TOLERANTA LA DIVERSITATE IN

EUROPA VESTICA

Grupa 211
Facultatea de Geografie,
Universitatea din Bucuresti
2011
 TOLERANTA LA DIVERSITATE IN EUROPA VESTICA

Diversitatea culturală este o sursă a creativitaţii şi inovaţiei, pe de o parte,

dar poate constitui şi serioase bariere de comunicare, pe de altă parte. Pentru a
proteja diversitatea culturală, este nevoie de ocrotirea identităţilor naţionale din
care, practic, este alcătuită, iar pentru a o valorifica este nevoie de intensificarea
dialogului intercultural.

Problema diversitatii culturale rămâne totuşi o problemă de actualitate

care determina dificultăţi de comunicare,dar cine nu are dificultăţi de
comunicare? Să nu uităm că neînţelegerile pot aparea nu numai în relaţiile
interculturale, ci şi în cadrul aceleiaşi culturi, chiar şi între două persoane care
folosesc aceeaşi limbă, căci cu toţii avem dicţionare personalizate. 

Diversitatea culturală este un element central al politicii şi strategiilor

culturale, construită la rândul său pe doi piloni, şi anume:
 protejarea şi stimularea cunoaşterii şi aprecierii pentru propria cultură, pentru
rădăcini şi pentru identitate;
 încurajarea deschiderii şi interesului real pentru celelalte culturi, într-un spirit
de toleranţă şi respect reciproc.

De ce cunoaşterea şi aprecierea propriei culturi sunt atât de importante? O

persoană care nu şi-a descoperit sau care nu-şi conştientizează identitatea
culturală, va întâmpina dificultăţi în dezvoltarea relaţiilor sănătoase cu
reperezentanţii altor culturi. În conditiile actuale de globalizare, de creştere a
interdependenţelor dintre state, dialogul intercultural devine o necesitate. De
aceea, individul trebuie ajutat în construirea imaginii despre identitatea naţională
a statului în care s-a născut, a culturii în cadrul căreia a fost educat şi s-a format
ca individ.. Acest lucru se poate realiza prin politicile culturale de la nivel
naţional menite să promoveze valorile şi tradiţiile naţionale. Având o imagine
clară despre cultura sa de origine, individul va fi capabil să interacţioneze
armonios cu celelalte culturi.
 Pe lângă cultivarea spiritului intercultural, ar trebui să ne preocupăm şi de
valorile propriei culturi. Dialogul intercultural presupune îmbogăţire de ambele
părţi. Ori, acest lucru nu este posibil în lipsa dialogului efectiv între culturi.
Fiecare parte ar trebui să manifeste interes real pentru celelalte culturi şi în
acelaşi timp să fie conştientă de identitatea culturală proprie pentru a fi capabilă
a realiza un schimb creator de idei şi valori.

Promovarea toleranţei şi diversităţii culturale este un prim pas către

libertate, pace şi progres. Toleranţa ofera o bază pentru înţelegere şi respect
reciproc, iar acceptarea şi aprecierea diversităţii este drumul spre adevărata
libertate. Întelegerea diferenţelor culturale este deosebit de utilă pentru punerea
la îndoială a propriilor ipoteze despre cum ar trebui făcute lucrurile “corect” şi
utilizarea acestor diferenţe ca pe o oportunitate de a învăţa noi abordări pentru
rezolvarea problemelor. 

FRANTA

Franţa, un simbol al umanităţii, se situează pe o poziţie oarecum aparte,

fiind protejată de modelul republican (Liberte, Egalite, Fraternite), care neagă
diversitatea culturală în favoarea unei universalităţi abstracte. Aceasta creează o
mare presiune asupra individului sau grupului provenit din afara graniţelor,
obligîndu-i să-si nege diversitatea culturală pentru a evita excluderea din cadrul
unei comunităţi naţionale, percepută ca o entitate statică si monoculturală.

Franta este caracterizata de un nationalism extremist.Acesta are ca

trasaturi esentiale,dorinta francezilor de a-si conserva si promova limba
recurgand la masuri drastice ,cum ar fi traducerea numelor proprii provenite din
alte limbi.

Diferenta cea mai importantă dintre sistemul francez si celelalte sisteme

europene este ca statul a jucat întotdeauna un rol foarte important în cultură,
nu pentru a controla, ci pentru a sprijini creatia liberă si pentru ca artistii să
poată crea. Astăzi, când Franta vorbeste despre diversitate culturală, trebuie să
întelegem că nu este vorba de a apăra cultura franceză de celelalte culturi, ci
de a accepta si de a ajuta dezvoltarea celorlalte culturi care nu au șansa de a
 beneficia de sisteme de ajutor si de sustinere ca cel din Franta. De aici
primirea frecventă a artistilor străini în Franta, dar si sistemul de sustinere.

De exemplu, Franta are un întreg sistem de sprijin al filmului în tările din

sud. Ea consideră că diversitatea culturală nu se opreste la frontierele sale, că
e important să ajute tarile în curs de dezvoltare, care nu au mijloacele să
investească în cultură, pentru ca si aceste culturi să existe.

O definiţie sugestivă a termenului de minoritate întâlnim în literatura

franceză, subliniindu-se că aceasta „desemnează un grup de persoane care
diferă prin rasă, religie, limbă sau naţionalitate de grupul majoritar (mai
numeros) în mijlocul căruia trăieşte. Membrii grupului etnic au un
semnificativ sentiment al identităţii, datorită unor trăsături caracteristice
comune de natură rasială, naţională şi culturală. În fiecare societate
convieţuiesc persoane aparţinând diferitelor grupuri etnice, grupuri care pot fi
majoritare sau minoritare. Un grup etnic se particularizează în special prin
diferenţele culturale în raport cu societatea: obiceiuri, îmbrăcăminte,
comportamente, religie, limbă, concepţie despre viaţă. Membrii oricărui grup
etnic se simt şi par uniţi între ei prin trăsăturile caracteristice proprii. Datorită
acestor trăsături distincte membrii unui grup etnic se deosebesc de membrii
celorlalte grupuri etnice.

. În Franta se evidentiază printre cele mai importante grupuri etnice: latini

si cu limba germanica, slavi, africani (in special din Africa de nord ),
indochinezi, basti de peste mări : nergii, albi , mulatrii, Est indieni, chinezi,
amerindieni.

