DIMENSIUNILE CRIZEI EDUCAŢIEI ÎN ROMÂNIA

„Profesorul, mai ales profesorul dedicat educaţiei liberale, trebuie să

încerce în mod constant să privească spre ţelul desăvârşirii umane, apoi să
se întoarcă la naturile studenţilor săi, aici şi acum, străduidu-se s-o
înţeleagă pe cea dintâi şi să evalueze capacitatea celor din urmă de a se
apropia de ea. Atenţia acordată tinerilor, cunoaşterea lucrurilor de care
sunt flămânzi şi pe care le pot digera reprezintă esenţa acestui meşteşug”
(Allan Bloom).

Educaţia, fie că este vorba de educaţia copiilor, de educaţia adulţilor, sau de

educaţia altor “nou veniţi” / newcomers, reprezintă întotdeauna o intervenţie în viaţa
cuiva - o intervenţie motivată de ideea că, procedând astfel, îi facem cumva viaţa mai
bună: mai completă, mai împlinită, mai aproape de perfecţiune – şi poate mai umană.
A educa înseamnă a adăuga noi date la latura intimă a copilului, a te lupta cu ceea
ce e de prisos, a dezvăţa de obişnuinţele nocive. Intervenţia reală a profesorului şi
iniţiativa elevului trebuie să se armonizeze, "profesorul ajutând elevul să-şi însuşească
drumul propriu" (G. Snyders).
Dacă ne mai putem lăuda, cu referire la calitatea învăţământului interbelic şi cu
cea de până la jumătatea anilor ’60, nu prea avem motive temeinice să facem acelaşi
lucru cu învăţământul din perioada ceauşistă. Din acel moment, ani de zile ne-am amăgit
cu marile succese ale învăţământului românesc refuzând orice fel de comparaţie.
Şi în prezent ne lăudăm cu calitatea învăţământului românesc doar prin rezultatele
obţinute de elevi la olimpiadele internaţionale, de parcă am vrea să uităm că aceştia
reprezintă firul de nisip din vârful piramidei.

1
 După 1990, schimbarea de sistem a generat obligativitatea comparării sistemului
românesc de învăţământ cu sistemele europene în vederea compatibilizării cu acestea.
Acest proces ne-a arătat adevărata stare a ceea ce noi consideram a fi perfect.
Tot atunci, recăpătarea libertăţii de exprimare a dus şi la instaurarea unei
„democraţii“ în sistemul de învăţământ care a condus la deteriorarea relaţiilor dintre
participanţii la actul educaţional: şcoală, elevi, familie şi societate în general.
Noua provocare, necesară şi obligatorie de altfel, impunea, reformarea întregului sistem
de învăţământ, reformă care ar fi trebuit să transforme învăţământul informativ de până
atunci într-un învăţământ novativ-formativ, un învăţământ viu în care elevul să nu mai fie
spectator-receptor, ci parte activă şi conştientă a devenirii lui. Fiecare ministru de până
acum a intrat în istoria învăţământului prin reforma sa, o reformă doar începută, imposibil
de continuat de către succesor şi de aceea niciodată terminată. Este şi motivul pentru care,
după 17 ani de „reforme“, învăţământul se desfăşoară încă după modelul tradiţional.
Chiar dacă de puţin timp unităţile de învăţământ au fost dotate cu tehnică de
calcul şi cu materiale auxiliare, adevărata reformă ar fi trebuit să înceapă cu reforma
curriculară, cu regândirea conţinuturilor programelor de învăţământ şi în special cu
răspunsul la o întrebare pe care ezităm să o punem: „Ce şi cât trebuie să ştie un elev la
sfârşitul unui ciclu de învăţământ?”. Răspunsul este cu atât mai necesar cu cât actualul
sistem de învăţământ, parcă în competiţie cu beneficiarii, creşte permanent cantitatea de
informaţii, parte din aceasta fiind de fapt inutilă.
Cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă elevului i s-ar transmite acel minim de
cunoştinţe necesare care să-i trezească şi să-i stimuleze interesul spre cunoaştere, prin
efort propriu şi folosirea surselor alternative.
Rolul dascălului ar trebui să fie preponderent în dirijarea elevilor spre surse şi
spre activitatea independentă; în felul acesta elevul ar asimila cât consideră necesar peste
minimul comunicat.
Dorinţa unor cadre didactice de a transmite cât mai multe cunoştinţe, ca şi cum
obiectul lor ar fi cel mai important, neţinând cont de supraaglomerarea elevilor, provoacă
adversitate faţă de obiectul respectiv şi de şcoală în general. Astfel se explică faptul că
elevi, care plecând din sistemul de învăţământ românesc sunt înmatriculaţi în alte sisteme
pe un nivel superior; aceasta reprezintă încă o dovadă a aglomerării nejustificate a
programelor de învăţământ.
În concepţia lui Paulo Freire, computerul nu reprezintă decât „un uimitor
instrument, incapabil să reformeze şcoala sau să înlocuiască profesorul”. Prezenţa

