SUPORT DE CURS DREPT COMERCIAL

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care cuprinde

ansamblul unitar al normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale
şi personal nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii care se nasc de
regulă între persoane care au calitatea de comerciant şi care se află pe poziţie de
egalitate juridică.
Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în principal
relaţiile sociale patrimoniale, care prezintă caracter comercial şi, în secundar, relaţiile
personal-nepatrimoniale. În legătură cu relaţiile personal-nepatrimoniale care privesc
unele atribute de identificare ale comercianţilor persoane fizice sau persoane juridice
(societăţi comerciale) - numele comercial, firma, sediul, emblema etc. - în dreptul
comercial acestea dobândesc natură patrimonială. Cu toate acestea, în dreptul comercial
există şi relaţii personal-nepatrimoniale reglementate de normele juridice de drept
comercial, cum ar fi, dreptul de a alege şi de a fi ales în organe de conducere ale
societăţii.

Izvoarele dreptului comercial

În sens formal, prin izvor de drept comercial se înţelege forma de exprimare a
normelor juridice care reglementează "materia comercială".
Interpretând această prevedere se poate constata că legiuitorul a stabilit, pe de o
parte, izvoarele principale ale dreptului comercial şi, pe de altă parte, ierarhizarea
acestora.
În dreptul român, uzul (sau cutuma, obiceiul) - care figurează ca izvor de drept în
dreptul italian, dar suprimat de legiuitorul român - rămâne totuşi în discuţie în practica
jurisprudenţială.
Codul comercial român constituie reglementarea de bază a activităţii comerciale,
cuprinzând norme juridice referitoare la instituţiile fundamentale ale dreptului comercial:
fapte de comerţ, comercianţii şi obligaţiile comerciale

2. FAPTELE (ACTELE) DE COMERŢ

Din punct de vedere terminologic, operaţiunile de comerţ pot fi atât "fapte de

comerţ" cât şi "acte de comerţ". Adesea, termenul "fapt" de comerţ este folosit de
legiuitor pentru a desemna toate operaţiunile de comerţ, fie că acestea sunt "acte
juridice" de comerţ, fie că sunt numai "fapte juridice" (stricto sensu) de comerţ.
În sensul cel mai cuprinzător, faptul de comerţ este orice activitate care dă
naştere la raporturi juridice guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe
ideea de schimb de mărfuri şi valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în
operaţiunile de schimb.

1
 Clasificarea faptelor de comerţ
Faptele de comerţ, pot fi clasificate urmărind cele două sisteme consacrate în
diferitele legislaţii, respectiv, sistemul obiectiv propriu legislaţiei franceze şi italiene, şi
sistemul subiectiv, însuşit de legislaţia germană şi de celelalte sisteme de drept de
inspiraţie germană.
Potrivit sistemului obiectiv un "fapt" este calificat "de comerţ" dacă în mod
obiectiv, în conţinutul lui există una din operaţiunile pe care legiuitorul însuşi le califică ca
fiind "de comerţ", deoarece se întemeiază pe ideea de interpunere (intermediere) în
schimb. Independent de calitatea persoanei care-l îndeplineşte, actul este comercial
prin natura lui.
Potrivit sistemului subiectiv un "fapt" este calificat "de comerţ" dacă este făcut
de un comerciant. Calitatea subiectului determină natura juridică a faptului iar
comerciantul este definit, de regulă ca fiind acea persoană care şi-a înregistrat firma
în registrul de comerţ (înregistrare care are efect constitutiv) sau dacă are una din
întreprinderile comerciale anume stabilite de lege în acest scop.
Totodată, legiuitorul stabileşte în art.6 C.com., regimul juridic aplicabil actelor
juridice care are un caracter civil pentru una din părţi şi comercial pentru cealaltă parte.
Este cazul aşa numitelor fapte (acte) unilaterale sau mixte.
Analizând dispoziţiile prevăzute în textele legale arătate mai sus, se poate
concluziona că faptele de comerţ se clasifică în trei categorii:
• fapte de comerţ obiective;
• fapte de comerţ subiective;
• fapte de comerţ unilaterale sau mixte.

Faptele de comerţ obiective

Faptele de comerţ obiective sunt acele operaţiuni (acte juridice) prevăzute de

legiuitor în art. 3 din Codul comercial, calificate astfel în funcţie de natura sau
funcţia lor economică şi, în unele cazuri, de forma lor.
În art. 3 C.com. sunt prevăzute un număr de 20 de operaţiuni (acte, fapte) pe care
legiuitorul le califică "de comerţ". Enumerarea făcută de legiuitor este absolut limitativă şi
relativ demonstrativă.
Trăsătura comună a celor 20 de "fapte de comerţ" prevăzute de art. 3 C.com. este
intermedierea (interpunerea în schimb), la care se poate adăuga caracterul speculativ.
Aceste precizări au fost necesare pentru a grupa cele 20 de fapte de comerţ
prevăzute în art. 3 C.com. în trei categorii:
operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi titlurilor de credit, care
pot fi denumite fapte (acte) obiective constitutive de comerţ;
acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii organizate
(întreprinderile);
fapte de comerţ conexe (accesorii).

 Operaţiuni de intermediere în schimb

Din această categorie fac parte:

• Cumpărarea şi vânzarea comercială

2
 Definiţia vânzării este prevăzută în art. 1294 C.civ, potrivit căruia, o parte numită
vânzător, se obligă să transmită celeilalte părţi numită cumpărător, proprietatea unui bun
în schimbul unui preţ.
Numai în măsura în care cumpărarea sau vânzarea apare ca o operaţiune de
intermediere, ea dobândeşte şi calificare comercială.
Cumpărarea este comercială când a fost făcută cu intenţia de a revinde şi
vânzarea este comercială atunci când a fost precedată de o cumpărare comercială,
adică făcută cu intenţia de a revinde.
Cumpărarea este comercială chiar şi atunci când este făcută numai cu intenţia de
închiriere.
• Operaţiuni de punere în consignaţie a mărfurilor sau productelor în scop de
vânzare
Contractul de consignaţie prezintă un caracter specific, care face ca operaţiei de
vânzare să i se suprapună o operaţie de depozit şi una de comision. Astfel, contractul de
consignaţie apare ca un contract mixt, formând un tip de contract "sui generis".
Contractul de consignaţie (estimatoriu) este contractul prin care o persoană numită
consingnant transmite alteia, numită consignatar o cantitate de mărfuri în prealabil
estimate (preţuite) cu mandatul de a fi vândute pe contul celui dintâi şi cu obligaţiunea, fie
de a întoarce preţul stabilit prin convenţie, fie de a restitui mărfurile în natură, dacă nu au
fost vândute.
• Operaţiunile pe termen asupra titlurilor de credit. Reportul. Operaţiunile
de bursă
Potrivit art. 3 pct. 3 C.com. sunt fapte de comerţ contractele de report asupra
obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ.
Reportul, aşa cum este reglementat de art. 74-76 C. com., reprezintă un schimb
actual şi real de titluri contra bani şi un schimb, pe termen, de bani contra titlurilor de
aceeaşi specie. Aceste operaţiuni se încadrează într-o categorie mai cuprinzătoare a
operaţiunilor speculative de valori, în urcare sau în coborâre a titlurilor de credit, formând
aşa zisele "operaţiuni de bursă".
• Operaţiuni relative la subscrierea, cumpărarea şi vânzarea de părţi sociale
şi acţiuni ale societăţilor comerciale
Achiziţionarea şi înstrăinarea acţiunilor şi părţilor sociale ale societăţilor comerciale
prezintă caracterul unui act de comerţ, prin aceea că face să se dobândească sau să se
piardă calitatea de asociat într-o societate comercială, indiferent dacă operaţiunea a fost
făcută în scop de speculaţie comercială, ori numai în vederea unui plasament de capital.
• Operaţiunile de bancă şi schimb
Potrivit art. 3 pct. 11 C.com., sunt fapte de comerţ "operaţiunile de bancă şi
schimb".
Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni de intermediere care au ca obiect sume de
bani, credite ori titluri de credit. Activitatea bancară este realizată de Banca Naţională şi
de societăţile comerciale bancare. Operaţiunile de bancă constau în: depozite de sume de
bani sau de titluri, acordare de credite, operaţiuni asupra titlurilor de credit, plasament
financiar, efectuarea de plăţi etc.
Operaţiunile de schimb se referă la schimbul de monede, bilete de bancă naţionale
sau străine, transmitere de fonduri.
• Cambiile şi ordinele de producte sau mărfuri

3
 În conformitate cu art. 3 pct. 14, sunt fapte de comerţ "cambiile şi ordinele de
producte sau mărfuri".
Cambia şi biletul la ordin sunt, prin ele însele, fapte de comerţ, fără a distinge dacă
părţile sunt sau nu comercianţi sau dacă sunt emise pentru acte civile sau comerciale.
Cambia si biletul la ordin sunt titluri de credit care cuprind obligaţia de a face să se
plătească (cambia) sau de a plăti (biletul la ordin) o sumă de bani determinată, la scadenţă
şi la locul stabilit în însuşi înscrisul cambial.

Acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând asupra muncii

organizate (întreprinderile)
În limbajul obişnuit, comun, întreprinderea are un dublu înţeles: unul subiectiv,
referindu-se la activitatea însăşi a persoanei care şi-a organizat o îndeletnicire, altul
obiectiv, în sens de organism economic care pune în valoare în mod sistematic factorii
necesari pentru un produs destinat schimbului, pe riscul întreprinzătorului.
Elementele care, împreună, concură la înţelegerea noţiunii de întreprindere sunt:
- asocierea factorilor necesari producţiei: capital, muncă, natură;
- riscul pe care întreprinzătorul şi-l asumă;
- organizaţia, ca element de coordonare a muncii cu valorile patrimoniale.
Articolul 3 din Codul comercial prevede diferite categorii (feluri) de
întreprinderi:
• Întreprinderile de furnituri de lucruri, mărfuri etc. (art. 3 pct. 5).
Caracteristica generală a acestor întreprinderi constă în continuitatea prestaţiilor:
furnizarea de îmbrăcăminte, de alimente, de combustibil etc.
Întreprinderile de furnituri presupun o activitate organizată prin care furnizorul, în
schimbul unui preţ determinat anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea
unor produse la termene succesive.
Întreprinderile de furnituri au ca obiect de activitate, fie furnizarea (livrarea) de
produse pe baza unui contract care poate fi numit contract de furnizare (livrare), fie
prestarea de servicii potrivit unui contract de locaţie de servicii.
Deosebirea esenţială între contractul de furnizare (livrare) şi contractul de vânzare-
cumpărare constă în faptul că furnizarea de marfă este o obligaţie continuă a
întreprinderii (furnizarea de energie electrică etc.) sau la termene succesive, preţul
fiind determinat anticipat. Aşadar, furnizorul are o obligaţie de "dare" (transmiterea
dreptului de proprietate) şi două obligaţii de "facere", predarea mărfurilor şi garantarea
pentru viciile mărfurilor şi pentru evicţiune.
În cazul furnizării de servicii, întreprinderea are obligaţia de "facere", de a presta
servicii cu caracter continuu pe baza unui contract de locaţie de servicii.
• Întreprinderile de spectacole publice (art. 3 pct. 6)
Întreprinderile de spectacole publice sunt acele întreprinderi a căror activitate este
calificată de "comerţ" deoarece ele organizează munca altora şi se interpun între artist
pe de o parte, şi spectator pe de altă parte. În activitatea de spectacole, sunt calificate
acte de comerţ:
- închirierea sălii de spectacole;
- contractele de publicitate;
- contractele cu artiştii etc.

4
• Întreprinderile de comision
Întreprinderile "de comision" încheie afaceri în nume propriu dar pe seama
comitentului. Activitatea comisionarului (întreprinderea de comisioane) trebuie să aibă
înfăţişarea unei profesiuni cu caracter permanent. Un act izolat de comision nu este
considerat "fapt de comerţ”.
• Întreprinderile de agenţii şi oficii de afaceri
Intermediază afaceri (contract de vânzare-cumpărare, închiriere, locaţie de
servicii etc.) între comercianţi şi clienţi.
Activitatea agenţiilor şi oficiilor de afaceri se concretizează fie în obţinere şi
transmitere de informaţii legate de afaceri şi de partenerii acestora, fie în publicitate
comercială, procurare de clienţi etc.
Deşi desfăşoară activitate de intermediere, nu este exclus ca oficiile de afaceri să
acţioneze şi ca mandatari ai comercianţilor care i-au împuternicit.
• Întreprinderile de construcţiuni (art. 3 pct. 8 C.com.)
Întreprinderile de construcţiuni sau de reparaţii de imobile organizează forţa de
muncă cu ajutorul căreia îşi desfăşoară activitatea, interpunându-se între client (beneficiar)
şi lucrători. Din acest punct de vedere, întreprinderea de construcţii speculează "mâna de
lucru", obţinând profit. Organizarea activităţii cât şi obiectul acesteia sunt considerate
"fapte de comerţ".
Adesea, întreprinderile de construcţii şi reparaţii de imobile execută lucrările care
fac obiectul contractului de antrepriză de lucrări pentru construcţii, cu materiale
proprii. În această situaţie, întreprinderea este comercială în virtutea criteriului
fundamental, fiind vorba despre cumpărarea de mărfuri spre a le revinde "... fie în natură,
fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru..." (art. 3 pct. 1 C.com.).
• Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie (art. 3 pct. 9
C.com.)
Întreprinderile de fabrici şi de manufactură au ca obiect de activitate transformarea
unor bunuri (materie primă), prelucrarea şi obţinerea unor produse industriale sau de
manufactură. De exemplu, întreprinderea de ţesătură, care transformă firele de mătase în
produs finit - mătasea.
Sunt calificate ca fiind comerciale şi acele întreprinderi care transformă
(lucrează) materia primă oferită de client (beneficiar), chiar dacă activitatea lor nu este
de "producţie" ci presupune "prestări-servicii", deoarece clientul plăteşte numai manopera.
• Întreprinderile de imprimerie, desfăşoară activitate de multiplicare a operelor
literare, ştiinţifice, artistice etc., folosind mijloace mecanice sau manuale
• Întreprinderile de editură, librării şi obiecte de artă, când altul decât
autorul sau artistul vinde (art. 3 pct. 10 C.com.)
Întreprinderea de editură (editorul), are ca obiect de activitate reproducerea şi
difuzarea (răspândirea în public) unei lucrări (ştiinţifice, literare, artistice) încredinţată de
către autor pe baza contractului de editare.
Aşadar, întreprinderea de editură este un intermediar care, la rândul lui, încheie
două contracte: un contract cu întreprinderea de reproducere a operei (lucrării) care
urmează a fi publicată şi un al doilea contract, cu întreprinderea de difuzare (librărie).
Dacă cele două contracte de reproducere şi de difuzare se încheie direct de către
autor, operaţiunile desfăşurate de acesta nu sunt considerate "fapte de comerţ", deoarece
lipseşte activitatea de interpunere (intermediare) specifică comerţului.

5
 Întreprinderile de vânzare a obiectelor de artă intermediază relaţiile dintre autor,
artist şi cumpărător.
Aşadar, dacă vânzarea se face direct de către autor sau artist, actul juridic respectiv
nu poate fi considerat "fapt de comerţ".
• Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat
(art. 3 pct. 13 C.com.)
Legiuitorul prevede numai transportul pe apă sau pe uscat pentru că, la timpul
redactării Codului comercial, nu exista şi transportul aerian. În prezent textul trebuie
aplicat şi transportului aerian, reglementat prin Codul aerian.
Întreprinderile de transporturi îşi organizează activitatea în aşa fel încât prin
transportul de mărfuri şi/sau de persoane, (dar mai cu seamă de mărfuri), se manifestă ca
un intermediar între expeditor-furnizor şi destinatar-beneficiar, făcând un serviciu
expeditorului (furnizor) în favoarea terţului beneficiar (destinatarul).
Activitatea întreprinderii de transport se desfăşoară, în principal, pe baza
contractelor de transport. Contractul de transport poate fi încheiat de cărăuş, fie direct
cu furnizorul expeditor, fie cu o întreprindere specializată în operaţiuni de expediţie, deci
cu expeditorul (Oficiul Poştal). Expediţionarul este un comisionar deci el îşi desfăşoară
activitatea de intermediere.
• Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 şi 18 C.com.)
Potrivit art. 3 pct. 17 sunt fapte de comerţ "asigurările terestre, chiar mutuale, în
contra daunelor şi asupra vieţii", iar potrivit art. 3 pct. 18 C.com. sunt calificate fapte de
comerţ şi "asigurările, chiar mutuale în contra riscurilor navigaţiunii".
Activitatea de asigurare este realizată numai de societăţile de asigurare.Asigurările
sunt legale (obligaţia de asigurare este legală) şi facultative.
În comerţ, interesează în special asigurările facultative. Prin contract, asiguratorul -
în schimbul unei prime de asigurare plătită de asigurat - îşi ia asupra lui riscul asigurat,
urmând să plătească asiguratului indemnizaţia de asigurare, dacă riscul se va realiza.
În raporturile de drept comercial, în unele cazuri, asigurarea poate avea şi caracter
obligatoriu (este cazul, de exemplu, consignatarului, care deţine şi păstrează marfa altei
persoane, sau, în unele situaţii, chiar a cărăuşului).
În alte cazuri, deşi nu este obligatorie, asigurarea se impune ca o măsură de
conservare, de păstrare a integrităţii bunurilor ce aparţin altei persoane (de exemplu,
obligaţia depozitarului de asigurare a mărfii).
Asigurările mutuale, sunt acele asigurări prin care mai multe persoane se asociază
în scopul suportării împreună a riscurilor. Capitalul social se formează din primele de
asigurare depuse de asociaţi.
• Depozite în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20 C.com.)
Textul art. 3 pct. 20 C.com. se referă, pe de o parte, la organizarea activităţii de
depozit sub forma unei întreprinderi şi, pe de altă parte, la operaţiunile de depozitare şi la
documentele vizând marfa aflată în depozit.
Documentele, înscrisurile eliberate şi care atestă existenţa mărfii în depozit
sunt:
- recipisa de depozit, care se eliberează deponentului (proprietar) atestând
dreptul de proprietate al titularului asupra mărfii depozitate:
- warantul (scrisoare de gaj) sau buletin de gaj, care este documentul ce atestă
că marfa face obiectul unui contract de gaj şi deci titularul warantului are un drept
de gaj (garanţie reală) asupra mărfii în depozit,

6
 - talonul care rămâne la administraţia depozitului.

Fapte de comerţ conexe (accesorii)

Faptele de comerţ conexe sau accesorii sunt acele fapte juridice care au un
caracter civil, numai că, datorită legăturii strânse cu un fapt calificat de comerţ,
dobândesc caracter comercial potrivit regulii "accesorium sequitur principale".
Din enumerarea făcută de legiuitor în art. 3 C.com., rezultă că din cele 20 de fapte
considerate "de comerţ" au caracter accesoriu:
• Operaţiunile de mijlocire în afaceri comerciale (art. 3 pct. 12 C. com.)
Mijlocirea în afaceri comerciale este un act conex considerat fapt (act) obiectiv de
comerţ, deoarece presupune încheierea unei înţelegeri între doi parteneri de afaceri
"puşi faţă în faţă" de către un intermediar, mijlocitor, care este calificat ca fiind un
auxiliar de comerţ (independent).
Aşadar, operaţiunea de mijlocire (samsăria) este un fapt (act) de comerţ conex sau
accesoriu faptului (actului) principal, care este un fapt de comerţ.
• Expediţiunile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la
navigaţiune (art. 3 pct. 15 şi 16 C.com.)
Din categoria operaţiunilor privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţiune fac parte:
• construirea de vase pentru navigaţiune;
• cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru navigaţiune;
• încheierea de contracte privind echiparea vaselor, dotarea şi aprovizionarea lor.
Sunt calificate comerciale şi operaţiunile de închiriere a vaselor în scop de navigaţie.
Toate aceste fapte (acte) juridice sunt calificate de comerţ potrivit criteriului
accesorialităţii, întrucât privesc comerţul pe mare şi navigaţiunea.
• Depozitele pentru cauză de comerţ (art. 3 pct. 19 C.com.)
Depozitele pentru cauză de comerţ sunt fapte de comerţ conexe sau accesorii, ori de
câte ori privesc depozitarea unor mărfuri care au fost cumpărate în scop de revânzare.
Faptul principal de comerţ este contractul de vânzare-cumpărare, iar accesoriul
este depozitul care va fi considerat "fapt de comerţ" ca şi principalul.
• Contul curent şi cecul
Potrivit art. 6 alin. 2 C.com. "Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de
comerţ în ce priveşte pe necomercianţi afară dacă ele n-au o cauză comercială".
Interpretând textul de lege, apelând la argumentul logicii formale "per a contrario",
rezultă că, ori de câte ori deschiderea unui cont curent şi operaţiunile care se
efectuează în conţinutul acestuia, cât şi cecul au o cauză comercială, operaţiunile
respective sunt calificate fapte de comerţ accesorii sau conexe actului principal care este,
de comerţ, după natura sa.
Principiul accesorialităţii este foarte general aşa încât el vizează şi alte acte
(fapte) sau operaţiuni care nu sunt arătate în mod expres de legiuitor. Astfel, au
caracter comercial contractele care, indirect se referă la exploatarea comercială (de
exemplu, cumpărarea de registre pentru a ţine contabilitatea);
De asemenea, pot fi considerate ca fiind comerciale, următoarele categorii de acte
juridice unilaterale şi bilaterale (contracte), cât şi quasi-contractele, delictele şi quasi-
delictele, respectiv:

7
• acte juridice: promisiunea unilaterală de a cumpăra un fond de comerţ, contractul
de mandat comercial, contractul de ipotecă, de gaj şi de fidejusiune;
• quasi-contracte: gestiunea de afaceri comerciale, plata nedatorată a unei datorii
comerciale, îmbogăţirea fără just temei.
• delicte şi quasi-delicte care constau, de exemplu, în: fapte de concurenţă neloială
(deoarece, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, cel ce a cauzat altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, culpabilă, este obligat să-l repare).

 Faptele (actele) subiective de comerţ

Faptele (actele) subiective de comerţ reprezintă acea categorie de fapte juridice pe
care legiuitorul le califică " de comerţ" deoarece sunt făcute de un comerciant. Deci,
calitatea subiectului determină natura juridică a faptului (actului) săvârşit
(încheiat).
Faptele subiective de comerţ sunt prevăzute în art.4 C.com., într-o formulare
generală. Astfel, legiuitorul dispune: "Se socotesc, afară de acestea ca fapte de comerţ,
celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau
dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul".
Nu sunt comerciale:
• actele esenţiale civile, care aparţin vieţii civile precum căsătoria, adopţia. Aceste
acte rămân civile chiar dacă sunt făcute de un comerciant;
• actele expres civile, adică acele acte în care se stipulează în mod expres cauza
civilă (de exemplu, se constituie o ipotecă pentru garantarea unui împrumut făcut cu
scopul de a se achiziţiona o locuinţă pentru uzul personal al familiei comerciantului).
Distinct de criteriul pozitiv de determinare a categoriilor de fapte juridice calificate
de comerţ, legiuitorul foloseşte şi criteriul negativ, excluzând de la caracterul comercial
faptele prevăzute în art. 5 C.com. Astfel, nu sunt fapte de comerţ
• acele acte juridice care aparent "sunt de comerţ", atâta vreme cât vizează
satisfacerea unor interese (uzul sau consumaţiunea) ale cumpărătorului ori ale familiei
sale;
• activităţile agricole, sub diferite forme; culturi, vânzarea produselor cultivate
chiar de către cultivator.
Aceste activităţi sunt considerate fapte civile. Pentru a fi comercială, trebuie ca
activitatea să constea într-o interpunere, intermediere în schimb, ori acest lucru se poate
realiza numai când cultivatorul sau proprietarul terenului încredinţează marfa (produsele)
unui comerciant (intermediar) care urmează să vândă produsele "la piaţă".
O situaţie specială o au societăţile agricole care s-au constituit şi se constituie
potrivit Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură şi ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.
Legea nr. 36/1991 prevede posibilitatea constituirii unei societăţi comerciale care să
aibă ca obiect social activităţi agricole, derogând astfel, de la dispoziţia prevăzută în art. 5
C.com. potrivit căreia, activităţile agricole nu sunt fapte de comerţ. Deşi sub aspect
formal, societatea este comercială, constituindu-se într-una din formele de societate
prevăzute de Legea nr. 31/1990, în conţinutul ei, societatea agricolă are caracter civil.

 Faptele de comerţ unilaterale

8
 Potrivit art. 56 C.com., "dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
comercianţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale, afară de
dispoziţiunile privitoare la persoana chiar a comercianţilor, şi în cazurile în care legea
nu dispune altfel".
Această regulă este logică, deoarece ar fi imposibil ca o singură operaţie juridică să
fie reglementată pe de o parte, de dispoziţiile Codului comercial sau ale legislaţiei speciale
comerciale, iar pe de altă parte, de legislaţia civilă (generală sau specială). Potrivit art.898
C.com.: "Chiar când actul este comercial numai pentru una din părţi, acţiunile ce derivă
dintr-însul sunt de competenţa jurisdicţiei comerciale".La fel şi în materie de prescripţie a
dreptului material la acţiune a ( art. 945 C.com.) se aplică dispoziţiile legii comerciale,
chiar dacă ele vizează numai una din părţi.
Din conţinutul art. 56 C. com., partea finală rezultă următoarele excepţii:
• nu se aplică legile comerciale referitoare la dobândirea calităţii de
comerciant şi necomercianţilor.
• nu se aplică legile (dispoziţiile) comerciale atunci când legiuitorul prevede în
mod expres acest lucru (de exemplu, art. 42 C. com. stabileşte prezumţia de solidaritate
a debitorilor în obligaţiile comerciale).

3. SUBIECTELE DREPTULUI COMERCIAL

Într-o formulare generală, subiectele în dreptul comercial sunt participanţii la

raporturile comerciale, în principal comercianţii, fie că sunt persoane fizice, fie că
sunt persoane juridice, respectiv societăţi comerciale.
Potrivit art. 7 C.com., “Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având
comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale".
Aşadar, conform dispoziţiei din Codul comercial, comercianţi sunt:
 persoanele fizice care exercită în mod obişnuit, cu titlu de profesie, o activitate
de comerţ;
 societăţile comerciale, indiferent dacă acestea sunt cu capital integral privat, cu
capital de stat şi privat ori numai cu capital de stat.
În afara acestor categorii de persoane calificate ca fiind comercianţi, legiuitorul - în
Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, include în categoria comercianţilor alte
categorii de persoane.

Comerciantul persoană fizică

Conform art. 7 din Codul comercial, “sunt comercianţi aceia care fac fapte de
comerţ având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale”. Raportând
definiţia legală la categoriile de comercianţi a căror statut juridic este reglementat de legea
română, rezultă că pentru ca o persoană fizică să fie considerată drept comerciant ea
trebuie să săvârşească fapte de comerţ ca o profesiune obişnuită.
Dispoziţia cuprinsă în art. 7 din Codul comercial nu poate fi privită ca unică sursă ce
conduce la stabilirea condiţiilor ce trebuie avute în vedere pentru ca o persoană să
dobândească calitatea de comerciant, ci, reprezintă o simplă susţinere a faptului că este
comerciant cel ce realizează fapte de comerţ. Această soluţie însă trebuie completată şi cu
aspectele subiective ce ţin de însăşi caracteristicile persoanei ce tinde a deveni
comerciant.

9
 În consecinţă, analiza cu privire la noţiunea de comerciant presupune o viziune
sistemică, fiind necesară o analiză atât prin prisma dispoziţiilor generale ce caracterizează
orice persoană fizică ce intră într-un raport juridic specific, cât şi prin prisma dispoziţiilor
speciale ce intervin în cazul relaţiilor de drept comercial.
Condiţiile impuse comerciantului persoană fizică
În doctrina de specialitate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana
fizică în calitate de comerciant au fost grupate în două categorii:
condiţii referitoare la persoană, care la rândul lor sunt de două feluri:
- condiţii necesare protejării persoanei care este interesată în realizarea faptelor de
comerţ (condiţii referitoare la capacitatea juridică a persoanei respective);
- condiţii necesare protejării intereselor generale, respectiv a protejării intereselor
oricărui terţ căruia i-ar putea fi opozabil actul îndeplinit de persoana respectivă
(condiţii care se referă la cauze de incapacitate sau incompatibilitate a
comerciantului persoană fizică).
condiţii referitoare la activitate, care presupune cu necesitate îndeplinirea faptelor
(actelor) de comerţ cu titlu de profesie.
Luând în considerare şi reglementarea de principiu a art. 7 din Codul comercial pot
fi avute în vedere următoarele condiţii pentru ca o persoană să devină comerciant:
- persoana fizică să aibă capacitatea juridică cerută de lege;
persoana fizică să exercite în mod obişnuit cu titlu de profesie fapte de comerţ;
comerţul astfel desfăşurat să se fi realizat în nume propriu;
activitatea comerciantului să aibă drept scop obţinerea de profit excluzându-se de
principiu activitatea nelucrativă.
Practic, activitatea comerciantului trebuie să se finalizeze într-un câştig din care
acesta să-şi poată asigura existenţa.
comerciantul persoană fizică să acţioneze asumându-şi integral riscul comerţului
său;
comerciantul persoană fizică să fi fost autorizat în condiţiile legii.

Capacitatea comerciantului persoană fizică

O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Concret, art. 13 din Codul comercial, dispoziţie încă în vigoare, se referă la
imposibilitatea celor ce exercită puterea părintească să continue comerţul în
interesul unui minor, în lipsa unei autorizări speciale dată în principiu prin
intermediul instanţei. Din text rezultă că minorul însuşi nu poate desfăşura activitate
comercială şi deci, că nu poate avea calitatea de comerciant.
Nici minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (limitată), cu vârsta între 14-18 ani,
nu poate fi comerciant, chiar dacă, pentru unele acte juridice (de exemplu, contractul de
muncă), minorul are capacitate deplină de exerciţiu începând cu vârsta de 16 ani, nefiind
nevoie de încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.
Pe aceiaşi linie de idei şi pentru aceleaşi raţiuni, se consideră că nu au capacitatea
de a fi comercianţi nici interzişii judecătoreşti, atâta vreme cât nici aceştia nu au
capacitate de exerciţiu deplină, neavând practic discernământul faptelor pe care le
realizează, datorită stării de alienaţie mintală. De altfel, însăşi legea precizează în mod
expres, în art. 14 din codul comercial că persoanele puse sub interdicţie nu pot fi
comercianţi şi nici nu pot continua un comerţ.

10
 Capacitatea de exerciţiu deplină a femeii căsătorită înaintea vârstei de 18 ani este
recunoscută numai pentru actele de drept civil, cu scopul de a se asigura egalitatea între
soţi în timpul căsătoriei şi pentru a fi reprezentanta legală a minorilor care rezultă din
căsătorie. Cum capacitatea comercială reprezintă o formă de capacitate specială şi cum
regulile de excepţie sunt de strictă interpretare, nu se poate considera că femeia căsătorită
are capacitate comercială, doar pentru că, prin căsătorie aceasta a dobândit capacitate de
exerciţiu.
O situaţie specială o au persoanele cu privire la care s-a instituit curatela, potrivit
art. 152 C. fam. Teoretic, persoanele puse sub curatelă nu sunt incapabile cu privire la
exercitarea comerţului. Dispoziţiile legale nu prevăd incapacitatea de a face comerţ a
persoanelor aflate sub curatelă.
Practic, este mai greu ca o persoană aflată într-o astfel de situaţie să exercite o
activitate de comerţ, chiar dacă actele (faptele) juridice se încheie de către curator, în
numele şi pe seama persoanei aflată sub curatelă.

Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii

Incompatibilităţi
Activitatea de comerţ, datorită caracterului său speculativ, este incompatibilă cu
anumite funcţii sau profesii.
Astfel, nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o deţin: parlamentarii,
funcţionarii publici, în condiţiile specifice impuse de statutul propriu, magistraţii
(judecătorii, procurorii), militarii etc.
Ceea ce conduce la incompatibilitatea cu calitatea de comerciant, în exemplele
prezentate mai sus este tocmai funcţia îndeplinită, şi nu neapărat natura activităţii prestate.
Totodată, nu pot fi comercianţi, datorită profesiei (cu luarea în considerare a
naturii prestaţiei realizate), acele persoane care exercită profesiuni liberale:
• avocaţi;
• notari;
• medici etc.
Se consideră că activitatea pe care o desfăşoară cei care prestează o profesiune
liberală nu are caracter speculativ, chiar dacă se obţine, evident, un câştig.
Decăderi
Decăderile au în vederea în esenţă, faptul că o persoană poate deveni comerciant în
măsura în care în cadrul profesiunii respective (de comerciant) reputaţia sa nu este atinsă
de săvârşirea unor fapte ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de calitate. În aceste
condiţii, decăderile privesc în general fapte infracţionale săvârşite de comerciant şi care, în
mod direct sau indirect au legătură cu activitatea pe care o prestează.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale, persoanele care au fost condamnate
penal pentru una dintre faptele (infracţionale) prevăzute de lege - art. 1 lit. i) - p) din
Legea nr. 12/1990, modificată - nu mai pot exercita profesiunea de comerciant. Evident
este nevoie de o hotărâre judecătorească prin care să se fi interzis condamnatului
exercitarea profesiei de comerciant, ca o pedeapsă complimentară ( în condiţiile art. 64
Cod penal).
 Interdicţii
Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale.

11
 Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului particular (privat) şi care sunt monopol de stat, (de exemplu: prelucrarea
tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase), sau activităţi
care sunt considerate infracţiuni, (de exemplu: fabricarea sau comercializarea unor
droguri sau narcotice în alt scop decât de medicament).
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în contract şi
produc efecte, evident, între părţile contractante.
De exemplu, într-un contract de vânzare a fondului de comerţ se poate stabili o
clauză prin care vânzătorul fondului de comerţ se obligă ca o anumită perioadă de timp,
socotită din momentul cesionării fondului, să nu facă acelaşi gen de comerţ sau să nu se
stabilească în acel loc pentru exercitarea aceluiaşi comerţ.
Tot astfel, incompatibilităţi convenţionale pot rezulta din clauze de exclusivitate,
prin care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu vândă decât anumite produse (în
speţă, cele fabricate de producător), deci distribuitorul este incompatibil de a "desface"
alte categorii de produse.
Interdicţiile pot fi generale sau speciale. Interdicţiile generale sunt cele care privesc
orice comerciant, în timp ce interdicţiile speciale, funcţionează conform legii, dar numai
cu privire la anumite categorii de comercianţi. Astfel de interdicţii, de exemplu,
funcţionează cu privire la comerciantul agent comercial permanent, căruia în calitatea
sa de intermediar independent i se poate impune o anumită restrângere de activitate printr-
o clauză de neconcurenţă expresă, cuprinsă în contractul de agenţie.

Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică

A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească o persoană fizică pentru a fi
comerciant, se referă la activitatea pe care o desfăşoară. Persoana fizică trebuie să
exercite în mod obişnuit, cu titlu de profesie fapte de comerţ.
Aşadar, potrivit criteriului obiectiv de definire a comerciantului, persoana fizică
dobândeşte această calitate dacă săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter constitutiv
sau esenţial de comerţ şi în mod excepţional fapte conexe (auxiliare) de comerţ. De
exemplu, dacă o persoană împuterniceşte, o altă persoană fie să facă comerţ în numele
comerciantului, fie să semnează o cambie ori să constituie garanţii personale sau reale,
persoana împuternicită nu poate fi calificată, comerciant.
Faptele de comerţ trebuie să fie o permanenţă a activităţii persoanei care îşi face o
"profesie" din activitatea de comerţ, acţionând cu conştiinţa calităţii pe care o are.

Desfăşurarea comerţului în nume propriu

Aşadar, persoana care exercită o activitate de comerţ în numele şi pe seama altei
persoane, nu dobândeşte calitatea de comerciant.
Astfel, nu sunt comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, procuristul,
vânzătorul, comisul-voiajor), deoarece actele de comerţ pe care le încheie nu sunt în nume
propriu ci, în numele şi pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau pentru care
lucrează.

Desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit

Ceea ce interesează este elementul subiectiv, în sensul intenţiei comerciantului de a
obţine un profit, şi nu neapărat obţinerea efectivă şi imediată a profitului.

12
 De asemenea, nu interesează ca desfăşurarea comerţului de către comerciant să fie
unica sa sursă de venituri. Astfel, de exemplu, este foarte posibil ca un comerciant
persoană fizică să fie şi angajat în cadrul unei unităţi, beneficiind astfel, în baza
contractului individual de muncă de un anumit salariu.

Desfăşurarea comerţului pe riscul comerciantului

A cincia condiţie care trebuie îndeplinită de comerciantul persoană fizică este ca
acesta să acţioneze pe riscul său şi, cu răspundere nelimitată.
Riscul este specific oricărei afaceri, important este ca această persoană fizică să
depună toată diligenţa în înlăturarea sau în diminuarea efectelor riscurilor în afaceri..
Răspunderea nelimitată este caracteristică pentru comerciantul persoană fizică.
Comerciantul debitor răspunde pentru datoriile ce izvorăsc din fapte (acte) de comerţ, cu
întreaga sa "avere" , cu toate bunurile mobile şi imobile prezente şi viitoare care se găsesc
în patrimoniul său, ca persoană fizică. Creditorii ale căror creanţe izvorăsc din faptele
de comerţ ale comerciantului se află în concurs şi pe aceeaşi poziţie cu ceilalţi
creditori ai comerciantului, creditori ale căror creanţe izvorăsc din acte (fapte) civile.
Creditorii "comerciali" nu beneficiază, în principiu, de garanţii legale pe baza cărora
să fie satisfăcuţi (îndestulaţi) cu preferinţă. În patrimoniul debitorului comerciant nu există
bunuri corporale sau incorporale care să fie urmărite pentru satisfacerea creanţelor
"comerciale".

Statutul juridic al comerciantului

Comerciantul beneficiază de anumite drepturi şi are obligaţii, care, împreună,
formează conţinutul statutului juridic al comerciantului.
Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt:
înregistrarea în registrul comerţului;
întocmirea registrelor comerciale.

Înregistrarea în registrul comerţului

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, comercianţii
au obligaţia ca, înainte de începerea activităţii, să ceară înmatricularea în registrul
comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului sau, după caz, a
activităţii respective, să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind
actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Registrul comerţului este un document public, asigurând publicitatea activităţii
comercianţilor cu scopul protejării intereselor comercianţilor dar, mai cu seamă, a terţelor
persoane. Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de comerciant sau cu
privire la fondul de comerţ în totalitate ori a elementelor componente, sunt opozabile
terţelor persoane numai de la data înscrierii lor, în registrul comerţului.
Înregistrările în registrul comerţului se fac fie pe baza unei încheieri a
judecătorului delegat sau a hotărârii tribunalului în cazurile prevăzute de lege.
Controlul legalităţii operaţiilor efectuate de către registrul comerţului se face de un
judecător delegat anual de către preşedintele tribunalului judeţean sau al municipiului
Bucureşti, evident dintre judecătorii tribunalului respectiv.
Modul de ţinere, şi completare a registrului comerţului şi a cartotecii se stabilesc
unitar pentru toate oficiile.

13
 Înregistrarea comerciantului persoană fizică în registrul comerţului se face pe
baza unei cereri de înregistrare.Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant
sau de o persoană împuternicită prin procură specială, procură care trebuie întocmită în
formă autentică.
În mod obligatoriu, cererea de înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare ale
datelor pe care le cuprinde.
Comerciantul persoană fizică va semna în registrul comerţului, în prezenţa
judecătorului delegat sau a directorului oficiului registrului comerţului pentru a se dovedi
specimenul de semnătură. În absenta comerciantului, semnătura acestuia poate fi
înlocuită prin prezentarea unui specimen legalizat de notarul public.
Pe parcursul exercitării comerţului, comerciantul este obligat să evidenţieze în
registrul comerţului o serie de modificări prevăzute în art. 21 din Legea nr. 26/1990,
republicată.
În cazul în care comerciantul are sucursale şi/sau filiale, este obligat să ceară
înregistrarea acestora la Oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale sau
filiale, arătându-se şi Oficiul registrului comerţului unde a fost înregistrat sediul principal.

Efectele înregistrării
În dreptul român, drept de inspiraţie franceză, înregistrarea în registrul comerţului a
firmei şi a celorlalte date, are efect declarativ cu privire la calitatea persoanei,
creându-se o prezumţie relativă de comercialitate cu privire la faptele pe care aceasta
le săvârşeşte şi cu privire la calitatea de comerciant.
În dreptul german, înregistrarea are efect constitutiv cu privire la calitatea de
comerciant a persoanei care solicită acest lucru, iar din punct de vedere probatoriu,
înregistrarea echivalează cu o prezumţie absolută de comercialitate a faptelor pe care le
săvârşeşte persoana calificată comerciant.

4. FONDUL DE COMERŢ

Expresia "fond de comerţ" este folosită rareori de legiuitor, atât în dreptul român,
cât şi în cel francez.
În prezent, expresia “fond de comerţ” este utilizată de legiuitor în Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale, aşa cum a fost modificată şi completată prin
Legea nr. 298/2001.
Potrivit art. 11 lit. c) din acest act normativ “constituie fond de comerţ ansamblul
bunurilor mobile şi imobile corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale”.
Fondul de comerţ este un element al patrimoniului societăţii. Patrimoniul
reuneşte şi alte valori de activ, de pasiv şi, în particular, bunuri imobile.
Aceiaşi societate poate să aibă mai multe fonduri de comerţ dacă activităţile sunt
diferite. Reglementările legale, ele însele, disting diferitele domenii (ramuri de activitate a
întreprinderii).
Noţiunea de fond de comerţ se deosebeşte de aceea de sucursală. Legea
societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată, prevede în art. 43 alin. 1 că sucursale
sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale fiind
calificate sedii secundare ale acestora la fel ca şi agenţiile, reprezentanţele sau alte
sedii secundare.

14
 Sucursala se caracterizează prin două trăsături definitorii: absenţa personalităţii
juridice şi autonomia de gestiune.Fiind lipsită de personalitate juridică, sucursala se
deosebeşte de filială, care, este o persoană juridică independentă, dar care depinde din
punct de vedere economic şi de o "societate mamă" care administrează un grup de
societăţi.
Consecinţele calificării sucursalelor ca structuri fără personalitate
juridică, dar cu autonomie de gestiune, se concretizează în faptul că:
- dispun de o clientelă proprie (datorită autonomiei de gestiune) şi au un fond de
comerţ distinct de al întreprinderii;
- tribunalele au competenţa de a soluţiona litigiile ce aparţin sucursalelor;
- trebuie să procedeze la înmatricularea lor în registrul comerţului.

Elementele fondului de comerţ

Elementele fondului de comerţ pot fi grupate în două categorii: elemente corporale
şi incorporale.
a) Elemente corporale.
Pe de o parte, în această categorie sunt incluse materiale, utilajele, echipamentele,
imobilele, deci bunurile corporale care servesc comerciantului la exploatarea fondului.
Aceste elemente sunt socotite elemente ale fondului de comerţ, numai în măsura în care
pot atrage clientela.
Materialele, echipamentele, nu sunt întotdeauna în proprietatea titularului fondului
de comerţ. În practică adesea, acestea sunt închiriate sau utilizate pe baza contractului de
“credit-bail”.
Pe de altă parte, sunt considerate elemente corporale ale fondului de comerţ
mărfurile care se află în stoc în magazinul titularului fondului.
Mărfurile se disting de materiale, utilaje, nu numai prin natura lor, ci şi prin
destinaţie.
De exemplu, o maşină de scris va fi considerată "marfă" dacă se vinde ca material
de birou. În schimb, dacă însă cu ajutorul ei titularul fondului îşi desfăşoară activitatea, ea
va fi calificată "material" sau "utilaj" în dotarea biroului comerciantului, în acest caz fiind
considerată parte componentă a fondului de comerţ.
b) Elemente incorporale
Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela,
vadul comercial (achaladange), drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor,
know-how etc.

Firma
Firma este definită ca fiind numele sau, după caz, denumirea folosită de
comerciant în realizarea operaţiilor ce fac obiectul comerţului său şi sub care se
semnează.
Este un atribut de identificare a comerciantului
Firma poate fi: individuală, pentru comercianţii persoane fizice sau socială, pentru
societăţile comerciale.
Firma comerciantului poate fi: originară (constitutivă) sau derivată (dobândită de la
adevăratul titular).
În cazul unei firme derivate, dobânditorul firmei trebuie să înscrie în firmă
menţiunea „succesor”. În cazul societăţilor pe acţiuni şi societăţilor în comandită pe

15
acţiuni nu se cere menţiunea de „succesor”. În cazul societăţilor în nume colectiv,
comandită simplă şi asociaţiilor familiale, există obligativitatea menţionării calităţii de
„succesor”.
➬ Noutatea firmei – condiţii de validitate
Conform articolului 38 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, „orice
firmă nou trebuie să se deosebească de cele existente”. Dacă o firmă nouă este
asemănătoare cu alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie
prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin identificarea felului de comerţ.
➬ Disponibilitatea firmei
Este verificată de către Biroul Unic înainte de întocmirea actelor constitutive. Se va
refuza înscrierea unei firme care poate produce confuzie cu alte firme deja înregistrate.
Firmele şi emblemele radiate din registrul comerţului nu sunt disponibile pentru o
perioadă de 2 ani de la data radierii (art. 39 alin. 3 din Legea nr. 26/1990, modificată şi
republicată).
➬ Liceitatea firmei
Potrivit art. 40 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, nici o firmă nu va
putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
Conţinutul firmei
comerciantul persoană fizică – firma se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia;
asociaţiile familiale – firma trebuie să cuprindă numele membrului de familie la
iniţiativă căruia se înfiinţează asociaţia familială, cu menţiunea „asociaţie
familială”, scrisă în întregime (modificare adusă de Legea nr. 161/2003);
societate în nume colectiv – firma se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime;
societate în comandită simplă – firma conţine numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă” scrisă în
întregime;
societate pe acţiuni şi societate în comandită pe acţiuni – forma conţine o denumire
proprie însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni” sau „S.A.”;
societate cu răspundere limitată – firma conţine o denumire proprie la care se poate
adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea „societate cu
răspundere limitată” sau „S.R.L.”
Transmiterea firmei
Firma se poate transmite numai odată cu fondul de comerţ. Transmiterea firmei se
poate face atât prin acte juridice „inter vivos” cât şi „mortis causa”.
Apărarea firmei
Comerciantul beneficiază de următoarele acţiuni:
acţiunea în contrafacerea sau uzurparea firmei;
acţiunea în concurenţă neloială;
acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale.
Înregistrarea firmei
Comerciantul se bucură de protecţie juridică numai dacă firma a fost înregistrată la
Registrul Comerţului. Conform articolului 30, alin. 3 din Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată, dreptul de folosinţă exclusivă este protejat din momentul înregistrării firmei.

16
 Emblema
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen.
Caracterele emblemei
➩ emblema, spre deosebire de firmă, nu este obligatorie;
➩ emblema deosebeşte un comerţ de alt comerţ, un stabiliment de alt
stabiliment, o întreprindere de altă întreprindere;
➩ noutatea emblemei (articolul 43 din Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată);
➩ disponibilitatea emblemei se verifică de către Biroul Unic înainte de
întocmirea actelor constitutive;
➩ emblemele se scriu în primul rând în limba română; pentru a nu se confunda
cu firma, emblema va fi scrisă cu litere mai mari, în aşa fel încât mărimea literelor firmei
să fie jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Transmiterea emblemei: emblema se poate transmite separat de fondul de comerţ.
Înregistrarea emblemei: dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei se
dobândeşte prin înscrierea ei în Registrul Comerţului.
Utilizarea emblemei: emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă, oriunde
ar fi aşezate (pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii), şi în
orice alt mod numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
Apărarea emblemei
Emblema poate fi protejată prin următoarele acţiuni: acţiunea în “revendicare”, în
cazul uzurpării emblemei de către alt comerciant:
acţiunea în concurenţă neloială;
acţiunea în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat;
acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant legată de
emblema unui comerciant întruneşte elementele constitutive ale vreunei
infracţiuni.

Clientela
Reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi
juridice cu un comerciant. Din punct de vedere contabil se exprimă sub forma unei
cifre.
Factorii care influenţează clientela se grupează în două categorii:
factori interni care fac parte din fondul de comerţ:
obiectivi (de exemplu: locul unde este amplasat magazinul sau sediul comerciantului,
calitatea imobilizărilor productive, calitatea produselor)
subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de exemplu: fidelitatea,
calitatea prestaţiei efectuate, dinamismul, publicitatea etc.)
 factori externi care influenţează clientela şi supravaloarea firmei, ca de exemplu
elementele legate de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor etc.
Drepturile comerciantului asupra clientelei
Comerciantul nu are un drept subiectiv asupra clientelei, dar, cu toate acestea,
clientela este evaluată în momentul transmiterii de către comerciant a fondului de comerţ;
deci comerciantul consideră că are o clientelă proprie.

17
 Există o situaţie specială, în cazul magazinelor colective: clientela aparţine în egală
măsură tuturor celor care-şi exploatează comerţul în magazinul respectiv. Ceea ce se
evaluează în acest caz este vadul comercial care a absorbit clientela, confundându-se cu
aceasta.
Dependenţa juridică şi materială a clientelei
Apare atunci când comerţul este exploatat în cadrul altei întreprinderi (cazul
magazinelor amplasate în gări, staţii PECO etc.).

Vadul comercial (achalandage) - Reprezintă puterea sau capacitatea

comerciantului de a atrage clientela.

Drepturile de proprietate intelectuală (industrială)

Fondul de comerţ poate să conţină ca elemente incorporale:
 mărci de fabrică, de comerţ sau de servicii;
 brevete de invenţie;
 desene şi modele ale produselor;
 know-how (savoir-faire);
 programe din domeniul informaticii (dreptul de autor).

Mărcile de fabrică sau de comerţ

Sunt semne, desene şi chiar denumiri care individualizează produsele unui fabricant
sau mărfurile unui comerciant, deosebindu-le de produsele ce aparţin altui comerciant.
Condiţii de validitate
• Condiţii de fond
 Noutatea mărcii. Condiţia noutăţii este relativă, spre deosebire de brevetele
de invenţie la care noutatea trebuie să fie absolută. Aceasta înseamnă că noutatea va fi
apreciată în raport cu mărcile care beneficiază de anterioritatea folosinţei şi al depozitului
în condiţiile legii. Din acest principiu rezultă că se pot adopta mărci care au fost folosite,
dar care au intrat în domeniul public “prin abandon”, mărci folosite de alţii, însă pentru
industrii sau produse de comerţ deosebite. Ceea ce interesează este impresia generală pe
care o lasă privirea unei mărci. Aprecierea posibilităţilor “confuziunii” mărcilor aparţine
instanţei, care este suverană.
Specializarea mărcii constă în calitatea mărcii de a individualiza şi de a distinge
mărfurile unui comerciant. Nu este suficient ca o marfă să fie nouă, originală, faţă de toate
celelalte înscrise şi folosite în aceeaşi ramură de comerţ sau industrie, ci trebuie ca marca
să distingă provenienţa mărfurilor sau produselor unui anumit comerciant.
• Condiţii de formă
Marca trebuie înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci)
înregistrarea având efect constitutiv cu privire la dreptul de proprietate asupra ei.
Compoziţia mărcii. Principiul libertăţii alegerii. Persoana (comerciantul) care
doreşte să-şi protejeze produsele prin intermediul unei mărci are deplină libertate în
alegerea semnelor, cu unica limitare că nu pot face obiectul unei mărci private denumirile
generice sau necesare ale produselor, adică acele cuvinte cu care, în general, sunt denumite
produsele.
Pot fi adoptate ca mărci:

18
  Numele, cu condiţia ca întrebuinţarea lui ca marcă să se facă sub formă
deosebită.
 Denumirile pot forma obiectul unei mărci, cu condiţia să fie originale. Şi în
acest caz există limitări, în sensul că nu pot fi adoptate denumirile generale ale
produsului respectiv sau denumirile cu caracter geografic.
 Culoarea poate fi un sens distinctiv pentru unele produse lichide; rămâne la
libera apreciere a instanţelor de a considera culoarea ca un element distinctiv.
Transmiterea mărcii
Dreptul asupra unei mărci este de natură patrimonială şi, în acelaşi timp este un
element al fondului de comerţ; ca atare, poate face obiectul transmisiunii prin acte juridice
ca: vânzare-cumpărare, donaţie, testament etc., transmiterea poate fi cu efect parţial sau
total.
Comerciantul se bucură de protecţie juridică dacă marca a fost înregistrată la OSIM;
protecţia juridică produce efecte timp de 10 ani.

Brevetul de invenţie - reprezintă, alături de firmă, emblema şi marca de fabrică sau

de comerţ, un drept, un bun incorporabil al fondului de comerţ.
Condiţii de validitate
• Condiţii de fond
Noutatea trebuie să fie absolută, adică invenţia să fie originală.
Brevetele se împart în două categorii: principale şi de perfecţionare.
• Condiţii de formă
Brevetul trebuie să fie înregistrat la OSIM. Protecţia asupra invenţiei operează timp
de 20 de ani.
Drepturile rezultate din brevet pot fi transmise prin acte juridice de vânzare-
cumpărare, donaţie, licenţă, testament.

Operaţiuni asupra fondului de comerţ

Operaţiunile juridice care pot fi făcute asupra fondului de comerţ sunt, în

principal: vânzarea, donaţia, locaţiunea şi garanţia reală mobiliară.
Deşi legea nu o prevede în mod expres, există şi o altă operaţiune juridică, respectiv,
aportul în societate al fondului de comerţ (ca o vânzare de tip particular).
Aceste acte juridice pot avea ca obiect fondul de comerţ în totalitatea lui sau numai
elemente corporale ori incorporale (cu excepţia firmei care nu se poate înstrăina decât
împreună cu fondul de comerţ).
În al doilea rând, transmiterea fondului de comerţ potrivit art. 41 din Legea nr.
26/1990, republicată şi modificată, se face prin testament sau moştenire legală.
Condiţii pe care trebuie să le îndeplinească dobânditorul fondului de comerţ:
 în primul rând, o condiţie de formă, de publicitate;
 în al doilea rând, două condiţii de fond, una relativă la numele comercial (firma)
care trebuie să cuprindă menţiunea "succesor" a dobânditorului fondului de
comerţ şi consimţământul expres al proprietarului precedent sau al moştenitorilor
săi.
Dispoziţia analizată nu vizează decât comercianţii persoane fizice, în anumite
condiţii, societatea cu răspundere limitată şi celelalte "structuri" (regii autonome,

19
organizaţii cooperatiste) care au obligaţia înmatriculării şi înscrierii firmei în registrul
comerţului.
Formalitatea publicităţii este cerută pentru a asigura opozabilitatea actului
juridic faţă de terţele persoane şi, în mod special, pentru protejarea drepturilor
creditorilor cedentului fondului de comerţ.

Vânzarea - cumpărarea fondului de comerţ

În lipsa unor reglementări cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun,
vânzarea este supusă regulilor care guvernează vânzarea bunurilor mobile, cu
condiţia, îndeplinirii publicităţii, prevăzută de Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată.
Dacă o dată cu fondul de comerţ se înstrăinează şi imobilul în care se
exploatează fondul, desigur acesta va fi supus regulilor privind vânzarea imobilelor,
inclusiv publicitatea în registrul de carte funciară care se află la grefa tribunalului în a
cărui rază teritorială se află imobilul (potrivit Legii nr. 7/1996).
Dacă se vinde fondul de comerţ în totalitatea lui, creanţele şi debitele nu se transmit
dobânditorului (cumpărătorului), pentru că acestea nu sunt elemente componente ale
fondului de comerţ.
În schimb, în practică, se pot transmite cumpărătorului contractele de muncă
încheiate de vânzător cu salariaţii săi, contractele de furnizare de energie electrică etc.,
necesare continuării activităţii de către cumpărător.
• Obligaţiile vânzătorului, respectiv de predare a bunului vândut şi de garanţie
contra evicţiunii se concretizează în predarea titlurilor referitoare la elemente
corporale şi necorporale ale fondului de comerţ şi în obligaţia pe care şi-o asumă
vânzătorul de a nu-l "tulbura" pe cumpărător, printr-un fapt personal de
concurenţă calificată neloială.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune (dacă o terţă persoană pretinde că are un
drept asupra fondului de comerţ), obligaţia ce-i revine oricărui vânzător există şi în cazul
vânzării fondului de comerţ, evicţiune care poate să provină dintr-un fapt personal al celui
care pretinde că are un drept asupra fondului de comerţ (în totalitatea lui) sau numai cu
privire la anumite elemente ale acestuia.
Vânzătorul, după caz, are şi obligaţia de garanţie pentru "utila" folosinţă a
lucrurilor, dacă în fondul de comerţ ce face obiectul vânzării există bunuri corporale,
garanţia pentru viciile acestor lucruri operează, în baza dispoziţiilor din Codul comercial,
privind contractul de vânzare-cumpărare comercială (art. 70 şi următoarele).
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către vânzător, răspunderea operează în
condiţiile dreptului comun, cumpărătorul având următoarele posibilităţi:
 să ceară executarea silită a obligaţiilor de către vânzător, în natură sau, după
caz, prin echivalent (despăgubiri);
 să ceară rezoluţiunea (desfiinţarea) contractului plus daune-interese
(despăgubiri) pentru prejudiciul cauzat;
 să invoce excepţia de neexecutare în cazul când cumpărătorul nu şi-a executat
încă obligaţiile proprii.
Cumpărătorul, la rândul lui, este obligat:
 să plătească preţul;
 să preia fondul de comerţ;

20
  să suporte cheltuielile vânzării dacă nu s-a prevăzut altfel.

Aportul în societate a fondului de comerţ

Fondul de comerţ poate constitui aport la capitalul social al unei societăţi
comerciale, fiind un aport în natură de bun incorporal.
Aportul în societate al fondului de comerţ se deosebeşte de vânzarea-
cumpărarea acestuia întrucât, în cazul aportului, în locul fondului de comerţ, asociatul
primeşte părţi sociale sau acţiuni, pe câtă vreme în cazul vânzării, vânzătorul primeşte de
la cumpărător (dobânditor) preţul fondului de comerţ vândut.

Locaţiunea fondului de comerţ

O altă operaţiune juridică privitoare la fondul de comerţ este locaţiunea (închirierea).
Obligaţiile locatorului
• obligaţia de predare a bunului
• obligaţia efectuării reparaţiilor necesare pentru ca bunul închiriat să poată
fi folosit, cu excepţia cazului când părţile contractante au convenit ca aceste
reparaţii să fie efectuate de locatar (art. 1420 pct. 2 C. civ.).
• obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii care provine atât din fapta proprie
cât şi din fapta terţei persoane.
În cazul evicţiunii (tulburarea folosinţei) care provine de la o terţă persoană legea
distinge între tulburarea de fapt şi tulburarea de drept.
Potrivit art. 1426 C. civ., în cazul unei tulburări de fapt locatarul se poate apăra
singur prin intermediul acţiunilor posesorii.
În cazul tulburărilor de drept, locatarul îl poate chema în garanţie pe locator pentru
a răspunde în cazul când terţa persoană dovedeşte că are un drept asupra bunului închiriat.
În cazul evicţiunii, locatarul are dreptul să ceară, fie rezilierea contractului cu
obligarea locatorului la plata daunelor-interese, fie reducerea corespunzătoare a chiriei,
dacă evicţiunea este parţială.
Totodată locatorul răspunde şi pentru viciile lucrului închiriat, în baza art. 1442 C.
civ., indiferent dacă viciile existau la momentul încheierii contractului sau au apărut
ulterior, deoarece locatorul se obligă să asigure folosinţa lucrului, obligaţie care se
execută în mod succesiv.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei de garanţie pentru viciile lucrului, locatarul are
ca şi în cazul precedent două posibilităţi:
 fie să ceară rezilierea contractului, cu plata de daune-interese;
 fie să pretindă reducerea corespunzătoare a chiriei, potrivit gradului de folosinţă
a bunului închiriat.
Obligaţiile locatarului
• obligaţia de a se folosi de bunul închiriat, ca un bun proprietar şi
potrivit destinaţiei determinată prin contract.
• obligaţia de plată a chiriei stabilite (art. 1429 C. civ.), la termenele
prevăzute în contract.
În cazul neexecutării obligaţiei de plată a chiriei, locatorul poate să ceară fie
executarea silită a obligaţiilor, fie rezilierea contractului cu plata daunelor-interese
cuvenite pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat.

21
 • obligaţia restituirii lucrului, la încetarea locaţiunii, în starea în care a fost
predat.
• obligaţia a locatarului este aceea de a apăra lucrul (fondul de comerţ) împotriva
uzurpărilor (art. 1433 C. civ.) de tot felul ce provin de la terţe persoane.
Locatarul are obligaţia de a-l înştiinţa pe locator, pentru a se putea înlătura orice
tentativă de uzurpare (folosire fără drept) din partea terţelor persoane. În caz contrar,
locatarul va răspunde faţă de locator pentru prejudiciul ce i s-a cauzat (de exemplu, prin
prescripţia extinctivă a dreptului la acţiunile posesorii dacă a pierdut termenul legal
privind introducerea acţiunilor posesorii).
Potrivit dreptului comun, există posibilitatea sublocaţiunii şi cesiunii contractului
de locaţiune.
Sublocaţiunea bunului închiriat se poate realiza numai dacă nu s-a interzis prin
contractul de locaţiune, posibilitatea sublocaţiunii, s-a cerut, în prealabil, consimţământul
locatorului (dacă în contract s-a prevăzut acest lucru) şi sublocaţiunea nu contravine
prevederilor contractului de locaţiune (mai cu seamă, cu privire la destinaţia bunului
închiriat).
Contractul de sublocaţiune produce efecte între părţile contractante. Aşadar,
locatorul (proprietar) este terţ faţă de contractul de sublocaţiune şi deci nu există acţiune
directă între acesta şi sublocatar.
Cu toate acestea, locatorul beneficiază de o garanţie specială (privilegiu) potrivit art.
1730 C. civ. şi în virtutea acestei garanţii el poate sechestra bunurile mobile corporale (de
exemplu, mărfurile - componente ale fondului de comerţ - în limita chiriei datorate pentru
trecut şi pentru chiria viitoare).
Cesiunea contractului de locaţiune
Ca natură juridică, cesiunea este, de fapt, o vânzare a dreptului de folosinţă.
Cesiunea contractului de locaţiune este admisibilă în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
sublocaţiunii, şi în plus, fiind vorba despre o cesiune de creanţă trebuie să fie îndeplinite
condiţiile de formă prevăzute de art. 1393 C. civ. necesare opozabilităţii cesiunii faţă de
terţele persoane (în principal faţă de locator) respectiv, cesiunea trebuie să fie notificată
locatorului (debitorului cedat) sau acceptată în formă autentică de către acesta.

5. SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Noţiune, natură juridică şi clasificare

Societatea comercială poate fi privită cel puţin în două sensuri:

• ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism, constituit de regulă
pe baze asociative, cu scopul obţinerii unui anumit profit de către cei care s-au
asociat, şi în vederea realizării unei activităţi comerciale;
• ca un contract, cu caracteristici proprii, determinate de specificul scopului
pentru care s-a realizat acordul de voinţă.

Clasificarea societăţilor comerciale

Conform Legii nr. 31/1990, clasificarea societăţilor comerciale se face după natura
lor, în societăţi de capitaluri şi societăţi de persoane. Alături de societăţile de persoane
şi cele de capital, ca societate de graniţă, care împrumută atât trăsături specifice

22
societăţilor de persoane cât şi de la cele de capital s-a constituit societatea cu răspundere
limitată.
În doctrina de specialitate, s-au propus şi alte criterii de clasificare ale societăţilor
comerciale, respectiv:
• în funcţie de răspunderea asociaţilor:
- societăţi în care asociaţii au răspundere limitată;
- societăţi în care asociaţii au răspundere nelimitată.
• în funcţie de structura capitalului social:
- societăţile comerciale cu capitalul social împărţit în acţiuni;
- societăţile comerciale cu capitalul social împărţit în părţi de interese.
• în funcţie de titlurile de valoare:
- societăţi comerciale care emit titluri de valoare;
- societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri.
Toate aceste clasificări sunt circumscrise împărţirii societăţilor comerciale în
societăţi de persoane şi de capital, cu luarea în considerare a elementelor specifice
societăţii cu răspundere limitată.
Societăţile comerciale pot fi clasificate şi având în vedere modul lor de
reglementare. Din acest punct de vedere, există:
• societăţi comerciale reglementate de Legea generală, (Legea nr. 31/1990,
republicată);
• societăţi comerciale reglementate în legi speciale cum sunt: societăţile bancare,
societăţile agricole, societăţile de asigurări.

Formele societăţilor comerciale

Societăţile de persoane
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor şi nu capitalul
aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane există
încrederea între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care duce la constituirea unei societăţi
de persoane să fie "intuitu personae".
Sunt societăţi de persoane: societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită
simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate (art. 5 pct. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată).

Trăsăturile societăţilor în nume colectiv

 Asociaţii - Societăţile de persoane sunt, în general, societăţi cu număr mic de
asociaţi (minimum 2 asociaţi) şi sunt considerate în doctrină “societăţi închise”.
 Capitalul social - În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de
capital social, dar acesta, firesc, trebuie să existe chiar din momentul constituirii
societăţii, pentru că altfel nu ar putea dobândi personalitate juridică. Orice
persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu.
 Aporturile la capitalul social - În societăţile de persoane se admite a se aporta
orice fel de bunuri: numerar, în natură (bunuri corporale sau incorporale) şi
creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie, deşi este admis în
societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social.

23
  Părţile sociale - Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină
“părţi de interese”, de valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri
negociabile şi, în principiu, sunt netransmisibile. Cesiunea părţilor sociale sau
transmiterea lor în caz de deces al unui asociat operează numai dacă în actul
constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuarea activităţii cu
moştenitorii celui decedat.
 Răspunderea asociaţilor - Răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient
pentru plata datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru
acoperirea creanţelor. Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres (recurs) împotriva
celorlalţi coasociaţi debitori, fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au
convenit să participe la beneficii şi pierderi. În lipsa unei asemenea prevederi contractuale,
asociaţii vor răspunde proporţional cu cota de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii.
În schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la
beneficii şi pierderi al fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile
societăţii, inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii,
asociaţi trebuie să declare “averea proprie”, deci bunurile mobile şi imobile pe care le au
în patrimoniul propriu.
Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu de
discuţiune. Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita acestora
să urmărească, în primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor şi, numai dacă
aceasta nu plăteşte, să fie urmărite bunurile fiecărui asociat (art. 3 pct. 2 din Legea nr.
31/1990, republicată).
 Conducerea, administrarea şi controlul - Conducerea societăţilor de persoane
revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile în adunările generale se
adoptă, de regulă, cu unanimitate de vot.
Administrarea şi reprezentarea societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către
unul sau doi administratori (geranţi) care, de regulă, sunt asociaţi, dar pot fi şi terţe
persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către
asociaţi, aceştia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
 Dizolvarea - Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze
generale, comune tuturor formelor de societăţi comerciale, dar şi pentru unele
cauze specifice, respectiv: moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau
excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art. 222 din Legea nr.
31/1990, republicată.
Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de
falimentul unui asociat. Datorită existenţei acestei cauze s-a pus problema dacă în
societăţile de persoane asociaţii dobândesc calitatea de comerciant.

Trăsăturile societăţilor în comandită simplă

În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc şi în
cazul societăţilor în comandită simplă. Cu toate acestea există unele diferenţieri datorită
particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:

24
 - asociaţii comanditari;
- asociaţii comanditaţi.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care
finanţează societatea, fără a participa în mod direct la coordonarea şi administrarea
patrimoniului acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care
administrează efectiv societatea.
Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe
câtă vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi asociaţii în
societatea în nume colectiv.
Societatea este legal constituită dacă în denumirea sa cuprinde numele a cel puţin
unuia dintre asociaţii comanditaţi.
Societatea în comandită simplă îşi încetează existenţa în cazul decesului,
dispariţiei, punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în contract nu există o clauză de
continuare a societăţii cu moştenitorii. La fel ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv,
excluderea sau retragerea asociaţilor comanditaţi este cauză de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal. O societate în nume
colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o societate în
comandită simplă e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat comanditar şi un
asociat comanditat.

Avantajele şi dezavantajele societăţilor de persoane

Societăţile de persoane prezintă următoarele avantaje:
 asociaţii pot aporta la capitalul social bani, bunuri şi creanţe;

 pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital social;

 controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori.

Societăţile de persoane prezintă următoarele dezavantaje:

 răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată;
 părţile sociale nu pot fi negociate;
 în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor, cu
excepţia cazului când s-a prevăzut în actul constitutiv acest lucru;
 sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a dobândi
calitatea de asociaţi, decât în cazurile prevăzute în actul constitutiv.

Societăţile de capital

Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat de către

asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă relevanţă decât calităţile asociaţilor.
Sunt societăţi de capital: societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită simplă pe
acţiuni.

Societăţile pe acţiuni
 Constituire – se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să cuprindă
obligatoriu atât elementele specifice ale contractului de societate, cât şi cele ale
statutului de funcţionare.

25
 Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie
instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la
capital sumele de bani şi, eventual alte bunuri la care s-au obligat cât şi prin subscripţie
publică în baza unui prospect de emisiune.
 Acţionarii - Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari ce presupun un număr
mare de acţionari la constituire. Ele au o existenţă valabilă în măsura în care
există minim 5 acţionari.
 Capitalul social - obligatoriu la constituire, stabilit prin lege, este minim 25.000
de euro, în echivalent lei calculat la cursul de schimb comunicat de BNR la
data subscrierii. Capitalul social se poate constitui numai în bani şi în natură.
Este posibil să nu fie vărsat întreg capitalul la constituire. Legea impune ca la
constituire să fie vărsat minim 30% din aportul fiecărui acţionar la capitalul social
subscris, urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12 luni (în cazul constituirii
societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană).
 Acţiunile - Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri
negociabile şi transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt
bursele de valori), cât şi pe pieţe neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu
sunt cotate la bursă. Acţiunile sunt transmisibile atât prin acte juridice “inter
vivos” (vânzare, donaţie), cât şi prin acte juridice “mortis causa” (testament).
Acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul
dreptului) sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate).
O societate de capital poate emite ca titluri de valoare atât acţiuni, cât şi
obligaţiuni.
 Răspunderea acţionarilor
Principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea
acţiunilor pe care le deţine fiecare.
 Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor şi nu
al unanimităţii. Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor, care poate
fi ordinară şi extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu de
administraţie şi, eventual, de un comitet de direcţie. Este posibil ca administrarea
societăţii să poată fi efectuată şi numai de un singur administrator (conform art. 134 alin.
(1) din Legea nr. 31/1990, republicată).
Controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o comisie de
cenzori formată din minimum 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie impar
(conform art. 154 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată).
 Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
 dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege;

 dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus completarea lui

în termenul prevăzut de lege.

26
 Societăţile în comandită pe acţiuni
Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în două
categorii: comanditaţi şi comanditari.
Comanditaţii au răspundere solidară şi nelimitată pentru debitele societăţii, în timp
ce comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul social. În rest,
toate celelalte trăsături specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc şi în cazul societăţilor
în comandită pe acţiuni.

Avantajele şi dezavantajele societăţilor de capital

Societăţile de capital prezintă următoarele avantaje principale:
- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor subscrise;
- acţiunile sunt titluri negociabile şi transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:
- existenţa un număr minim de acţionari, respectiv cinci;
- existenţa unui capital social minim prevăzut de lege.

Societatea cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară de societate comercială
între societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri deoarece, în unele privinţe, se
aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de capitaluri, prezentând
însă şi particularităţi proprii care îi justifică autonomia.

Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată

• Constituire
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită – pe
baza deplinei încrederi – de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care
răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care
cuprinde elementele specifice contractului de societate, dar şi cele specifice statutului de
funcţionare. În cazul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident,
numai statutul de funcţionare.
• Asociaţi
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi în
cazul societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar
părţile sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui număr mic
de asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de 50.
• Capitalul social
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim pentru
constituire, respectiv 2 milioane lei.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire, aporturi
care pot consta în bani sau în natură, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere
limitată şi aportul în creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.
• Părţile sociale

27
 Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitată este împărţit în părţi
sociale, considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care nu sunt liber transmisibile,
operând, în cazul cesiunii acestora regulile specifice stabilite de art. 197 din Legea nr.
31/1990, republicată.Valoarea nominală minimă a unei părţi sociale este stabilită de lege la
100.000 lei, părţile sociale în care este împărţit capitalul social fiind întotdeauna de
valoare egală.
• Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea
generală a asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea societăţii.
În adunarea generală, hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritate absolută de voturi, în
afara cazurilor expres prevăzute de lege când se cere o majoritate calificată.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor
administratori, numiţi prin actul constitutiv, sau aleşi de adunarea generală din rândul
asociaţilor sau ca persoane din afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor (numirea acestora fiind
obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15, conform art. 194
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată), fie direct de către asociaţii care nu au şi
calitatea de administrator.
• Răspundere
După cum rezultă şi din denumire, în societatea cu răspundere limitată răspunderea
asociaţilor este limitată. La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul social.
• Dizolvare
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât pentru cauze generale, comune
tuturor societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre acestea
regăsindu-se însă şi în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia,
retragerea, excluderea unui asociat, dacă nu există în actul constitutiv clauză de continuare
a activităţii cu moştenitorii celui decedat sau dacă, rămânând un singur asociat, nu se
hotărăşte transformarea societăţii în societate cu răspundere limitată cu unic asociat.

Societatea cu unic asociat

Legea română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu
răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o ficţiune
juridică recunoscută şi răspândită în practica societăţilor comerciale.
Asociatul unic poate să fie atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. O persoană,
fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere
limitată. Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existentă în cazul
societăţilor cu mai mulţi asociaţi. Asociatul unic poate fi administratorul societăţii. De
asemenea, pentru a beneficia de drepturi de asigurări sociale de stat, el poate încheia un
contract de asigurare cu direcţia teritorială de muncă şi protecţie socială, urmând să
verse contribuţiile datorate statului în baza acestui contract.

Avantajele şi dezavantajele societăţilor cu răspundere limitată

Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele avantaje principale:
 asociaţii răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al societăţii;

28
  controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu excepţia cazului
când trebuie desemnat cel puţin un cenzor (dacă numărul asociaţilor este mai
mare de 15);
 asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în actul constitutiv

şi în Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată;

 pentru finanţarea şi dezvoltarea societăţii, societatea comercială cu răspundere

limitată poate apela la noi aporturi de capital de la o persoană din afara societăţii,
care este interesată ca astfel să se asocieze. În consecinţă, capitalul social al
societăţii se va majora, iar terţa persoană va dobândi calitatea de asociat
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele dezavantaje:
 cesiunea părţilor sociale se face numai în concordanţă cu dispoziţiile legale şi

potrivit dispoziţiilor statutare sau ale actului constitutiv unic. Faţă de alte
persoane, cesiunea părţilor sociale se face numai dacă există consimţământul
asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social, în actul
constitutiv fiind posibil de stipulat chiar clauze mai drastice pentru cesiune
(de exemplu, aprobarea acesteia cu unanimitate de voturi);
 aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în natură

şi numerar. În societăţile cu răspundere limitată aportul în creanţe sau în

industrie (în muncă) este interzis. Potrivit art. 16 din Legea nr. 31/1990,
republicată, aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărui tip
de societate.
 relaţiile dintre asociaţi au la baza încrederea reciprocă ce există între aceştia,

aspect ce apropie mai mult, din acest punct de vedere, societăţile cu

răspundere limitată de societăţile de persoane, dar, totodată restrânge sfera de
mişcare a asociaţilor, în special în ce priveşte luarea deciziilor.

Contractul de societate
Contractul de societate este un acord de voinţă prin care două sau mai multe
persoane convin să constituie un fond comun din aporturile individuale, pentru a
desfăşura o activitate comercială în urma căreia să obţină un profit pe care să-l
împartă între ei, de regulă, în funcţie de valoarea aportului adus de fiecare la
constituirea fondului comun (capitalul social).
Ceea ce este specific contractului de societate este prezenţa elementului subiectiv,
care constă în intenţia, fiecărui asociat de a afecta societăţii aportul său individual, în
schimbul împărţirii beneficiului realizat de societate ca urmare a desfăşurării activităţii în
comun.

Caracterele juridice ale contractului de societate

Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, comutativ şi formal.

Condiţiile generale (de fond) impuse pentru validitatea contractului de

societate comercială
Contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile generale de fond, comune
tuturor contractelor (cele prevăzute în art. 948-968 C. civ., respectiv capacitatea părţilor,
consimţământul, obiectul şi cauza).

29
 În plus, în contractele de societate trebuie să fie avute în vedere şi aspectele
referitoare la aporturile la capitalul social, participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi,
precum şi concretizarea condiţiilor referitoare la "affectio societatis”.

Capacitatea juridică a părţilor

Orice act juridic, deci şi contractul de societate comercială se încheie în mod valabil
dacă subiectele participante au capacitate juridică civilă. Asociatul – persoană fizică sau
juridică – trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu deplină.

Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se asocia şi de a desfăşura în
comun o activitate comercială în scopul obţinerii unui profit pe care să-l împartă.
Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liber exprimată, cu scopul de a produce
efecte juridice, şi să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ, respectiv de eroare,
dol sau violenţă.
 Eroarea presupune o falsă reprezentare a realităţii cu privire la persoana sau
persoanele cu care se asociază cel al cărui consimţământ se află în eroare sau cu
privire la identitatea obiectului contractului sau la calităţile esenţiale ale acestuia.
Practic, având în vedere faptul că în cazul societăţilor de persoane, contractul de
societate este un contract „intuitu persoane”, relevanţă majoră are eroarea cu privire la
persoana cocontractantă.
 Dolul reprezintă o eroare provocată de asociaţi, prin folosirea unor mijloace
dolosive, frauduloase.
S-ar putea pune problema existenţei dolului în cazul subscrierii de acţiuni pe baza
unui bilanţ fals, întocmit astfel cu intenţia de a induce în eroare un asociat şi a-l determina
să subscrie la capitalul social.
 Violenţa se manifestă ca o formă de constrângere datorată unei ameninţări cu un
rău fizic sau psihic.
Acest viciu de consimţământ poate fi analizat însă, doar din punct de vedere
teoretic. Practic, este greu de imaginat că o persoană consimte să se asocieze cu o altă
persoană care a folosit constrângerea fizică sau morală pentru a o determina să-şi exprime
consimţământul.
În toate situaţiile când se constată existenţa vreunui viciu de consimţământ
sancţiunea va fi nulitatea relativă, a contractului astfel încheiat.

Obiectul contractului - nu se confundă cu obiectul societăţii.

Obiectul contractului de societate comercială constă în prestaţiile la care s-au
obligat părţile contractante, în timp ce obiectul societăţii constă în activităţile pe care
urmează să le realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ, import-export, prestare de
servicii, executare de lucrări.
Ca în cazul oricărui contract, şi în contractul de societate comercială, obiectul
trebuie să fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se
obligă, să fie real, posibil, licit, moral şi să nu contravină regulilor d convieţuire
socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni contrare legii sau
dacă este inserată în contract aşa-numita "clauză leonină", prin care se prevede, fie că una
din părţi participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi

30
obligat să suporte eventualele pierderi (ceea ce înseamnă că acesta va participa numai la
profit nu şi la pierderi).
În principiu, obiectul contractului de societate se concretizează în obligaţia de aport
a asociaţilor.
Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit sau imoral sau
contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a
contractului.
Este de observat că soluţia nulităţii absolute funcţionează chiar dacă, în cuprinsul
art. 56 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, între cauzele care conduc la
nulitatea unei societăţi comerciale este enumerată numai lipsa actului constitutiv sau
nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la forma actului constitutiv.
Nulitatea contractului de societate, are drept efect desfiinţarea actului constitutiv. În
aceste condiţii, se poate aprecia că actul constitutiv lipseşte, or conform art. 56 lit. a) din
Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, lipsa actului constitutiv poate avea ca efect
nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului, în baza hotărârii tribunalului.

Cauza (scopul) contractului

Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de
bunuri afectate realizării activităţii de comerţ, cu scopul obţinerii unui profit care urmează
a fi împărţit între asociaţi, fie în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în
funcţie de înţelegerea asociaţilor care pot stabili un alt procent de participare a fiecăruia la
împărţirea beneficiilor.
Cauza contractului de societate trebuie să fie reală, licită, morală şi în
concordanţă cu regulile de convieţuire socială. Nerespectarea acestor condiţii are drept
consecinţă nulitatea absolută a contractului de societate încheiat, asociaţii fiind repuşi în
situaţia anterioară realizării acordului de voinţă.
Dacă desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se produce după
începerea activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea aportului fiecăruia la
capitalul social cât şi la repartizarea beneficiilor şi, eventual, a pierderilor înregistrate până
la momentul desfiinţării.

Aportul la capitalul social - condiţie de fond specială a contractului de societate

comercială
În sensul art. 1492 alin. 2 C. civ., aportul constă în aducerea în comun a unui bun.
Se poate aporta fie dreptul de proprietate asupra bunului, fie numai folosinţa asupra
acestuia. Deşi formularea cuprinsă în textul de lege este imprecisă, totuşi este evident că
prin aport se înţelege transmiterea unui drept din patrimoniul celui care aportează în
patrimoniul societăţii comerciale sau chiar prestarea unui serviciu. În
contraprestaţie, asociatul va primi una sau mai multe părţi sociale sau acţiuni.
Termenul „aport” are un dublu sens:
- aport în sens de obligaţie de aportare;
- aport în sens de bunuri care formează obiectul raportului obligaţional de
aportare.
Aporturile formează patrimoniul iniţial al societăţii (capitalul social).
Operaţiunea juridică de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu
oneros şi translativ de drepturi.

31
 Dacă aportul constă în transmiterea dreptului de proprietate, aportatorul are
aceleaşi obligaţii ca vânzătorul, inclusiv obligaţia de garanţie pentru vicii şi pentru
evicţiune.
Societatea comercială, este, la rândul ei, obligată să atribuie asociatului părţi sociale
sau acţiuni care conferă titularului drepturi patrimoniale de creanţă cu privire la dividende,
precum şi drepturi nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele
de conducere ale societăţii).
Diferenţa între "vânzare" şi "aportare" constă în faptul că, în cazul vânzării, părţile
contractante cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor, în timp ce în cazul aportării
asociatul cunoaşte numai valoarea bunurilor pe care le aportează primind în
contraprestaţie părţi sociale sau acţiuni, dar nu cunoaşte cu certitudine dacă va încasa
beneficii. Obţinerea de beneficii depinde de activitatea societăţii, care este influenţată de
aşa numitele "riscuri în afaceri".
Dacă obligaţia de aportare se referă la transmiterea dreptului de folosinţă,
asociatul are aceleaşi obligaţii ca şi locatorul din contractul de locaţiune.
Aporturile care formează patrimoniul iniţial al societăţii pot fi inegale şi de natură
diferită. În toate cazurile aporturile trebuie să fie efective. Absenţa aporturilor sau
fictivitatea unui aport poate să antreneze nulitatea absolută a contractului de societate.

Obiectul obligaţiei de aportare

 Aportul în numerar
Aportul în numerar este aportul în bani (lichidităţi) şi este cel mai utilizat.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, aporturile în numerar
sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.
Aportul în numerar nu trebuie confundat cu finanţarea societăţii, prin efectuarea
unor depuneri de bani de către asociaţi. Conform art. 68 din Legea nr. 31/1990,
republicată, aportul la capitalul social nu este purtător de dobânzi.
 Aportul în natură
Aportul în natură poate să constea în: bunuri imobile, mobile, fond de comerţ,
brevete de invenţie, în general orice bunuri care sunt în circuitul comercial şi pot fi
transmise în patrimoniul unei societăţi comerciale.
Aportul în natură este posibil la orice formă de societate comercială.
Evaluarea aportului în natură se poate face convenţional sau de către experţi.
 Aportul în creanţe
Aportul în creanţe este posibil numai în cazul societăţilor de persoane.
În legislaţia română, legiuitorul ocrotind-o pe cesionară (respectiv societatea
comercială) a dispus prin art. 84 pct. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, ca cedentul
(asociatul) să răspundă în mod solidar cu debitorul cedat pentru efectuarea plăţii creanţelor
cedate. Cedentul dispune însă de acel beneficiu de discuţiune în sensul că poate să pretindă
societăţii cesionare să-l urmărească pe debitorul cedat şi numai dacă acesta este insovabil
cedentul să fie obligat la plată.
 Aportul în muncă (industrie)
Aportul în muncă constă în angajamentul pe care şi-l asumă asociatul de a desfăşura
o activitate în societate punând la dispoziţia acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, deci

32
de a efectua o muncă în contul societăţii sau de a presta un serviciu, inclusiv diligenţele
sau demersurile făcute de fondatori în timpul constituirii societăţii.
Aportul în muncă (industrie) are următoarele trăsături:
 reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv şi pentru viitor;
Potrivit art. 16 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, republicată, prestaţiile în muncă nu pot
constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social. Aporturile în muncă nu fac
parte din capitalul social pentru că ele nu pot servi drept garanţie (gaj) pentru creditori, dar
sunt socotite aporturi în societate în patrimoniul social.
 aportul în muncă nu conferă asociatului dreptul la părţi sociale ci doar dreptul de
a participa la beneficii şi la împărţirea activului social, rămânând obligat să
participe la pierderi.
 evaluarea aportului în muncă se poate face convenţional şi, în lipsa vreunei
stipulaţiuni, se aplică art. 1511 alin. 2 C. civ. potrivit căruia, aportul în muncă
reprezintă partea cea mai mică în numerar sau în natură adusă de un alt asociat.
Aportul în muncă este exclus în cazul societăţilor cu răspundere limitată şi admisibil
doar la societăţile de persoane.

Capitalul social
Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul în muncă formează capitalul social.
Bunurile care compun capitalul social au un regim juridic diferit de cel aplicabil
celorlalte bunuri care se află în patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic şi contabil.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali.
Capitalul social poate fi majorat din noi aporturi, fie din dividende, sau din rezervele
societăţii. Capitalul social prezintă interes şi pentru asociaţi deoarece dreptul la dividende
şi la conducerea societăţii (adoptarea deciziilor) depinde de procentul pe care îl deţine
fiecare asociat din capitalul social.
Din punct de vedere contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. În
momentul constituirii societăţii, activul patrimonial se identifică cu capitalul social.
Disocierea între capital şi patrimoniu apare imediat după înregistrarea în contabilitate a
primelor datorii ale societăţii, respectiv cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate cu
înfiinţarea societăţii. Ulterior, în măsura în care societatea obţine beneficii (profit), activul
patrimonial creşte, depăşind capitalul social.
Capitalul social nominal se delimitează de fondurile proprii.Fondurile proprii
cuprind capitalul şi rezervele. Acestea sunt sumele investite de asociaţi spre deosebire de
sursele exterioare de finanţare (împrumuturile).

Participarea la profit şi pierderi

Noţiunea de beneficii
Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, în principal, obţinerea de profit
care urmează să fie împărţit între asociaţi. Ceea ce particularizează societatea comercială
este faptul că, pe lângă obţinerea de profit şi împărţirea lui, societatea urmăreşte şi
obţinerea unei economii.
Singurele structuri instituţionale de drept privat care nu urmăresc împărţirea
profitului şi nici a economiilor sunt asociaţiile cu scop nelucrativ.

33
 Profitul poate fi definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care ajută la
formarea averii asociaţilor. Această definiţie nu este în toate cazurile valabilă căci,
beneficiile pot consta nu numai în sume de bani ci şi în alte bunuri materiale. Există
societăţi care împart asociaţilor cu titlu de beneficii bunurile pe care le-au produs (de
exemplu, societăţile constituite în agricultură).

Raportul dintre profit şi dividende

Profitul nu se confundă cu dividendele. Dividendul este cota-parte din profit ce se
va plăti fiecărui asociat. Aşadar, dividendul este o parte din profit şi deci nu se poate
confunda cu acesta. Dividendele constau totdeauna în sume de bani.

Împărţirea profitului şi suportarea pierderilor

Măsura diviziunii este determinată de valoarea aporturilor sociale, dacă nu se
convine altfel, legea interzicând ca un asociat să perceapă totalitatea câştigurilor realizate
şi să fie scutit de participarea la pierderi (clauză leonină). O asemenea clauză va fi nulă.
Intenţia de a se asocia reprezintă voinţa părţilor de a aduce şi exploata ceva în
comun, împărţind foloasele şi riscurile (pierderile ce ar rezulta).
Efectul principal al contractului de societate este crearea societăţii comerciale, ca
persoană juridică, ca entitate distinctă de persoana asociaţilor.

Constituirea societăţilor comerciale

Orice societate comercială se constituie parcurgându-se, în principal, două etape:
• redactarea actului constitutiv şi, după caz, autentificarea acestuia în condiţiile
impuse de lege;
• înmatricularea societăţii în registrul comerţului

Actul constitutiv al societăţilor comerciale. Forma actului constitutiv

Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv sau al societăţii în comandită simplă
este contractul de societate, iar al societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni
sau societăţii cu răspundere limitată este contractul de societate şi statutul. Contractul de
societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui singur înscris, numit “act
constitutiv unic”. Indiferent de denumirea pe care o are actul constitutiv înseamnă de
fapt, contractul care se încheie între asociaţi.
 Regulă: Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată. Se semnează de toţi
asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
 Excepţii: Actul constitutiv se încheie în formă autentică în cazurile:
 printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;

 societăţii în nume colectiv sau în comandită simplă;

 societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică.

Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la Oficiul registrului

comerţului. În alte condiţii, data certă a actului constitutiv întocmit sub forma unui înscris
sub semnătură privată se dobândeşte pe baza încheierii notarului public sau a unui birou de
avocatură.La autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de dare certă se va
prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei şi
declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o societate
cu răspundere limitată.

34
 Fondatorii
Din punct de vedere teoretic, un aspect comun tuturor formelor de societăţi
comerciale este aceea legată de noţiunea de „fondatori ai societăţii”.
Legea face referire în două situaţii la noţiunea de fondator:
 sunt fondatori, în temeiul art. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, semnatarii
actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în
constituirea societăţii
 sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei societăţi pe acţiuni
prin subscripţie publică, întocmind prospectul de emisiune pe care urmează să îl
dea publicităţii.
Pentru ca o persoană să poată fi considerată fondator, conform Legii nr. 31/1990,
republicată, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
 să nu fi fost condamnat pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals şi uz
de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare/luare de mită sau orice
altă infracţiune reglementată de Legea nr. 31/1990, republicată.

Conţinutul actului constitutiv

Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie să cuprindă unele
menţiuni comune, cum ar fi:
 identificarea asociaţilor;
 denumirea societăţii şi forma acesteia;
 sediul principal şi eventualele sedii secundare (sucursale, puncte de lucru,
birouri, agenţii etc.). În legătură cu sediul, art. 16 din Legea nr. 31/1990
republicată, modificată prin Legea nr. 161/2003, prevede că la acelaşi sediu vor
putea funcţiona mai multe societăţi, dacă cel puţin o persoană este, în condiţiile
legii asociat în fiecare dintre aceste societăţi;
 obiectul de activitate, cu precizarea domeniului principal de activitate;
 capitalul social subscris şi vărsat de asociaţi;
 organele de conducere, de administrare şi de control ale societăţii;
 modul de participare la profit şi pierderi;
 cauzele de dizolvare şi modalitatea de lichidare a patrimoniului societăţii.
Orice act constitutiv trebuie semnat de fondatori.
 În cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată, art.
7 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte următoarele elemente care, în
mod obligatoriu, trebuie cuprinse în actul constitutiv, alături de cele generale:
• numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor,
persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor, persoane juridice;
Dacă se constituie o societate în comandită simplă, actul constitutiv trebuie să
prevadă noţiuni distincte cu privire la cele două categorii de asociaţi: comanditaţi şi
comanditari.
• forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii.
• obiectul de activitate al societăţii.

35
 Potrivit art. 7 lit. c din Legea nr. 31/1990, republicată, în actul constitutiv trebuie să
se precizeze domeniul şi activitatea principală a societăţii respective, indicându-se,
totodată, şi codul de identificare CAEN.
• capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat,
în numerar, în natură şi, după caz, în creanţe, precum şi data când se va vărsa
integral capitalul subscris.
Dacă se constituie o societate cu răspundere limitată, se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui
asociat pentru aportul său.
• asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii
neasociaţi, persoane fizice sau juridice, puterile ce li s-au conferit acestora şi
dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
• partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;
• sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică, denumite „sedii secundare” sau dezmembrăminte ale
societăţii;
• durata de funcţionare a societăţii, care poate fi determinată, pentru o anumită
perioadă de timp sau nedeterminată;
• modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
 În cazul societăţilor de capital, conform art. 8 din Legea nr. 31/1990,
republicată, trebuie avute în vedere, în mod obligatoriu, şi următoarele
menţiuni:
• identificarea asociaţilor potrivit celor arătate pentru societăţile de persoane şi cu
răspundere limitată. Dacă se constituie o societate în comandită pe acţiuni, se
vor identifica separat asociaţii comanditari şi asociaţii comanditaţi;
• forma de societate, denumirea şi sediul acesteia şi, atunci când este cazul,
emblema societăţii, cu aceleaşi precizări ca şi în cazul celorlalte forme de
societate;
• obiectul de activitate al societăţii, precizându-se domeniul şi activitatea
principală;
• capitalul social subscris şi cel vărsat.
La constituire, capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic
de 30% din cel subscris cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel (de
exemplu, în cazul societăţilor bancare sau al societăţilor pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică). Legea impune însă ca diferenţa de capital subscris, să fie vărsat într-
un termen de 12 luni de la înregistrarea societăţii respective;
În situaţia în care acţionarul nu-şi respectă obligaţia de vărsare completă a diferenţei
de capital social în termenul impus de lege, conform art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată, acţionarul culpabil este obligat la plata dobânzilor legale, care se calculează de
la momentul în care trebuia să se facă vărsământul.
• valoarea bunurilor ce constituie aport în natură, modul de evaluare a acestora şi
numărul de acţiuni acordate pentru acestea.
Aportul în natură la capital social, trebuie să fie transmis societăţii în constituire din
chiar momentul subscrierii acestuia;
• numărul şi valoarea nominală a acţiunilor cu specificarea dacă sunt nominative
sau la purtător.