Astăzi aproximativ 5 milioane de musulmani trăiesc în Franţa, majoritatea

provenind din Maghreb. Musulmanii au devenit cea mai mare comunitate
religioasă, a doua după romano-catolicii. Musulmanii din Africa de Nord
trăiesc o viaţă liniştită, complet în armonie cu populaţia franceză. Cu toate
acestea, ei nu ar putea rămâne imuni la evoluţiile politice şi sociale din şi în
afara Franţei, în special în lumea musulmană. Creşterea gradului de
conştientizare religioasa, în căutare de a păstra identitatea lor, decalajele
socio-economice, politica guvernului francez în ceea ce priveşte lumea
musulmană, şi nu în ultimul rând, războiul din Golf şi urmările acestuia -
toate acestea au reprezentat o provocare serioasă pentru pacea şi stabilitatea
din regiunea mediteraneană. Oraşe franceze, în special porturile în care există
populatie imigranta considerabilă, se transforma treptat în zone de criză
pentru scena europeană contemporană.

În plus faţă de problemele socio-religioase, imigranţi musulmani din

Franţa se confruntă cu greutăţi financiare, şomaj şi disparităţile economice.
Majoritatea acestor imigranţi sunt muncitori necalificaţi care sunt angajaţi în
locuri de muncă plătite prost. Un număr tot mai mare de imigranţi din Africa
de Nord sunt dispuşi să lucreze pentru salarii mai mici în comparaţie
muncitorii de origine franceza. În consecinţă, revoltele forţei de muncă au
devenit agresive în oraşele industriale, în special în oraşele port la Marea
Mediterană. Rasismul şi violenţa de natura etnica este în creştere si ameninţă
stabilitatea şi integritatea societăţii franceze. Este o chestiune de mare
îngrijorare că aproape 50% din imigranţi sunt şomeri.

În urma acestor conflicte, afluxul de refugiaţi din Africa de Nord şi de

imigranţi ilegali, a contribuit spre agravarea situaţiei. În iulie 1986, guvernul
Chirac a adoptat o rezoluţie din dreptul Coaliţiei ce propunea să elaboreze
legi mai stricte în materie de imigrare. Aceasta a autorizat administraţiei
locale de a expulza imigranţi ilegali, a rezervat dreptul de acordare a
cetăţeniei automat la copiii din părinţi străini, şi a dat mai multă putere
poliţiei de frontieră de a refuza intrarea. În 1986, 1700 imigranţi ilegali au
fost expulzaţi din ţară. Cu toate acestea, aceste măsuri stricte nu ar putea
solutiona în mod eficient problema .

Franţa, în ciuda încercărilor din 1945 şi de la sfârşitul anilor 1970, a ales

întotdeauna să respecte egalitatea străinilor in faţa legilor şi procedurilor sale,
chiar dacă în practică se manifestau preferinţe. Acest respect al egalităţii în
faţa legii, a neutralităţii în faţa originilor la intrare ca pe teritoriul naţional este
poate motivul pentru care în Franţa imigranţii şi copiii lor se identifică mai
bine cu ţara lor de adopţie. Franţa reuşeşte mult mai bine integrarea culturală
decât integrarea economică şi sociala.

Franta are numeroase minorităţi: occitani, alsacieni, bretoni, algerieni,

marocani, basci, tunisieni, corsicani etc. După 2001, anul ce a marcat finalul
erei bipolare în relaţiile internaţionale, Europa a început să experimenteze noi
provocări în materie de securitate. În această nouă etapă, Europa a început să
cunoască o creştere tot mai mare a numărului de imigranţi legali şi ilegali,
datorită globalizării şi mişcărilor transfrontaliere, intensificării
profesionalizării pe piaţa muncii. Migraţia Est-Vest şi circulaţia minorităţilor
 etnice au căpătat amploare. Se poate spune însă că ultima decadă din istoria
migraţiei europene stă sub auspiciile migraţiei în scopul angrenării pe piaţa
muncii, circulaţiei în scop profesional.

Franţa a fost acuzată de încălcarea drepturilor minortăţilor. Mai multe

asociaţii pentru apărarea cetăţenilor străini şi a drepturilor omului au depus o
plângere la Comisia Europeană împotriva Franţei, privind o serie de încălcări ale
dreptului comunitar în timpul şederii pe teritoriul francez. Aceste "numeroase
cazuri de încălcare ale dreptului comunitar privind şederea în Franţa a
cetăţenilor din Uniune şi a familiilor lor" vizează în principal europenii "care
aparţin minorităţilor discriminate", precum romii români sau bulgari, sau soţii
cetăţenilor europeni, originari din Africa şi din Orientul Mijlociu. Asociaţiile
semnatare, între care şi Liga pentru Drepturile Omului (LDH), Mrap (Mişcarea
împotriva rasismului şi în favoarea prieteniei între popoare) şi Cimade, susţin că
autorităţile franceze, în special din regiunea pariziană, "au expulzat sute de
români şi bulgari". Acestea denuţă "ajutorul pretins umanitar" pentru revenirea
acestor persoane în ţara lor, constând într-o alocaţie de până la 300 de euro şi
care în opinia lor constituie o "expulzare deghizată". Asociaţiile "cer Guvernului
să ofere instrucţiuni clare prefecţilor pentru a pune capăt încălcărilor descrise în
plângere".
Ministrul de Interne al Frantei din 2006, Nicolas Sarkozy credea că
singura metoda de a garanta oportunităţi egale pe piaţa muncii tuturor cetăţenilor
francezi este aplicarea aşa numitei “discriminări pozitive”. Preşedintele Chirac si
premierul de Villepin s-au impotrivit însă spunând că acest principiu contravine
tradiţiei franceze şi nu ar putea avea succes. Domnul Sarkozy doreşte adoptarea
unei legi care să asigure şanse egale în câmpul muncii tuturor cetăţenilor Franţei
– fără a introduce insă aşa numite cote pe criterii etnice – adica un anume număr
de posturi care să fie rezervate reprezentanţilor minorităţilor. Şomajul ridicat şi
discriminarea de care sufera mai cu seamă tinerii negri sau de origine arabă au
condus – se crede – la violenţele recente din mai multe oraşe franceze. Dar
preşedintele Chirac se opune principiului discriminarii pozitive. La fel şi primul
ministru, Dominiques de Villepin. Ei cred că discriminarea pozitiva nu ar face
decât să adâncească diferenţele dintre comunităţi şi – în plus – contravine
tradiţiei republicane franceze.
Creşterea numărului de aleşi din minorităţile etnice sau imigraţie va fi
probabil destul de mică în Franţa, unde, totuşi, promovarea diversităţii este un
subiect recurent în dezbaterea politică. În afară de trei aleşi de culoare sau metişi
din Martinica şi Reunion, Franţa metropolitană este reprezentată în prezent în
PE de doar doi aleşi de origine magrebiană şi un ales originar din Antile.

Sistemul legislativ nu este tocmai favorabil minorităţilor, motiv pentru

care Franţa a fost sancţionată de Uniunea Europeană pentru faptul că nu
respectă drepturile minorităţilor.