2
computerului poate accelera setea de cunoaştere a copilului, fiind o oportunitate de a face
cunoştinţă cu cât mai multe aspecte ale realităţii înconjurătoare.
Folosirea exagerată a tehnicii de calcul în predare prin înlocuirea cadrului didactic
cu calculatorul, poate conduce la robotizarea activităţii şi chiar la alienare. Astfel
profesorul ar avea rol de consilier şi facilitator, ar deveni „un adult sensibil, bine
informat, care înţelege profund mecanismele procesului de învăţare şi ale interacţiunilor
sociale”.
Calculatorul trebuie să fie un auxiliar deoarece informaţia nu poate fi lipsită de
„căldura sufletească“ a emiţătorului şi doar astfel elevul, ca receptor, poate intra în
rezonanţă cu sursa.
Internetul este o imensă bibliotecă, a cărei utilitate depinde întotdeauna şi esenţial
de interesele, de standardele şi de valorile utilizatorului.
Computerul şi internetul, ca sistem de informare, nu disting între informaţiile utile
şi cele lipsite de valoare şi doar intervenţia omului, în speţă cea a dascălului, poate cultiva
o selecţie a informaţiilor valoroase şi utile.

Comunicarea, şi în principal limbajul, asigură suportul strict necesar al actului

educativ. "Comunicarea presupune asocierea elementelor cognitive şi afective cu scopul
de a transmite informaţii, a inspira credinţe, a induce emoţii sau a evidenţia
comportamente printr-un proces alternant de relaţii între scris, vizual, nonverbal, vocal,
auditiv, simbolic şi comportamental" (Level şi Galle).

Comunicarea didactică este una instrumentală, direct implicată în susţinerea unui

proces sistematic de învăţare. Nu se numeşte didactică pentru că apar profesorii şi elevii;
cei doi actori pot fi doi elevi, cartea şi omul care învaţă, părintele şi copilul, iniţiatul şi
ucenicii.

Limbajul este activitatea de comunicare a gândirii prin semne ce au o valoare

pentru fiecare. Limbajul nu este doar vorbirea. Limbajul este o activitate ce se învaţă în
timp, formarea conceptelor fiind un fenomen laborios.

Limbajul şi gândirea sunt inseparabile; "o boală a limbajului este acelaşi lucru cu o
boală a gândirii" (Max Muller). Pentru a inţelege lumea trebuie să inţelegem întâi ce este
vorbirea, spune Heraclit punând identitate între planul gnoseologic şi cel ontic.

Trăirea subiectivă a conceptelor, mai ales în limbajul educaţional unde ne adresăm

zilnic zecilor de elevi, este în funcţie de integrarea semnificaţiilor în propria experienţă.

