De la istorismul „DACIEI LITERARE”

la cel al patruzecioptiştilor

Revista “Dacia literară”, apărută la Iaşi, în 1840, este o continuare în condiţii

noi a continuare fireasca ziarelor “Curierul românesc” al lui Ion Heliade-Rădulescu
şi “Albina românească”.
M. Kogălniceanu, personalitate cu care se identifică în cel mai înalt grad
spiritul paşoptist, în “Întroducţia” cu care se deschide “Dacia literară”, îşi
propune să continue, pe o treaptă mai înaltă activitatea predecesorilor săi, evitîndu-
le erorile (provincialismul, fărâmiţarea interesului prin diversitatea de profil). Pe
temeliile romantismului de tip iluminist al publicaţiilor anterioare, ea ilustra
curentul numit de Garabet Ibrăileanu “poporan şi istoric”. Cu toate că şi până la
1840 scriitorii români îşi alegeau teme din istoria patriei şi le tratau prin prisma
intereselor naţionale, “Dacia literară” a dat o amploare curentului naţional în
literatura română, sporindu-i considerabil puterea de evocare a istoriei poporului şi
cea de influenţă asupra vieţii lui.
Însuşi titlul revistei manifestă o poziţie naţională, al cărei ţel mărturisit,
norocos formulat, este “realizarea dorinţei ca românii să aibă o limbă şi o
literatură comună pentru toţi”. În afară de producţiile originale ale redactorilor,
revista îşi propune reproducerea celor mai bune scrieri din presa românească,
pentru ca să devină “un repertoriu general al literaturii româneşti , în carele ca
într-o oglindă se vor vedea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni,
bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”. “ Dacia literară”
combate mai departe “dorul imitaţiei... manie primejdioasă, pentru că omoară în
noi duhul naţional”. Prin imitaţie, Kogălniceanu înţelege traducerile, pe atunci
proliferante, împotriva cărora anunţă o prigoană necruţătoare. Propune ca subiecte
de literatură originală faptele eroice din istoria trecutului, frumuseţile ţării şi
obiceiurile noastre.
“Istoria are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sînt destul de mari,
obiceiurile noastre destul de pitoreşti şi de poetice, pentru

-1-
ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinşă
să ne împrumutăm de la alte naţii”.
M. Kogălniceanu îndreptăţeşte formele noi ale civilizaţiei, tehnica
industrială, legile reformatoare şi îmbunătăţirile materiale, în folosul claselor
sociale inferioare. “Spre deosebire de popoarele mari care-şi reazemă progresul
pe continuitate, respectînd trecutul şi legînd “lanţul timpurilor”, noi am procedat
cu uşurătate. Aşa predicînd ura a tot ce este pămîntesc, am împrumutat de la
străini numai superficilităţi, haina din afară, litera, iar nu spiritul, sau spre a vorbi
după stilul vechi, slova, iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru şi n-
avem nimic pregătit pentru viitor, decît corupţia moravurilor. O naţie însă nu
poate decît prin ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-şi renega trecutul;
căci adevărata civilizaţie este aceea care o tragem din sînul nostru, reformînd şi
îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă”.
Deci una din operaţiile definitorii ale literaturii de la 1848 va fi
relevarea în operele literare a trecutului istoric, evocarea unor momente din
istoria patriei, figuri de domnitori şi eroi legendari. Primul scriitor “epic de
seamă al literaturii noastre”, după afirmaţia lui Al. Piru este, C. Negruzzi trăieşte
şi se formează într-o perioadă de renaştere naţională, fiind alături, în acţiunile
culturale şi literare de V. Alexandri, M. Kogălniceanu, Al. Russo. Nuvela istorică a
lui C. Negruzzi “Alexandru Lăpuşneanul”, cu titlul „Scene istorice din cronicile
Moldaviei - Alexandru Lăpuşneanul”, apare în revista “Dacia literară”, în 1840,
fiind prima nuvelă istorică românească, dar şi o ilustrare a direcţiilor tematice
deschise de “Întroducţia” lui M. Kogălniceanu pentru înnoirea literaturii. Nuvela
prezintă un episod din istoria Moldovei, în fragmente simetrice, cu o gradaţie
dramatică şi o maximă concentrare - cei cinci ani ai celei de a doua domnii a lui
Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569).
Păstrînd liniile generale ale cronicii lui Gheorghe Ureche, Negruzzi a operat
unele modificări-amplificarea acţiunii, personaje care se integrează firesc în opera,
creînd o imagine plauzibilă şi semnificativă a Evului Mediu românesc.
Toate acţiunile lui Alexandru Lăpuşneanul sunt puse în slujba menţinerii şi
creşterii autorităţii domnitorului, în interesul ţării, împotriva marii boierimi feudale
frământate de intrigi şi de lupte pentru domnie.
Compoziţia nuvelei este riguroasă şi coerentă, episoadele se grupează în
patru capitole ce au concentrarea actelor unei piese de teatru şi un motto
semnificativ ce rezumă subiectul. “Dacă voi nu mă vreţi, eu