36
 Dacă acţiunile sunt de mai multe categorii se va stabili în mod distinct pentru
fiecare categorie în parte, numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite acţionarilor.
Valoarea nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 1.000 lei.
• administratorii societăţii, precizându-se dacă aceştia sunt persoane fizice sau
juridice.
Totodată, actul constitutiv trebuie să prevadă garanţia pe care administratorii au
obligaţia să o depună, precum şi puterile ce le sunt conferite şi modul în care aceştia
urmează să-şi exercite prerogativele (împreună sau separat). Este posibil ca unii
administratori să se bucure de drepturi speciale de reprezentare şi de administrare, caz
în care se va face menţiune expresă în acest sens.
 În cazul societăţilor în comandită pe acţiuni, societăţi în care administrarea şi
reprezentarea sunt asigurate de acţionarii comanditaţi, se vor menţiona în mod
expres:
• datele de identificare ale acestora;
• cenzorii societăţii, dacă sunt persoane fizice sau persoane juridice,
arătându-se datele referitoare la identitatea lor, întocmai ca şi în cazul
administratorilor.
În cazul societăţilor de capital constituite prin subscripţie instantanee,
desemnarea cenzorilor prin actul constitutiv are caracter obligatoriu; în cazul societăţilor
pe acţiuni constituite prin subscripţie publică, cenzorii sunt numiţi în cadrul adunării
constitutive, având în vedere faptul că art. 27 din Legea nr. 31/1990, republicată, enumeră
printre atribuţiile adunării constitutive şi numirea administratorilor şi a cenzorilor.
• durata societăţii, cu aceleaşi precizări ca şi în cazul celorlalte forme de
societăţi comerciale;
• modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
• avantajele specifice rezervate membrilor fondatori persoane fizice;
• determinarea acţiunilor ce aparţin acţionarilor comanditari, în cazul
societăţii în comandită pe acţiuni;
• operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe
care aceasta urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru
acele operaţiuni;
• modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Aspecte specifice privind actul constitutiv şi constituirea societăţilor pe acţiuni

prin subscripţie publică
Societăţile pe acţiuni se pot constitui fie prin subscripţie instantanee, fie prin
subscripţie publică.
În cazul subscripţiei instantanee, procedura de constituire, este, în principiu, identică
cu cea care intervine în cazul constituirii oricărei forme de societate comercială.
În cazul subscripţiei publice, Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte o etapă
prealabilă, care, practic, presupune însăşi procedura de realizare a subscripţiei.

Prospectul de emisiune

37
 Procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică debutează
cu întocmirea unui înscris numit prospect de emisiune care trebuie să îndeplinească
condiţiile de validitate de fond, de formă şi de procedură prevăzute de lege.
Scopul acestei faze procedurale este de a atrage economiile publicului pentru a
subscrie acţiuni necesare formării capitalului social al societăţii.
 Condiţiile de fond privind prospectul de emisiune
Fondatorii societăţii care au decis subscripţia publică întocmesc un prospect de
emisiune, care cuprinde în conţinutul său, în principal, elementele pe care trebuie să le
cuprindă însuşi actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni, mai puţin datele
referitoare la administrarea şi controlul societăţii. Totodată, în cuprinsul prospectului
de emisiune trebuie stabilită, în mod expres, data închiderii subscripţiei.
 Condiţii de formă privind prospectul de emisiune
Prospectul de emisiune se întocmeşte în formă scrisă şi autentică, fiind semnat de
către toţi membri fondatori. Condiţia de formă impusă de lege prospectului de emisiune
reprezintă o condiţie de validitate pentru însuşi actul prealabil necesar la constituirea unei
societăţi pe acţiuni prin această modalitate.
 Condiţii de procedură privind prospectul de emisiune
 Fondatorii vor depune prospectul de emisiune la Oficiul Registrului Comerţului

din judeţul în care urmează a se stabili sediul societăţii, actul astfel întocmit fiind
supus unui control jurisdicţional, asigurat de judecătorul delegat de la Oficiul
Registrului Comerţului. Judecătorul delegat va controla îndeplinirea condiţiilor
de fond şi de formă ale prospectului de emisiune.
În situaţia în care din conţinutul unui prospect de emisiune lipseşte unul din
elementele stabilite de lege pentru actul constituiv al unei societăţi pe acţiuni (mai puţin
aspectele legate de administrator şi cenzor), acesta va fi lovit de nulitate.
În măsura în care constată că prospectul cuprinde în conţinutul său toate elementele
impuse de lege, este semnat de către toţi membrii fondatori şi îmbracă forma autentică,
judecătorul delegat va autoriza publicarea prospectului.

Subscrierea acţiunilor
Prin intermediul subscrierii o persoană, denumită subscriitor, acceptă oferta
fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acţiuni, aportând o sumă de bani, cel
puţin egală cu nivelul nominal al unei acţiuni al cărei proprietar va deveni astfel.
Din punct de vedere al subscriitorului, actul său are valoarea unui act unilateral de
voinţă, o declaraţie proprie prin care se angajează să facă parte ca acţionar din viitoarea
societate ce urmează a fi constituită. Ca operaţiune în sine însă, subscrierea apare ca act
bilateral, fiind rezultatul realizării acordului între oferta fondatorilor şi acceptarea
subscriitorilor.
Subscrierea de acţiuni este un act de comerţ, el fiind premergător constituirii unei
societăţi comerciale.
Persoanele care acceptă prospectul de emisiune îşi subscriu acţiunile cu care intervin
în societatea pe exemplarele prospectelor de emisiune vizate de judecătorul delegat.
Subscrierea propriu-zisă a acţiunilor presupune:
• atributele de identificare ale subscriitorului (nume, prenume/denumire,
domiciliu/sediu);
• numărul acţiunilor subscrise;

38
 • data în care s-a realizat subscrierea;
• declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de
emisiune, astfel cum acesta a fost formulat.

Adunarea constitutivă
Voinţa asociaţilor şi a subscriitorilor de a constitui o societate pe acţiuni prin
subscripţie publică este expres manifestată în cadrul adunării constitutive.
 Convocare
Adunarea constitutivă se întruneşte după închiderea subscrierii pe baza
convocării, acţiune ce revine în sarcina membrilor fondatori.
În acest sens, membrii fondatori au obligaţia ca într-un termen de maximum 15 zile
de la momentul închiderii subscrierii să convoace adunarea constitutivă, publicitatea
convocării fiind asigurată prin Monitorul Oficial şi prin intermediul a două ziare de largă
răspândire.
Convocarea publică trebuie realizată cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată
pentru desfăşurarea adunării constitutive. Înştiinţarea trebuie să cuprindă cel puţin data
şi locul de desfăşurare a adunării şi precizarea problemelor ce vor fi supuse discuţiei.
 Participarea acceptanţilor
La adunarea constitutivă au dreptul să participe, alături de membrii fondatori,
numai persoanele care au acceptat subscripţia. În acest scop, legea impune membrilor
fondatori (împuterniciţi cu organizarea adunării constitutive) să afişeze la locul unde
urmează a se desfăşura adunarea, o listă a acceptanţilor subscripţiei, cu menţionarea
numărului de acţiuni corespunzătoare pentru fiecare dintre acceptanţi. Lista se afişează cu
cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru desfăşurarea adunării constitutive.
Adunarea constitutivă va avea loc la momentul stabilit în înştiinţare, dar nu mai
târziu de 2 luni de la momentul în care s-a încheiat subscripţia.
Pentru ca o adunare constitutivă să fie legal constituită, în cadrul ei trebuie să
participe cel puţin jumătate plus unu din numărul total de acceptanţi.
Acceptanţii pot participa la adunarea constitutivă şi printr-un reprezentant,
împuternicit pentru o asemenea operaţiune printr-o procură specială. Legea nu admite
însă ca un împuternicit să reprezinte mai mult de 5 acceptanţi.
 Modul de votare
În cadrul adunării constitutive, fiecare acceptant are dreptul la un singur vot,
neavând nici un fel de relevanţă numărul acţiunilor subscrise.
Acceptanţii care au subscris aporturi în natură nu pot participa la vot în situaţia în
care se hotărăşte cu privire la evaluarea aporturilor lor în natură. Această regulă
funcţionează chiar şi în situaţia în care acceptanţii în cauză au subscris şi acţiuni în
numerar, sau au calitatea de reprezentanţi ai altor acceptanţi, fie ei chiar dintre aceia care
au subscris numai acţiuni în numerar.
În adunarea generală hotărârile se adoptă cu votul a jumătate plus unul din
numărul celor prezenţi, acceptanţi şi membri fondatori.

Capitalul social
O societate comercială pe acţiuni se poate constitui numai în măsura în care
întregul capital prevăzut în prospectul de emisiune a fost subscris.

39
 În ceea ce priveşte vărsarea efectivă a capitalului subscris, art. 20 alin. (1) din Legea
nr. 31/1990, republicată, pentru aportul în numerar fiecare acceptant are obligaţia de a
vărsa cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise, diferenţa urmând a fi vărsată
într-un termen de maximum 12 luni de la momentul înmatriculării societăţii. Dacă există
şi aporturi în natură, acestea trebuie predate integral în momentul constituirii societăţii.
Aportul în creanţe este exclus în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică.
Vărsămintele astfel efectuate de către acceptanţii subscriitori se predau
persoanelor special împuternicite în acest scop prin actul constitutiv al societăţii.
În situaţia în care în urma subscripţiei publice a rezultat o valoare mai mare sau
mai mică decât cea stabilită pentru capitalul social în prospectul de emisiune,
membrilor fondatori le revine obligaţia de a supune aprobării adunării constitutive
modificarea capitalului social la nivelul subscripţiei.

Sediile secundare
Aşa cum le defineşte legiuitorul în art. 43 din Legea nr. 31/1990, republicată,
sucursalele şi celelalte sedii secundare sunt “dezmembrăminte” fără personalitate
juridică ale societăţilor comerciale. Termenul “dezmembrăminte” folosit de legiuitor,
înseamnă, de fapt, părţi componente, unităţi, structuri fără personalitate juridică
care aparţin unei societăţi comerciale.
Sucursala se caracterizează prin faptul că este dependentă total – juridic şi
patrimonial – de societatea în cadrul căreia funcţionează, beneficiind de o anumită
autonomie de funcţionare, având sediu propriu şi propriile atribute de identificare.
Sediile secundare nu au personalitate juridică pentru că nu au un patrimoniu
propriu. Drepturile asupra bunurilor pe care le posedă aparţin societăţii-mamă.

Filialele
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică şi se constituie într-
una din formele de societăţi comerciale prevăzute de lege, urmându-se aceeaşi
procedură (art. 42 din Legea nr. 31/1990, republicată).

Nulitatea
Prin intermediul Legii nr. 31/1990, republicată, s-a introdus o instituţie nouă,
“instituţia nulităţii societăţilor comerciale”. Competenţa în domeniul declarării
nulităţii revine tribunalului din raza teritorială a sediului social.
Nulitatea unei societăţi înregistrate poate interveni numai în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, republicată, modificată şi completată prin
Legea nr. 161/2003. Sunt cazuri de nulitate a societăţilor comerciale:
• inexistenţa sau nerespectarea condiţiilor de formă;
• lipsa formei autentice a actului constitutiv în cazurile prevăzute de art. 5 alin.
(5);
• atunci când toţi fondatorii au fost la momentul constituirii societăţii incapabili.
Legea se referă la o condiţie care are în vedere, pe de o parte, pe toţi asociaţii, iar pe
de altă parte, momentul constituirii, respectiv momentul înmatriculării. Dacă numai unii
dintre asociaţi sunt incapabili, societatea se poate constitui şi poate exista, deoarece orice
persoană interesată poate invoca ulterior o neregularitate cu privire la asociaţi printr-o
acţiune în regularizare, aşa cum este posibil ca însuşi judecătorul delegat să se

40
autosesizeze cu privire la unii dintre asociaţi şi să solicite regularizarea înainte de
înregistrare.
• atunci când obiectul de activitate este ilicit sau contrar bunelor moravuri;
• când lipseşte încheierea de înregistrare pronunţată de judecătorul delegat;
• când lipseşte autorizarea administrativă de constituire a societăţii;
• dacă în actul constitutiv nu există menţiuni cu privire la denumirea societăţii,
obiectul de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris de asociaţi,
orice persoană interesată poate invoca nulitatea societăţii respective;
• dacă s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii privind capitalul social
subscris şi vărsat;
• atunci când numărul de asociaţi este sub limita minimă impusă de lege.
Nulitatea societăţilor comerciale este remediabilă. În acest sens, legea stabileşte
că dacă, până la momentul punerii concluziilor pe fond în cazul cererii pentru declararea
nulităţii societăţii, cauzele de nulitate au fost înlăturate, instanţa nu mai poate dispune
nulitatea societăţii respective. Deşi legea face referire la nulitatea relativă, atât cauzele care
duc la nulitatea societăţii, cât şi faptul că orice persoană interesată este în drept să invoce
nulitatea, creează concluzia că în realitate nulitatea ce poate interveni este absolută.
În aceste condiţii, nulitatea este absolută dar remediabilă, ca o derogare de la dreptul
comun aplicabil nulităţii absolute.
Hotărârea instanţei judecătoreşti de fond poate fi atacată, dar numai cu recurs. În
momentul în care hotărârea rămâne irevocabilă şi ea constată nulitatea şi o declară,
societatea comercială intră în lichidare, fiind aplicabile dispoziţiile generale cu privire
la lichidarea societăţii comerciale.
Hotărârea declarativă de nulitate funcţionează numai pentru viitor, legea stabilind că
societatea încetează fără efect retroactiv.
Dispozitivul hotărârii de declarare a nulităţii este comunicat prin grija tribunalului
la Oficiul registrului comerţului, urmând ca mai departe acesta să dispună publicarea
hotărârii respective în Monitorul Oficial. Prin hotărârea de declarare a nulităţii sunt numiţi
şi lichidatorii acelei societăţi.
Şi în materia nulităţii se pune problema opozabilităţii faţă de terţi. Până la
momentul publicării, situaţia desfiinţării societăţii nu este opozabilă terţilor decât în
măsura în care se face dovada că aceştia au avut cunoştinţă de faptul că s-a declarat
nulitatea societăţii. În tăcerea legii, se poate considera că şi până la a 16-a zi din momentul
publicării hotărârea de declarare a nulităţii societăţii nu este opozabilă unui terţ în măsura
în care acesta face dovada imposibilităţii luării la cunoştinţă cu privire la publicitatea în
Monitorul Oficial.
În planul producerii efectelor, art. 59 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată,
stabileşte faptul că declararea nulităţii unei societăţi comerciale nu aduce atingere
actelor încheiate până la acel moment în numele societăţii, în sensul că toate aceste
acte continuă să-şi producă efectele între părţi.
În ceea ce priveşte răspunderea asociaţilor, în cazul nulităţii se aplică regulile
generale pentru obligaţiile societăţilor desfiinţate. Astfel, asociaţii răspund în cazul
societăţilor de persoane – nelimitat şi solidar, iar în cazul societăţilor de capital şi al
societăţilor cu răspundere limitată, în limitele aportului lor la capitalul social.

Funcţionarea societăţilor comerciale

41
 Fiind persoană juridică, oricare societate comercială presupune existenţa celor trei
elemente constitutive, respectiv:
 un patrimoniu propriu;
 organizare de sine stătătoare;
 un scop bine determinat.
În privinţa persoanelor juridice, principiul libertăţii de asociere este înţeles în
limitele specialităţii capacităţii lor de folosinţă. Capacitatea juridică a persoanei juridice
este limitată la obiectul de activitate; ea nu poate încheia decât acele acte juridice care au
legătură cu obiectul de activitate.

Patrimoniul şi aportul la capitalul social al societăţii

În ceea ce priveşte patrimoniul, conform art. 65 alin. 1 din Legea nr. 31/1990,
republicată, tot ceea ce se aportează de către asociaţi la capitalul social se consideră a intra
în patrimoniul societăţii, societatea dispunând, de regulă, de un drept de proprietate asupra
bunurilor aportate, de la momentul înregistrării sale.
În cazul în care asociaţii nu depun aportul la capitalul social fixat, fie la
momentul în care fac subscrierea, fie la momentul ulterior stabilit de lege ori de actul
constitutiv, ei răspund pentru toate daunele pricinuite societăţii. Legea concretizează cazul
întârzierii la vărsarea capitalului în numerar stabilind că, neefectuarea vărsămintelor
atrage automat obligarea asociatului culpabil, cel puţin la plata dobânzilor legale din
ziua în care vărsământul trebuie să fie efectuat. Nimic nu împiedică însă o societate sau
un terţ, păgubiţi de asociatul care nu a vărsat aportul, să solicite, alături de dobânda legală,
şi alte despăgubiri.
Principiul conform căruia din momentul înregistrării societatea deţine un drept de
proprietate asupra aportului la capitalul social este stabilit de lege printr-o normă
dispozitivă. Aceasta face ca prin actul constitutiv să existe posibilitatea ca părţile să
transmită societăţii şi alte drepturi asupra bunurilor aportate.
În cazul aportării unor bunuri în natură (mobile, imobile, corporale sau
incorporale) asociatul răspunde faţă de societate atât pentru evicţiune cât şi pentru viciile
lucrului, potrivit dreptului comun.
Dacă se transmite dreptul de proprietate, societatea dobândeşte proprietatea din
momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost încă predat.
Aportul pe care asociaţii îl aduc la capitalul social nu este purtător de dobânzi.
Dacă acest capital social se micşorează, iar micşorare are efecte asupra dreptului ce revine
asociaţilor, repartizarea beneficiilor societăţii nu este posibilă decât după reîntregirea
capitalului social. În acest sens, art. 69 din legea nr. 31/1990 stabileşte că atunci când se
constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau redus înainte de
a se putea face vreo repartizare sau distribuire din profit.

Acordarea dividendelor
În cadrul dispoziţiilor legii cu privire la funcţionarea societăţii comerciale, se
regăseşte şi definiţia legală a noţiunii de “dividende”.
Conform art. 67 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată,
dividendul este acea cotă parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi,
proporţional cu cota de participare a asociaţilor respectivi la capitalul social vărsat,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.

42
 Astfel, este posibil ca prin actul constitutiv, pentru unii asociaţi să se creeze un
regim juridic mai favorabil în ceea ce priveşte cota de participare la beneficii (de exemplu,
ţinând cont de calitatea pe care o au aceştia în cadrul societăţii).
Când dividendele se plătesc altfel decât în condiţiile legii, peste limitele stabilite în
temeiul legii sau prin actul constitutiv, legea impune obligarea celui care le-a primit la
restituire, în măsura în care societatea face dovada că asociaţii care le-au primit au
cunoscut neregularitatea distribuirii sau ar fi trebuit să o cunoască, în raport cu
situaţia de fapt existentă. În acest sens, legea recunoaşte un drept la acţiune în
restituire, drept la acţiune care se prescrie în termenul general de prescripţie (3 ani de la
distribuirea dividendelor).
Dividendele se plătesc la data stabilită de Adunarea generală, sau stabilită de
legi speciale, dar, nu mai târziu de 8 luni de la data aprobării situaţiei financiare
anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În cazul în care acest termen nu este
respectat de către societatea comercială, aceasta va fi obligată la plata unor penalităţi de
întârziere în favoarea asociaţilor îndrituiţi la dividende, penalităţi calculate la nivelul
dobânzii legale.
În cazul în care anterior efectuării plăţii dividendelor, asociatul îşi cesionează părţile
sociale, dreptul asupra dividendelor ulterior cesiunii aparţine cesionarului, în măsura în
care părţile nu au stabilit altfel.

Rezervele societăţii
Rezervele sunt sumele de bani deduse din beneficiul net al societăţii, “puse de-o
parte” de către societate, pentru a acoperi, la nevoie, creanţele creditorilor.
Rezervele pot fi legale şi facultative.
 Rezervele legale
Rezervele legale formează fondul de rezervă al societăţii comerciale, fond a cărui
valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea constituirii
fondului de rezervă, se va prelua anual din profitul societăţii minimum 5%, până la
atingerea plafonului de o cincime din capitalul social.
 Rezervele facultative
Rezervele facultative privesc fie realizarea de investiţii, fie desfăşurarea unor
activităţi de marketing sau pentru acoperirea unor pierderi din activul patrimonial generate
de împrejurări obiective care implică un risc.
Din rezervele facultative nu se pot acoperi prejudiciile produse patrimoniului
social din cauza unor fapte culpabile ale administratorilor, cenzorilor sau
gestionarilor societăţii.

Organizarea societăţilor comerciale

Funcţionarea societăţilor comerciale presupune existenţa unor organe de conducere,
de administrare şi de control.
Orice societate comercială, de regulă prin actul constitutiv, îşi stabileşte propriile
organe, respectiv:
 organe de conducere – adunarea generală fiind singura în măsură să hotărască
cu privire la problemele fundamentale ale societăţii;
 organe de administrare – administratorii;
 organe de control – cenzorii.

43
 Dacă orice tip de societate comercială impune asigurarea conducerii şi administrării,
obligativitatea numirii cenzorilor prin actul constitutiv intervine numai în cazul
societăţilor de capital şi a societăţilor cu răspundere limitată, în măsura în care sunt mai
mult de 15 asociaţi.
Ca reglementare generală, administratorul societăţii este cel care reprezintă o
societate în relaţiile cu terţii. Toate aspectele generale legate de activitatea şi răspunderea
administratorului sunt guvernate de regulile de drept comun din materia mandatului şi
de regulile specifice din Legea nr. 31/1990, republicată.
Administratorul dobândeşte mandatul de reprezentare în baza actului constitutiv,
sau în baza hotărârii adunării generale, el fiind în drept să execute toate operaţiunile ce se
impun în vederea aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate a societăţii, dar în
limitele mandatului conferit de către actul constitutiv sau hotărârea adunării generale..
De asemenea, există posibilitatea ca administratorul să transmită din prerogativele
sale unei alte persoane, dar numai dacă acest drept i-a fost recunoscut în mod expres fie
prin actul constitutiv, fie printr-o hotărâre a adunării generale.
În cazul în care administratorii nu respectă mandatul încredinţat de ceilalţi asociaţi,
de exemplu, în cazul în care un administrator substituie o altă persoană pentru a
asigura reprezentarea societăţii, deşi această facultate nu i-a fost recunoscută,
răspunde faţă de societate. Dacă în urma operaţiunilor, societatea suferă anumite
prejudicii, administratorul mandatar şi înlocuitorul submandatar, sunt ţinuţi răspunzători în
solidar pentru pagubele produse societăţii. În schimb, dacă în urma operaţiunilor efectuate
de către submandatar se obţine beneficii pentru societate, societatea este în drept să
pretindă beneficiile astfel rezultate de la submandatar.
Când o societate este administrată de mai multe persoane, legea stabileşte situaţii
concrete în care administratorii răspund solidar, respectiv:
 pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale, având calitatea de organ
executiv faţă de organul de conducere care este adunarea generală.
 pentru stricta îndeplinire a oricărei îndatoriri pe care legea sau actul
constitutiv le impune.
 pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi. Administratorii
răspund pentru constatarea în patrimoniul societăţii a existenţei efective a
capitalului;
 pentru existenţa reală a dividendelor plătite, în sensul că în măsura în care
la o societate comercială se plătesc dividende în condiţiile în care nu s-a obţinut
profit, cei ţinuţi răspunzători pentru efectuarea plăţii sunt administratorii.;
 pentru existenţa, precum şi pentru corecta completare a registrelor.

Obiectul de activitate
În cadrul oricărei societăţi comerciale, prin actul constitutiv trebuie să se stabilească
obiectul de activitate, realizându-se distincţia între obiectul principal şi obiectul
secundar.
Soluţia este explicabilă pentru că în materia societăţilor comerciale funcţionează
principiul specializării capacităţii de folosinţă. O societate comercială se constituie cu
scopul de a realiza obiectul de activitate propus.

44
 Funcţionarea societăţii în nume colectiv
Asociaţi. Incompatibilităţi
Dacă specificul funcţionării societăţilor de persoane este dat de regula unanimităţii,
asociaţii, uniţi în cadrul societăţii prin interese comune, nu pot interveni în operaţiunile
efectuate în cadrul societăţii, dacă interesele lor proprii nu concordă cu cele ale
societăţii.
În acest sens, Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte o serie de incompatibilităţi
pentru asociaţi, astfel:
• În cazul în care un asociat are - într-o operaţiune determinată - interese
contrarii acelora ale societăţii, el nu poate participa la deliberarea sau luarea
deciziilor cu privire la problema în cauză.
Nerespectarea unei asemenea dispoziţii atrage răspunderea asociatului, dar această
răspundere are caracter asociatul răspunzând numai în măsura în care votul său a fost
hotărâtor pentru adoptarea acelei decizii.
Altfel spus, legea nu sancţionează în mod direct comportamentul asociatului cu
interese contrarii faţă de societate, ci numai în măsura în care, în urma participării
active a acestuia la vot, decizia adoptată de către asociaţi a prejudiciat societatea.
• Pentru asociaţii din societăţile în nume colectiv, legea stabileşte o interdicţie
cu privire la participarea acestora ca asociaţi în cadrul oricărei alte
forme de societăţi cu răspundere nelimitată, în măsura în care o
asemenea societate ar fi concurentă sau ar avea acelaşi obiect de
activitate, această interdicţie funcţionând în măsura în care nu există o
acceptare expresă din partea celorlalţi asociaţi;
• art. 82 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, interzice asociaţiilor să
realizeze orice operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de
comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul prealabil al
celorlalţi asociaţi.
Asociaţii pot efectua acte de concurenţă, dintre cele prevăzute la art. 82 alin. 1 din
Legea nr. 31/1990, dacă există consimţământul celorlalţi asociaţi, consimţământ care
poate să fie exprimat în mod expres după constituirea societăţii sau tacit înaintea
constituirii.
În cazul nerespectării condiţiei consimţământului prealabil al celorlalţi asociaţi
pentru prestarea unor activităţi concurente, asociatul culpabil poate suporta
următoarele consecinţe:
 excluderea din cadrul societăţii;
 obligarea sa la plata unor despăgubiri faţă de societate.
De asemenea, este posibil ca societatea să considere că acel asociat, deşi
culpabil, a lucrat în contul societăţii, şi, ca atare să-şi asume toate actele pe care
acesta astfel le-a încheiat.
Dreptul societăţii de a se îndrepta împotriva asociatului culpabil este un drept
prescriptibil, art. 82 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, stabilind un termen de prescripţie de 3
luni, care începe să curgă din momentul în care societatea a luat cunoştinţă de faptul că
asociatul în cauză are calitatea de asociat în cadrul unei alte societăţi concurente cu
răspundere nelimitată sau cu un obiect identic de activitate, sau desfăşoară activităţi pe

45
cont propriu sau pe contul unei alte persoane cu un obiect similar sau apropiat, fără ca
evident, în prealabil, să-şi fi dat consimţământul.

Aportul asociaţilor
În cadrul societăţilor în nume colectiv, capitalul social poate fi constituit din
aport în bani, în natură şi în creanţe.
Aportul în industrie este posibil dar numai ca aport la dezvoltarea patrimoniului
societăţii, şi nicidecum la capitalul social.
Aportul în numerar şi în natură
În cadrul capitalului social al societăţii în nume colectiv, aportul în bani are
caracter obligatoriu. În cazul societăţilor în nume colectiv, ca de altfel şi în cazul
societăţii în comandită simplă, legea nu impune un plafon minim al capitalului social la
constituire.
În cazul aportului în natură sau în bani executat de asociaţi în cadrul unei societăţi în
nume colectiv, dacă acest aport aparţine mai multor persoane, cei cu drepturi
comune asupra bunurilor aportate rămân legaţi solidar şi în ceea ce priveşte
obligaţia ce se naşte cu privire la aportul respectiv.

Aportul în creanţe şi răspunderea asociatului

În cazul în care asociaţii aportează la capitalul social propriile creanţe pe care
le au împotriva unui debitor al lor, aceştia se consideră că şi-au îndeplinit obligaţia
de aportare numai în măsura în care debitorul cedat a plătit debitul pe care îl avea
direct către societate.
Art. 84 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, introduce o formă de garantare a
creanţelor pentru cesionarul societate în nume colectiv, în sensul că stabileşte
răspunderea cedentului asociat în situaţia în care plata nu s-a putut obţine de la
debitorul cedat, deşi s-a realizat urmărirea debitorului.
Într-o asemenea situaţie, asociatul va răspunde, în sensul că va fi obligat la plata
sumei datorate şi neplătite de debitorul cedat, cu dobânda legală calculată de la momentul
în care debitul a devenit scadent. De asemenea, asociatul poate fi obligat, în acelaşi temei,
şi la acoperirea tuturor prejudiciilor pe care le-a cauzat societăţii prin neexecutarea
vărsământului aportului la care s-a obligat.
Aportul în industrie
Dacă mult timp s-a discutat cu privire la aportul în industrie şi măsura în care acesta
ar fi admisibil în cazul societăţilor cu răspundere limitată, odată cu modificarea Legii nr.
31/1990 prin O.U.G. nr. 32/1997, s-a stabilit în mod expres caracterul de excepţie al
aporturilor în muncă.
Astfel regula generală, stabileşte că prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la
formarea sau la majorarea capitalului social. Cu toate acestea, conform art. 15 alin. 5
din Legea nr. 31/1990 republicată asociaţii din cadrul societăţilor de persoane se pot obliga
la aport în muncă, fără însă ca acest aport să se constituie ca aport la constituirea sau
majorarea capitalului social. În aceste condiţii, asociaţii care aportează muncă rămân
obligaţi pentru aportul respectiv, fără însă ca acesta să se regăsească în cadrul capitalului
social.
Legea recunoaşte în favoarea asociaţilor care aportează muncă în societate şi
drepturi specifice cu privire la participarea la beneficii şi la activul social al societăţi,

46
fiind obligaţi, în egală măsură să participe şi la pierderile societăţii, conform celor stabilite
prin actul constitutiv.
 Cesiunea aportului de capital social
Ca principiu, posibilitatea de cesionare în tot sau în parte a aportului la
capitalul social este posibilă numai în măsura în care actul constitutiv conferă
această prerogativă asociaţilor.
Cesiunea părţilor sociale începe să-şi producă efectiv efectele din momentul în care
menţiunea cu privire la cesionarea părţilor sociale a fost înregistrată în registrul
comerţului.
În cazul unei cesionări astfel realizate, actul de cesiune încheiat între cedent şi
cesionar nu îl liberează pe cel dintâi de datoriile pe care le are faţă de societate, acesta
continuând a fi ţinut răspunzător în situaţia în care era debitor faţă de societate pentru
nevărsarea integrală a aportului.
Mai mult decât atât, cedentul continuă să rămână răspunzător şi faţă de terţi pentru
operaţiunile în curs de executare.
Administrarea societăţii în nume colectiv - este asigurată, de regulă, de către
asociaţi.
Dacă în cadrul societăţii sunt numiţi mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta
societatea aparţine fiecăruia dintre asociaţii respectivi.
În situaţia în care persistă divergenţe între administratori, pentru adoptarea unei
decizii, legea permite adoptarea deciziei cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social, altfel deciziile trebuie să fie adoptate cu unanimitate de
voturi.
Există o situaţie de excepţie concepută de Legea nr. 31/1990, republicată, respectiv
cazul în care se impune adoptarea unor acte urgente. Dacă se îndeplineşte condiţia
urgenţei, decizia poate fi adoptată de un singur administrator, dar numai în situaţia
în care ceilalţi administratori se află în imposibilitate, chiar momentană, de a
participa efectiv la administrarea societăţii. Starea de urgenţă se analizează în funcţie
de producerea sau nonproducerea unui prejudiciu societăţii prin adoptarea deciziei.
În situaţia în care un administrator ia o decizie cu privire la o anumită
operaţiune care depăşeşte limitele normale ale faptelor de comerţ pe care le
realizează de regulă societatea, el are obligaţia ca, în prealabil, să înştiinţeze pe toţi
ceilalţi administratori despre necesitatea îndeplinirii acelei operaţiuni.