Imigranții, în special cei care aparțin unor "minorități vizibile" (prin

culoarea pielii sau anumite trăsături fizice) sunt din păcate adesea victime ale
discriminării în Franța. Conform unui studiu efectuat în perioada 2005-2006,
în 70% din cazuri, angajatorii preferă să aleagă un candidat de origine
Franceză decât un candidat ce provine din Africa sau Africa de Nord.

Unii francezi recunosc că sunt rasişti, iar o bună parte a populaţiei

Republicii Franceze are prejudecăţi referitoare la imigranţi, homosexuali,
oameni de culoare, arabi sau evrei. 

Potrivit unui articol al cotidianului britanic The Telegraph, aproape o

treime dintre francezi sunt de acord cu faptul că evreii au o influenţă mai
mare asupra mediului financiar şi al presei, decât reprezentanţii altor
naţionalităţi. Fiecare al patrulea francez crede că arabii sunt predispuşi mai
mult spre comiterea crimelor, decât membrii altor grupuri etnice. Numărul
oamenilor care acceptă această idee este, practic, dublă, faţă de un sondaj
similar, organizat în 2009. Acelaşi număr poate afirma că negrii au o pregătire
fizică mai bună decât reprezentanţii altor rase umane. 

15 la sută dintre francezi recunosc că sunt rasişti. O treime dintre ei au

declarat însă, că nu reacţionează atunci când aud un limbaj discriminatoriu.
Aproape o jumătate dintre cei intervievaţi spun că imigranţii au mai multe
priorităţi asupra obţinerii beneficiilor ce ţin de asistenţă socială, decât
populaţia nativă a Franţei. Fiecare al optulea francez afirmă că homosexualii
sunt mai obsedaţi de sex.

Sondajul a fost organizat în Franţa, între 21 şi 22 mai, pe un eşantion de

1,029 de oameni cu vârste ce trec de 15 ani. Tendinţe de discriminare a altor
grupuri etnice şi religioase se manifestă în Franţa şi la nivel de stat. Anterior,
preşedintele Nicolas Sarkozy a cerut elaborarea unui proiect de lege, care ar
interzice valurile islamice niqab şi burqa.
 OLANDA

Olanda, însă poate fi catalogată drept laboratorul social al Europei, statut

pe care face eforturi sustinute să si-l menţină. Toleranţa la diversitate a societăţii
olandeze este rezultatul unei îndelungate experienţe atît în interiorul graniţelor
cît si în exterior.

Când în 1572, Wlihelm I de Orania a proclamat in mod public dreptul

fiecaruia la libertate individuală si religioasă, în cadrul întrunirii de la Dordrecht,
el a  dorit să „protejeze libera credinţă religioasă, atît pentru catolici cît si pentru
protestanţi, fără oprelisti sau forţări”. În acel moment Olanda devine un tărâm al
făgăduinţei într-o Europă măcinată de războaie religioase (prigoana evreilor în
Spania sau a hughenoţilor din Franţa). Mai mult decît atît, cele două comunităţi
vor contribui decisiv la crearea statutului de putere comercială pe care regatul îl
va dobîndi în scurt timp. Există un cuvînt, mai mult decît atât, un concept,
olandez, intraductibil si valabil numai în Olanda, gedogen. Acesta ar însemna a
fi tolerant, dar, toleranţa este o noţiune pasivă în timp ce gedogen este activ. El
reprezintă o toleranţă deschisă si constituie o chestiune a politicii olandeze. Dacă
există o problemă socială care nu permite adoptarea unei soluţii concrete,
olandezii vor fi gedoog, adică vor accepta o excepţie de regulă, nu prin a închide
ochii la încălcarea acesteia ci prin acomodarea cu ea. Cea mai interesantă
definiţie a fost dată însă de olandezul obisnuit si anume că  gedogen este nelegal
dar nu ilegal.De exemplu detinerea unei mici cantitati de marijuana este interzisa
de lege ,dar guvernul olandez nu aduce acuzatii penale.

Populatia Olandei este formata dintr-o multime de grupuri minoritare:

frizii, "noi minoritati" formate din surinamezi, antilezi, indonezieni (inclusiv
molukani), marocani, turci, greci, spanioli, portughezi, iugoslavi).
In comparatie cu alte societati pluraliste, este de remarcat faptul ca
aceste minoritati nu sunt de origine etnica sau nationala, cu singura exceptie a
frizilor din nord. Legitimitatea autoritatilor centrale nu a fost pusa niciodata sub
semnul intrebarii de diferitele grupuri etnice, religioase, regionale sau culturale
ale tarii.
La origine, minoritatile s-au bazat pe denominatiile religioase. O latura
etnica a patruns in societatea olandeza destul de recent odata cu sosirea
muncitorilor straini din fostele colonii olandeze, descrisi adesea prin termenul de
"minoritati noi". Acestia din urma au venit in Olanda in cursul ultimilor 20 de
ani in cautare de munca, la inceput cu intentia de a ramane doar pentru o
perioada scurta.
Primul astfel de grup apartinand minoritatilor noi a venit din bazinul
mediteranean (in principal din Spania, Portugalia, Turcia si Maroc) si nu avea
cetatenia olandeza. Al doilea val s-a lansat in jurul anilor 70 din fostele colonii
olandeze din America Latina si Centrala (din Surinam si din India Olandeza de
Vest); acestea aveau cetatenie olandeza. Impreuna, membrii grupurilor
apartinand "noilor minoritati" (NM) formeaza astazi peste 6,5 procente din
populatia Olandei. "Vechile minoritati" pot fi impartite, in mare, in catolici (38
procente), localizati in principal in provinciile din sudul Olandei si protestanti
(31 procente), impartiti in membrii bisericilor calviniste si alte confesiuni
protestante mai liberale.
Desi distinctiile de acest fel provin din apartenenta la diferite grupuri
religioase, implicatiile acestei apartenente s-au extins mult dincolo de
problemele legate de biserica si au jucat un rol important in politica si in
societatea olandeza in general.
Drept rezultat al coexistentei pasnice a grupurilor minoritare, Olanda a
dobindit reputatia de a fi o societate relativ toleranta. Din cauza acestei traditii,
alte grupuri, cum ar fi hughenotii si evreii, au ales la randul lor sa se stabileasca
aici. Dupa o anumita perioada, libertatea religioasa si drepturile egale le-au fost
acordate si acestora.
      
