pentru aceleaşi
fapte de un alt stat, cu condiţia ca, în caz de condamnare, hotărârea să fi fost executată, să fie în
curs de executare sau să nu mai poată fi executată potrivit legii statului în care s-a pronunţat
condamnarea. Art. 55 al Convenţiei cuprinde enumerarea unor situaţii în care statele pot declara
că nu doresc să aplice aceste prevederi, declaraţie la care se poate renunţa oricând. Situaţiile
6
enumerate sunt: a) dacă faptele vizate de hotărârea străină s-au petrecut în tot sau în parte pe
propriul său teritoriu (dar nu şi dacă s-au petrecut în parte pe teritoriul statului unde s-a pronunţat
hotărârea; b) dacă faptele vizate de hotărârea străină constituie o infracţiune contra siguranţei
statului sau împotriva altor interese care sunt în egală măsură esenţiale pentru stat; c) dacă
faptele vizate de hotărârea străină au fost săvârşite de un funcţionar al său cu încălcarea
obligaţiilor de serviciu (cu precizarea infracţiunilor pentru care se poate aplica excepţia) 6. Art. 56
din Convenţia Schengen face referiri la computarea pedepselor: când un stat continuă procedurile
împotriva unei persoane faţă de care s-a pronunţat o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte într-
un alt stat, orice perioadă de privare de libertate care este o consecinţă a faptelor respective,
executată pe teritoriul acestuia trebuie dedusă din orice hotărâre pronunţată. Mai mult, se
prevede că, în măsura în care legislaţia naţională permite, se iau in considerare şi alte pedepse
decât perioadele de deţinere deja executate. În art. 57 din Convenţie se arată că atunci când un
stat acuză o persoană de săvârşirea unei fapte pedepsibile şi autorităţile sale competente au
motive să creadă că acuzaţia priveşte fapte pedepsibile pentru care persoana a fost deja judecată
într-un alt stat, aceste autorităţi solicită, dacă se consider necesar, informaţiile relevante de la
autorităţile competente ale acelui stat pe al cărui teritoriu s-a pronunţat deja hotărârea.
Informaţiile cerute trebuie furnizate în cel mai scurt termen şi trebuie luate în considerare în
acţiunile care se îndeplinesc în cadrul procedurii pendinte. Ca şi în alte instrumente juridice, în
art. 58 din Convenţia Schengen se prevede că în măsura în care prevederile din legislaţiile
naţionale sunt mai favorabile în ceea ce priveşte principiul non bis in idem în cazul hotărârilor
pronunţate în străinătate, acestea sunt cele care au prioritate.

4. Jurisprudenţă CJUE

6
Excepţiile care au făcut obiectul declaraţiei nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte, Partea Contractantă
interesată a cerut unei alte Părţi Contractante să efectueze urmărirea sau a acordat extrădarea persoanei în cauză.
7
Cauza care a deschis calea acestei intensificări a activităţii Curţii de Justiţie a Uniunii este
cea denumită Gozutok and Brugge7, pronunţată la 11 februarie 2003, fiind şi prima hotărâre în
interpretarea Convenţiei pentru implementarea Aquisului Schengen. În concret, un cetăţean turc
care trăia de câţiva ani în Olanda a fost descoperit deţinând câteva kilograme de haşiş şi de
marijuana în cafeneaua sa. Ministerul Public Olandez i-a propus o tranzacţie în condiţiile legii
penale naţionale. Dl. Gozutok a plătit suma de bani stabilită şi a evitat condamnarea. În acelaşi
timp, autorităţile germane, după ce o bancă germană a notificat suspiciunile de implicare în trafic
de droguri în Olanda, l-au condamnat pe dl. Gozutok la un an şi 5 luni închisoare. Atât
condamnatul, cât şi Ministerul Public au atacat hotărârea în baza art. 54 CISA8 pentru că decizia
luată de autorităţile olandeze avea valoare de res judicata şi s-a produs o condamnare dublă
pentru aceeaşi faptă. În mod asemănător, într-o altă situaţie, un cetăţean german, a provocat unei
persoane, cetăţean belgian, vătămări corporale care au determinat o incapacitate de muncă
acesteia. Procurorul din Bonn a condus o anchetă asupra acestei fapte şi a propus o înţelegere în
schimbul sumei de 1000 de mărci. Amenda a fost plătită şi procurorul a dispus încetarea
procesului. Totuşi, Mr. Brugge a fost condamnat de către o instanţă belgiană la care victima
introdusese acţiune separată în considerarea aceleiaşi fapte. Curtea belgiană a decis să suspende
procedura şi să se adreseze Curţii de Justiţie pentru chestiunea preliminară. Chestiunea a vizat
lămurirea următorului aspect: dacă sub art. 54 CISA este permis ca Ministerul Public Belgian să
ceară unui cetăţean german să apară în faţa instanţei penale belgiene şi să fie condamnat pentru
aceeaşi faptă pentru care Ministerul Public German i-a oferit o înţelegere de oprire a procedurii
după plata unei amenzi, amendă care a şi fost plătită. Instanţa naţională a dorit să cunoască dacă
faptul că nu o instanţă nu a fost implicată în înţelegere şi nu este o procedură judecătorească are
vreo relevanţă din punctual de vedere al art. 54 CISA. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a
considerat că decizia Ministerului Public de încetare a procedurii este o formă de administrare a
justiţiei. Mai mult decât atât, Curtea a statuat că acest tip de procedură penalizează conduita
antisocială a acuzatului, de aceea persoana trebuie privită în acelaşi fel ca o persoană care a fost
7
Joined cases 187/01 and 385/01, www.eclan.eu
8
Articolul 54: O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei
părți contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, cu
condiția ca, în situația în care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare
sau să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința.