-2-
vă vreau”, reprezentând cuvintele domnitorului hotărât să recapete tronul
Moldovei, un răspuns sugestiv la sfatul boierilor de a renunţa la intenţia sa, “ Ai să
dai samă, Doamnă” este replica văduvei unui boier ucis de Lăpuşneanul,
ameninţare directă pentru doamna Ruxanda, soţia domnitorului, “Capul lui Moţoc
vrem”, devine răspunsul mulţimii asuprite, apăsate de sărăcie şi biruri, venită la
curte pentru a cere înţelegere şi dreptate; “ De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu” –cuvintele de ameninţare ale lui Lăpuşneanul, aflat după o criză
mistică în care ceruse să fie călugărit.
Prin reconstruirea istorică, prezentarea unui erou de excepţie, utilizarea
antitezei, nuvela aparţine romantismului. Sobrietatea stilului, obiectivitatea
relatării, concizia sînt trăsături clasiciste ale nuvelei. Ridicându-se peste stilul
cronicăresc, Negruzzi reţine numai atmosfera scrisului arhaic, culoarea locală.
Numele lui Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică “Alexandru
Lăpuşneanul”, care ar fi devenit o scriere celebră ca şi “Hamlet” , dacă literatura
română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale, afirma G. Călinescu.
Un alt reprezentat al paşotismului ale cărui idei se găsesc în germene în
programul “Daciei literare” este Alecu Russo. Scriitorul le înlesnea mai bine în
limba franceză, în care şi-a redactat direct “Cîntarea României”. Ca nici unul
dintre contemporanii săi, Russo e pătruns de un sentiment adînc de caritate pentru
acel trecut care se spulberă şi pe care se iluzionează a-l crede mai bun, prin acea
uniformitate a tradiţiilor, indiferent de poziţiile sociale.
În majoritatea versetelor din poemul liric, autorul reconstituie inspirat
momente cruciale din istoria poporului nostru de la cucerirea Daciei de către
romani şi pînă în preajma revoluţiei din 1848. Această evocare se dezvăluie prin
intermediul a două antiteze - între frumuseţile, bogăţiile ţării şi suferinţele ei
nesfîrşite, între eroismul, bărbăţia strămoşilor şi “moleşirea” ce s-a cuibărit în
“lăcaşul voinicilor”.
Poemul e un imn emoţionant, în care vibrează muzica dorului şi speranţa
unui adevărat patriot. Al. Russo înţelegea prea bine că lumea celor răi îmbibaţi de
frică şi ură anevoie poate fi schimbată, dar flacăra speranţei continuă să ardă în
sufletul acestui mare patriot: “Sîntem pribeji în coliba părinţească... şi străini pe
pămîntul răscumpărat cu sîngele nostru... Dar în cîmpie creşte şi pe deal iarăţi
creşte o floare pentru popoarele chinuite... Nădejdea”.
Prin opera sa, Al. Russo a proslăvit viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare,
-3-
bunătatea şi înţelepciunea oamenilor de altă dată, şi-a amintit de
frumuseţea meleagului nostru edenic şi de pierderea unor bogăţii fabuloase, de
aceea nu se poate trece cu vederea, sensibilitatea sa deschisă piesajului şi
amintirilor, generozitatea inimii şi nobilul entuziasm adus în serviciul ideilor de
naţionalitate şi de progres.
Personalitatea lui Nicolae Bălcescu este recunoscută de către M.
Kogălniceanu şi de Heliade Rădulescu ca fiind un adevărat istoric prin scrierea
“Puterea armată la români” (1844), opera capitală fiind “Istoria românilor sub
Mihai-vodă Viteazul”ce se construeşte pe admiraţia pentru eroul cu dimensiuni de
semizeu şi în cadrul de epopee, cultul unităţii naţionale, duhul pe care l-ar fi purtat
Mihai printre popoare, solicitudinea pentru clasele de jos, care singură i-a lipsit
domnitorului, rămas astfel fără sprijinul fundamental, trebuitor întru împlinirea
“visărilor sale” duhul religios, încarnat de voievodul pus în centrul cruciadei.
Marile pasiuni dominante ale lui Bălcescu îşi găsesc corespondente strînse în
figura lui Mihai, care a fost exponentul lor eminent, cu excepţia celei democratice.
Opera în intenţia lui Bălcescu era menită a fi un îndreptar de politică socială
şi naţională, prin avertizările asupra îndatoririlor guvernanţilor faţă de ţărănime şi
prin apăsarea asupra sensului misiunii noastre istorice. Autorul dispune de
cunoştinţe adîncite şi demonstrează ambiţia de a face din istorie nu o înşirare de
fapte, ci studiul situaţiei unui popor. Bălcescu impune prin frumuseţea sa morală, în
care pasiunea nobilă pentru ridicarea şi unitatea neamului se sfinţeşte prin
abstragerea pînă la jertfă de la tot ce face preţul vieţii.
Pe linia “Daciei literare”, în împlinirea vocaţiei sale de poet naţional, V.
Alecsandri compune “Deşteptarea României” , imnul revoluţiei ieşene, pentru care
Mihail Struza întinde o capcană revoluţionarilor, iar după Congresul de la Paris
compune “Hora Unirii” (1856), cîntată în teatru de toată lumea, deşi interzisă
oficial. În unele însemnări V. Alecsandri relevă calităţile tradiţionale ale poporului,
respectul pentru bătrîneţe , simţul de naţionalitate şi iubire de patrie. Notele
explicative, date de poet denotă un interes şi pentru datinile populare, prin bucăţile
de text ce-i aparţin în întregime, intercalate dintr-un motiv sau altul (”Dragoş”,
compusă de mine în stilul cântecelor bătrâneşti, am găsit de cuviinţă a o cuprinde
în colecţia poeziilor populare, fiindcă ea aminteşte una din legendele cele mai
interesante a Moldovii. “Hora Unirei”... fiindcă e cîntată în toate unghiurile