Foarte interesante pentru turisti sunt cele mai nonconformiste si mai
interesante muzee, unele unice in lume: Muzeul Sexului este impresionant prin
colectiile de pictura erotica si inregistrari. Aici poti afla detalii interesante despre
cum este privit sexul in lume, despre locurile unde acesta este privit ca un Tabu
sau din contra, unde exista o libertate sexuala fara margini, lipsita de
prejudecati.
De asemenea Muzeul Erotic prezinta istoria domeniului; Muzeul
Marijuanei şi Haşişului, primul de acest gen din lume; Muzeul Torturii este in
acelasi timp exceptional si infricosator, cuprinzand o colectie de mijloace de
tortura si executie cu totul aparte, care ii infioara si pe cei mai curajosi;
Muzeul Vodkai este cel mai nou muzeu din Amsterdam cu expozitii ce
ilustreaza istoria votkai rusesti, dar si, paradoxal, cateva postere anti-alcool din
perioada comunista sovietica; Experienţa Heineken prezinta istoria productiei de
bere, precum si modul in care aceasta se realizeaza. In plus „Haineken” este una
dintre cele mai cunoscute marci de bere la nivel mondial.
          Amsterdam este unul dintre cele mai pline de viata orase din lume.
Libertatea totala si toleranta se regasesc alaturi de o viata culturala bogata, de un
bun simt bine intretinut si un respect reciproc inedit. De la viata de noapte
antrenanta si vibranta la numeroasele manifestari culturale nu este decat un pas.
            Festivalurile care promoveaza viata culturala sunt legate de lumea
filmului (Festivalul de Film Trassexual din Tarile de Jos, Zilele Filmului Pink,
Festivalul International al Filmului Documentar), de lumea literaturii (Festivalul
de Literatură Amsterdam - Weerwoord), a artei (Art Amsterdam, World Press
Photo, Piaţa de Artă Moderna Thorbeckeplein, Piaţa de Artă Spui, Imagine,
Festivalul Fringe), a teatrului (Teatrul de Marionete Amsterdam, Festivalul
Internaţional Comedytrain, ITs Festival), a muzicii (Festivalul Torentjid,
Festivalul Amsterdam Roots), a dansului (Julidans, Tangomagia) sau a sportului
(Turneul de Tenis PINKster, Jumping Amsterdam, AutoRAI, Dam tot Damloop
şi Maratonul Amsterdam).
De cealalta parte se afla viata de noapte, de altfel foarte activa in
Amsterdam. Piaţa Leidse (Leidseplein) reprezinta un punct de mare interes
pentru ceea ce inseamna viaţa de noapte din Amsterdam, datorita densitatii
restaurantelor,  barurilor, cluburi, cafenelelor, caffeshop-uri, cinematografelor si
teatrelor, precum si a vietii animate de muzicantii de strada, jongleri, înghititori
de foc, artişti de pantomima si magicieni.
In Districtul Felinarelor Roşii (Red Light District) poti savura o bere
intr-un decor incitant, chiar extravagant spre neconformist. Aici aproape totul e
permis. Sexul devine in acest loc ceva obisnuit, existand multe magazine erotice,
insa avand si o tenta de divertisment. Rosul este culoarea dominanta aici, de la
strazi pana la luminitele de pe poduri.
Piaţa Rembrandt (Rembrandtplein) este locul unde se gaseste cel mai
mare ecran LCD din Europa, insa atrage sute de turisti si prin puburile sale
traditionale unde poti asculta muzica autentica olandeza, restaurantele,
cafenelele, cluburile de noapte sau prin intermediul buticurilor cu suveniruri si
comercializanti de diamante.
In cartierul Walletjes poti de asemenea trece printr-o experienta unica.
Mergand pe strada, poti urmari in vitrinele apartamentelor prostituate – aceasta
„meserie” a fost legalizata in Olanda, poti intra intr-un sex-shop, precum si
consuma droguri usoare, un lucru permis in aceasta tara, insa nu in cantitati
mari.
 Identitatea modernă homosexuală este în mare parte un produs al
emancipării începand cu secolul XIX cât și al mișcărilor sociale pornite în New
York în anul 1969 de la incidentul răscoalei Stonewall, sau din anii 1950 în
diverse țări europene, mai ales Olanda. În anii 1940, comunitatea gay olandeză a
fost recunoscută oficial, iar în anii 1960 aduc cu ei primele măsuri afirmative
pentru diminuarea discriminării în Olanda și pentru acceptare și toleranță
(faimosul pachet de legi Hollandisjh Homojfilia). În anii 1980 se oficiază în
Olanda primele parteneriate homosexuale, iar în 1997 această țară devine prima
din lume in care se legalizeaza căsătoriile homosexuale.
Amsterdamul se mandreste cu o sanatoasa  atitudine toleranta si liberala
pe care o practica de sute de ani, acceptand faptul ca oamenii sunt curiosi in
legatura cu prostitutia, sexul si drogurile, fara ca acest aspect sa-i faca mai putin
umani. Multi dintre turistii care vin aici apreciaza aceasta onestitate si se simt
mai liberi in acest oras, decat in propria lor tara, oricare ar fi aceasta.
Prostitutia este legala in Olanda inca din 1830. Din 1911 pana in 1980 a
existat o lege care interzicea obtinerea profiturilor in urma prostitutiei, insa dupa
cum era de asteptat, aceasta lege nu a diminuat aceasta practica. In 1988,
prostitutia a fost recunoscuta ca o profesie legala. O noua lege introdusa in
octombrie 2000, ii reconfirma caracterul legal, supunand-o jurisdictiei
municipale in ceea ce priveste locatia, organizarea si practicarea acestei meserii.
Autoritatile incearca in continuare sa diminueze sau sa elimine cu ajutorul
legilor, prostitutia minorilor, prostitutia fortata si traficul de fiinte umane. Orice
afacere bazata pe servicii sexuale trebuie sa aiba o autorizatie eliberata de catre
autoritatile locale.

Legalizarea prostitutiei si a drogurilor este o realitate in Olanda, dar care

deseori este interpretata gresit. Prin legalizarea prostitutiei si a unor droguri
usoare, guvernul se asigura ca poate controla ceea ce se intampla in aceste sfere.
De exemplu, in acest caz este posibila asigurarea unor vizite regulate la medic
pentru prostituate, pentru a se evita transmiterea unor boli,inclusiv HIV/SIDA.
Iar prin legalizarea drogurilor usoare, guvernul poate verifica ingredientele din
care sunt preparate aceste droguri, pentru a nu fi letale pentru consumatori.
Un alt lucru foarte important pe care guvernul olandez si institutiile sale
il fac este desfasurarea unor campanii de informare, care au scopul de a preveni
oamenii despre pericolul utilizarii drogurilor, de exemplu. Deci, guvernul nu
incurajeaza prostitutia si/sau drogurile, ci din contra, lucreaza activ pentru a face
publice riscurile legate de aceste activitati. In acelasi timp, guvernul intelege
care este situatia reala si face eforturi ca sa mentina siguranta acelor persoane
care au decis sa le incerce.
Majoritatea cetatenilor olandezi considera ca o societate sanatoasa este
una in care drepturile fundamentale ale omului sunt respectate, in care nevoile
oamenilor sunt abordate cu toata seriozitatea, unde oamenii sunt liberi sa
exprime ceea ce gandesc si ce simt, fara frica de a fi persecutati, unde femeile si
barbatii sunt considerati si tratati ca fiind egali, unde tinerilor li se ofera sansa sa
se exprime si sa joace un rol activ in societate, unde nu exista discriminare, unde
toti oamenii au acces la suficienta educatie si servicii medicale, unde oamenii
pot apela la guvern si alte institutii pentru ajutor si unde fiecaruia i se ofera un
spatiu si oportunitatea de a-si realiza pe deplin potentialul si de a se dezvolta.