8
condamnată definitiv şi care a executat pedeapsa. Curtea şi-a motivat soluţia pe împrejurarea că
în Titlul VI din Tratatul UE sau în CISA nu se condiţionează aplicarea art. 54 CISA de
armonizarea legilor penale ale Statelor Membre. De aceea, Curtea a considerat că implementarea
principiului non bis in idem presupune că statele au încredere reciprocă în sistemele lor judiciare
penale şi că fiecare dintre ele recunoaşte regulile de natură penală consacrate în celelalte state,
chiar şi atunci când sunt diferite de cele proprii9.

5. Practica CJUE. Interpretarea dată de Curte anumitor noţiuni din


Acordul Schengen cu privire la principiu ne (non) bis in idem

5.1. Noţiunea „aceleaşi fapte”

Criteriul relevant pentru aplicarea articolului menționat este acela al identității actelor
materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, independent de
încadrarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat. Într-o speţă10, Curtea a statuat
că “fapte constând în dobândirea de tutun străin de contrabandă într-un stat contractant și în
importul și deținerea aceluiași tutun în alt stat contractant, caracterizate de circumstanța că
inculpatul, care a fost urmărit în cele două state contractante, avea de la început intenția de a
transporta tutunul, după prima intrare în posesie, către o destinație finală, traversând mai multe
state contractante, reprezintă conduite care pot intra sub incidența domeniului de aplicare al

9
Veronique Beaugrand, “The European Court of Justice: An Increasing Role within The Third Pillar”, Summer
Course on European Criminal Justice, ERA, Trier, 2007
10
Cazul Kretzinger (Hotărârea Curții (Camera a doua) din 18 iulie 2007 (cerere având ca obiect pronunțarea
unei hotărâri preliminare formulată de Bundesgerichtshof — Germania) — Acțiune penală împotriva lui Jürgen
Kretzinger)

9
noțiunii „aceleași fapte” în sensul articolului 54. Aprecierea definitivă în această privință revine
instanțelor naționale competente”.

Recursul formulat de doamna Kraaijenbrink11 la nivelul Hof van Cassatie pe motivul


nerespectării art. 54 din CAAS a stârnit următoarea controversă: noțiunea „aceleași fapte” în
înțelesul articolului 54 din CAAS trebuie interpretată în sensul că se aplică și unor fapte diferite
constând, pe de o parte, în deținerea într-un stat contractant a unor sume de bani provenite din
traficul de substanțe narcotice și, pe de altă parte, în convertirea sumelor de bani având aceeași
proveniență prin intermediul caselor de schimb valutar situate într-un alt stat contractant?

Articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, trebuie


interpretat în sensul că:

– criteriul relevant pentru aplicarea articolului menționat este cel al identității


actelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de fapte indisolubil legate între
ele, independent de încadrarea juridică dată acestor fapte sau de interesul juridic
protejat;

– fapte diferite constând în principal, pe de o parte, în deținerea într-un stat


contractant a unor sume de bani provenite din traficul de substanțe narcotice și, pe
de altă parte, în convertirea sumelor de bani obținute de asemenea dintr-un astfel de
trafic la casele de schimb valutar situate într-un alt stat contractant nu trebuie
considerate „aceleași fapte” în sensul acestui articol numai prin prisma faptului că
instanța națională competentă constată că respectivele fapte sunt legate între ele
prin aceeași rezoluție infracțională;

– instanța națională respectivă este cea care trebuie să aprecieze dacă gradul de
identitate și conexitate între toate circumstanțele reale care trebuie comparate este
de natură să permită constatarea că este vorba despre „aceleași fapte” în sensul
articolului 54, având în vedere criteriul relevant menționat mai sus.