3
Cuvintele trezesc sentimente umane, nu doar imprimă idei; ele îndeamnă la acţiune.
Comunicarea didactică vizează în principal înţelegerea, profesorul având un rol
activ; el acţionează ca un filtru ce selecţionează, organizează şi personalizează
informaţia. Faţă de alte domenii, subiectivitatea nu poate fi evitată, chiar este
necesară, profesorii transmit elevilor informaţii prelucrate. Pe de altă parte, nu există o
libertate totală în alegerea conţinuturilor (chiar dacă au loc discuţii ad-hoc, ce uneori
chiar suplinesc transmiterea informaţiilor ştiinţifice), trebuie urmărită o programă şcolară
cu minimul de conţinut obligatoriu.

Ceea ce nu-l interesează şi pasionează pe profesor nu are de ce să-l atragă mai mult
pe elev, care nu trebuie redus la statura de receptor pasiv şi depersonalizat; fiecare dintre
ei are o individualitate aparte. Nici măcar nu mai poartă uniformele care îi reduceau la o
masă compactă uşor de dirijat. Bineînţeles, putem descoperi individualitatea fiecăruia în
funcţie de timpul disponibil. Însă trebuie să urmărim mereu dacă suntem înţeleşi, dacă am
fost auziţi, dacă interesează pe cineva ce spunem şi asta pentru că noi suntem angajaţi
pentru a aduce un serviciu, iar din acest punct de vedere putem spune, parafrazând zicala
celor din comerţ, că "elevul nostru este stăpânul nostru".

Dialogul educativ nu înseamnă întrebările profesorilor şi răspunsurile elevilor, a

dialoga înseamnă să admitem că interlocutorii pot să înveţe unii de la alţii. Referitor la
cele spuse anterior, Constantin Noica afirma că: „o şcoală adevărată este cea în care
învaţă şi elevul şi profesorul”.

Criteriul de apreciere al muncii de educaţie, rezidă în ultimă instanţa la nota pe care

o dam elevului, însă ar trebui să motivăm nota pusă, totodată punându-l şi pe elev să se
autoevalueze; când cerem elevilor opinia despre un anumit lucru (lecţiile noastre, de
exemplu), este bine să le cerem să se semneze pentru că acest lucru le dovedeşte
responsabilitatea şi maturitatea în a-şi asuma consecinţele opiniilor lor. Aşa-zisa
apropiere de elevi să fie întemeiată pe respect, simpatie şi nu prin "mici bârfe"; se poate
afla topul profesorilor într-o dezbatere la consiliul clasei şi nu prin "anonime". Este de
evitat criticarea profesorilor de faţă cu elevii, ştiind că aceştia exagerează evenimentele
sau chiar greşelile noastre; să la arătăm că suntem doar oameni, aparte ce-i drept, dar nu
supraoameni. Aşadar, să se înţeleagă că suntem parteneri în educaţie, suntem împreună
cu elevii şi nu lângă ei. Mai ales la început de an trebuie explicată utilitatea unei
discipline, şi nu impunerea ei ca pe o dogmă; noi nu ne confundăm cu obiectul predat - de
multe ori un elev prinde drag de un obiect sau il respinge doar din cauza profesorului. Să

4
nu uităm că toate ştiinţele sunt utile şi frumoase, deci avem o responsabilitate foarte
mare.

Un număr redus dintre absolvenţii şcolilor de arte şi meserii îşi găsesc cu

dificultate un loc pe piaţa muncii, deoarece actualul Curriculum Naţional nu este adaptat
la piaţa muncii interne şi externe, restul absolventilor fiind pregătiţi de şcoală pentru
"meseria" de şomer.
Infrastructura şi logistica, în special în mediul rural, rămân la nivele intolerabile,
caracteristice evului mediu, şi de aceea foarte puţini elevi care învaţă în mediul rural
urmează o formă de învăţămănt liceală şi apoi universitară.