Actiuni controversate ale minoritatilor

Insa, in prezent toate aceste idei au luat o intorsatura delicata datorita unor
actiuni ale minoritatilor ce au provocat nemultumiri in randul cetatenilor si a
anumitor partide.
Regizorul olandez Theo van Gogh a fost ucis in ziua de 2 noiembrie 2004,
de un extremist musulman. S-a vehiculat imediat ideea ca artistul a fost asasinat
din cauza viziunii sale critice asupra tratamentului la care sunt supuse femeile in
societatile musulmane. Oarecum neasteptat pentru o tara cunoscuta pentru
toleranta sa, oribila crima a intensificat apoi sentimentele negative fata de
comunitatea musulmana, ducand in acelasi timp la cresterea influentei
formatiunilor de dreapta pe scena politica olandeza.
Asasinarea lui Theo Van Gogh, cel care a regizat un film despre violenta
impotriva femeilor musulmane, a intensificat tensiunile inter-etnice si inter-
confesionale in Olanda si a dus la o serie de incendieri ale unor moschei si
biserici. Aproximativ 10 la suta din populatia Olandei este formata din asa-zisi
straini neoccidentali – multi dintre ei musulmani de origine marocana sau turca.
Alaturi de o recrudescenta a violentei rasiale, a crescut in ultimii ani si
necesitatea de a se lua mult mai multe masuri pentru integrarea acestor imigranti
in societatea traditionala olandeza.
Figura controversata si cunoscut pentru opiniile sale directe, Theo Van
Gogh – inrudit cu celebrul pictor olandez – mai facuse un film despre Pim
Fortuyn, populistul de dreapta, adeptul unei politici anti-imigrare, asasinat in
mai 2002. Unul dintre colegii regizorului a declarat ca acesta primise mai multe
amenintari cu moartea, dupa ce ultimul sau film – “Submission” – a fost
prezentat la televiziunea olandeza, dar “niciodata nu le-a luat in serios”. Filmul
sau vorbeste despre violenta impotriva femeilor in societatile islamice si a fost
realizat cu colaborarea unui politician liberal olandez, Ayaan Hirsi Ali, o
refugiata de origine somaleza.
Filmul “Submission” este povestea-metafora a unei femei musulmane
fortata sa accepte o casatorie aranjata si care este maltratata de sot si violata de
unchiul sau. Nu este doar un documentar, ci si o viziune metaforica asupra
realitatii crude cu care se confrunta aceste femei. Intr-una din scene, filmul o
arata pe protagonista intr-un vesmant transparent prin care se pot vedea versete
din Coran inscriptionate pe trupul sau, alaturi de urme de bici.
Scenarista filmului, Ayaan Hirsi Ali, a crescut intr-o familie musulmana
din clasa de mijloc din Somalia. In `92 ea a reusit sa se refugieze in Olanda,
unde a invatat limba si a urmat cursurile facultatii de stiinte politice. Devenita
intre timp un politician cunoscut, a renuntat la credinta musulmana si a primit
amenintari cu moartea pentru numeroasele pozitii critice pe care le-a adoptat si
pentru masurile pe care le-a intreprins. Ea si-a propus sa faca cunoscut lumii
occidentale modul in care sunt tratate femeile musulmane, sperand astfel ca se
va pune capat suferintelor indurate de acestea. Ayaan Hirsi Ali s-a aflat ea insasi
sub protectia politiei pana in momentul in care filmul a fost difuzat.
Conform presei olandeze, martorii oculari au declarat ca Van Gogh a
fost atacat, in timp ce mergea cu motocicleta, de un barbat imbracat in
traditionala jallaba marocana. La scurt timp dupa incident, Politia a arestat, dupa
un schimb de focuri, un suspect intr-un parc din apropierea locului unde s-a
petrecut crima. Anchetatorii au declarat ca barbatul, in varsta de 26 de ani, are
dubla cetatenie, olandeza si marocana.
Regina Beatrix s-a aratat socata de o astfel de tragedie, iar premierul
olandez, Jan Peter Balkenende, a declarat ca “este inacceptabil ca exprimarea
libera a propriei opinii sa duca la o astfel de crima oribila. O zi ca aceasta ne
aminteste de asasinarea lui Fortuyn. Nu putem sa acceptam un astfel de climat in
Olanda“, a adaugat el.
MAREA BRITANIE

Pentru opinia publică din Marea Britanie, chestiunea imigraţiei a devenit

de multă vreme o adevărată problemă, resimţită acut la nivelul comunităţilor; de
pildă, Londra anilor ’60, nu mai există, lăsând loc, în multe cartiere ale capitalei,
unui val considerabil de imigranţi, care, la modul propriu, au acaparat zone
întregi, ce până mai ieri erau dominate de majoritatea engleză. Negrii profită la
maxim de sistemul de asigurări sociale, indienii au acaparat mai toate micile
magazine iar polonezii au luat mai toate locurile de muncă din construcţii.

Londra e o capitală a diversităţii, în care cazurile de discriminare rasială

sunt foarte rare şi izolate.

Estul Londrei, de pildă, abundă în diversitate. Dacă se nimereşte să mergi

în East Ham, se va dovedi aproape imposibil să găseşti un englez pe stradă,
pentru că întreaga zonă e dominată de indieni sau pakistanezi. Magazinele,
restaurantele, serviciile… sunt conduse de această majoritate, ceea ce crează, cu
uşurinţă, impresia că East Ham-ul de odinioară, cartierul acela tipic englezesc,
ca oricare altul din Marea Britanie, a fost acaparat, a dispărut propriu-zis, ca
urmare a valului uriaş de imigranţi. Şi acesta e numai unul din exemple…

La nivelul discursului politic, problema imigraţiei, deşi una dintre cele

mai presante în societatea britanică actuală, nu e o problemă: marea grijă a
oficialităţilor e să nu lase loc vreunui motiv de discriminare faţă de vechii sau
mai noii-veniţi. Aşa că nici nu trebuie să te mire dacă ajungi într-un Tesco dintr-
o astfel de zonă şi la intrare te întâmpină un banner cu “Happy Diwali!”…
pentru că respectiva comunitate nu mai e formată din albi, în marea lor
majoritate creştini, ci a fost înlocuită , aproape totalmente, de comunitatea
hindusă.