Răspunderea asociaţilor
Asociaţii răspund în cadrul unei societăţi în nume colectiv nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale ale societăţii.
Răspunderea asociaţilor are însă şi un caracter subsidiar, în sensul că un
creditor al societăţii se va îndrepta mai întâi împotriva societăţii însăşi, aceasta urmând a
răspunde ca persoană juridică de sine stătătoare pentru obligaţiile proprii. În situaţia în
care societatea nu plăteşte datoria în termen de 15 zile de la data punerii sale în întârziere,
creditorul se poate îndrepta împotriva oricărui asociat pentru întregul debit. Această
soluţie, rezultă în mod expres din textul art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Dacă din acest punct de vedere, obligaţiile asociaţilor din societatea în nume
colectiv se aseamănă cu cele ale fidejusorului din cadrul relaţiilor de drept civil, este de
observat, în schimb, că asociaţii răspund integral şi nelimitat pentru societate, nefiind

47
admisă invocarea de către unul din asociaţi a unui beneficiu de diviziune în situaţia
în care debitorii societăţii îl urmăresc pentru întregul debit;
 asociaţii răspund solidar, în două sensuri:
 în primul rând ei sunt solidari pentru societate, în sensul că în situaţia în care
societatea nu-şi achită propriile datorii faţă de creditorii săi, aceştia din
urmă sunt în drept să se îndrepte împotriva asociaţilor
 pe de altă parte, nimic nu împiedică pe debitor ca şi ulterior celor 15 zile,
acesta să continuă să urmărească societatea şi nu pe asociaţii din cadrul ei.
Asociaţii răspund numai patrimonial pentru toate operaţiunile efectuate de societate,
răspunderea lor fiind în acest caz solidară şi nelimitată. În măsura în care o persoană
lucrează în numele societăţii, fără însă a fi mandatată expres prin voinţa celorlalţi asociaţi
să reprezinte societatea, ceilalţi asociaţi nu vor mai răspunde pentru societate pentru
operaţiunile astfel efectuate, reţinându-se o răspundere proprie a celui vinovat de
efectuarea unor acte, pe care însă nu era în drept să le încheie.
Actul astfel încheiat de persoana fără drept obligă societatea numai în măsura în
care cel cu care s-a încheiat actul nu avea cunoştinţă de lipsa de calitate a
reprezentantului societăţii.
Se poate considera că obligaţia asociaţilor de a acoperi pasivul social al societăţii
este o obligaţie legală, care funcţionează de plin drept, în baza întrunirii simplei
calităţi de asociat în cadrul unei societăţi în nume colectiv.
Asociatul care a intrat în societate ulterior constituirii societăţii, va fi obligat să
acopere pasivul social al societăţii, care ar fi putut rezulta şi din datorii asumate de
societate, chiar anterior aderării noului asociat la societatea respectivă.

Funcţionarea societăţilor în comandită simplă

Comanditari şi comanditaţi
Regimul juridic specific funcţionării societăţilor comerciale în comandită simplă
este direct influenţat de existenţa celor două categorii de asociaţi: asociaţi comanditari
şi asociaţi comanditaţi.
În aceste condiţii, responsabilitatea pentru operaţiunile societăţii revin, în
principiu, asociaţilor comanditaţi, aceştia fiind însă şi cei care direcţionează efectiv
activitatea societăţii. În acest sens, art. 88 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în
mod clar că administrator al unei societăţi în comandită simplă nu poate fi decât un
asociat comanditat
În ceea ce priveşte situaţia comanditarului, acesta poate încheia operaţiuni în
contul societăţii, numai în măsura în care este împuternicit în baza unei procuri speciale,
înregistrate la Registrul comerţului, de către reprezentanţii societăţii (respectiv
administratorul - asociat comanditat). În cazul în care totuşi, asociatul comanditar execută
operaţiuni în contul societăţii fără o asemenea procură specială pentru acea operaţiune, se
consideră că el a lucrat ca un comanditat şi, ca atare, dobândeşte mai departe o răspundere
de tipul celei a asociaţilor comanditaţi. Astfel, asociatul comanditar va răspunde
nelimitat şi solidar cu ceilalţi asociaţi comanditaţi pentru toate obligaţiile societăţii,
pe care aceasta şi le-a asumat de la momentul în care asociatul comanditar a efectuat
o operaţiune în contul societăţii fără procură specială a administratorului societăţii.

48
 Drepturile asociaţilor comanditari
Prin lege, comanditarului i se recunosc următoarele drepturi:
• să îndeplinească servicii în administrarea internă a societăţii.
• să realizeze acte de supraveghere.
• să participe la numirea şi revocarea administratorilor.
• să acorde, în limitele actului constitutiv, autorizarea administratorilor
pentru operaţiuni ce depăşesc puterile lor.
• să solicite copii de pe situaţiile financiare anuale
• să supună controlului exactitatea datelor înscrise în actele financiare ale
societăţii, având posibilitatea să cerceteze registrele şi orice alte documente
justificative ale societăţii.

Răspunderea asociaţilor în societăţile în comandită simplă

Art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte că la fel ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv, asociaţii comanditaţi dintr-o societate în comandita simplă
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale.
În schimb, asociaţii comanditari, conform art. 3 alin. 3 din lege, răspund numai până
la concurenţa capitalului social subscris, aceştia neavând o răspundere personală faţă de
creditorii sociali, aşa cum există în cazul asociaţilor comanditaţi.
În situaţia în care, asociaţii comanditari nu varsă aportul la care s-au obligat, în bani
sau în natură, creditorii sociali pot avea împotriva comanditarilor vinovaţi o acţiune
oblică.

Funcţionarea societăţilor pe acţiuni

Acţiunile - sunt titluri de valoare emise de către o societate comercială de

capital constituită în condiţiile legii (Legea nr. 31/1990, republicată).
Caracteristicile acţiunilor
• Orice acţiune are o valoare nominală, stabilită în actul constitutiv, care
reprezintă o fracţiune din capitalul social al societăţii respective. Valoarea
nominală minimă a unei acţiuni este de 1.000 lei.
• Acţiunile sunt indivizibile.
În cazul acţiunilor deţinute de mai mulţi coproprietari, caracterul indivizibil al
acţiunii se menţine, deoarece coproprietarii au obligaţia, prin lege, să desemneze un
reprezentant care să exercite toate drepturile specifice acţiunilor, indiferent dacă este
vorba de acţiuni nominative sau acţiuni la purtător. Calitatea de coproprietar al acţiunilor
naşte şi obligaţii, toţi coproprietarii fiind răspunzători în solidar pentru efectuarea
vărsămintelor datorate pentru acţiunea respectivă.
• Acţiunile au valoare egală, conferind titularilor lor drepturi egale.
Prin excepţie, există acţiuni care conferă titularilor lor drepturi preferenţiale,
respectiv acţiunile cu dividend prioritar.
• Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele încorporând valoare
în conţinutul lor.

49
 Prin esenţa lor, acţiunile se pot transmite de la un titular la altul, situaţiile în care
negociabilitatea acţiunilor este restrânsă fiind expres şi limitativ prevăzut de lege sau de
actul constitutiv.
Categorii de acţiuni
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:
• acţiuni nominative – atunci când în cuprinsul titlurilor de valoare se stabileşte
titularul dreptului asupra acelei acţiuni;
• acţiuni la purtător - adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere materială
reprezintă dreptul asupra acţiunii,

Menţiuni obligatorii în cuprinsul acţiunii

Pentru a fi considerată valabilă, acţiunea va cuprinde menţiunile obligatorii impuse
de lege.
Dacă acţiunile sunt nominative, suplimentar, în conţinutul acţiunii, trebuie să
figureze şi elementele de identificare ale acţionarului (dacă este persoană fizică,
numele, prenumele, domiciliul şi codul numeric personal, iar dacă este persoană juridică
denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare).
Orice acţiune pentru a fi valabilă trebuie semnată de administrator. Respectiv de
cel puţin doi administratori, în cazul în care administrarea societăţii este asigurată de mai
mulţi administratori.
Dacă o societate comercială nu emite acţiuni pe suport material, ea va elibera, la
solicitarea acţionarului sau din oficiu, un certificat de acţionar care va cuprinde
obligatoriu toate menţiunile ce trebuie să se regăsească în conţinutul unei acţiuni, precum
şi numărul, categoria şi valoarea nominală a acţiunilor acelui acţionar, poziţia la care este
înscris acţionarul în registrul acţionarilor şi numărul de ordine al acţiunilor astfel emise.
Această modalitate stabilită de lege dă conţinut ideii de titluri cumulative,
deoarece certificatul de acţionar nu numai că face dovada calităţii titularului lui, dar, prin
elementele pe care le conţine, face dovada şi cu privire la titlurile deţinute de acel acţionar.

Transmiterea acţiunilor
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative se face, de
principiu, în baza unei declaraţii semnate de cedent şi cesionar, declaraţie care se
înregistrează în registrul acţionarilor.
În cazul în care acţiunile nominative se emit în formă materială (pe suport de
hârtie), în vederea transmiterii dreptului de proprietate, alături de declaraţia semnată de
cedent sau cesionar (sau un mandatar al acestora), trebuie realizată şi o menţiune cu
privire la cesiune, direct pe titlu (deci în cuprinsul acţiunii), menţiune semnată de cedent
şi cesionar.
Transmiterea acţiunilor emise în formă dematerializată şi care sunt tranzacţionate
pe o piaţă de capital, se supun regulilor specifice stabilite conform O.U.G. nr. 28/2002,
aprobată şi modificată.
Subscriitori cât şi cesionarii ulteriori răspund solidar pentru plata acţiunilor,
dreptul la acţiune împotriva acestora prescriindu-se într-un termen de 3 ani de la
momentul când s-a făcut menţiunea referitoare la transmiterea acţiunilor în registrul
acţionarilor.

50
 Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător, se transmite prin simpla
tradiţiune, fără nici un fel de formalitate suplimentară.
 Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot
Titularul unei acţiuni cu dividend prioritar beneficiază de:
• dreptul de a primi propriul său dividend, înaintea oricăror altor reţineri din
beneficiile societăţii, calculate la încheierea exerciţiului financiar;
• drepturile obişnuite ce reveni oricărui titular de acţiuni ordinare, mai puţin
dreptul de a participa la vot în cadrul adunărilor generale.
Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi 1/4 din capitalul social, iar
valoarea lor nominală va fi aceeaşi cu cea stabilită pentru acţiunile ordinare.

Drepturile titularilor de acţiuni

În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii beneficiază în cadrul societăţii de
anumite drepturi specifice, astfel:
• dreptul la vot
• dreptul la dividende
În afara acestor drepturi esenţiale pentru un acţionar, în doctrina de specialitate se
face referire şi la dreptul acţionarilor de a fi informaţi, având în vedere faptul că în
cadrul adunărilor generale se prezintă rapoartele cenzorilor şi ale administratorilor cu
privire la activitatea desfăşurată de aceştia. De asemenea, art. 173 din Legea nr. 31/1990,
republicată, stabileşte că administratorii sau, după caz, societăţile de registru, au
obligaţia de a pune la dispoziţia acţionarilor sau a oricăror alţi solicitanţi, registrele
societăţii.
La fel ca şi dreptul la informare, se recunoaşte acţionarilor şi un alt drept
nepatrimonial, respectiv acela de a participa la adunările generale ale societăţii. Pe cale
de consecinţă, exercitând acest drept, acţionarii au posibilitatea de a-şi exercita un drept
esenţial, respectiv dreptul la vot.
În sfârşit, în cazul lichidării societăţii, acţionarii au un anumit drept asupra părţii
corespunzătoare acţiunilor ce le deţin, în urma lichidării.

Obligaţiunile
Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporale şi apar ca titluri de valoare emise
de societăţile de capital, în baza cărora titularul dobândeşte anterior un drept faţă de
societate, deoarece cel ce le dobândeşte practic realizează un împrumut al societăţii.
Ca şi în cazul acţiunilor, obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător.
Valoarea nominală a obligaţiunilor emise de o societate pe acţiuni nu poate fi mai
mică de 25.000 lei.
În cazul în care se emit mai multe obligaţiuni într-o singură emisiune, se impune ca
valoarea nominală a acestora să fie egală şi să confere titularilor lor aceleaşi drepturi.
Obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător, şi pot fi emise fie pe suport de
hârtie, fie prin înscriere în cont (obligaţiuni dematerializate).
O societate pe acţiuni nu poate face emisiune de obligaţiuni pentru o sumă mai
mare de 3/4 din capitalul vărsat şi existent conform ultimului bilanţ.
Obligaţiunile pot fi emise şi prin subscripţie publică, realizându-se o ofertă
publică. În acest caz se va întocmi un prospect de emisiune, ce trebuie publicat de
administratorul societăţii.

51
 Adunarea generală în cadrul societăţilor pe acţiuni
La fel ca în orice societate comercială, conducerea societăţii este asigurată prin
intermediul adunării generale a acţionarilor, pornind de la faptul că şi la baza constituirii
unei societăţi pe acţiuni stă tot voinţa persoanelor care se asociază, reunind aporturile lor
în vederea obţinerii unui profit.
Conform legii române, adunările generale la nivelul unei societăţi pe acţiuni pot fi
ordinare sau extraordinare şi se desfăşoară la sediul societăţii, dacă prin actul constitutiv
nu se dispune altfel.

Adunarea generală ordinară

Adunarea generală ordinară prezintă caracter obligatoriu, în sensul că ea trebuie să
se întrunească cel puţin odată pe an, într-un termen de maximum 4 luni de la momentul
în care s-a încheiat exerciţiul financiar pentru anul precedent.
Caracterul obligatoriu al adunării generale ordinare se manifestă şi cu privire la
problemele ce urmează a se discuta în cadrul ei. Practic, adunării generale ordinare îi
revin în sarcină discutarea tuturor problemelor ce interesează şi afectează existenţa şi
funcţionarea societăţii pe acţiuni, mai puţin cele referitoare la modificarea actului
constitutiv, aspecte ce ţin de atribuţiile specifice ale adunării generale extraordinare. Deşi,
în aceste condiţii adunarea generală se poate pronunţa asupra unei game foarte largi de
probleme, prin lege există o serie de aspecte cu privire la care este obligată să decidă. În
acest sens, s-a considerat că enumerarea atribuţiilor ce revin adunării generale are caracter
enunţiativ şi de ordine publică
Astfel, conform art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, adunării
generale îi revin următoarele atribuţii:
 să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, după
ascultarea raportului administratorilor, cenzorilor sau auditorilor financiari şi
să fixeze dividendul;
 să aleagă administratorii şi cenzorii;
 să fixeze sumele ce se cuvin administratorilor şi cenzorilor pentru activitatea
pe care o prestează dacă remunerarea lor nu a fost fixată prin chiar actul
constitutiv;
 să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor;
 să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate
pentru următorul exerciţiu financiar;
 să hotărască cu privire la gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai
multor unităţi ale societăţii.
Enumerare cuprinsă în art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu
privire la atribuţiile adunării generale ordinare nu are caracter limitativ. Nimic nu
împiedică acţionarii ca, fie prin actul constitutiv să stabilească şi alte atribuţii specifice în
sarcina adunării generale ordinare, fie chiar în cadrul de desfăşurare a adunării generale să
se hotărască prin voinţa acţionarilor şi alte aspecte legate de “viaţa societăţii”. Esenţial
este faptul că cele cinci atribuţii distinct enumerate de art. 111 alin. (2) din lege au
caracter obligatoriu, în sensul că, şi în situaţia în care ele nu sunt prevăzute ca atare în
actul constitutiv al societăţii, adunarea generală ordinară a societăţii respective are
obligaţia să decidă cu privire la ele.

52
 Adunarea generală ordinară este legal constituită în măsura în care în cadrul ei
participă acţionari care reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social. Dacă nu se
obţine o asemenea majoritate de la prima convocare, se va recurge la o a doua
convocare, adunarea generală fiind valabil constituită indiferent de prezenţa
acţionarilor.

Adunarea generală extraordinară

Spre deosebire de adunarea generală ordinară, în cadrul adunării generale
extraordinare se hotărăşte, în principiu, cu privire la aspecte ce ţin de modificarea
societăţii. Astfel, art. 113 din Legea nr. 31/1990, republicată, enumeră următoarele
atribuţii care presupun intervenţia decizională a adunării generale extraordinare:
 modificarea formei juridice a societăţii;
 modificarea sediului societăţii;
 schimbarea obiectului de activitate al societăţii.
 înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare, fără personalitate juridică, dacă
prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
 prelungirea duratei societăţii.
 dizolvarea anticipată a societăţii;

Adunările generale speciale

Hotărârea adunării generale speciale îşi produce însă efectele juridice numai în
măsura în care este ulterior aprobată de adunarea generală a tuturor acţionarilor.
Pot fi considerate ca fiind adunări generale speciale adunările acţionarilor care
beneficiază de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar. În condiţiile în care titularii
unor acţiuni cu dividend prioritar, conform art. 95 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu
beneficiază de drept la vot, rezultă că, în legătură cu problemele care îi interesează în mod
direct, legate de specificul acţiunilor pe care le deţin, trebuie totuşi să se pronunţe într-un
cadru restrâns, cadru ce se realizează tocmai prin intermediul adunărilor speciale.
De altfel, art. 96 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în mod expres faptul că
titularii fiecărei categorii de acţiuni (acţiuni obişnuite sau preferenţiale) se reunesc în
adunări speciale, în condiţiile stabilite de actul constitutiv. Pornind însă de la faptul că
acţiunile preferenţiale nu dau în mod direct dreptul la vot, este normal ca hotărârile
pronunţate de adunările speciale să fie supuse aprobării adunării generale
extraordinare, conform art. 116 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Se poate considera astfel că, adunările speciale nu reprezintă decât organe cu
caracter deliberativ.

Hotărârile adunării generale

Adoptarea hotărârilor
O hotărâre a adunării generale poate fi adoptată:
 cu votul acţionarilor ce deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat
în adunare, în cazul adunărilor generale ordinare;

53
  cu votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, în
cadrul adunărilor generale extraordinare care se desfăşoară la prima
convocare;
 cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 1/3 din capitalul
social, în cadrul adunărilor generale extraordinare ce se desfăşoară la a doua
convocare.
Normele referitoare la cvorumul necesar în vederea adoptării unei hotărâri a
adunării generale au caracter supletiv, în sensul că prin actul constitutiv se pot stabili
alte reguli pentru adoptarea valabilă a unei hotărâri, dar numai peste limita stabilită de
lege.
Adunările generale hotărăsc, de regulă, prin vot deschis.
Prin excepţie, în situaţia hotărârilor referitoare la alegerea membrilor consiliului
de administraţie şi a cenzorilor, revocarea acestora sau orice altă hotărâre privitoare la
răspunderea administratorilor, legea impune votul secret.
Norma are caracter imperativ, spre deosebire de cea referitoare la regula generală,
din modul de redactare al textului fiind de dedus că hotărârea cu privire la alte aspecte,
chiar dacă, de principiu, se poate adopta cu vot deschis, nimic nu împiedică intervenţia
votului secret, în măsura în care prin actul constitutiv nu se prevede altfel.

Efectele şi opozabilitatea hotărârilor adunării generale

Hotărârile adunării generale au caracter obligatoriu atât pentru acţionarii care au
participat la vot, cât şi pentru cei absenţi sau cei care au votat contra.
Prin publicitatea hotărârilor se asigură şi opozabilitatea acestora faţă de terţi,
art. 130 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată, stabilind că hotărârile adunărilor
generale se depun în termene de 15 zile la Oficiul registrului comerţului, pentru a se
realiza menţiunile corespunzătoare în registru şi, ulterior, se transmit spre publicare în
Monitorul Oficial. Legea stabileşte şi o situaţie în care nu este necesară publicarea
efectivă a hotărârii, respectiv cazul în care hotărârea implică modificarea actului
constitutiv, când se poate publica numai actul adiţional ce cuprinde textul integral al
clauzelor modificate.
Punerea în executare a hotărârii se realizează numai după îndeplinirea
formalităţilor legate de publicitatea hotărârii. Având în vedere faptul că în ordine
cronologică, publicitatea prin Monitorul Oficial se realizează ulterior înregistrărilor
menţiunilor la registrul comerţului, rezultă că, practic, o hotărâre a adunării generale
devine executorie şi se consideră a fi opozabilă terţilor numai în măsura în care este
publicată în Monitorul Oficial.
Considerăm totuşi că această dispoziţie nu are în vedere şi situaţia în care terţii
aveau deja cunoştinţă despre conţinutul efectiv al hotărârii. Altfel spus, în cazul în care
un terţ ia cunoştinţă de conţinutul real al unei hotărâri înainte ca aceasta să fie
publicată, hotărârea îi este opozabilă, deoarece publicitatea nu este direct producătoare
de efecte juridice, ci urmăreşte încunoştinţarea persoanelor ce nu au participat direct la
adunarea generală despre ceea ce s-a hotărât în cadrul acelei adunări generale.

Acţiunea în anularea hotărârilor adunării generale

Dacă prin lege se recunoaşte obligativitatea absolută şi faptul că efectele hotărârii
adunării generale se produc faţă de toţi acţionarii, legea stabileşte, în contrapartidă,

54
 posibilitatea atacării hotărârii adunării generale de către oricare dintre acţionarii
care nu au fost prezenţi la adunare sau care au votat împotriva hotărârii, în măsura
în care aceştia au solicitat să se insereze opoziţia lor în procesul-verbal de şedinţă.
Acţiunea este de competenţa tribunalului din raza teritorială a sediului societăţii şi poate
fi introdusă într-un termen de 15 zile de la momentul publicării hotărârii în Monitorul
Oficial.

Administrarea societăţii pe acţiuni

☛ Numire şi revocare
Societatea comercială poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori,
asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală
ordinară.
Mandatul administratorilor este revocabil, adunarea generală ordinară fiind
competentă conform legii să revoce din funcţie administratorul.
Administratorii sunt temporari, în actul constitutiv stabilindu-se, de regulă,
durata mandatului acestora.
Chiar dacă acţionarii sunt în drept să stabilească durata mandatului administratorilor
prin intermediul actului constitutiv, şi legea, la rândul ei stabileşte anumite reguli în
acest domeniu. Astfel:
 în cazul primilor administratori, durata mandatului acestora nu poate fi mai
mare de 4 ani;
 în cazul în care în actul constitutiv nu este precizată durata mandatului
administratorilor, conform art. 137 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, republicată,
aceasta va fi de 2 ani.
De principiu, administratorii sunt reeligibili, adunarea generală fiind în drept ca şi
după expirarea mandatului să numească aceiaşi administratori. Nimic nu împiedică însă ca
în actul constitutiv să fie prevăzute anumite interdicţii sau limitări cu privire la
eligibilitatea administratorilor.
Administrarea unei societăţi comerciale poate fi asigurată de administrator
persoană fizică sau juridică.
În cazul în care administrator este o persoană fizică, acesta trebuie să
îndeplinească cel puţin calităţile impuse de lege fondatorului. Dacă este numită sau
aleasă administrator o persoană care ulterior se regăseşte într-unul din cazurile de
nedemnitate prevăzute de art. 6 din lege, cel în cauză va fi decăzut din drepturile de
administrator. În mod similar, aceste soluţii sunt aplicabile şi pentru orice
reprezentant al societăţii comerciale pe acţiuni.
În cazul în care administrator este desemnată o persoană juridică, aceasta
trebuie să îndeplinească, de asemenea, aceleaşi condiţii care se impun şi în cazul
fondatorilor persoane juridice. Administratorul persoană juridică va desemna o
persoană fizică, aceasta având rolul de reprezentant permanent al administratorului în
cadrul societăţii administrate
În cazul în care reprezentarea este asigurată de un administrator persoană juridică,
reprezentantul acestuia - persoană fizică va avea aceiaşi răspundere ca şi
administratorul persoană fizică. În cazul intervenţiei unei forme de răspundere

55
patrimoniale reprezentantul urmează a răspunde în solidar cu administratorul persoană
juridică ce l-a delegat la societatea administrată.
De principiu, administratorul persoană juridică este în drept să-şi revoce
reprezentantul persoană fizică, într-o asemenea situaţie fiind însă obligat ca în locul
acestuia să numească, în acelaşi timp, un alt reprezentant.
Activitatea administratorilor se desfăşoară în baza unui contract de administrare
ce se încheie între părţi, contract a cărui natură juridică şi regim juridic îşi găseşte esenţa
în contractul de mandat.
Obligaţiile administratorilor

Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte obligaţii specifice ce incumbă

administratorului, la momentul în care acesta preia reprezentarea societăţii.
Obligaţia de a depune o garanţie
Fiecare administrator este obligat să depună o garanţie pentru administraţia sa, a
cărei valoare este stabilită în actul constitutiv ori, în lipsa unei clauze exprese în acest sens,
aprobată de adunarea generală a acţionarilor. Indiferent de situaţie însă, garanţia nu poate
fi mai mică decât valoarea nominală a 10 acţiuni sau decât dublul remuneraţiei
lunare de care beneficiază administratorul.
În cazul administratorului - acţionar, garanţia se poate constitui şi prin
depunerea efectivă, în materialitatea lor a celor 10 acţiuni, în măsura în care
administratorul solicită în mod expres acest lucru. Într-o asemenea situaţie, acţiunile în
cauză se indisponibilizează, administratorul acţionar nefiind în drept să le înstrăineze şi
ele rămân în păstrarea societăţii pe toată durata mandatului de administrator al
acţionarului.
Preluarea funcţiei de administrator nu este posibilă fără depunerea garanţiei. În
acest sens, art. 140 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte că garanţia trebuie
depusă înainte de preluarea funcţiei de către administrator, în caz contrar
administratorul fiind considerat demisionar.
Obligaţia de a depune specimen de semnătură
Legea impune ca specimenul de semnătură al administratorilor să fie depus la
registrul comerţului.
Specimenul de semnătură se depune de către administratori împreună cu
certificatul eliberat de cenzori din care rezultă că administratorii şi-au îndeplinit
obligaţia de depunere a garanţiei, deci că astfel au acceptat mandatul ce le-a fost
conferit de adunarea generală.
Astfel, o societatea comercială nu poate realiza în favoarea administratorilor,
directorilor săi, sau soţilor acestora, rudelor şi afinilor acestora până la gradul al patrulea
următoarele operaţiuni:
 acordarea unor împrumuturi propriu – zise;
 acordarea unor avantaje financiare
 garantarea unor împrumuturi;
 garantarea executării unor obligaţii personale faţă de terţe persoane.
 dobândirea de către societate a unei creanţe ce aparţine unui terţ împotriva
administratorilor, directorilor, soţilor acestora, rudelor şi afinilor până la gradul al
patrulea ai acestora.

56
 Legea interzice preluarea unei asemenea creanţe de către societate numai în măsura
în care preluarea s-ar realiza cu titlu oneros. În aceste condiţii, dacă societatea ar primi
o asemenea creanţă cu titlu gratuit din partea terţului creditor al administratorului,
directorului, soţului acestora, rudelor sau afinilor acestora, preluarea ar fi perfect valabilă,
ne fiind posibil a se considera că astfel s-ar crea beneficii suplimentare în favoarea celor
care realizează administrarea societăţii sau a rudelor acestora.
Astfel de interdicţii funcţionează şi în cazul în care operaţiunea de creditare s-ar
realiza în favoarea unei societăţi comerciale sau civile în care administratorul,
directorul, sau, soţul acestora, rudele şi afinii acestora până la gradul al patrulea ar
avea calitatea de administratori sau asociaţi sau calitatea de asociaţi, deţinând
minimum 20% din capitalul social subscris (deci ar avea un interes evident în acea
societate). Legea stabileşte interdicţia creditării şi în cazul în care, de exemplu,
administratorul împreună cu soţul acestuia şi o rudă până la gradul al patrulea, deţin cel
puţin 20% din capitalul social al societăţii comerciale care solicită operaţiunea de
creditare.
Pe cale de excepţie, operaţiunile de creditare, astfel cum acestea sunt enumerate
de lege, se admit în favoarea administratorilor, directorilor, soţului acestora, sau rudelor şi
afinilor până la gradul al patrulea al acestora, sau în favoarea societăţilor comerciale şi
civile în cadrul cărora aceştia au interese conform legii, în următoarele situaţii:
 în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă cumulată este inferioară
echivalentului în lei al sumei de 5.000 euro;
 în cazul în care operaţiunea este încheiată de societate, în cadrul activităţilor
curente pe care aceasta le desfăşoară (de exemplu, o bancă ce în mod normal
desfăşoară activităţi de creditare a unor persoane fizice).
Într-o asemenea situaţie, operaţiunea este legală numai în măsura în care
societatea nu creează un regim mai favorabil administratorului sau directorului său,
soţului sau rudelor şi afinilor acestora, sau societăţilor comerciale în care aceste categorii
de persoane au interese.
Administratorul care intervine în deliberarea cu privire la operaţiuni în care el
personal, soţul, sau rudele şi afinii acestuia au interese contrarii, răspunde pentru toate
daunele care au rezultat ca urmare a intervenţiei sale pentru societate.
☛ Consiliul de administraţie

• Membrii consiliului
Conform art. 137 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, in cazul in care
administrarea este asigurată de către mai mulţi administratori, ei vor constitui un consiliu
de administraţie.
Consiliul de administraţie este un organ colegial de gestiune al societăţii.
Conform art. 142 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, o persoană nu poate
funcţiona concomitent decât în maximum 3 consilii de administraţie.
Această interdicţie nu se referă la cazurile când cel ales în consiliul de
administraţie deţine cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii respective sau
este administrator unic al unei societăţi ce deţine o pătrime din capitalul social,
soluţia legiuitorului fiind explicabilă prin faptul că astfel se permite acţionarului -
administrator, care deţine o pondere însemnată în societate, să intervină direct în
administrarea societăţii.

57
 Conform art. 145 alin.4 din Legea nr. 31/1990, republicată, acţiunea împotriva
administratorilor va putea fi exercitată de către orice acţionar sau de către Ministerul
Finanţelor.
În cazul în care locul ocupat în cadrul consiliului de administraţie de către un
administrator devine vacant, indiferent de motivul care a condus la o asemenea vacantare
(retragere, incompatibilitate, decădere, revocare, etc), până la convocarea adunării
generale competentă a numi sau alege un alt administrator, legea permite numirea unui
administrator provizoriu. Această numire se realizează de către ceilalţi administratori
împreună cu cenzorii, care urmează să delibereze cu privire la această problemă în cadrul
unei întruniri care este valabil realizată dacă în cadrul ei participă două treimi din
numărul celor în drept să hotărască (respectiv, considerăm noi, 2/3 din numărul
membrilor consiliului de administraţie şi 2/3 din numărul total al cenzorilor). Decizia se
adoptă dacă se obţine majoritatea absolută. Dispoziţiile legii cu privire la numărul
participanţilor şi modul de adoptare a deciziilor privind numirea unui administrator
provizoriu au caracter dispozitiv, actul constitutiv fiind posibil a deroga de la acestea.
În cazul în care administrarea societăţii este asigurată de către un singur
administrator şi acesta doreşte să se retragă, numai adunarea generală este în drept să
hotărască cu privire la o nouă numire sau alegere a unui administrator, legea
impunând convocarea de urgenţă a adunării generale. În cazul în care unicul
administrator decedează sau intervine o inaptitudine fizică a acestuia de a mai
exercita administrarea societăţii, este posibilă o numire provizorie a unui
administrator, numire ce se realizează de către cenzori, cu condiţia însă ca aceştia să
convoace ulterior, de urgenţă, adunarea generală pentru numirea definitivă a unui
administrator.