Corpul profesoral este îmbătrânit, tinerii evită cariera didactică, neatractivă

salarial, profesorii performanţi pleacă spre domenii de activitate mai bine plătite, în
special în sectorul privat.
Abandonul şcolar este la cote alarmante, superior celor anterioare anului 1989,
datorat în primul rând sărăciei, copiii din familiile sărace riscând să refacă destinul
economic şi social al părinţilor.
Evaluarea şi examenele de absolvire sunt trucate şi contaminate de corupţie,
pentru a ascunde adevărul asupra rezultatelor învăţării, iar în şcoli se controlează doar
documentele, ca şi cum acestea ar putea ţine locul unei învăţări eficiente.
Salarizarea cadrelor didactice se face după grade şi vechime, nu după performanţe
şi rezultatele muncii, cum ar fi normal, numirea managerilor se face în continuare pe
criterii politice, salarizarea neatractivă şi trucarea concursurilor îndepartand pe cei
performanţi de aceste funcţii.
Lipsa concurenţei şi competiţiei, datorită inexistenţei unui învăţământ privat
competitiv de anvergura celui naţional, face din calitatea în educaţie un obiectiv mai
degraba teoretic, imposibil de pus în practică.

Informatizarea învăţământului ar putea fi un succes, dacă lipsa profesorilor

specializaţi în informatică n-ar anihila serios eforturile financiare ale statului.

Se pare că şcoala nu mai este o etapă ce trebuie parcursă pe traiectul reuşitei în

viaţă al tinerilor, ei considerând astăzi că reuşita socială este echivalentă cu împlinirea de
sine. Cu privire la cele menţionate mai sus, Socrate îşi sfătuia contemporanii să-şi
îngrijească sufletul, trupul şi în ultimul rând, bunurile deţinute, în timp ce Immanuel Kant
afirma că „a renunţa la iluminare...înseamnă a vătăma şi a călca în picioare drepturile

5
sacre ale omenirii”. „Luminarea este ieşirea omului dintr-o stare de minorat de care se
face vinovat el însuşi. Minoratul este neputinţa de a te servi de inteligenţa proprie fără a fi
condus de un altul. .... ”.

Situaţia contemporană ne conduce aproape, fără să ne dăm seama, un rol important

avându-l mass – media, care crează şi lansează cvasimodele şi staruri lipsite de valoare,
să ne identificăm sau să ne raportăm la modele impuse.

Fenomenul social prin care se conjugă promovarea modelelor non-valoare cu

apatia de a depăşi situaţiile lipsite de substanţă şi de valoare vor conduce în mod
înexorabil la degradarea accentuată a valorilor umane.

Centrarea eforturilor de reformare a învăţământului ar trebui să plece chiar de la

temelia procesului de învăţare, respectiv primii ani de preşcolarizare.

Este de notorietate, astăzi, în România, că până şi înscrierea unui preşcolar la o

grădiniţă poate deveni o problemă insurmontabilă, datorată unui număr insuficient de
grădiniţe atât în sistemul de stat , cât şi în cel privat.

Nici la nivel universitar lucrurile nu stau prea bine: nici una din universităţile
româneşti nu se află în primele 500 din lume. Sunt doar fabrici de diplome, bucăţi de
hârtie fără acoperire în cunoştinţe şi abilitati, bune de păcălit tinerii naivi.

Finanţarea învăţământului superior, prin aşa numita metodă „student echivalent”,

condiţionează în principal plata salariilor cadrelor universitare de existenţa studenţilor.
Ori tocmai faptul că baza veniturilor salariale ale cadrelor universitare este exclusiv
norma didactică, a condus la eliminarea standardelor de calitate în examinarea
studenţilor.