Puţini englezi au curajul să spună pe faţă că sunt nemulţumiţi de situaţia

asta, însă în particular, sentimentele nu sunt dintre cele mai calde. Şi asta pentru
că britanicul se simte ameninţat de faptul că, la nivel practic, comunitatea în care
a trăit o viaţă întreagă îşi pierde consistenţa de odinioară.

Britanicii albi vor deveni minoritate

Britanicii albi (white Britons - definiţi ca cetăţeni născuţi în Anglia, Ţara

Galilor, Scoţia şi Irlanda) vor deveni o minoritate, până în 2066 dacă imigraţia
continuă la nivelurile actuale, potrivit unui nou studiu. Un profesor de la Oxford,
expert în demografie, a avertizat că astfel se va "schimba identitatea naţională",
ceea ce va avea un impact considerabil psihologic şi politic.

Până în 2066, britanicii albi "vor fi depăşiţi numeric" dacă imigraţia

continuă la nivelurile actuale. Profesorul David Coleman, de la Oxford
University, a vorbit după ce Migration Advisory Board a recomandat ca nivelul
imigraţiei din afara Ue să fie redus cu 25%.

Dacă în continuare vor veni 180.000 imigranţi pe an pentru a se stabili

aici, populaţia albă născută în UK se va diminua de la 80% , cât este acum, la
numai 59% (45 de milioane) în 2051, arată analiza datelor de la Oficiul Naţional
de Statistică.

Până atunci, numărul imigranţilor albi va creşte de la 4 la 10% din total, în

timp ce populaţia etnică de culoare va creşte de la 16 la 31%. Dacă tendiţa
continuă, aşa-numita populaţie britanică albă, adică cetăţenii născuţi în Anglia,
Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda, va deveni minoritară după 2066.

Guvernul a promis să reducă nivelul imigraţiei nete, însă chiar dacă

Coaliţia va reduce imigraţia netă la 80.000 pe an, a spus profesorul Coleman,
britanicii albi vor fi oricum depăşiţi numeric până în 2080.

Într-un articol pentru revista Prospect, David Coleman scrie: "Nivelul de

referinţă de 50% nu are nicio însemnătate demografică, însă va avea un impact
considerabil psihologic şi politic. Trecerea la o populaţie "minoritară
majoritară", oricând se va întâmpla aceasta, va reprezenta însă o schimbare
enormă a identităţii naţionale - culturale, politice, economice şi religioase. În
Marea Britanie, judecând după opoziţia faţă de imigraţia ridicată raportată în
sondajele de opinie pe timpul ultimilor ani, pare foarte probabil ca o asemenea
evoluţie să nu fie binevenită".

Acesta a avertizat că tinereţea relativă a populaţiei imigrate înseamnă că

schimbarea la 50% se va produce mult mai repede în rândul "şcolarilor,
studenţilor şi lucrătorilor tineri".

Imigraţia reprezintă 57% din creşterea populaţiei în acest moment, şi

mamele născute în străinătate nasc acum un sfert dintre copiii din Anglia şi Ţara
Galilor. Atât Leicester cât şi Birmingham se aşteaptă să devină "minoritar
majoritare" în anul 2020. Două cartiere din Londra aveau deja o majoritate non-
albă în 2001.

Parlamentarul conservator Nicholas Soames, care conduce grupul

transpartinic Balanced Migration, a spus: "Imigraţia a adus de-a lungul anilor o
contribuţie importantă vieţii Marii Britanii, însă acum chiar este în afara
controlului. Trebuie să rupem legătura dintre dreptul de a munci aici şi dreptul
de a te stabili aici".

IRLANDA DE NORD

În urma unui război civil, în 1921 Irlanda a fost împărţită în Irlanda de

Nord şi Republica Irlanda, care şi-a proclamat independenţa faţă de Regatul
Unit.
Irlanda de Nord este divizată între tendinţele divergente
ale populaţiei catolice minoritare, care luptă pentru independenţă şi reunificare
cu Republica Irlanda, şi majoritatea protestantă unionistă care susţine
apartenenţa teritoriului la Marea Britanie

T.răsături generale ale conflictului din Irlanda de Nord

Pentru a înţelege conflictul din Irlanda de Nord trebuie să cunoaştem

rădăcinile istorice ale acestuia. Doar astfel vom putea găsi o explicaţie pentru
situaţia actuală, care au făcut din "Troubles" unul dintre cele mai greu de
soluţionat conflicte al zilelor noastre. Această situaţie problematică şi
conflictuală, care a luat amploare în decursul timpului, poate fi schiţată ca dublă
problemă a minorităţilor după cum urmează:

 în Irlanda, catolicii reprezintă majoritatea, iar protestanţii, minoritatea.

 în Irlanda de nord, protestanţii reprezintă majoritatea, iar catolicii,

minoritatea.
  Catolicii continuă să fie dezavantajaţi.
dacă Irlanda s-ar unifica, wären protestanţii ar deveni minoritari. Iar aceştia ar
trebui, la rândul lor, să se teamă că vor fi dezavantajaţi.
 o unificare a Irlandei de Nord cu Irlanda ar trebui ratificată de Irlanda
de Nord. Majoritatea protestantă din Irlanda de Nord ar trebui să îşi dea
astfel acordul să devină pe viitor minoritari într-o "Irlandă Unită".
protestanţii din Irlanda de Nord ţin foarte mult la menţinerea status quo-ului,
şi anume la strânsa legătură cu Marea Britanie - la Uniune. De aceea, ei poartă
numele de "unionişti".
 catolicii din Irlanda de Nord sunt pentru unificarea cu Republica
Irlandeză, pentru a nu mai fi dezavantajaţi, fiind o minoritate. Ei se
impun pentru crearea unui stat naţional irlandez. De aceea, ei poartă
numele de "naţionalişti".

Cele mai importante date din istoria conflictului din Irlandaa de Nord

1170 coloniştii britanici ajung în Irlanda.