• Atribuţiile consiliului de administraţie

Consiliul de administraţie are atât atribuţiile comune pentru toţi administratorii,
indiferent de forma de societate, cât şi o serie de atribuţii specifice.
O atribuţie specială este aceea prevăzută în art. 158 din Legea nr. 31/1990,
republicată, potrivit căruia, dacă administratorii constată reducerea capitalului social
cu mai mult de jumătate, ca urmare a pierderilor din activul net, sunt obligaţi să
convoace adunarea generală extraordinară pentru a hotărî:
 fie reconstituirea capitalului social;
 fie reducerea capitalului social, corespunzător cu suma rămasă în urma
înregistrării pierderilor din activul net;
 fie dizolvarea societăţii.
În măsura în care instanţa, în baza expertizei pe care a dispus-o, constată pierderea
suferită de societate din activul net, va autoriza administratorii să convoace adunarea
generală prin intermediul unei încheieri. Această adunare generală extraordinară astfel
autorizată, este în drept să hotărască cu privire la reducerea capitalului social în limita
valorii rămasă în urma pierderilor suferite de societate, sau după caz, dizolvarea societăţii,
indiferent de numărul acţionarilor prezenţi. În principiu, consiliul de administraţie
poate să decidă cu privire la orice operaţiune legată de gestiunea societăţii.
De asemenea, conform art. 150 din Legea nr. 31/1990, administratorul nu poate
dobândi sau înstrăina liber bunuri de la sau către societate, şi nu poate desfăşura

58
operaţiuni de închiriere sau leasing, decât în măsura în care valoarea acestora nu
reprezintă mai mult de 10% din valoarea activelor nete ale societăţii.
În cazul în care valoarea operaţiunilor este mai mare de 10% din activul net, pentru
realizarea în mod valabil a operaţiunii, legea impune obţinerea anterioară a aprobării
adunării generale extraordinare.
Astfel, se impune aprobarea adunării generale extraordinare atunci când:
 dobândirea bunurilor de la fondatori sau acţionari intervine în termen de 2 ani de
la constituirea sau autorizarea începerii activităţii societăţii şi
 dobândirea s-a realizat în schimbul unei sume sau contravalori echivalentă cu
cel puţin o zecime din valoarea capitalului social subscris.
Valoarea bunurilor de la fondatori sau acţionari se va stabili în baza unei
expertize, iar hotărârea adunării generale extraordinare va fi menţionată în registrul
comerţului şi va fi publicată în Monitorul Oficial şi într-un ziar de largă răspândire.

• Întrunirea Consiliului de administraţie

Consiliul de administraţie se consideră valabil întrunit dacă la şedinţă participă
cel puţin jumătate din numărul total de administratori. Textul legii are caracter
dispozitiv supletiv, în sensul că, prin actul constitutiv al societăţii se poate fixa un număr
mai mare de participanţi pentru ca acel Consiliu să fie valabil întrunit.
Consiliul de administraţie se întruneşte ori de câte ori este necesar pentru
realizarea mandatului primit de la adunarea generală, dar nu mai puţin de o dată pe
lună. Şedinţele Consiliului de administraţie au loc, de regulă la sediul societăţii, fiind însă
posibilă desfăşurarea acestora şi la un alt loc prestabilit, dacă acest lucru este expres admis
de actul constitutiv al societăţii.
La şedinţele Consiliului de administraţie sunt convocaţi şi cenzorii societăţii,
conform art. 151 alin. 5 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, desemnat potrivit
dispoziţiilor prezente în actul constitutiv. În lipsa unor prevederi ale actului constitutiv,
preşedintele Consiliului de administraţie poate fi ales de membrii acestuia.
Preşedintele consiliului de administraţie poate fi şi directorul general sau
directorul societăţii, acesta asigurând şi conducerea conducând şi comitetului de
direcţie.
Totodată preşedintele consiliului de administraţie conduce adunarea generală a
acţionarilor.
Preşedintele consiliului de administraţie reprezintă societatea în relaţiile cu
terţele persoane, încheind acte juridice în numele şi pe seama acesteia.
Legea impune ca la fiecare şedinţă a Consiliului de administraţie să se întocmească
un proces verbal de şedinţă, care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:
 ordinea deliberărilor;
 deciziile adoptate;
 numărul de voturi întrunite de fiecare decizie;
 opiniile separate .
☛ Comitetul de direcţie
• Membrii
Alături de consiliul de administraţie, legea română recunoaşte şi posibilitatea
numirii unui al doilea organ colegial, respectiv comitetul de direcţie, căruia, conform art.

59
143 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, consiliul de administraţie îi poate delega
o parte din atribuţiile şi prerogativele sale.
Membrii comitetului de direcţie sunt, la rândul lor administratori, deoarece
comitetul de direcţie se alege din rândul consiliului de administraţie.
Odată cu alegerea comitetului de direcţie, Consiliul de administraţie stabileşte şi
remuneraţie la care au dreptul membrii comitetului. Cu toate acestea, decizia
Consiliului de administraţie cu privire la remunerarea membrilor comitetului de direcţie
este supusă unei ratificări ulterioare a adunării generale. Prin excepţie, o asemenea
aprobare nu este necesară atunci când în actul constitutiv al societăţii este prevăzută o
limită maximă pentru remuneraţia membrilor comitetului de direcţie, iar consiliul de
administraţie a stabilit o remuneraţie ce nu depăşeşte această limită. Astfel, se consideră
că, practic, există o aprobare implicită pentru remunerarea membrilor comitetului director,
dată de către acţionari, prin chiar actul constitutiv al societăţii, până la o anumită limită.
• Deliberările în cadrul comitetului de direcţie
Comitetul de direcţie se întruneşte cel puţin o dată pe săptămână.
În cadrul comitetului director, deciziile se adoptă cu majoritatea absolută a
voturilor membrilor săi.
Conform art. 143 alin. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, în comitetul de direcţie
votul nu poate fi dat prin delegaţie.
☛ Funcţionarii societăţii
Sunt funcţionari ai societăţii, conform legii, directorii executivi ai societăţii
respective, acestora revenindu-le sarcina de a realiza operaţiunile curente ale societăţii.
Conform art. 144 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, numirea
funcţionarilor societăţii, este de competenţa consiliului de administraţie. Norma legală
are caracter dispozitiv, prin actul constitutiv al societăţii existând posibilitatea acordării
prerogativei de numire a funcţionarilor societăţii şi către un alt organism.
Conform art. 148 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, directorii executivi nu
vor putea fi membri în consiliul de administraţie al societăţii, legea stabilind astfel o
incompatibilitate între calitatea de director executiv şi cea de administrator. Pe cale de
consecinţă, nu pot avea calitatea de directori executivi nici membri comitetului de direcţie.

Auditul financiar, auditul intern şi cenzorii

Asigurarea unui control activităţii desfăşurate de către societate are în vedere atât
interesul acţionarilor, cât şi al terţilor, care numai astfel se pot angaja, în cunoştinţă de
cauză, în eventuale relaţii contractuale.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, situaţiile financiare ale societăţilor comerciale
care intră sub incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi
standardele internaţionale de contabilitate, vor fi auditate de către auditori financiari,
persoane fizice sau persoane juridice, în condiţiile prevăzute de lege.
În cazul societăţilor comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse,
potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor.
 Numirea cenzorilor

60
 Astfel, art. 159 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, republicată impune ca cel puţin unul
dintre cenzori să aibă calitatea de contabil autorizat în condiţiile legii sau de expert
contabil.
În cazul societăţilor pe acţiuni, numirea cenzorilor are caracter obligatoriu. De
regulă, numărul de cenzori şi identificarea acestora se realizează prin actul
constitutiv, ei fiind aleşi de adunarea constitutivă.
Într-o societate pe acţiuni trebuie numiţi minimum trei cenzori, şi tot atâţia
cenzori supleanţi. Norma juridică ce stabileşte această regulă are caracter supletiv,
deoarece prin actul constitutiv se poate deroga, în sensul că pot fi numiţi mai mult de
trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, cu condiţia ca numărul acestora să fie întotdeauna
număr impar.
Durata mandatului unui cenzor este, conform art. 159, de 3 ani, neexistând nici un
fel de limitare cu privire la realegerea lor după expirarea mandatului. Realegerea
cenzorilor este posibilă în cadrul adunării generale ordinare.
Votul necesar pentru revocarea cenzorilor însă este cel specific în cadrul
adunărilor extraordinare.
 Atribuţiile cenzorilor
În sarcina cenzorilor legea reţine următoarele obligaţii:
 să supravegheze gestiunea societăţii;

 să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu

registrele societăţii;
 să verifice dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a

făcut potrivit legii;

 să întocmească raportul către adunarea generală a acţionarilor;

 să convoace adunarea generală, când nu a fost convocată de administrator;

 să aducă la cunoştinţa administratorilor sau Adunării generale neregulile din

activitatea societăţii;
 să participe la adunările generale ale acţionarilor, fără drept de vot;

 să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să fie respectate;

 să constate depunerea garanţiei de către administratori.

 Răspunderea cenzorilor
În exercitarea funcţiei lor, cenzorii răspund civil contractual, conform regulilor
generale din domeniul contractului de mandat. Acţiunea în răspundere contra cenzorilor
(ca de altfel şi contra fondatorilor, administratorilor şi directorilor societăţii) aparţine
societăţii, care va decide cu privire la introducerea ei în instanţă în cadrul adunării
generale a acţionarilor. Răspunderea cenzorilor este o răspundere solidară.

Funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni

Acţionarii comanditari şi acţionarii comanditaţi

În principiu, regulile aplicabile societăţii pe acţiuni funcţionează şi în cazul societăţii
în comandită pe acţiuni. Având în vedere însă existenţa celor două categorii de
acţionari, respectiv comanditarii şi comanditaţii, capitolul 5 din Legea nr. 31/1990,
republicată, are în vedere şi anumite dispoziţii specifice:

61
 • asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar pentru datoriile societăţii, lor
fiindu-le aplicabile interdicţiile specifice asociaţilor din societăţile în nume
colectiv;
• comanditarilor le vor fi în schimb aplicabile dispoziţiile specifice
comanditarilor din societăţile în comandită simplă.
Administrarea societăţii
Administrarea societăţii va fi asigurată numai de către acţionari comanditaţi,
neexistând posibilitatea, ca aceştia să fie persoane care nu au calitatea de acţionari aşa
cum se întâmplă în cazul societăţii de capital.
Revocarea administratorilor este de competenţa adunării generale a tuturor
acţionarilor, comanditaţi şi comanditari, în baza hotărârii luate cu majoritatea cerută
pentru adunările extraordinare.
În situaţia revocării unui administrator, acesta - şi după încetarea mandatului său -
are o răspundere nelimitată faţă de terţi pentru obligaţiile contractate în timpul
mandatului său.

Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitată

Drepturile asociaţiilor în cadrul societăţilor cu răspundere limitată

Principalele drepturi ale asociaţilor în societatea cu răspundere limitată sunt:
• dreptul la informare cu privire la societate;
• dreptul la vot;
• dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea patrimoniului
societăţii;
• dreptul de a acţiona în justiţie;
• dreptul de a se retrage din societate;
• dreptul la profit.
Dreptul la informare cu privire la societate
Asociaţii au dreptul de a obţine de la administrator orice informaţii necesare
adoptării unor hotărâri care sunt de competenţa adunării generale.
Dreptul de informare presupune obţinerea de către oricare dintre asociaţi a unei copii de
pe toate documentele prezentate de administrator.
Dreptul la vot
Oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, în principal, prin exercitarea
dreptului la vot în cadrul adunărilor generale ale asociaţilor.
Art. 193 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte cu valoare de
principiu, faptul că fiecare parte socială dă dreptul la un vot.
Dreptul la vot se exercită, de regulă, personal de către fiecare asociat. Cu toate
acestea, cu valoare de excepţie, legea română recunoaşte şi posibilitatea exerciţiului
acestui drept prin corespondenţă, în măsura în care o asemenea posibilitate este
prevăzută în mod expres de actul constitutiv.
Având în vedere faptul că legea nu stabileşte în mod expres nici o interdicţie, rezultă
că dreptul de vot poate fi exercitat şi prin mandatar, dar cu procură specială.
Dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea
patrimoniului societăţii
Dreptul de a acţiona în justiţie

62
 Asociaţii beneficiază de următoarele acţiuni în justiţie:
• acţiunea individuală împotriva administratorului.
Fiecare asociat, în mod individual, beneficiază de o asemenea acţiune în cazul în
care administratorul, printr-o faptă personală, a cauzat un prejudiciu unui asociat (de
exemplu, nu i-a plătit la timp dividendele cuvenite, deşi s-a dispus partajarea şi
distribuirea către asociaţi). O asemenea acţiune are întotdeauna caracter personal.
• acţiunea colectivă împotriva administratorului
Această acţiune permite tuturor asociaţilor sau numai unora dintre ei de a obţine
repararea prejudiciului cauzat de administratorul societăţii. Despăgubirile la care va fi
obligat administratorul se plătesc societăţii comerciale, şi nicidecum asociaţilor care au
acţionat în justiţie.
• acţiunea individuală sau colectivă împotriva hotărârilor adoptate de
adunarea generală a asociaţilor
Această acţiune este formulată împotriva societăţii şi are ca obiect anularea hotărârii
adunării generale, dacă aceasta contravine actului constitutiv al societăţii sau contravine
legii.
Dreptul de a se retrage din societate
Oricare asociat se poate retrage din societate dacă nu este de acord cu hotărârea
adunării generale privind modificarea actului constitutiv al societăţii. Retragerea din
societate poate interveni dacă:
 s-a prevăzut în statutul societăţii dreptul de retragere;

 există acordul tuturor asociaţilor;

 pentru motive temeinice, instanţa judecătorească a admis o asemenea soluţie.

Asociatul care se retrage din societate are dreptul la profit până în ziua
retragerii, însă încasarea se va face în momentul repartizării lor, conform prevederilor
statutare.
Asociatul care se retrage nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul
social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.
Dreptul la profit
Asociatul are dreptul la încasarea profitului atât în timpul funcţionării societăţii, cât
şi în cazul dizolvării şi lichidării acesteia.
• în timpul funcţionării societăţii, dreptul asociaţilor de a participa la profit se
concretizează în dreptul la dividende.
În fiecare an, dacă rezultatele societăţii permit acest lucru, adunarea generală a
asociaţilor poate să decidă distribuirea către asociaţi a unei fracţiuni din profit. Astfel,
dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii, se obţin venituri reale,
constatate ca atare prin bilanţul contabil.
De regulă, dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare
asociat primind o sumă de bani proporţională cu numărul de titluri pe care le deţine. În
actul constitutiv al societăţii se poate însă stabili şi o repartiţie inegală a profitului. Singura
limitare în privinţa repartizării profitului este aceea referitoare la interzicerea clauzelor
leoniene prin care un asociat ar fi exclus categoric de la beneficii.
• Cu ocazia dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat va primi din activul
patrimoniului societăţii ceea ce a aportat la capitalul social (de regulă, sub forma

63
 unei sume de bani), după plata tuturor datoriilor pe care le are societatea
faţă de terţele persoane.

Obligaţiile asociaţiilor în cadrul societăţilor cu răspundere limitată

 Participarea la pierderi
Participarea la pierderile societăţii se face, de regulă, în funcţie de numărul de
părţi sociale deţinute de fiecare asociat; totuşi, actele constitutive ale societăţii pot deroga
de la această regulă stabilind o participare inegală a asociaţilor la pierderile societăţii.
În actul constitutiv al societăţii trebuie să se prevadă cota în procente de participare
a asociaţilor la pierderi. Singura limitare este aşa-numita clauză leoniană, prin care un
asociat nu poate fi descărcat în totalitate de pierderi la fel ca şi atunci când s-ar dispune ca
un asociat să suporte în totalitate pierderile.
Obligaţia de non-concurenţă
Obligaţia de non-concurenţă a asociaţilor decurge, de regulă, dintr-o clauză
contractuală.
Pentru administrator, obligaţia de non-concurenţă este prevăzută în lege.
Obligaţia de non-concurenţă poate fi prevăzută şi în contractul de muncă ori de câte
ori asociaţii au în acelaşi timp şi calitatea de angajat al societăţii respective.
Pentru a se stabili o clauză de non-concurenţă, trebuie să se respecte două reguli
fundamentale:
 limitarea clauzei în timp (durată) şi spaţiu (teritoriu);

 stabilirea unor limite concrete cu privire la activitatea care nu trebuie să fie

exercitată de asociaţi.

Răspunderea asociaţilor în societatea cu răspundere limitată

În principiu, asociaţii nu sunt răspunzători de gestiunea societăţii atâta vreme cât
aceasta este în sarcina administratorului.
Cu toate acestea, legea stabileşte două situaţii în care se reţine direct
răspunderea asociaţilor, amândouă în legătură cu aportul asociaţilor la capitalul social,
respectiv:
• în momentul constituirii societăţii, dacă declară fals în legătură cu aportul la
capitalul social, adică aportează bunuri care nu-i aparţin din punct de vedere
juridic (va răspunde faţă de societate pentru evicţiune).
• dacă valoarea aportului în natură este mai mică decât cea declarată de asociatul
care s-a obligat la acel aport.

Adunările generale
Atribuţii:
 numeşte celelalte organe ale societăţii sau le revocă;
 fixează limitele de competenţă a organelor numite de ea;
 exercită controlul asupra activităţii organelor societăţii;
 decide modificarea actului constitutiv al societăţii, în concordanţă cu necesităţile
decurgând din scopul urmărit.
Adunarea asociaţilor din societăţile cu răspundere limitată reprezintă organul de
decizie suprem al societăţii constituită din totalitatea asociaţilor.

64
 Ca regulă generală, în adunarea generală o hotărâre se adoptă cu votul
asociaţilor reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în
afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de câte ori este nevoie, dar
cel puţin o dată pe an. Convocarea se face de către administratorul societăţii. Prin
excepţie, convocarea adunării asociaţilor se poate face şi de către un asociat sau un număr
de asociaţi care reprezintă cel puţin 1/4 din capitalul social, cu obligaţia de a arăta scopul
convocării. De asemenea, cenzorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală când
aceasta nu a fost făcută de către administrator.
Convocarea adunării generale se face în forma în care este prevăzută în actul
constitutiv. În lipsa unei asemenea stipulaţii convocarea se face prin scrisoare
recomandată. Convocarea adunării generale trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de
ziua fixată pentru ţinerea şedinţei.
Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală. Există posibilitatea ca votarea să
se facă şi prin corespondenţă.
În situaţia în care adunarea generală legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă
din cauza neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide
asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social
reprezentată de asociaţii prezenţi.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv
pentru cei care nu au participat la vot sau pentru cei care au votat împotrivă. Spre
deosebire de hotărârile adunării generale a acţionarilor, pentru hotărârile adunării
asociaţilor legea nu cere aducerea acestora la cunoştinţă a terţilor.
În cazul în care printr-o hotărâre a adunării asociaţilor unui asociat i se încalcă
drepturile, acesta are posibilitatea de a cere în instanţă anularea hotărârii.
În situaţia societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat, atribuţiile adunării
generale sunt exercitate de asociatul unic.
Administratorii societăţii
 Numire şi revocare
Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi
sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.
Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la registrul comerţului semnăturile
lor în termen de 15 zile de la data înmatriculării, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv,
iar cei aleşi în timpul funcţionării societăţii în termen de 15 zile de la alegere.
În ce priveşte revocarea administratorilor, aceasta se poate face prin votul tuturor
asociaţilor, dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv sau cu votul
majorităţii absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă administratorii au fost desemnaţi
de către adunarea asociaţilor. În cazul revocării administratorului numit prin actul
constitutiv, practic intervine o modificare a actului constitutiv prin înlocuirea unui
administrator, fapt ce determină adoptarea unei hotărâri cu unanimitate de voturi.
În situaţia în care prin actul constitutiv sunt numiţi doi sau mai mulţi
administratori, asociaţii pot stabili ca aceştia să îşi exercite mandatul împreună sau
individual. În cazul în care ei lucrează împreună, deciziile se iau cu unanimitate de voturi,
iar în caz de divergenţă vor decide asociaţii în cadrul adunării generale.
 Atribuţii

65
 Administratorii societăţii cu răspundere limitată, pot face toate operaţiunile cerute
pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin actul
constitutiv.
Art. 198 din Legea nr. 31/1990, republicată, prevede obligaţia administratorilor de a
ţine un registru al asociaţilor societăţii. Nerespectarea acestei obligaţii atrage
răspunderea personală şi solidară a administratorilor pentru prejudiciile cauzate societăţii.
Administratorii au obligaţia, prin lege, de a convoca adunarea asociaţilor.
Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care dintre administratori este şi
reprezentant al societăţii, dreptul de reprezentare aparţine fiecăruia dintre ei.
 Răspundere
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii, sau chiar terţelor
persoane, indiferent dacă este asociat sau neasociat.
Dacă sunt mai mulţi administratori ei răspund solidar. În cazul răspunderii
solidare, oricare dintre administratori poate fi obligat pentru acoperirea întregii pagube.
Administratorul care a acoperit paguba are posibilitatea unei acţiuni în regres
împotriva celorlalţi administratori, pentru a fi despăgubit de ceilalţi, fiecare participând la
acoperirea pagubei proporţional cu vina pe care o are.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor
societăţii, însă aceştia o vor putea exercita numai în caz de faliment al societăţii.
Administratorul răspunde penal în cazul săvârşirii unor fapte considerate
infracţiuni atât de către Codul penal şi cât şi de legile extrapenale care conţin dispoziţii.

Controlul gestiunii societăţii

Potrivit art. 199 din Legea nr. 31/1990 republicată, actul constitutiv poate stabili
alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaţilor.
Dacă numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.
Durata mandatului lor este de 3 ani şi pot fi realeşi.
În cazul acestui tip de societăţi nu se impune numirea a minim trei cenzori şi toţi
atâţia supleanţi. În consecinţă, în cazul societăţilor cu răspundere limitată poate exista un
singur cenzor şi un supleant. În cazul mai multor cenzori desemnaţi numărul acestora
trebuie să fie impar.
Şi în cazul societăţii cu răspundere limitată trebuie respectată condiţia ca unul dintre
cenzori sau singurul cenzor să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii societăţii trebuie să fie asociaţi cu excepţia cenzorului contabil care poate
fi şi un neasociat.
Cenzorii se aleg de către adunarea asociaţilor. Legea nu prevede posibilitatea
numirii cenzorilor prin actul constitutiv, ca în cazul societăţilor pe acţiuni. Cu toate acestea
nu există nici un impediment legal ca desemnarea cenzorilor într-o societate cu răspundere
limitată să se facă direct prin actul constitutiv.
În lipsa cenzorilor, controlul gestiunii societăţii se asigură de către asociaţi.

Transmiterea părţilor sociale

Transmiterea părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în societatea
cu răspundere limitată.
Legea nr. 31/1990 republicată, reglementează transmiterea părţilor sociale între
asociaţi şi către persoane din afara societăţii. Transmiterea părţilor sociale se poate face

66
prin acte inter vivos sau mortis causa, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În practică, cel
mai adesea este întâlnită transmiterea părţilor sociale prin acte între vii, cu titlu oneros şi
îmbracă forma cesiunii.
Între asociaţi părţile sociale pot fi transmise în orice condiţii (indiferent de
numărul voturilor asociaţilor). Cesiunea părţilor sociale între asociaţi presupune
încheierea unui contract între asociatul cedent şi asociatul cesionar.
Pentru protejarea terţilor, legea cere înscrierea cesiunii în registrul comerţului.
Prin actul constitutiv este posibil ca cesiunea părţilor să fie interzisă.
Faţă de terţi părţile sociale se transmit dacă există consimţământul asociaţilor care
reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social. În actul constitutiv asociaţii pot să prevadă
unanimitatea voturilor, dar nu pot coborî sub limita legală de 3/4.
Cesiunea produce efecte faţă de terţi numai în momentul înscrierii ei în
registrul comerţului.

Excluderea şi retragerea asociaţilor

Excluderea şi retragerea asociaţilor din societatea în nume colectiv

 Situaţii de excludere
Luând în considerare atât dispoziţiile speciale cât şi regulile generale în domeniul
excluderii, se poate considera, în temeiul art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, că un
asociat poate fi exclus dintr-o societate în nume colectiv în următoarele situaţii:
• în cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce-i revin cu privire la aportul la capitalul
social al societăţii;
• în cazul în care prin faptele sale fraudează societatea sau se serveşte de
semnătura socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora, fără a fi
îndrituit expres de către ceilalţi asociaţi în acest sens;
• în cazul în care, un asociat devine legalmente incapabil (respectiv este lipsit de
capacitate de exerciţiu), în situaţia în care asociatul este o persoană fizică, sau
este declarat în stare de faliment, atunci când asociatul este o persoană juridică;
• în cazul în care asociatul se amestecă fără drept în administrarea societăţii
(respectiv în situaţia în care încheie, de exemplu, acte în numele societăţii, fără
ca ceilalţi asociaţi să-i fi acordat un asemenea drept în mod expres);
• în cazul în care asociatul întrebuinţează capitalul social, bunurile sau creditele
societăţii în folosul său sau al unei alte persoane fără consimţământul scris al
celorlalţi asociaţi;
• în cazul în care asociatul face acte de concurenţă împotriva societăţii;
• în situaţia în care un debitor al asociatului face opoziţie împotriva hotărârii
adunării generale de prelungire a duratei de existenţă a societăţii şi instanţa
admite această opoziţie.
Consecinţele excluderii
Conform art. 224 din Legea nr. 31/1990, republicată, asociatul exclus participă la
pierderile societăţii şi se bucură de beneficiile rezultate din societate, până la
momentul în care este exclus din societate. Cu toate acestea, asociatul exclus nu poate
pretinde efectiv aceste beneficii, decât la momentul în care se realizează repartizarea lor
conform actului constitutiv.

67
 La momentul excluderii, asociatul exclus nu beneficiază de o parte din capitalul
social al societăţii (respectiv partea care i s-ar fi cuvenit în baza aportului vărsat la
capitalul social), ci numai de contravaloarea acestuia, respectiv o sumă de bani care să
reprezinte exact valoarea aportului său la capitalul social al societăţii care l-a exclus.
Retragerea unui asociat din societatea în nume colectiv
Retragerea unui asociat reprezintă un act unilateral de voinţă din partea acelui
asociat. Ca atare, trebuie să îmbrace toate caracteristice legale ale unui asemenea act
unilateral de voinţă.
Conform art. 226, retragerea unui asociat dintr-o societate în nume colectiv (ca de
altfel, din orice societate de persoane sau societate cu răspundere limitată), poate interveni
exclusiv în următoarele situaţii:
• în cazurile prevăzute de actul constitutiv.
• cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi. Şi acest caz de retragere are tot caracter
convenţional. Astfel, se poate considera că asociatul care doreşte să se retragă
din societate are această posibilitate, dacă îşi manifestă voinţă în cadrul unei
adunări generale a asociaţilor, iar aceştia, cu unanimitate, sunt de acord cu
solicitarea de retragere a asociatului în cauză.
• pe cale judecătorească, în urma unei hotărâri a instanţei care constată că
asociatul are motive temeinice pentru a solicita retragerea din societate. Este de
observat că acest caz de retragere, are caracter excepţional şi subsidiar. Astfel,
numai în situaţia în care actul constitutiv nu prevede nimic în legătură cu
retragerea unui asociat, şi în situaţia în care asociatul care doreşte să se retragă
nu primeşte acordul celorlalţi asociaţi, acesta poate solicita tribunalului o
hotărâre prin care să constate că motive temeinice îl determină să renunţe la
calitatea de asociat în cadrul acelei societăţi şi să dispună retragerea asociatului
din societate. Aprecierea temeiniciei motivelor invocate de asociat pentru a
solicita retragerea, rămân exclusiv la aprecierea instanţei.
Hotărârea dată de tribunal cu privire la cererea de retragere a unui asociat este
supusă numai recursului, termenul de recurs fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Şi hotărârea cu privire la retragerea asociatului este supusă înregistrării la Oficiul
registrului comerţului.
Efectele retragerii unui asociat
La momentul retragerii din societate, asociatul va putea beneficia de anumite
drepturi proprii pentru părţile sociale pe care le deţine în societate, drepturi a căror
valoare se stabileşte fie pe cale convenţională, fie în baza unei expertize. În măsura în
care însăşi retragerea nu poate funcţiona pe bază convenţională şi, ca atare, ea trebuie să
fie impusă de instanţă, credem că la acelaşi moment se poate decide şi cu privire la
evaluarea drepturilor care se cuvin asociatului în urma retragerii sale din societate, prin
intermediul unui expert, intervenind astfel o expertiză judiciară.
Modificarea societăţilor comerciale
Atâta vreme cât o societate comercială exprimă voinţa celor care s-au asociat,
modificarea societăţii comerciale se concretizează practic în modificarea actului
constitutiv, acesta fiind cel care exprimă formal acordul de voinţă al asociaţilor.
În acest sens art. 204 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, face referire expresă
la faptul că ceea ce se modifică este actul constitutiv, de regulă, în baza hotărârii
adunării generale, adoptată de asociaţi în condiţiile legii. Voinţa adunării generale astfel
cum aceasta rezultă din hotărâre, se concretizează într-un act adiţional la actul constitutiv.

68
 În mod excepţional, modificarea poate interveni însă şi în baza unei hotărâri
judecătoreşti în următoarele situaţii:
 în cazul în care prin hotărâre judecătorească se dispune excluderea unui
asociat, situaţie în care prin aceeaşi hotărâre instanţa dispune şi cu privire la
structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi;
 în cazul în care instanţa judecătorească admite solicitarea de retragere a unui
asociat, atunci când la nivelul adunării generale nu s-a realizat unanimitatea
asociaţilor cu privire la acest aspect, caz în care, instanţa se pronunţa şi cu
privire la structura participării la capitalul social al celorlalţi asociaţi, după
retragere.
În aceste două situaţii, temeiul modificării actului constitutiv, este reprezentat de
hotărârea judecătorească, nefiind necesară nici un fel de altă formalitate, anterior
menţionării modificării în registrul comerţului.

Modificarea formei şi duratei societăţii

Prin modificarea societăţii comerciale se înţelege inclusiv modificarea formei
societăţii. O asemenea modificare nu duce la crearea unei persoane juridice noi, ci la
modificarea persoanei juridice existente, în condiţiile în care existenţa societăţii se explică
prin acordul de voinţă a unor persoane care se asociază.
Modificarea duratei societăţii prezintă relevanţă în cazul în care aceasta operează la
nivelul societăţilor de persoane şi a societăţilor cu răspundere limitată. Astfel, art. 206
din Legea nr. 31/1990 permite creditorilor particulari ai asociaţilor din asemenea
societăţi, să facă opoziţie împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a
duratei societăţii, peste termenul fixat iniţial.
Creditorii particulari au la îndemână o astfel de opoziţie numai în măsura în care
drepturile lor au fost stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii asociaţilor de
prelungire a duratei societăţii.