11
Cererea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare formulată de Hof van Cassatie van België —
Belgia) — Acțiune penală împotriva Norma Kraaijenbrink
10
5.2. Noţiunea de “pedeapsă executată sau în curs de executare”

Au existat situaţii12 în care partea contractantă a solicitat Curţii interpretarea ideei de


pedeapsă executată sau în curs de executare, aceasta pronunţându-se în sensul că “pedeapsa
pronunțată de către o instanță a unui stat contractant nu trebuie considerată „executată” sau „în
curs de executare” atunci când inculpatul a fost pentru scurt timp reținut și/sau arestat preventiv
și când, în conformitate cu legislația statului de condamnare, această privare de libertate trebuie
dedusă din durata pedepsei închisorii ce va fi executată ulterior.” Prin urmare, numai o pedeapsă
stabilită printr-o hotărâre de condamnare poate fi considerată a fi executată sau în curs de
executare.

5.3. Noţiunea de “hotărâre definitivă”

Am enunţat încă de la început principiul ne bis in idem care garantează faptul că o


persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru comiterea aceleiaşi fapte. Prin urmare, la
baza acestuia stă noţiunea de hotărâre definitivă interpretată de Curte cu ocazia cererii de
pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Landesgericht für Strafsachen Wien
împotriva lui Vladimir Turanský.

Principiul ne bis in idem consacrat de articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a


Acordului Schengen, al cărei obiectiv constă în a evita ca o persoană să fie urmărită penal pentru
aceleași fapte pe teritoriul mai multor state contractante, în urma exercitării de către aceasta a
dreptului său la libera circulație, nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe
fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi
penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane
12
Cazul Kretzinger (vezi şi referirile anterioare)
11
bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului
național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment
în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acest stat.

Prin urmare, o decizie a unui organ de poliție, prin care se dispune încetarea urmăririi
penale, însă nu se pune definitiv capăt acțiunii penale potrivit ordinii juridice naționale în cauză,
astfel cum reiese din situaţia de fapt prezentată Curţii, nu poate constitui o decizie care să
permită să se considere că, în privința persoanei implicate, a fost pronunțată o „hotărâre
definitivă”, în sensul articolului 54 din convenția menționată.

O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre definitivă într-un proces pe


teritoriul unei Părți contractante poate face obiectul urmăririi penale de către o altă Parte
contractantă pentru aceleași fapte, în cazul în care pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi
niciodată executată potrivit legislației statului în care a fost condamnată? Această problemă s-a
pus cu ocazia cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Landgericht
Regensburg împotriva lui Klaus Bourquain. Este cazul unui resortisant german angajat in
legiunea straina franceza care a fost judecat pentru savarsirea infractiunilor de dezertare si de
omucidere, gasit vinovat si condamnat in lipsa la pedeapsa cu moartea printr-o hotarare
pronuntata in 1961 de un tribunal militar francez din Algeria.

Pedeapsa aplicată prin hotărârea considerată pronunțată într-o procedură contradictorie


nu a putut fi executată datorită unor prevederi din dreptul intern francez.

Domnul Bourquain, care s-a refugiat in Republica Democrata Germana, nu a comparut


niciodata in fata tribunalului. Potrivit Codului de justitie militara aplicabil in 1961, pedeapsa nu
ar fi fost executata in cazul reaparitiei domnului Bourquain, ci s-ar fi pornit un nou proces, in
prezenta acestuia, iar o eventuala executare a unei pedepse ar fi depins de solutia pronuntata in
noul proces. Dupa hotararea pronuntata de tribunalul militar, domnul Bourquain nu a facut
obiectul niciunei alte proceduri penale, nici in Franta, nici in Algeria. in 2002, Parchetul din
Regensburg a intreprins demersuri pentru trimiterea in judecata a domnului Bourquain in
Germania, pentru infractiunea savarsita in Algeria.

12
La data la care a inceput noul proces in Germania, pedeapsa aplicata in 1961 nu era
executabila in Franta, intrucat, pe de o parte, executarea acesteia era prescrisa si, pe de alta parte,
aceasta tara adoptase o lege de amnistie pentru evenimentele din Algeria.