1608 începe colonizarea (sistematică) a Ulsterului.
1641 revoltă a catolicilor galezi ca reacţie faţă de colonizarea şi confiscarea
pământurilor de către coloniştii protestanţi din Anglia şi Scoţia.
1690 Bătălia de pe Boyne - victoria protestantului William III asupra
catolicului James II - această victorie este sărbătorită încă în Irlanda de
Nord prin multe parade ale protestanţilor.
1801 Act of Union - desfiinţarea parlamentului irlandez, Irlanda şi Anglia se
unesc sub steagul Regatului Unit.
1912 "Ulster Solemn League and Covenant" este semnată de peste 400.000
de protestanţi care doresc să rămână în Uniune (cu Marea Britanie).
1916 Revolta de Paşti
1921 Irlanda devine autonomă prin tratat (instituirea "Irish Free State" cu 26
de comitate), 6 comitate din Irlanda de Nord rămânând în Regatul
Unit.
1968 încep "Troubles" - "perioada neliniştită", adică Războiul Civil din
Irlanda de Nord; acesta este cauzat în parte de o mişcare pentru
apărarea drepturilor catolicilor discriminaţi din Irlanda de Nord.
1969 după revoltele sângeroase din oraşul Derry, la 14 august sunt
 staţionate Irlanda de Nord unităţi ale armatei britanice.
1970 reînfiinţarea organizaţiei catolice subterane Armata Republicană
Irlandeză (IRA).
1972 la 30 ianuarie, dată cunoscută şi sub numele de "Bloody Sunday",
soldaţii britanici ucid la Derry 14 catolici neînarmaţi. 474 persoane
sunt ucise în 1972. Irlanda de Nord este trecută în administraţia directă
a Marii Britanii.
1974 17 mai: bombele miliţiei pro-britanice Ulster Volunteer Force ucid la
Dublin şi la Monaghan 35 de persoane.
21 noiembrie: o bombă lansată de IRA ucide 21 de persoane, rănind
alte 182 în oraşul englezesc Birmingham.
1976 Betty Williams şi Mairead Corrigan, fondatoarele Peace People şi
iniţiatoarele mişcării pentru pace din Irlanda de Nord primesc Premiul
Nobel pentru Pace [spre discursul de acceptare al Premiului Nobel].
1979 în atacul îndreptat împotriva armatei britanice, IRA ucide 18 soldaţi şi 
un membru al familiei regale.
1985 Republicii Irlanda i se acordă statutul de observator în ceea ce priveşte
conflictul din Irlanda de Nord.
1987 11 noiembrie: o bombă IRA explodează la slujba de pomenire a
victimelor de război din Enniskillen: 11 morţi.
1991/92 discuţiile dintre partide cu privire la viitorul Irlandei de Nord de la
Londra se încheie, în noiembrie 1992, fără nici un rezultat.
1993 contacte secrete între Londra şi IRA. La 16 decembrie, Londra şi
Dublinul semnează "Declaraţia din Downing Street" cu privire la
condiţiile în care poate fi încheiată pacea. Sinn Fein, direcţia politică a
IRA, dobândeşte dreptul de a influenţa deciziile de renunţare la
violenţă ale IRA.
1994 IRA anunţă la 31 august încetarea focurilor, iar miliţiile protestante
urmează exemplul acesteia la data de 13 octombrie.
1995 acord-cadru între Marea Britanie şi Irlanda cu privire la începerea unor
negocieri cu implicarea mai multor partide. Discuţii între Londra şi
Sinn Fein.
1996 IRA încalcă armistiţiul prin organizarea unui atentat la Londra.
1996 15 iunie: 200 de răniţi la un atac cu bombă revendicat de IRA cu
ocazia Campionatului European de Fotbal de la Manchester.
1997 Tony Blair iniţiază la 14 septembrie discuţii în vederea restabilirii
 păcii, cu participarea Sinn Fein. IRA declară din nou armistiţiu.
1998 la data de 10 aprilie, partenerii de negociere se înţeleg cu privire la un
acord de pace (Good Friday Agreement). La 22 mai, majoritatea
populaţiei îşi dă şi ea acordul.
1998 15 august: la un atac cu automobil capcană sunt ucişi la Omagh cel
puţin 28 de persoane, iar 220 sunt răniţi grav.
1998 10 decembrie: David Trimble şi John Hume primesc Premiul Nobel
pentru Pace.
1999 decembrie: este instituit, conform acordului de pace, un guvern
regional nord-irlandez format din protestanţi şi catolici.
2000 februarie: guvernul regional este dizolvat de Londra după doar 2 luni
de funcţionare, pentru că IRA nu a demonstrat suficient că doreşte să
renunţe la uzul de armă. Procesul de pace se află astfel din nou în
criză.

IRLANDA

Majoritatea irlandezilor sunt de etnicitate celtică, deși este o minoritate

importantă engleză. Limbile oficiale sunt irlandeza, o limbă celtică, și engleza,
care este a doua limbă oficială. Limba irlandeză este obligatorie în sistemul de
învățământ și este prima limbă oficială, deși limba engleză este cea vorbită de
majoritatea populației ca limbă maternă. Semnele publice sunt în general
bilingvale. Comunitățiile care vorbesc irlandeza ca prima limbă trăiesc în
principal în zonele de Gaeltacht în vestul Irlandei, deși acestea formează un
procentaj mic a populației totale a țării.

Numarul populatiei care apartine minoritatilor etnice este relativ mic.

 Irlandezi- 87,4%
Albi de alta nationalitate- 7,5%
Asiatici- 1,3%
Negrii- 1,1%
Altii 2,2%

Acesti oameni au dreptul sa-si pastreze cultura, sa practice religia

aferenta, si sa-si utilizeze propria limba.

92% din populația republicii sunt romano-catolici, deși în ultimul timp a

fost un declin masiv de credință și involvare religioasă a catolicilor irlandezi. În
2001, doar 48% din cei care se declară catolici merg de regulă la servicii
regilioase. A doua religie este cea anglicană, cunoscută oficial ca Biserica
Irlandeză (Church of Ireland în limba engleză). Există și o minoritatea care
crede în judaism și un număr mic dar crescător de musulmani.

BELGIA

Belgia este un regat multicultural şi multilingvistic

Teritoriul Belgiei este împărţit lingvistic şi cultural între populaţia
germană dominantă în nord şi cea franceză din sud. Printr-o serie de revizuiri ale
constituţiei, Belgia a devenit un stat federal, format din trei comunităţi: franceză,
germană şi flamandă.
• Flamanzii, în număr de 5.8 milioane ocupă teritoriul din nordul
Belgiei,regiunea cea mai prosperă din punct de vedere economic. Limba vorbită
este flamanda, dialect al olandezei.
• Valonii ocupă sudul Belgiei, reprezentând populaţia vorbitoare de limbă
franceză. Cu toate acestea, sunt vorbite o varietate de limbi regionale: valona,
(vorbită de un număr de aproximativ 600.000 persoane), dialectul picard
(vorbită aproximativ 200.000 de persoane, luxemburgheza etc.
• Minoritatea germană locuieşte în cantoanele din estul Belgiei, în cadrul
regiunii Valonia, cu toate acestea constituie o comunitate de sine stătătoare,
conform constituţiei belgiene.
Toate cele trei comunităţi beneficiază de drepturi egale în ceea ce priveşte
prezervarea identităţii culturale şi lingvistice, având puteri legale distincte, şi
organe executive separate.