Rezultatul este acela că mulţi studenţi privesc facultatea ca pe un spaţiu al

distracţiilor şi al aventurii, în scopul obţinerii unei "hârtii" fără valoare pe piaţa muncii.
Lipsesc testele de cunoştinţe minimale după absolvirea unui ciclu universitar, iar
studenţii ies adesea din facultăţi având cunoştinţe chiar mai reduse, în comparaţie cu cele
pe care le aveau la intrarea în facultate.

Managerii universitari şi din cercetare resping cu înverşunare evaluarea şi

auditarea externe, după criterii de valoare unanim acceptate în ţări cu tradiţie în domeniu,

6
preferand jocurile de culise balcanice, preluate de la comunişti şi la care au devenit
maeştrii.

Situaţiile de compromis, discontinuitatea, dar mai ales cursul haotic la procesului

de modernizare a învăţământului românesc, nu vor constitui nici o dată factori de progres
ai învâţământului, în particular, şi a societăţii, în general.

De 17 ani educaţia rămâne încremenită în aceleaşi tipare vechi, uzate şi depăşite.

Guvernele ce s-au succedat nu şi-a pus cu adevărat problema modernizarii ei. Spaţiul
European al Învăţământului Superior, din care facem parte, ne-a găsit nepregătiţi, cu
consecinţe lesne de imaginat: tinerii noaştri evită universităţile româneşti, în favoarea
celor deja recunoscute prin prestigiu şi calitate, din Uniunea Europeana.

Învăţământul preuniversitar, profesional şi teoretic, dacă nu se modernizează, va

da Europei în continuare, culegatori de căpşuni, spălători de geamuri şi closete.

Elevii şi chiar adulţii români sunt pregătiţi pentru a utiliza formele educaţiei
nonformale?

Cât de individualizat poate fi procesul de învăţământ şi cât vor reuşi profesorii

învechiţi să îţi schimbe metodele de predare ?

Elevul încearcă să fie suveran, deci intră în dezacord cu profesorul, care doreşte să
facă acelaşi lucru.

Elevul vrea, ca la şcoală, totul să fie distractiv, pentru că aşa se pare că îi place
ceva.

Elevul nu se orientează spre o anumită materie, profesie foarte devreme, el învaţă

uneori în funcţie de cât de « bun » este profesorul. Ce înseamnă un astfel de profesor în
societatea actuală ?

Poate profesorul să ofere elevilor materiale, poate să utilizeze în exces, dacă este
posibil, metode de predare active, centrate cât mai mult pe elev şi pe nevoile acestuia, în
condiţiile în care fiecare curriculumul este foarte aglomerat la fiecare disciplină ?

Este nevoie de o reorientare a obiectivelor majore ale educaţiei, în raport cu cererea

societăţii şi nevoile elevilor pentru a se putea ajunge la un consens între ceea ce predă
profesorul şi ceea ce are nevoie elevul să cunoască, nu neaparat la nivel individual, ci
chiar general? Scopul educaţiei poate rămâne acelaşi, însă modalităţile de a îl realiza

7
trebuie să se schimbe, altfel ruptura dintre profesori şi elevi devine din ce în ce mai mare
şi calitatea învăţământului scade vertiginos.

Lipsa de atractivitate a ofertei de învăţământ, nemotivarea corespunzătoare a

participanţilor vor avea drept urmare perpetuarea principiului românesc: „las´că merge şi
aşa” iar noi vom continua să ne lăudăm inerţial cu potenţialul pe care-l avem şi cu
rezultatele „vârfurilor“.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Bloom, Allan, Criza spiritului american, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2006;
• Freire, Paulo, Pedagogy of the Oppressed, Continuum,
New – York – London, 2000;

8
 • Sartori, Giovanni, Homo videns, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005;
• Stan, Emil, Educaţia în postmodernitate. Dezbateri
contemporane, Editura Institutul European, Iaşi, 2007;
• Revista electronică Edict, nr.7, Dimensiuni psihologice ale
limbajului educaţional – http://www.1educat.ro/resurse/ise/index.htlm