-4-
pămîntului românesc şi a ajuns a fi Marseilleza Unirii Românilor”.
Mai tîrziu, vor apărea şi alte opere: ,,Dumbrava Roşie”, “Dan, căpitan de
plai”, opera dramatică ,,Despot Vodă” prin care V. Alecsandri va fi considerat
superior contemporanilor săi. Acestea vor contesta maturitatea tehnică a poetului,
neatinsa mlădiere, plasticitatea tuturoror intenţiilor autorului.
După 1840, trecutul devine o sursă de inspiraţie pentru majoritatea
scriitorilor.
Putem concluziona că direcţiile ,,Daciei literare” vor fi preluate de alte
reviste ale timpului ,,Propăşirea”, ,,România literară” avînd programul mereu pe
linia ,,Daciei literare” vor reveni forţele literare de cel mai strălucit prestigiu din
epocă şi determinînd liniile de forţă ale dezvoltării ulterioare ale literaturii noastre,
începînd cu "Epoca Marilor Clasici” şi pînă în contemporaneitate.
Fără a fi pronunţat termenii de europenizare sau de universalizare a literaturii
române, avînd drept criteriu major de măsurare originalitatea, precedîndu-l pe T.
Maiorescu, Kogălniceanu pledează pentru depăşirea aerului prea local al literaturii
române şi pentru intrarea ei în circuitul ei de valori.

Bibliografie
1. Călinescu George. Istoria literaturii române de la origini pînă în
prezent. Ed. a II. Bucureşti, 1981.
2. Călinescu George. Istoria literaturii române. Chişinău, 1993.
3. Ciocanu Ion. Literatura română. Chişinău,2003.
4. Cioculescu Şerban, Streinu Vladimir, Vianu Tudor. Istoria literaturii
române moderne. Bucureşti, 1971.

-5-