Trebuie în primul rând subliniat faptul că articolul 54 din Convenția de punere în aplicare
a Acordului Schengen (CAAS), aplicat fie în cazul unei hotărâri în lipsă, pronunțată în
conformitate cu legislația națională a unui stat contractant, fie în cazul unei hotărâri obișnuite,
implică în mod necesar existența unui sentiment de încredere reciprocă a statelor contractante în
sistemele lor de justiție penală și acceptarea de către fiecare stat a aplicării dreptului penal în
vigoare în celelalte state contractante, chiar și în situația în care aplicarea dreptului lor intern ar
conduce la o soluție diferită.

Astfel, din însăși redactarea acestui articol rezultă că hotărârile pronunțate în lipsă nu
sunt excluse din domeniul său de aplicare, condiția prealabilă de aplicare a acestei dispoziții
fiind exclusiv aceea a pronunțării unei hotărâri definitive într-un proces pe teritoriul unei Părți
contractante.

Or, simplul fapt că procedura de judecare în lipsă ar fi implicat, în temeiul dreptului


intern aplicabil procedurii în cauză, redeschiderea procesului în cazul în care persoana vizată ar
fi fost reținută în cursul perioadei de prescripție a executării pedepsei nu exclude în sine
calificarea acestei hotărâri de condamnare în lipsă drept decizie definitivă în sensul articolului 54
din CAAS.

Principiul ne bis in idem consacrat de articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a


Acordului Schengen (CAAS) se aplică în cazul unei proceduri penale declanșate într-un stat
contractant pentru fapte cu privire la care s-a pronunțat deja o hotărâre definitivă împotriva
inculpatului într-un proces pe teritoriul altui stat contractant, chiar și în cazul în care, potrivit
legislației statului în care a fost condamnat, pedeapsa care i-a fost aplicată nu a putut fi niciodată
direct executată, din cauza unor particularități procedurale proprii dreptului acestui stat.

În această privință, condiția privind executarea la care se referă articolul menționat este
îndeplinită în cazul în care se constată că, la momentul la care se declanșează a doua procedură
penală împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte care au condus la o condamnare în
13
primul stat contractant, pedeapsa aplicată în acest prim stat nu mai poate fi executată conform
legilor acestui stat.

De la articolul 58 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (CAAS)


rezultă că statele contractante au dreptul să aplice dispoziții de drept intern mai largi cu privire la
efectul ne bis in idem al hotărârilor judecătorești pronunțate în străinătate. Totuși, acest articol
nu conferă nicidecum unui stat contractant dreptul să se abțină de la judecarea unei infracțiuni
referitoare la substanțe narcotice prin încălcarea obligațiilor sale care rezultă de la articolul 71
din CAAS coroborat cu articolul 36 din Convenția unică privind substanțele narcotice, încheiată
la New York la 30 martie 1961, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, pentru simplul motiv că
inculpatul a fost condamnat anterior într-un alt stat contractant pentru alte infracțiuni săvârșite în
realizarea aceleiași rezoluții infracționale. În schimb, respectivele dispoziții nu se opun ca, în
dreptul intern, instanțele competente sesizate cu o a doua cauză să aibă în vedere, la
individualizarea pedepsei, eventualele sancțiuni deja pronunțate în prima cauză.

6. Observaţii finale

S-a observant o tendinţă cu privire la oferirea acestui principiu o aplicare mult mai
largă13, mai ales în ceea ce priveşte recunoaşterea de către fiecare stat UE a hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de instanţele celorlalte state europene. Supuse unei astfel de recunoaşteri
din partea celorlalte părţi contractante nu sunt doar operaţiunile de stranger de probe sau
confiscările, ci şi arestările. În consecinţă, statele UE au posibilitatea, cu respectarea anumitor

13
Robert Cryer, „An introduction to international criminal law and procedure”, Cambridge,
2007
14
condiţii, să refuze executarea unui mandat european de arestare14 dacă persoana urmărită a fost
judecat de către un al treilea stat cu privire la aceeaşi faptă. Cu toate acestea, nu se poate vorbi
despre o regulă generală în dreptul internaţional cu privire la o cauză de împiedicare a extrădării
ce constă în judecata în statul terţ.

Lipsa unor standarde comune în aplicarea lui ne bis in idem complică cooperarea
internaţională între state în materie; din ce în ce mai des Curtea Europeană a Drepturilor Omului
şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene au fost solicitate să răspundă la probleme de aplicare a
acestuia în cazul diferitelor forme de colaborare interstatală15

14
Art 4(5) Decizia-cadru cu privire la Mandatul european de arestare
15
John Vervaele, “The transnational ne bis in idem principle in the EU mutual recognition
and equivalent protection of HR”, 2005, Utrecht Law Review 100
15