Numărul musulmanilor a crescut în Belgia cu până la 600 de mii de

persoane, chiar dacă acum câţiva ani, numărul acestora nu depăşea 400 de mii.
Conform ultimelor date statistice, musulmanii alcătuiesc 5,8 la sută din totalul
populaţiei ţării.
Astfel, printre statele europene, Belgia ocupă primul loc după numărul de
musulmani, în rând cu Franţa, Elveţia şi Olanda, unde musulmanii alcătuiesc
între 5,5 şi 5,7 la sută din numărul total al populaţiei.
O creştere considerabilă a numărului musulmanilor se observă în capitala
Belgiei, Bruxelles, unde 22 la sută din numărul total al populaţiei constituie
musulmani. Potrivit experţilor în domeniul sociologiei şi statisticii, numărul
musulmanilor creşte din cauza imigraţiei şi ratei înalte a natalităţii în rândul
populaţiei islamice.
În prezent, islamul constituie în Belgia a doua religie după numărul de
adepţi, primul loc fiind ocupat, deocamdată, de protestantism.

Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune un teritoriu clar definit

al unei ţări în care o etnie, alta dacât cea majoritară, este în majoritate, un
teritoriu cu un ridicat nivel de autoguvernare care presupune pe lângă o
autonomie administrativă, politică, etc. lărgită (depinde de caz) şi drepturi
speciale lingvistice, culturale, educaţionale care au menirea de a conserva şi de a
dezvolta cultura, identitatea minorităţii protejate prin această construcţie
juridică.
Deputaţii belgieni au votat legea care le interzice femeilor musulmance
să poarte voalul integral, sau burqa, în spaţiul public. Belgia este prima ţară
europeană care a adoptat acest act normativ. Noua lege, votată în unanimitate,
prevede ca "persoanele care ies în spaţiul public cu faţa acoperită în întregime
sau doar o parte, în aşa fel încât să nu poată fi recunoscute", vor fi amendate sau
vor primi o pedeapsă cu închisoarea de până la şapte zile, scrie Le Parisien.
 Excepţie fac evenimentele festive cum sunt carnavalurile sau dacă
persoanele au primit o autorizaţie specială de la municipalitate.
Belgia si Olanda sunt tarile care accepta casatoria intre homosexuali,
dar si adoptiile de catre cupluri homosexuale.
Belgia a fost a doua ţară din lume care să legalizeze căsătoriile între
persoane de acelaşi sex, această lege fiind aprobată de parlament şi introdusă
la 30 ianuarie 2003. Ca şi în Ţările de Jos, prima jurisdicţie unde a fost legale
aceste căsătorii, înfierea sau adoptarea copiilor de cupluri de acelaşi sex nu este
permisă de lege.
În legea iniţială, Belgia permitea căsătoriile cuplurilor homosexuale
străine doar dacă şi ţara lor de origine permitea aceste uniuni. Legislaţia nouă
din octombrie 2004 permite orice cupluri homosexuale să se căsătoarească, şi
dacă sunt din ţări străine, deşi cel puţin unul dintre persoane din uniune trebuie
să fi trăit în Belgia pentru cel puţin trei luni.
Între iunie 2003 şi aprilie 2004, aproximativ 300 de cupluri
homosexuale s-au măritat - adică, 1,2% din totalul căsătoriilor în acel timp.
Aproximativ 66% din aceste cupluri erau formate din doi bărbaţi homosexuali,
iar o treime erau lesbiene. La 22 iulie 2005, Guvernul Belgiei a anunţat că până
la acea dată, 2.442 de căsătorii între persoane de acelaşi sex au luat loc în
Belgia.
În 2005, au fost propuse schimbări la lege ca să permită înfierea
copiilor de cupluri căsătorite homosexuale, deşi astea sunt încă în discuţie
parlamentară.
Se spune adesea ca Belgia nu este o tara, ci un compromis. Belgia a
fost creata in 1830, cand provinciile catolice din Tarile de Jos care isi castigasera
independenta, iesind de sub dominatia Spaniei in secolul al XVII-lea, s-au
desprins de nordul calvinist. In esenta exista doua natiuni una care vorbeste
flamanda, in nord, si una care vorbeste franceza, in sud. Cele doua nu se
agreeaza, mai cu seama de cand echilibrul puterii trece de la vorbitorii de limba
franceza, initial imbogatiti de pe urma minelor (valonii), la flamanzii de curand
imbogatiti si numeric superiori, care traiesc in Antwerpen (Anvers) oras situat
pe raul Scheldt al doilea port ca marime din Europa. Pentru a complica si mai
mult lucrurile, orasul Bruxelles este o enclava de limba franceza in Flandra, iar o
minoritatea germana traieste de-a lungul granitei cu Germania. Uneori, la
Bruxelles, grupari lingvistice rivale fura, in mijlocul noptii, indicatoarele
stradale scrise in limba nedorita. Compromisul la nivel politic s-a realizat prin
numirea a trei prim-ministri unul valon, unul flamand si unul belgian. Disputele
parohiale sunt numeroase, insa irascibilitatea degenereaza destul de rar in
manifestari violente. Avand 66 de ministri inguvern, cu diviziuni politice
determinate pe criterii lingvistice, va puteti inchipui ce cosmar birocratic este
capitala Belgiei. Ca si cum n-ar fi fost de ajuns, orasul Bruxelles a fost desemnat
si capitala Europei; 25 % dintre locuitorii sai sunt birocrati bine platiti, din alte
tari ale lumii. Majoritatea belgienilor sunt oameni prietenosi, muncitori,
caracterizati printr-o lipsa de dogmatism, opinii puternice si o dorinta cinstita de
a castiga bani multi cu un minimum de efort. Belgienii au muncit dingreu ca sa
realizeze un vis franco-german o Europa unita , iar europenizarea lor trebuie sa
fi contribuit la relativul lor anonimat, in comparatie cu alte popoare.
 Bibliogafie

1. Andreescu, Gabriel, Natiuni si minorităti, Polirom, Iasi, 2004

2. Diaconu, Minorităţile. Statul. Perspective., Bucureşti, Editura I.R.D.O.,

1994

3. Patrick Weil, Libertate, egalitate, discriminari, Ed. Ideea Europeană,

Bucureşti, 2008