Modificarea capitalului social

Reducerea capitalului social

Potrivit art. 207 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, reducerea capitalului
social se poate face:
 prin micşorarea numărului de părţi sociale sau de acţiuni;
 prin reducerea valorii nominale a părţii sociale sau a acţiunii;
 prin dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor.
Capitalul social se mai poate reduce, cu condiţia ca reducerea să nu fie motivată
de pierderi prin:
 scutirea în tot sau în parte a asociaţilor de anumite vărsăminte datorate de
aceştia;
 restituirea către acţionari a unei părţi din aportul lor iniţial, proporţional cu
reducerea capitalului social. Conform art. 204 din Legea nr. 31/1990, o astfel
de procedură de reducere a capitalului social nu funcţionează în cazul în care
societatea a emis obligaţiuni, decât proporţional cu valoarea obligaţiunilor
rambursate;

69
  alte procedee prevăzute de lege (de exemplu, în cazul retragerii sau excluderii
din societate).
Reducerea capitalului social presupune două momente:
➦ adoptarea hotărârii adunării generale cu privire la reducere, în condiţiile legii.
Legea impune ca prin hotărârea adoptată de adunarea generală să se respecte
capitalul social minim necesar pentru existenţa societăţii, atunci când legea îl
prevede;
➦ procedura efectivă de reducere.
În hotărârea adunării generale, se impune a fi cuprinse în mod obligatoriu:
- motivele pentru care urmează a opera reducerea;
- procedeul ce va fi utilizat, dintre cele prevăzute de lege, şi cu respectarea
condiţiilor legii.
O dată adoptată hotărârea, ea este supusă publicării în Monitorul Oficial.
Împotriva hotărârii publicate, orice creditor al societăţii este în drept să facă
opoziţie, cu condiţia ca, creanţa sa să fie constatată printr-un titlu obţinut anterior
publicării hotărârii.
Procedura de reducere efectivă a capitalului social este posibilă numai după
scurgerea unui termen de 2 luni de la momentul publicării hotărârii în Monitorul Oficial
al României.

Majorarea capitalului social

Majorarea capitalului social presupune două etape principale:
➦ adoptarea hotărârii de majorare a capitalului social;
➦ desfăşurarea procedurii propriu-zise de majorare a capitalului social.
Conform art. 219 din Legea nr. 31/1990, republicată, procedura efectivă de
majorare a capitalului social trebuie realizată în termen de un an de la data adoptării
hotărârii adunării generale privind majorarea capitalului social, în caz contrar, hotărârea
adunării generale fiind lipsită de efect.
Legiuitorul se raportează la cazul societăţilor pe acţiuni şi face referire la două
proceduri de majorare a capitalului, respectiv:
 emisiune de noi acţiuni;
 majorarea valorilor nominale a acţiunilor existente.
Atât în cazul emisiunii de noi acţiuni, cât şi în cazul majorări valorii nominale a
acţiunilor, majorarea efectivă a capitalului social se poate realiza prin:
- încorporarea în capitalul social a rezervelor societăţii, mai puţin rezervele legale;
- încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune;
- compensarea unor creanţe pe care anumiţi debitori le au asupra societăţii, prin
acordarea către aceştia a unor acţiuni din capitalul social în situaţia în care
creanţele sunt lichide şi exigibile.
Majorarea capitalului social poate interveni fie printr-o subscripţie simultană, fie
prin subscripţie publică.
În cazul în care majorarea intervine ca urmare a subscripţiei publice, acţiunile nou
emise pot fi oferite spre subscriere publicului, numai după expirarea termenului înăuntrul
căruia acţionarii existenţi îşi pot manifesta dreptul de preferinţă.
În cazul în care majorarea funcţionează prin subscripţie publică, se impune
întocmirea prospectului de emisiune, care trebuie să cuprindă semnătura autentică a cel

70
puţin doi dintre administratori. Prospectul de emisiune în formă autentică se depune la
Oficiul Registrului Comerţului, în vederea autorizării acestuia spre publicare de către
judecătorul delegat.
Cu privire la exactitatea datelor cuprinse în prospectul de emisiune, ca de altfel cu
privire la toate înscrisurile efectuate în vederea majorării capitalului social, sunt ţinuţi
răspunzători, în mod solidar, administratorii societăţii.
Majorarea capitalului social este posibilă prin aport în natură sau în numerar, art.
215 din Legea nr. 31/1990 stabilind în mod expres neadmiterea aportului în creanţe.
În cazul în care majorarea capitalului social se face prin aport în natură, adunarea
generală care dispune cu privire la majorarea capitalului este chemată să desemneze şi
experţii în vederea evaluării aporturilor. Adunarea generală hotărăşte cu privire la
majorare numai după depunerea raportului de expertiză de către experţii desemnaţi şi în
funcţie de concluziile acestora.
Legea impune ca în cuprinsul hotărârii adunării generale cu privire la majorarea
capitalului social prin aport în natură să se regăsească:
- descrierea aporturilor;
- numele celor ce aportează în natură;
- numărul de acţiuni emise în schimbul aportului în natură.

Fuziunea, dizolvarea şi divizarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a
personalităţii juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca
urmare, de regulă, lichidarea patrimoniului societăţilor în cauză.
Dizolvarea se poate produce:
• pe baza unei hotărâri a asociaţilor;
• prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
• în virtutea legii (de drept).
Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale de dizolvare a
societăţilor comerciale şi cauze specifice fiecărei forme.

Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale

Potrivit art. 227 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt cauze comune de
dizolvare a societăţilor comerciale următoarele:
• trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
• imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia (dizolvare de drept);
• declararea nulităţii societăţii;
• hotărârea adunării generale (dizolvare voluntară);
• hotărârea tribunalului;
• falimentul societăţii;
• alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
 Dizolvarea societăţilor de capital
 Dizolvarea societăţilor pe acţiuni

Conform art. 228 din Legea nr. 31/1990, republicată, societatea pe acţiuni se
dizolvă:

71
 • în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 158, respectiv, dacă
administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul
social;
• când capitalul social se micşorează sub minimul legal.
Dizolvarea nu operează dacă în termen de 9 luni de la data constatării
pierderii sau reducerii capitalului social acesta este reîntregit sau este
redus la suma rămasă ori la minimul legal sau când societatea se
transformă într-o altă formă de societate la care este suficient capitalul
existent.
• când numărul acţionarilor scade sub minimum legal, cu
excepţia cazului când acesta se completează, potrivit dispoziţiilor
legale.
 Dizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni

Societatea în comandită pe acţiuni se dizolvă în cazul şi în condiţiile prevăzute

pentru societatea pe acţiuni, condiţii referitoare la valoarea minimă a capitalului social şi la
numărul minim de asociaţi sau acţionari.
 Dizolvarea societăţilor de persoane
Dizolvarea societăţii în nume colectiv
Conform art. 229 din Legea nr. 31/1990, republicată, societăţile în nume colectiv
se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
asociaţi, când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu
există clauză de continuare cu moştenitorii.
 Dizolvarea societăţii în comandită simplă

Societăţile în comandită simplă de dizolvă prin falimentul asociatului comanditat

sau comanditar ori prin incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia.
În acest din urmă caz, în lipsă de convenţie contrară, societatea va plăti
moştenitorilor partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ aprobat, în termen de trei luni de
la notificarea decesului asociatului, afară dacă moştenitorii săi nu preferă să rămână în
societate în calitatea avută de autorul lor.
 Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul pierderii unei jumătăţi din
capitalul social, sau după caz al micşorării sub minimul legal de 2.000.000 lei ori prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi
când datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Sunt exceptate următoarele situaţii:
• în termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau micşorării capitalului
social, acesta este întregit sau este redus la suma rămasă ori la minimul legal de
2.000.000 lei;
• în actul constitutiv există clauză de continuare a activităţii societăţii cu
moştenitorii celui decedat;
• asociatul rămas în urma deschiderii procedurii falimentului faţă de ceilalţi
asociaţi ori a incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului acestora, hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic.

Efectele dizolvării

72
 Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede în art. 233 alin.1 din Legea nr.
31/1990, republicată, că dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii
lichidării patrimoniului societăţii. Prin excepţie, dizolvarea are loc fără lichidare în cazul
fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi
dizolvarea societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, caz în care patrimoniul
societăţii se transmite asociatului unic.
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere
limitată asociaţii pot hotărî cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modificarea
actului constitutiv, odată cu dizolvarea şi modul de lichidare al societăţii, atunci când
sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură
stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.

Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale

Fuziunea şi divizarea reprezintă, de principiu, modalităţi de reorganizare a unei
societăţi comerciale. În consecinţă, atât fuziunea cât şi divizarea apar ca rezultat al voinţei
asociaţilor şi conduc la modificarea societăţilor implicate în astfel de operaţiuni.
Prin excepţie, există situaţii în care intervine o încetare a societăţii comerciale,
respectiv în cazul fuziunii prin contopire şi în cazul divizării totale.
De principiu, fiind vorba despre o modificare a societăţii, fuziunea sau divizarea se
hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea
actului constitutiv. În cazul societăţilor în lichidare, fuziunea sau divizarea este posibilă
până la momentul în care începe repartiţia între asociaţi a părţilor ce se cuvin prin
lichidare. Actul principal al procedurii de fuziune sau de divizare îl reprezintă proiectul de
fuziune sau, după caz, divizare.
Formele fuziunii
Fuziunea se poate realiza prin absorbţie sau prin contopire.
a) Fuziunea prin absorbţie
Fuziunea prin absorbţie presupune absorbirea de către o societate a unei alte
societăţi, astfel încât îşi încetează existenţa numai societatea absorbită. În cazul
fuziunii prin absorbţie, se consideră că fuziunea a intervenit la data înscrierii în
registrul comerţului a menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii
absorbante. Societatea absorbantă dobândeşte toate drepturile societăţii absorbite şi este
ţinută de obligaţiile societăţii pe care o absoarbe.
b) Fuziunea prin contopire
Pe scurt, această operaţiune juridică şi economică se caracterizează prin reducerea
la o singură unitate a două sau mai multe entităţi deosebite anterior. Această alianţă
care duce la crearea unei noi entităţi, presupune punerea în comun a aporturilor societăţilor
care au fuzionat, asemănându-se astfel cu contractul de societate. Cel mai bun instrument
de realizare a acestei înţelegeri perfecte este crearea unei societăţi noi. În cazul fuziunii
prin contopire, se consideră că fuziunea a intervenit la data înmatriculării în registrul
comerţului a noii societăţi rezultate.

Formele divizării
Divizarea se poate realiza prin divizare totală, caz în care societatea supusă
divizării îşi încetează existenţa sau prin divizare parţială, caz în care societatea iniţială ce
se divizează se reorganizează şi, alături de aceasta, se înfiinţează noi societăţi rezultate din

73
divizarea societăţii iniţiale, sau partea divizată se transmite către alte societăţi existente.
Divizarea presupune practic împărţirea, în tot sau în parte, a patrimoniului.
a) Divizarea totală
Divizarea totală presupune transmiterea patrimoniului integral al societăţii divizate
către alte societăţi existente sau către societăţi care se constituie.
b) Divizarea parţială
Divizarea parţială presupune transmiterea unei părţi din patrimoniu către o altă
societate existentă sau care se constituie, în schimbul unui asemenea aport, societatea
divizată primind părţi sociale ce se atribuie asociaţilor societăţii reorganizate prin
divizare. În cazul în care prin divizare se înfiinţează alte societăţi comerciale, divizarea
se consideră că a intervenit la momentul înmatriculării în registrul comerţului a ultimei
societăţi rezultate ca urmare a divizării. În cazul în care prin divizare patrimoniul
societăţii divizate, în tot sau în parte, se absoarbe de către o altă societate existentă se
consideră că divizarea a avut loc la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii
privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante.
Transmisiunea patrimoniului
Atât în cazul divizării totale, cât şi în cazul divizării parţiale, transmisiunea
patrimoniului se poate face cu titlu universal sau cu titlu particular.
Efectul principal al fuziunii, cât şi al divizării totale, îl reprezintă dizolvarea
fără lichidare a societăţii care astfel îşi încetează existenţa. O dată cu dizolvarea fără
lichidare, patrimoniul societăţii care încetează se transmite universal către societatea sau
societăţile beneficiare, în starea în care se găseşte la momentul fuziunii sau divizării.
În schimbul transmiterii universale, societatea care a preluat, va atribui asociaţilor
societăţilor care îşi încetează existenţa acţiuni sau părţi sociale. Este posibil ca
asociaţii de la societatea sau societăţile care îşi încetează activitatea prin fuziune sau
divizare totală să beneficieze, în schimbul transmisiunii universale a patrimoniului, şi de
sume de bani, care însă nu pot depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau
părţilor sociale pe care le-au primit de la societatea în favoarea căreia s-a transmis.
Totodată, asociaţii societăţii care dispar prin fuziune sau divizare totală dobândesc
calitatea de asociaţi ai societăţii beneficiare, în condiţiile determinate prin contractul de
fuziune.
Atât în cazul fuziunii prin contopire, cât şi al fuziunii prin absorbţie societatea care
se constituie, ori societatea absorbantă este ţinută de toate obligaţiile societăţii absorbite
care nu sunt achitate în timpul fuziunii. Cocontractanţii societăţii absorbite au calitatea de
terţi faţă de societatea absorbantă, fiind astfel în drept să invoce o simulaţie, ce poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă.

Procedura de fuziune şi de divizare

Fuziunea şi divizarea presupun următoarele momente principale:
- hotărârea privind întocmirea proiectului de fuziune sau de divizare;
- hotărârea adunării generale cu privire la fuziune sau divizare.

Proiectul de fuziune sau de divizare

Întocmirea proiectului de fuziune sau de divizare se hotărăşte de către adunarea
generală a acţionarilor de la nivelul fiecărei societăţi supuse fuziunii sau divizării.

74
 Proiectul de fuziune sau de divizare se semnează de reprezentanţii societăţii şi se
depune la Oficiul registrului comerţului unde este înmatriculată fiecare societate
participantă la operaţiune.
În cazul în care intervine o divizare totală sau o fuziune prin contopire, proiectul
de fuziune sau de divizare va fi însoţit de o declaraţie a societăţilor în cauză cu privire
la modul în care acestea înţeleg să-şi stingă pasivul. Proiectul de fuziune sau de divizare
astfel întocmit se vizează pentru legalitate de către judecătorul delegat de la Oficiul
Registrului Comerţului. P Proiectul de fuziune sau de divizare se publică în
Monitorul Oficial al României, pe cheltuiala părţilor. Publicitatea trebuie să intervină cu
cel puţin 30 de zile înaintea datei la care urmează să aibă loc adunarea generală a
societăţilor supuse fuziunii sau divizării, şi care vor hotărî cu privire la fuziune sau
divizare.
Obligaţia de informare ce revine administratorilor, prin punerea la dispoziţie a
datelor, trebuie executată de către administratori cu cel puţin o lună anterior datei de
desfăşurare a adunării generale extraordinare ce va hotărî cu privire la fuziune sau
divizare.
Practic, astfel acţionarii se pot informa cu privire la:
- conţinutul proiectului de fuziune sau de divizare;
- situaţia financiară a societăţii, inclusiv rapoartele de gestiune pe ultimele trei
exerciţii financiare şi situaţia financiară existentă cu trei luni înainte de data
întocmirii proiectului de fuziune sau de divizare;
- o evidenţă care să cuprindă toate contractele în curs de executare a căror valoare
depăşeşte 100.000.000 lei, în cazul în care se urmăreşte divizarea societăţii.
Totodată, administratorii trebuie să întocmească o dare de seamă la dispoziţia
acţionarilor – asociaţilor, prin care să justifice economic şi juridic necesitatea fuziunii
sau divizării şi în care să stabilească raportul de schimb al acţiunilor, respectiv părţilor
sociale, în funcţie de expertiza realizată de experţii desemnaţi de judecătorul delegat cu
privire la raportul de schimb.
În cazul fuziunii prin absorbţie, legea stabileşte o răspundere în sarcina
administratorilor şi experţilor cu privire la orice eroare comisă în cadrul operaţiunii de
fuziune.
Publicitatea proiectului de fuziune se impune şi pentru a da posibilitate creditorilor
societăţii să intervină. Astfel aceştia sunt în drept să formuleze opoziţie în condiţiile
legii, în măsura în care deţin o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune sau
de divizare.
Introducerea opoziţiei suspendă executarea fuziunii sau a divizării până la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
Prin excepţie, suspendarea se înlătură în măsura în care societatea debitoare
dovedeşte plata obligaţiilor sau oferă garanţii acceptate de creditori. De asemenea, este
posibilă înlăturarea suspendării şi în cazul în care creditorii sunt de acord să accepte un
angajament pentru plata datoriilor de la societatea debitoare.
Hotărârea adunării generale de fuziune sau divizare

75
 Fiecare dintre societăţile participante la fuziune sau divizare hotărăşte cu privire la
fuziune sau divizare într-un termen de maximum 2 luni. Termenul începe să curgă:
- de la data scurgerii termenului până la care se putea face opoziţie şi o astfel de
opoziţie nu a intervenit (respectiv 2 luni ulterioare scurgerii termenului de 30 de
zile de la momentul publicării proiectului de fuziune sau de divizare), sau, după
caz,
- de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii cu privire la opoziţia
creditorilor societăţii, în cazul în care opoziţia a suspendat executarea fuziunii
sau a divizării, dar prin hotărâre irevocabilă s-a respins opoziţia.
În cazul în care, prin fuziune sau divizare, se constituie o societate nouă, în cadrul
acestei adunări generale se aprobă şi actele constitutive ale societăţii nou înfiinţate.
Când fuziunea sau divizarea are ca efect mărirea obligaţiilor pentru asociaţii din
oricare din societăţile participante, legea impune reguli specifice legate de adoptarea
hotărârii, respectiv se impune unanimitate de voturi.
Perioada intermediară
Realizarea fuziunii necesită îndeplinirea unor formalităţi complexe într-un interval
de timp relativ lung. Se poate scurge un interval de câteva luni între data când se
evaluează patrimoniul transferat, stabilirea raportului de schimb al părţilor sociale şi data
realizării definitive a fuziunii. Or, în timpul acestei perioade intermediare, existenţa şi
pasivul societăţii care urmează a-şi înceta existenţa se modifică, în aşa fel încât
situaţia patrimonială din momentul realizării definitive a fuziunii nu mai coincide cu cea
existentă în momentul depunerii bilanţului de fuziune. Valoarea titlurilor emise de
societatea absorbantă în beneficiul societăţii absorbite poate evolua, dar nu neapărat în
acelaşi sens. Rezultă că evaluarea aporturilor şi calculul părţilor sociale sau acţiunilor
emise riscă să fie din nou făcută în raport de valoarea lor la momentul realizării operaţiei
definitive de fuziune.
Patrimoniul societăţii absorbite este transmis societăţii beneficiare în starea în
care se găseşte la data realizării definitive a operaţiunii de fuziune, cu excepţia
hotărârii contrare a adunării generale a asociaţilor. Drepturile asociaţilor, stabilite
în proiectul de fuziune rămân neschimbate, chiar dacă activul net al societăţilor în
cauză s-a modificat în timpul perioadei intermediare.

Lichidarea societăţilor comerciale

Aspecte comune lichidării pentru toate formele de societăţi comerciale

În sens larg, prin lichidare, doctrina juridică înţelege toate operaţiunile care au drept
scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încât să se poată
obţine realizarea activului, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între
asociaţi. Faţă de acest înţeles, într-un sens restrâns se consideră că lichidarea cuprinde
operaţiile efectuate între momentul declarării dizolvării şi momentul repartizării activului
patrimonial net între asociaţi.
Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv
se prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:
• până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul
lor, cu excepţia prerogativelor prevăzute la art. 228;

76
 • actul de numirea a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior
care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija
lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrise şi date spre
publicare.
Lichidatorii răspund la fel ca şi administratorii, iar împotriva deciziilor lor creditorii
pot face opoziţie.

Din modul în care legea reglementează procedura lichidării, rezultă că această fază
existenţială a societăţii comerciale este guvernată de următoarele principii:
a) Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor
Per a contrario, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor (nici sociali,
nici personali ai asociaţilor). Astfel, asociaţii nu pot obţine repartizarea nici unei sume
cuvenite lor prin lichidare, mai înainte de achitarea creditorilor sociali. Faptul că lichidarea
este o procedură organizată de lege în favoarea asociaţilor se poate argumenta şi prin aceea
că asociaţii au dreptul de a numi pe lichidatori prin actele constitutive.
b) Lichidarea este obligatorie
Lichidarea este o consecinţă logică şi necesară declarării dizolvării.
Este de amintit faptul că, în doctrina de specialitate s-au conturat şi alte puncte de
vedere. Într-o opinie, s-a considerat că lichidarea este facultativă iar nu obligatorie,
deoarece, pe de o parte, fiecare asociat are dreptul recunoscut de lege de a cere lichidarea,
şi, pe de altă parte, lichidarea poate fi înlăturată dacă asociaţii hotărăsc fuziunea cu altă
societate ori prelungirea duratei acesteia.
Într-o altă opinie, lichidarea este obligatorie fiind de neconceput ca o societate să
rămână în faza de dizolvare.
Cel mai important efect al lichidării este, totuşi, încetarea calităţii de subiect de
drept a societăţii comerciale. Acest efect produs prin lichidare, pe data radierii societăţii
din registrul comerţului face ca, ope legis, personalitatea juridică a societăţii să înceteze.
Aşa cum s-a arătat, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să întocmească
bilanţul contabil de lichidare şi să propună repartizarea activului între asociaţi.
Asociatul nemulţumit poate face opoziţie în termen de 15 zile de la notificarea bilanţului
contabil de lichidare şi a proiectului de repartizare. După expirarea acestui termen, sau
după ce sentinţa asupra opoziţiei a rămas irevocabilă, bilanţul contabil de lichidare şi
repartizare se consideră aprobat şi eliberează pe lichidatori.

Drepturile şi obligaţiile lichidatorilor

 În desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele obligaţii:
 să facă un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a

activului şi pasivului societăţii;

 să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de
administratori şi actele societăţii;
 să întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor;

 să ceară asociaţilor care răspund nelimitat sau care nu au efectuat integral

vărsămintele, dacă sunt debitori faţă de societate, sumele la care erau obligaţi;
 să ceară radierea societăţii din registrul comerţului în termen de 15 zile de la

terminarea lichidării.
 Lichidatorii au următoarele drepturi:

77
  să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
 să stea în judecată în calitate de reclamant sau de pârât în interesul lichidării

patrimoniului societăţii;
 să vândă prin licitaţie publică bunurile mobile şi imobile ale societăţii, să facă

tranzacţii;
 să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii.

Asociaţii au dreptul de a hotărî prin actul constitutiv regulile de lichidare a

societăţii.
Termenul în care trebuie terminată lichidarea este de cel mult trei ani,
tribunalul, în cazuri excepţionale având posibilitatea să prelungească termenul, cu încă doi
ani.
Lichidatorii, după terminarea lichidării patrimoniului societăţii, trebuie să
întocmească bilanţul de lichidare şi să propună repartizarea activului între asociaţi.
Asociaţii pot fi plătiţi în contul părţilor sociale pe care le deţin, numai după
achitarea creditorilor sociali.

Operaţiuni specifice procedurii de lichidare

Procedura lichidării este instituită în favoarea asociaţilor, potrivit art. 246 alin. 4 din
Legea nr. 31/1990, republicată, şi i se aplică “regulile stabilite prin actul constitutiv şi
prin lege, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea”.
Pe întreaga durată a lichidării, personalitatea juridică a societăţii comerciale în
cauză subzistă intactă. Societatea foloseşte în continuare firma înregistrată, singura
restricţie impusă de art. 246 alin. 5 constând în obligaţia ca toate actele ce emană de
la societate să arate că aceasta este în lichidare.
 Înlocuirea organelor de administrare
Ca efect al dizolvării societăţii, administratorii trebuie să fie înlocuiţi prin
lichidatori. Numirea acestora poate fi voluntară sau judiciară.
Pentru a decide, instanţa trebuie să asculte pe toţi asociaţii şi administratorii.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţă se poate declara numai recurs în termen
de 15 zile de la pronunţare.
Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care-i ţine locul, precum şi orice act
ulterior care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depusă la Oficiul registrului
comerţului pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial, prin grija
lichidatorilor.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi – persoane fizice – ai
societăţii lichidatoare trebuie să fie lichidatori autorizaţi.
Administratorii sunt obligaţi să-şi continue mandatul până la intrarea în funcţie a
lichidatorilor, fără a mai avea dreptul de a întreprinde noi operaţii în numele societăţii
comerciale.
După publicarea în Monitorul Oficial a numirii lichidatorilor, nici o acţiune nu mai
poate fi exercitată pentru societate sau în contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau
împotriva lor.
 Predarea gestiunii
Potrivit regimului general – instituit de art. 247 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
republicată, predarea gestiunii se realizează în temeiul inventarului şi bilanţului.

78
 Aceste documente trebuie să constate situaţia exactă a activului, cât şi a pasivului
societăţii. Îndată după intrarea în funcţie, lichidatorii au datoria ca, împreună cu
administratorii societăţii, să întocmească inventarul şi să încheie bilanţul, semnând aceste
acte.
Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul şi actele
societăţii. Ei trebuie să ţină un registru cu toate operaţiile lichidării, în ordinea datei lor.
 Restrângerea obiectului gestiunii
Lichidatorii sunt îndreptăţiţi să exercite acele atribuţiile care le sunt conferite de
adunarea generală a asociaţilor, printr-o hotărâre adoptată cu aceeaşi majoritate care
este necesară şi pentru numirea lor.
Activitatea lichidatorilor poate fi prelungită pe durata anului în care a avut loc
numirea lor.
Lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiile referitoare la lichidare. În
cazul în care întreprind noi operaţii comerciale care nu sunt necesare scopului
lichidării, sunt răspunzători personal şi solidar de executarea lor.
Lichidatorii pot fi acţionaţi în judecată – ca reprezentanţi ai societăţii comerciale -
în interesul acesteia, dar numai pentru actele de lichidare.
Pentru a recupera sumele datorate societăţii, lichidatorii trebuie să urmărească pe
debitorii societăţii. Lichidităţile vor servi pentru satisfacerea creditorilor sociali şi a
drepturilor cuvenite asociaţilor.
Bunurile din patrimoniul societăţii vor fi transformate în numerar, scop în care
lichidatorii au dreptul să vândă – prin licitaţie publică – imobilele şi orice avere
mobiliară; vânzarea bunurilor nu se va face în “bloc”, ci numai singular, fiecare bun în
parte.
Lichidatorii trebuie să facă tranzacţii în numele societăţii, să lichideze şi să
încaseze creanţele societăţii, chiar în caz de faliment al debitorilor, dând chitanţă.
 Lichidarea pasivului social
Sumele obţinute de lichidatori în condiţiile anterior examinate servesc, în mod
prioritar, pentru stingerea datoriilor societăţii comerciale.
În reglementarea Legii nr. 31/1990, republicată, activitatea de lichidare şi de
repartizare a patrimoniului social este de competenţa lichidatorilor, iar nu a instanţei
judecătoreşti. Implicarea directă a instanţei judecătoreşti în operaţiunea de lichidare este
greşită.
Competenţa instanţei de judecată în faza lichidării societăţilor comerciale este
strict reglementată de lege în două cazuri:
• formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, atunci când nu se poate
întruni unanimitatea voturilor asociaţilor, asupra persoanei acestora (art. 256
alin. 2);
• atunci când asociaţii formulează o opoziţie la bilanţul de lichidare întocmit de
lichidatori (art. 257 alin. 2).
 Drepturile creditorilor sociali
Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea datoriilor sociale,
creditorii societăţii comerciale sunt ei înşişi în măsură să-şi valorifice drepturile
corespunzătoare. Lichidarea se face în interesul asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditori.

79
 Atunci când nu recurg la procedura declarării societăţii în stare de faliment,
creditorii dispun de acţiuni în justiţie, pe care le pot îndrepta atât împotriva lichidatorilor,
cât şi contra asociaţilor.
Contra lichidatorilor, creditorii societăţii au dreptul de a exercita acţiunile care
decurg din creanţele ajunse la termen. Posibilitatea urmăririi este însă mărginită numai
“până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii”.
Creditorii sociali se pot îndrepta asupra asociaţilor pentru plata sumelor datorate
din valoarea aporturilor la capitalul societăţii, dacă asociaţii nu au făcut vărsămintele la
capitalul social.
Drepturile asociaţilor
Asociaţii au dreptul de a-şi recupera valoarea aporturilor subscrise la data
înfiinţării societăţii comerciale sau cu prilejul majorării ulterioare a capitalului social.
În faza dizolvării societăţii, drepturile asociaţilor pot fi satisfăcute doar după
acoperirea pasivului social.
Creditorii pot cere ca sumele realizate în cursul lichidării să fie depuse la CEC
ori la o societate bancară. Aceste sume pot fi repartizate chiar în timpul lichidării, dar
după îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii scadente sau care vor ajunge la scadenţă, în
măsura în care rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul lor.
Împotriva deciziei prin care lichidatorii repartizează astfel asociaţilor numeralul,
creditorii societăţii pot introduce opoziţie la instanţa competentă, în termen de 15 zile de
la data deciziei. Opoziţia suspendă decizia de repartizare.
 Întocmirea şi executarea situaţiei financiare finală
Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie prin întocmirea situaţiei
financiare finale. Aceasta trebuie să stabilească modul de repartizare a activului între
asociaţi. Situaţia financiară finală va fi semnată de lichidatori.
Registrele tuturor societăţilor comerciale lichidate trebuie păstrate timp de cinci
ani, termenul calculându-se de la data depunerii lor, în condiţiile arătate mai sus.
 Radierea societăţii comerciale din registrul comerţului
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din
registrul comerţului, radiere care se poate face şi din oficiu.
La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea juridică a societăţii
încetează, atât în raporturile dintre asociaţi, cât şi faţă de terţele persoane.

OBLIGAŢIILE COMERCIALE
În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de acte juridice sau
săvârşeşte fapte juridice de comerţ prin intermediul cărora se nasc se modifică ori se
sting drepturi şi obligaţii.
Actele juridice în dreptul comercial, ca şi în dreptul civil pot fi unilaterale şi
bilaterale sau multilaterale.
Astfel, sunt acte unilaterale de comerţ: emisiunea unei cambii, încuviinţarea
reprezentării comerciale, oferta de a contracta, constituirea unei societăţi cu răspundere
limitată cu unic asociat etc. Cele mai frecvente acte juridice comerciale sunt contractele
unilaterale sau bilaterale (sinalagmatice), cu titlu oneros (comutative sau aleatorii). De
regulă, contractele comerciale sunt contracte cu titlu oneros, deoarece fiecare parte
contractantă urmăreşte un folos (avantaj) patrimonial. În mod excepţional există în dreptul
comercial şi acte cu titlu gratuit (liberalităţi sau acte dezinteresate).

80
 Dintre toate izvoarele obligaţiilor, contractul este principalul izvor. Deşi atât
actele juridice civile, cât şi cele comerciale, inclusiv obligaţiile prezintă multe trăsături
comune totuşi, există suficiente deosebiri care justifică dualitatea dreptului privat.
Obligaţiile comerciale sunt reglementate atât prin dispoziţii cu caracter general,
prevăzute în Codul civil, cât şi prin norme juridice cu caracter special, existente în Codul
comercial, Cartea I, Titlul V “Despre obligaţiile comerciale în general”.
Dispoziţiile cu caracter special prevăzute în Codul comercial evidenţiază
particularităţile sau trăsăturile obligaţiilor comerciale şi care privesc naşterea, executarea
sau stingerea acestora.

Încheierea şi executarea contractului

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă şi, mai mult, părţile
contractante pot stabili conţinutul contractului pe baza acordului de voinţă.
În dreptul comercial, libertatea de voinţă a părţilor se manifestă în mod deplin
atât în stabilirea conţinutului contractului, cât şi în privinţa formei de exteriorizare a
consimţământului, ca element al voinţei de a contracta.
Libertatea de voinţă a părţilor capătă dimensiuni specifice în dreptul comercial şi
sub aspectul exteriorizării, manifestării consimţământului părţilor contractante. Astfel,
contractul se încheie în mod valabil în formă scrisă, înscris unic, ofertă scrisă urmată de
acceptare sau ofertă scrisă urmată de executare ori prin alte mijloace specifice dreptului
comercial cum ar fi: corespondenţă (scrisoare), telex, fax, telefon, factură.
Principiul celerităţii operaţiunilor comerciale impune recunoaşterea în dreptul
comercial a formelor simplificate de contractare din care rezultă, evident, voinţa părţilor
de a contracta.

