Emoţie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,

iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
 Nichita Stanescu aduce in peisajul literar romanesc,pe langa reintoarcerea liricii la obiectul
sau,exprimarea sinelui dupa o perioada mai putin vasta si o inoire substantiala a limbajului artistic,a
imaginarului folosit.
Titlul lecturii de referinta este un grup nominal,in care cei doi termeni comunica dispozitia incercata
de eul liric,si respectiv imprejurarea,noutatea cu care se confrunta si i-o declanseaza.
Emotie=traire autentica ,ecou a fiintei intime;sensul “toamnei” ni se dezvaluie progresiv pe fundalul
limbajului ambiguizant.
Discursul incepe printr-un verb la infinitiv ,perfect compus “a venit” ,care anunta cu certitudine noua
dimensiune ,noua traire pe care o incearca eul liric:”sosirea toamnei”-simbol al sfarsitului;imperativul ce
curmeaza,acopera si substantivul “inima”,sugestiv pentru vulnerabilitatea ,pentru sensibilitatea eului liric in
noua ipostaza ,comunica impactul puternic asupra fiintei launtrice.
Deruta este vizibila si in alegerea pron nehotarat “ceva” la care se recurge ,experienta anterioara
nefiind in masura sa ofere o solutie .
Frigul mortii,al sfarsitului de orice fel (al relatiei cu iubita,al inspiratiei)este perceput ,nu chinestezic
(tactil) ci in adancul fiintei,in inima.
Versul al doilea este si mai puternic metaforizat;solutiile propuse “umbra unui copac” ori “umbra ta”
trimit la modalitati inefabile de izbavire.
Urmatoarele versuri ale strofei dezvolta ,transpun metaforic,alegoric trairile spaimele eului liric in
fata revelatiei filititudinii.Pronumele personal “tu” ,adjectivul pron. “ta” ca si vb de pers II “acopera”
sugereaza ambigu un interlocutor,care poate fi atat o persoana apropiata,iubita, cat si muza.
Natura spaimei ,sensul “toamnei” se dezvaluie in versul al patrulea,simbolul aripilor trimitand la
ingeri,la matamorfoza in spirit in acord cu posibilitatea atingerii norilor.
Acelasi sens se degaja si din versul al IV lea constand intr-un enunt coordonat cu precedentul si
mai mult, corelat cu el si stilistic prin anafora (ca).
Ascunderea “intr-un loc strain” imagine pe cat de originala,pe atat de pregnanta ,sugereaza
disparitia ,trecerea dintr-o realitate a palpabilului intr-una a constatarii prin reflectare (intr-un ochi),iar
“strain”-ideea de a fi ulterior familiara ,evidentiata ,altcuiva.
Alegoria se incheie prin imaginea inchiderii ochiului cu frunza de pelin,trimitand prin sugestie
olfactiva,prin gustul si mirosul amar la ecoul ideii de sfarsit in sufletul eului liric,dar si la steaua Pelin,care
cade din cer ca-n textul Apocalipsei lui Ioan 8.10-12,otravind apele.
Imaginile prin care nu se comunica eul liric au cel putin 2 note comune :miscarea descendenta
(acopera,umbra,frunza,care singura nu are alta cale) singur spiritual se inalta,dar catre nori,catre infinit,
adica tot o disparitie si imaterialitatea sugerata prin recurenta substantivului “umbra” si prin sensul verb. “a-I
sa te ascunzi” si “o sa se inchida” care prin forma de viitor popular sugereaza o oarecare
familiarizare,resemnarea,acceptarea.
Cele 6 verbe din prima strofa ,relative multe pentru un text liric imprima o accelerare a ritmului
predominant iambic ,tragand de ruta inferioara.
Strofa a treia trateaza ca nucleu semantic,al solutiei omului de spirit la provocarea mersului
implacabil (care nu poate fi schimbat).
SOLUTII.Marcile interlocutorului(pron.+vb. Pers II).El I se dezvaluie singur apropiindu-se eliberat
de universul spre care oricum se indreapta,de “pietre”.
 Tacerea lui (“si tac”) poate fi semnul intelegerii profunde a destinului fiintei umane.
Metafora inecarii cuvintelor in mare trimite la creatie,la renegare,in stihia purificatoare.
Aici apa se poate interpreta ca si liant universal,ca element ce anunta si pregateste “marea trecere”(Lucian
Blaga).
Penultimul vers socheaza prin indrazneala artistic deosebita,poetul incalcand pana si regimul
verbal,atribuind C.D. verbului a rasari “o rasar”.
Luna,in mitologie este primul mort (cand dispare regulat 3 nopti),dar si primul mort care invie-
sugerand astfel idea dainuirii,a reinvierii spiritual,dupa moarte ,prin creatie.
Verbul asociat “suier” variant populara pentru “fluier” poate insemna atat inveselire in acele
moment grele ,asemenea cantatului la fluier,de catre Pann pentru a inveseli Zeii cat si mijloc de
comunicare cu spiritele “”de dincolo” ori mijloc de vrajire,de inviere a mortilor-de transfigurare a realitatii –
adica trimite tot la creatie.Pe aceasta cale poetul poate prefacand luna intr-o dragosete mare,sa
recupereze pierderea prin moarte,prin sfarsitul inevitabil a toate,a acelei valori misterioase,spre care I se
indreapta gandurile in momentul grav al existentei “atunci”.