Încheierea contractelor
Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se formează prin
întâlnirea ofertei cu acceptarea ei.
În civilizaţia contemporană există însă un număr considerabil de contracte care sunt
încheiate fără negociere prealabilă. De exemplu, cumpărarea unui magazin la un preţ fixat
anticipat sau cumpărarea unui bilet de călătorie pe calea ferată la un tarif deja stabilit.
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex şi de nenumărate ori
acesta este precedat de negocieri.
Negocierea este, de fapt, invitaţia lansată de una din părţi de a trata conţinutul unui
eventual contract. Această invitaţie se deosebeşte de oferta fermă prin aceea că negocierea
poate fi urmată sau concretizată într-un “acord de principiu”, “scrisoare de intenţie” sau
“protocol de acord”, practicate mai ales în comerţul internaţional.
Există obligaţia părţilor de a se manifesta cu bună-credinţă în cadrul negocierii şi de
a respecta “angajamentele de principiu”. În cadrul acestor relaţii trebuie să se acorde un
termen rezonabil, în interiorul căruia destinatarul ofertei să se pronunţe cu privire la
conţinutul ofertei - în sensul acceptării sau nu a acesteia. Cu toate acestea, în măsura în
care una din părţi dovedeşte rea-credinţă în respectarea negocierii prealabile, ea va
răspunde pe temei delictual şi va repara prejudiciul cauzat partenerului, paguba
reprezentând echivalentul cheltuielilor făcute cu organizarea negocierii şi cu eventualele
studii prealabile efectuate.

81
 Oferta de a contracta
Încheierea contractului începe cu propunerea de a contracta, numită ofertă sau
policitaţiune. Ea reprezintă mai mult decât promisiunea de a contracta (care este un
antecontract).
Ceea ce distinge oferta de a contracta de antecontract este faptul că oferta trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
 să fie fermă, ceea ce înseamnă că ofertantul nu are posibilitatea de a o modifica
sau retracta.
 să fie precisă şi completă, deci să cuprindă toate elementele esenţiale
contractului.
 să fie neechivocă, să exprime intenţia ofertantului de a contracta. De exemplu, o
marfă expusă în vitrină fără preţ poate conduce la concluzia că este un model şi
nicidecum un obiect de vânzare.
 să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a
angaja din punct de vedere juridic. De altfel, această condiţie se realizează, în
măsura în care sunt îndeplinite celelalte prevederi.
Oferta poate fi expresă sau tacită, exprimată în scris sau verbal, şi poate fi adresată
publicului sau unei persoane determinate. În legătură cu oferta tacită, este dificil de
conceput că o ofertă poate fi şi tacită. Cu toate acestea, atunci când, din anumite atitudini,
în împrejurări bine determinate se poate trage concluzia existenţei unei manifestări de
voinţă chiar şi prin tăcere, se poate admite acest lucru. De exemplu, staţionarea unui
taximetru într-o staţie amenajată în acest sens reprezintă o ofertă, chiar dacă şoferul nu-
şi exprimă verbal consimţământul de a efectua transportul.
Oferta adresată publicului rezultă, de exemplu, din anunţurile de vânzare lansate
prin diferite publicaţii cotidiene. În acest caz ofertantul va fi obligat faţă de primul
acceptant.Dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută în limita termenului respectiv.
Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul ofertei, este tot
un act unilateral de voinţă, la fel ca şi oferta. Acceptarea reprezintă cea de-a doua latură
a consimţământului.
Ca şi oferta, acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
 să fie clară (să exprime voinţa de a încheia contractul);
 să fie pură şi simplă;
 să fie liberă (neviciată);
 să fie expresă (scrisă sau verbală) sau tacită.
Acceptarea trebuie să fie clară, deci să concorde cu oferta. Dacă acceptarea
limitează sau condiţionează ori excede condiţiile ofertei, se consideră că aceasta a fost
refuzată şi acceptarea poate fi considerată o contraofertă.
Dacă oferta este adresată unei persoane determinate, numai aceea poate accepta
oferta; dacă este adresată publicului, evident că se va încheia contractul cu prima persoană
care a acceptat oferta. În sfârşit, acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta
să fi fost revocată sau să fi devenit caducă.

82
 Din punctul de vedere al formei, acceptarea poate fi expresă sau tacită (implicită).
Cea mai interesantă problemă, din punct de vedere juridic, este valoarea tăcerii persoanei
căreia i s-a adresat oferta.
Principiul recunoscut, atât în legislaţia noastră, cât şi de alte legislaţii de tradiţie
romanistă, este că acceptarea nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea,
legiuitorul şi practica judecătorească admit unele excepţii ca de exemplu:
 tacita reconducţiune (relocaţiune) prevăzută în art. 1437 C. civ.;
 părţile pot stabili anticipat ca simpla tăcere după primirea ofertei să aibă valoare
de acceptare;
 în dreptul comercial, dacă între părţi au existat relaţii anterioare de afaceri se
prezumă că, în cazul lansării unei oferte adresată aceluiaşi partener de afaceri,
simpla tăcere a acestuia valorează acceptare.

Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.
Întemeindu-se pe conţinutul câtorva dispoziţii legale, care, direct sau indirect, marchează
momentul întâlnirii acceptării cu oferta, în doctrina juridică au fost propuse mai multe
sisteme, au fost expuse mai multe teorii.
În cazul în care oferta e despărţită în timp de acxceptare, teoria informaţiunii,
întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. com., prevede că contractul se consideră încheiat
“dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau
în termenul necesar schimbului propunerii şi al acceptării după natura contractului”.
Considerăm că această din urmă teorie este cea mai aproape de stabilirea
momentului încheierii contractului. Apare firesc să considerăm ca moment al acordului de
voinţă momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă despre conţinutul acceptării. În caz
contrar dacă acceptarea ofertei ar cuprinde unele obiecţii – ea ar reprezenta, de fapt, o
contraofertă şi nu putem prezuma că ofertantul iniţial acceptă contraoferta respectivă.
Singura incertitudine rămâne cu privire la data când, efectiv, ofertantul a luat cunoştinţă
despre acceptare.
În legătură cu oferta în care s-a prevăzut un termen de acceptare se impun
următoarele precizări: contractul se consideră încheiat numai dacă acceptarea a ajuns
la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.
Potrivit art. 35 alin. 2 C. com., ofertantul poate primi ca bună şi o acceptare ajunsă
peste termen, cu condiţia să încunoştiinţeze de îndată pe acceptant despre aceasta.
Reglementări speciale privind momentul încheierii contractului sunt prevăzute
în O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă.
Contractele la distanţă, potrivit acestui act normativ, sunt contractele de furnizare
de produse sau servicii încheiate între un comerciant şi un consumator, în cadrul unui
sistem de vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte
şi la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă
(care nu necesită prezenţa fizică simultană a celor două părţi).
În situaţia contractelor la distanţă prevăzute de O.G. nr. 130/2000, momentul
încheierii îl constituie momentul primirii comenzii de către comerciant, dacă părţile nu au
convenit altfel (art. 5). Aşadar, potrivit O.G. nr. 130/2000, momentul încheierii

83
contractului este stabilit conform teoriei recepţiunii şi nu al informaţiunii prevăzut de
Codul comercial în art. 35.

Determinarea preţului şi locul plăţii

Preţul în obligaţiile comerciale

Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de vânzare-cumpărare preţul
trebuie să fie determinat de părţi (art. 1303 C. civ.), adică trebuie să fie cert. Se poate
accepta şi preţul determinabil de exemplu, supus arbitrului, adică unui terţ (art. 1304 C.
civ.). Dacă acesta nu voieşte sau nu poate să determine preţul, contractul de vânzare nu
poate lua fiinţă.
Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul comercial, modificându-le
chiar, permite ca preţul să fie stabilit şi ulterior, prevăzându-se în contract o indicaţie
abstractă şi impersonală - "preţul just" sau "preţul curent", în funcţie de locul plăţii sau de
cotele oficiale ale bursei (art. 40 C.com.).

Locul executării obligaţiilor comerciale

Potrivit art. 59 C. com. obligaţiile comerciale trebuie executate:
• la locul arătat expres în contract;
• la locul rezultat din intenţia părţilor;
• la locul unde potrivit materiei contractului, apare firească executarea.
În cazul în care în contract nu s-a precizat în mod expres locul executării obligaţiilor
şi acest lucru nu rezultă din natura operaţiunii,executarea obligaţiilor se va face la sediul
comerciantului, domiciliul sau reşedinţa sa, existent la data încheierii contractului
(art. 59 alin. 2 C. com.).
Dacă obligaţia constă într-o sumă de bani, plata acesteia se va face potrivit
dispoziţiilor cuprinse în art. 59 alin. 2 C. com. deci în cele din urmă la sediul, domiciliul
sau reşedinţa debitorului. Dacă plata se face prin decontare bancară, debitorul este
liberat de obligaţie în momentul în care sumele de bani au intrat în contul creditorului.
Forma contractului comercial şi răspunderea contractuală
Potrivit Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale, contractele încheiate pentru realizarea actelor de comerţ de către agenţii
economici trebuie să cuprindă în mod obligatoriu clauzele contractuale prevăzute în art. 2
alin. 2, inclusiv penalităţi de întârziere în cazul neexecutării în termen a obligaţiilor de
către debitor (art. 1 alin. 1).
Este evident că, dispoziţiile acestui act normativ impun agenţilor economici
încheierea contractului în formă scrisă, forma cerută „ad probationem”.
În privinţa răspunderii contractuale, legiuitorul impune obligaţia pentru agenţii
economici de a stipula în contract o clauză penală cu referire expresă la penalităţi pentru
neexecutarea la termen a obligaţiilor băneşti, penalităţi care se pot cumula cu daune-
interese pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat creditorului, fie prin întârzierea
în executare, fie pentru executare necorespunzătoare sau pentru neexecutarea totală sau
parţială a obligaţiilor.

84
 În art. 5, printr-o normă dispozitivă, legiuitorul limitează totalul penalităţilor pentru
întârziere în decontare în sensul că acesta nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia
sunt calculate, cu excepţia cazului când în contract s-a prevăzut contrariul.
Răspunderea contractuală intervine în cazul neexecutării obligaţiilor de către
debitor, a executării lor necorespunzătoare ori cu întârziere urmând ca acesta să plătească
creditorului despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului produs în patrimoniul
creditorului.
Evaluarea despăgubirilor datorate de către debitor creditorului se poate face fie pe
cale convenţională stipulându-se în contract o clauză penală, fie de către instanţa de
judecată pe baza expertizei efectuate, fie de către legiuitor sub forma dobânzii legale.

Clauza penală
Atât în raporturile contractuale de drept civil, cât şi în cele de drept comercial,
părţile au posibilitatea ca - în cuprinsul contractului - sau printr-o convenţie separată,
ulterioară momentului încheierii contractului, dar înainte de producerea prejudiciului - să
determine cuantumul daunelor-interese datorate de debitor ca urmare a neîndeplinirii
obligaţiilor contractuale. Această convenţie, numită clauză penală, este expresia
principiului libertăţii contractuale şi prezintă o deosebită utilitate practică.
Avantajele stipulării clauzei penale constau în:
• evitarea unui eventual proces între părţi, a unui litigiu care ar avea ca obiect
stabilirea despăgubirilor datorate pentru prejudicul cauzat creditorului prin
neexecutarea obligaţiilor contractuale şi, în consecinţă, obligarea debitorului la
plata sumelor de bani, reprezentând daunele-interese.
• scutirea părţilor de orice probă cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului
şi, implicit, a cuantumului daunelor-interese datorate de debitor.
• în ipoteza în care idemnizaţia stabilită este mai mică decât valoarea reală a
prejudiciului, responsabilitatea debitorului este micşorată prin jocul clauzei
penale.
Dacă prin clauza penală se determină un cuantum mai ridicat de penalitate în raport
de întinderea prejudiciului, debitorul va fi interesat să-şi execute obligaţiile asumate.
Din punct de vedere teoretic, utilitatea clauzei penale rezultă din funcţiile pe care le
îndeplineşte în cadrul raporturilor contractuale.

 Funcţiile clauzei penale, cu privire specială asupra funcţiei de evaluare şi de

reparare a prejudiciului
Funcţiile clauzei penale se pot determina din cuprinsul art. 1066 C. civ.:
• În primul rând, prin clauza penală, o persoană, debitorul, dă “asigurare”
creditorului un lucru pentru executarea unei obligaţii. Din această exprimare a
legiuitorului rezultă cu claritate funcţia de garanţie a clauzei penale în cadrul
raporturilor contractuale.
• În al doilea rând, funcţia de mobilizare a debitorului în executarea
obligaţiilor contractuale mai ales când plata penalităţii ar părea pentru el mai
oneroasă decât plata de daune-interese pentru neexecutare, executare
necorespunzătoare sau tardivă. Funcţia mobilizatoare, stimulatoare la executare,
a clauzei penale se poate concretiza în stabilirea unor penalităţi progresive în
cazul întârzierii în executare.

85
 • În al treilea rând, clauza penală îndeplineşte o funcţie sancţionatoare. Fiind un
mijloc de stabilire anticipată a răspunderii penale, clauza penală are o valoare
mai mare decât cuantumul daunelor-interese şi, mai cu seamă, în cazul când
prejudiciul lipseşte complet.
• În al patrulea rând, clauza penală îndeplineşte o funcţie compensatorie de
evaluare şi de reparare a prejudiciului, este cu atât mai eficientă cu cât
penalitatea convenţională corespunde întinderii prejudiciului. Astfel, prejudiciul
care urmează să fie reparat – eventus damni – trebuie să cuprindă atât pierderea
efectivă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat pe care l-ar fi putut realiza
creditorul în situaţia când debitorul şi-ar fi executat obligaţiile (lucrum cessans).
Principiul reparării integrale a prejudiciului implică repararea tuturor pagubelor
care sunt o consecinţă directă şi necesară a faptei păgubitoare, adică a neexecutării
contractului.
În cazul răspunderii contractuale, de regulă, debitorul răspunde numai pentru
prejudiciul direct cauzat creditorului prin faptul neexecutării.
Există şi excepţii de la această regulă, de exemplu art. 68 alin. 4 C. com. Potrivit
acestei dispoziţii, dacă vânzătorul nu-şi execută obligaţiile şi cumpărătorul este nevoit să
procure lucrul din altă parte, “Cumpărătorul are dreptul a pretinde diferenţa în mai mult
dintre preţul plătit a doua oară şi acela convenit cu primul vânzător, precum şi a cere
daune-interese, dacă ele se cuvin”. Diferenţa de preţ la care este îndreptăţit cumpărătorul
reprezintă prejudiciul indirect suferit de cumpărător, ca urmare a neexecutării obligaţiilor
de către vânzător.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre prejudiciul direct şi caracterul previzibil al
prejudiciului, legiuitorul prevede în art. 1085 C. civ.: “Debitorul nu răspunde decât de
daunele-interese care nu au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea
contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său”.
Previzibilitatea depinde în întregime de voinţa părţilor. Regula previzibilităţii
prejudiciului comportă o excepţie, şi anume, dacă neexecutarea obligaţiei provine din
dolul debitorului. În această situaţie, debitorul va răspunde şi pentru prejudiciul
imprevizibil.
Una dintre problemele de mare actualitate şi de importanţă juridică în privinţa
întinderii prejudiciului în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale sau executării lor cu
întârziere este aceea a actualizării creanţei în funcţie de rata sau indicele de inflaţie.
Practica instanţelor judecătoreşti, şi mai cu seamă a Curţii Supreme de Justiţie, este
constantă în a admite în materie comercială actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei
atât în cazul când în contract a fost prevăzută o asemenea clauză, cât şi în cazul în care în
contract nu s-a prevăzut acest lucru, considerându-se că prin neexecutarea obligaţiilor
contractuale s-a produs un prejudiciu care trebuie acoperit în integralitatea lui – atât
paguba efectiv produsă, cât şi câştigul (beneficiul nerealizat).
În raporturile comerciale se admite că debitorul va răspunde în cazul neexecutării
obligaţiei atât pentru prejudiciul material suferit de creditor, cât şi pentru prejudiciul
moral, cum ar fi, de pildă: compromiterea numelui comercial, afectarea reputaţiei şi
prestigiului comerciantului pe piaţă etc.

Trăsăturile obligaţiilor comerciale

Solidaritatea obligaţiilor

86
 Solidaritatea codebitorilor (art. 42 C. com.)
Solidaritatea poate fi definită ca acea modalitate a obligaţiilor care împiedică
diviziunea lor, chiar dacă, prin natura lor sunt divizibile. Solidaritatea debitorilor
reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie pentru creditori care pot urmări pe debitorul solvabil
realizându-şi astfel creanţa.
Solidaritatea poate fi activă (o pluralitate de creditori) sau pasivă (o pluralitate de
debitori). În dreptul civil, legiuitorul prevede atât solidaritatea activă, cât şi cea pasivă. În
schimb, în dreptul comercial există dispoziţii numai cu privire la solidaritatea pasivă.
Caracterele solidarităţii se pot sintetiza în următoarele:
• fiecare codebitor solidar este ţinut de plata întregii datorii, faţă de acelaşi
creditor, creditorul putând urmări la alegerea sa pe oricare dintre codebitorii
solidari pentru întreaga creanţă;
• în raporturile dintre codebitorii solidari obligaţia este divizibilă, fiecare
răspunzând în limita părţii sale de datorie;
• debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult decât datora dobândeşte un
drept de regres împotriva celorlalţi codebitori solidari.
Solidaritatea poate fi legală atunci când operează de drept, în virtutea legii (de
exemplu, în materie de delicte sau quasi-delicte art. 1003 C. civ., în cazul obligaţiilor
asociaţilor societăţilor în nume colectiv sau a comanditaţilor în societăţile în comandită
simplă etc.).
Solidaritatea poate fi şi convenţională stabilită de comun acord de părţile
contractante.
În dreptul civil, conform art. 1041 "obligaţiunea solidară nu se prezumă trebuie să
fie stipulată expres, această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are
loc de drept, în virtutea legii".
În dreptul comercial, legiuitorul dispune în art. 42 din Codul comercial următoarele:
"În obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidariceşte, afară de stipulaţiune
contrarie".
Aşadar, dacă în dreptul civil, solidaritatea pasivă trebuie să fie prevăzută în mod
expres în contract sau de către legiuitor, în dreptul comercial, solidaritatea pasivă se
prezumă.
Justificarea acestei prezumţii legale, constă în necesitatea asigurării creditului
existent în relaţiile comerciale. În aceeaşi ordine de idei, Codul comercial prin dispoziţiile
sale a instituit solidaritatea fidejusorilor, a garanţilor personali ai debitorului.
Solidaritatea fidejusorilor
În dreptul civil (art. 1652 şi urm. C.civ.) fidejusorul este ţinut pentru obligaţiile
debitorului numai în subsidiar dacă debitorul principal nu face plata şi nu solidar cu
acesta, recunoscându-i-se beneficiul de discuţiune şi de diviziune (în cazul când sunt mai
mulţi fidejusori).
În dreptul comercial, de regulă, garanţii personali ai debitorului răspund
solidar, suprimându-li-se dreptul de discuţiune şi de diviziune. Un exemplu în acest sens
este avalul (garanţie specifică cambiei).
Prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturată numai printr-o
stipulaţie expresă a părţilor.
Deşi, în principiu, este admisă răsturnarea prezumţiei de solidaritate totuşi există
situaţii când legiuitorul nu permite acest lucru. Astfel, nu se poate deroga de la

87
solidaritatea instituită de legiuitor în privinţa asociaţilor în societăţile în nume colectiv,
a comanditaţilor în societăţile în comandită simplă, a administratorilor societăţilor
comerciale, a lichidatorilor care nesocotesc dispoziţiile referitoare la lichidare, a
mandatarilor comerciali etc.
Solidaritatea debitorilor în aceste cazuri reprezintă unul dintre argumentele legale
potrivit cărora în dreptul comercial legiuitorul îl ocroteşte în primul rând pe creditor
acordând prioritate “creditului”.

Fructificarea de drept a banilor (dies interpellat pro hominem)

În dreptul civil, potrivit art. 1073 C.civ., oricine se obligă la efectuarea unei prestaţii
este îndatorat să o îndeplinească sub sancţiunea plăţii daunelor-interese. Dacă prestaţia
constă într-o sumă de bani, daunele sunt prezumate şi ca atare nu mai trebuie dovedite de
creditor ele exprimându-se sub forma dobânzii aferente sumelor neachitate.
Dobânda poate să curgă de la o anumită dată prevăzută de legiuitor, de exemplu, în
cazul neîndeplinirii obligaţiilor de vărsare a aporturilor datorate de asociaţi către
societate etc. În aceste situaţii dobânda curge de drept.
În toate celelalte cazuri, daunele interese sub forma dobânzilor sunt datorate numai
din momentul în care debitorul a fost pus în întârziere printr-una din modalităţile
prevăzute de lege (cerere de chemare în judecată, somaţie, notificare). Dobânda nu curge
prin simplul fapt al ajungerii la termen (dies non interpellat pro hominem) (art. 1088 alin.
2 C. civ.).
În dreptul comercial, potrivit art. 43 C.com. "datoriile comerciale lichide şi
plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile", ceea ce înseamnă
că, debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen.
Dispoziţia prevăzută de art. 43 C. com. se aplică numai dacă este vorba de o
obligaţie comercială şi care constă într-o sumă de bani.

Condiţiile de aplicare a dobânzii comerciale

Dobânda comercială curge de drept şi se aplică dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
 obligaţia este comercială, adică izvorăşte dintr-un fapt obiectiv de comerţ (art. 3
C. com.), dintr-un fapt subiectiv de comerţ (art. 4 C. com.) sau dintr-un fapt
unilateral sau mixt de comerţ (art. 56 C. com.).
Obligaţiile comerciale izvorăsc, de regulă, din contracte. Există însă cazuri când
obligaţia comercială izvorăşte din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fapte săvârşite în
cadrul activităţii de comerţ.
 obligaţia constă într-o sumă de bani la care se va calcula dobânda;
 obligaţia este lichidă, adică valoarea ei este determinată;
 obligaţia este exigibilă, adică a ajuns la scadenţă.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, dobânda comercială curge de drept de la
scadenţă, deoarece se presupune că debitorul, deţinând fără drept sumele datorate
creditorului, se foloseşte de ele şi trebuie să-l despăgubească pe creditor. Despăgubirea
datorată de către debitor reprezintă dobânda.
Dacă obligaţia comercială constând într-o sumă de bani izvorăşte din delicte
sau cvasidelicte, ea este certă, lichidă şi exigibilă de la data rămânerii definitive a

88
hotărârii judecătoreşti prin care s-a fixat cuantumul despăgubirilor datorate de
făptuitor (debitor) pentru prejudiciul cauzat victimei (creditor).
În prezent, regimul juridic al dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti este stabilit
prin O.G. nr. 9/2000, modificată, privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.

Definirea termenului de “dobândă”

Potrivit art. 6 din O.G. nr. 9/2000, “Prin dobândă se înţelege nu numai sumele
socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care
debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului”.

Domeniul de aplicare a dobânzii legale

Analizând conţinutul O.G. nr. 9/2000, rezultă că dobânda legală se aplică:
• numai obligaţiilor legale sau contractuale, obligaţii care constau în sume de bani.
• numai în cazul răspunderii debitorului pentru întârzierea executării obligaţiei
băneşti, şi nicidecum pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare.
Întrucât dobânda este stabilită (prevăzută) de legiuitor numai pentru întârzierea în
executare, evident - din punct de vedere teoretic, dar şi practic - se pune problema
cumulului dobânzilor cu despăgubirile sau/şi a cumulului dobânzilor cu penalităţile.

Stabilirea dobânzii legale în materie comercială şi în materie civilă

Deşi, de regulă, dispoziţiile aplicabile materiei comerciale se completează cu cele
aplicabile raporturilor de drept civil, totuşi în O.G. nr. 9/2000, modificată, legiuitorul
stabileşte un raport în sens invers, adică de la comercial către civil.
Astfel, pentru determinarea dobânzii legale aplicabile raporturilor juridice de
drept civil trebuie să se determine în prealabil dobânda aplicabilă raporturilor
juridice de drept comercial.
Potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea nr. 356/2002
“Dobânda legală se stabileşte în materie comercială, la nivelul dobânzii de referinţă
stabilit de Banca Naţională a României”.
“În toate celelalte cazuri dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de
referinţă stabilit de Banca Naţională a României, diminuat cu 20%”.
Prin urmare, este limpede că, ori de câte ori suntem în situaţia aplicării unei dobânzi
legale în raporturile de drept civil şi în celelalte raporturi juridice, aceasta se va calcula
în funcţie de dobânda comercială diminuată cu 20%.

Dobânda contractuală
Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, “Părţile sunt libere să
stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.
În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii, se va aplica
dobânda legală în măsura în care, potrivit legii sau clauzelor contractuale, obligaţia este
purtătoare de dobânzi.
Principiul libertăţii de voinţă în stabilirea dobânzii în cadrul unui contract se
aplică în mod diferenţiat, în funcţie de natura raporturilor juridice:
 în raporturile de drept comercial părţile pot stabili dobânda pentru întârzierea

în executarea obligaţiilor băneşti potrivit libertăţii de voinţă fără să existe vreo

limitare;

89
  în schimb, în raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai
mult de 50% pe an (art. 5).
Este important de reţinut că în cazul dobânzii contractuale aplicabila atât în
materie comercială, cât şi civilă aceasta trebuie să se fi prevăzut printr-un act scris.

Anatocismul
Anatocismul - sau “dobânda la dobândă” este acea înţelegere prin care părţile
contractante convin ca dobânda să se capitalizeze, adică să se adauge la suma
datorată şi să se calculeze din nou dobânda.
Anatocismul a fost interzis în principiu, dar există excepţii.
Teoria de specialitate în materie a opinat că anatocismul este permis în materie comercială.
În prezent, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 art. 8 alin. 1, „Dobânda se va
calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate”.
De la această regulă există şi o excepţie, care va opera numai în condiţiile arătate de
legiuitor. Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. 2, dobânzile se pot capitaliza şi pot
produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa
lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an.
Aşadar, anatocismul este permis numai dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
 să existe un contract de împrumut;
 să existe o convenţie specială privind anatocismul;
 convenţia privind “dobânda la dobândă” trebuie să intervină după data
scadenţei;
 “dobânda la dobândă” se calculează numai pentru dobânzi datorate pe cel
puţin un an.

Cumulul dobânzilor cu despăgubirile

Potrivit art. 1088 C. civ., cumulul dobânzilor cu despăgubirile, în principiu, nu este
admis. De la această regulă există unele excepţii, prevăzute fie în Codul civil, fie în Codul
comercial şi de legislaţia specială.
În concluzie, având în vedere dispoziţiile din Codul civil (în principal art.
1088), reglementările din Codul comercial (în special art. 43, în care legiuitorul prevede
fructificarea de drept a banilor sub forma dobânzii în cazul întârzierii în executare) precum
şi cele din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, considerăm că în raporturile juridice de
drept comercial dobânda poate fi cumulată cu despăgubirile atât în cazul întârzierii
în executare, cât şi în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale care constau în
sume de bani.
În scopul aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului care cuprinde atât
dauna efectiv produsă (damnum emergens), cât şi beneficiul (câştigul) nerealizat (lucrum
cessans) dobânzile contractuale sau legale pot fi cumulate cu despăgubirile.
Pentru acoperirea integrală a prejudiciului pot fi pretinse cu titlu de despăgubiri
(daune) compensatorii chiar şi dobânzile datorate de creditor pentru creditele bancare
pe care a fost nevoit să le facă din cauza neexecutării obligaţiilor de către propriul debitor.
În ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor care să includă şi dobânda la
creditele bancare, evident trebuie să existe legătură de cauzalitate între faptul neexecutării
obligaţiilor de către debitor sau executarea lor cu întârziere şi necesitatea contractării de

90
către creditor a unor credite bancare pentru desfăşurarea activităţii. În lipsa acestei dovezi,
debitorul nu poate fi obligat şi la plata dobânzilor bancare la împrumuturile contractate de
creditor.

Cumulul dobânzilor cu penalităţile

Potrivit reglementărilor actuale în materia dobânzilor, (O.G. nr. 9/2000, modificată
prin Legea nr. 356 din 6 iunie 2002), problema cumulului dobânzilor cu penalităţile se
simplifică.
Dacă fapta debitorului constă în întârziere în executarea obligaţiilor contractuale sau
legale băneşti, debitorul datorează dobânzi sau penalităţi care, nicicum, nu se pot
cumula.
Pentru înţelegerea în totalitate a legăturii clauzei penale cu dobânzile şi
despăgubirile trebuie să distingem următoarele situaţii:
a) dacă în contractul civil sau comercial s-a prevăzut o clauză penală prin care s-a
evaluat anticipat prejudiciul cauzat de debitor prin întârzierea în executare sau
prin neexecutare ori executare necorespunzătoare a obligaţiilor, penalităţile
nu se pot cumula cu dobânzile, ştiut fiind faptul că dobânzile reprezintă, de
fapt, daune pentru întârzierea în executare.
În această situaţie penalităţile se pot cumula doar cu despăgubirile stabilite pe
baza unei expertize, în măsura în care din penalităţi nu se acoperă integral prejudiciul.
b) dacă în contract s-au prevăzut numai dobânzi pentru întârziere în executarea
obligaţiilor băneşti trebuie să deosebim contractul civil de cel comercial:
• În situaţia unui contract civil, dobânda pentru întârziere în executarea
obligaţiilor băneşti prevăzută în contract nu poate depăşi dobânda legală cu mai
mult de 50% pe an.
• În situaţia unui contract comercial, dobânda pentru întârziere în executare nu
este limitată dacă este stabilită pe cale contractuală. De asemenea, se pot plăti şi
despăgubiri în completare până la acoperirea integrală a prejudiciului.
În opinia noastră, dobânda prevăzută în contract pentru întârzierea în executarea
obligaţiilor băneşti înlocuieşte penalităţile pentru executarea cu întârziere având aceleaşi
funcţii: de evaluare anticipată a prejudiciului, de sancţionare a debitorului aflat în
întârziere şi, evident, de compensare (acoperire) a prejudiciului cauzat creditorului.
Concluzia care se desprinde este că, în această situaţie dobânzile nu se pot cumula
cu penalităţile. În schimb, dobânzile pot fi cumulate cu despăgubiri în măsura în care din
dobânzi nu se acoperă integral prejudiciul, exact ca şi în cazul penalităţilor.

Neexecutarea contractelor bilaterale. Inexistenţa termenului de graţie

Potrivit art. 44 C. com., “În obligaţiunile comerciale judecătorul nu poate acorda
termenul de graţie permis de art. 1021 din Codul civil”.
În conformitate cu art. 1020 C. civ. în orice contract sinalagmatic, condiţia
rezolutorie este subînţeleasă. Dacă una din părţi şi-a executat obligaţiile, iar cealaltă nu le-
a executat şi nici nu este pe cale de a le îndeplini, partea care şi-a onorat obligaţiile are
două posibilităţi:
 fie să ceară executarea contractului (atunci când mai este posibil);
 fie să ceară rezoluţiunea contractului şi daune-interese compensatorii.

91
 În dreptul comercial o asemenea regulă este incompatibilă cu punctualitatea
executării obligaţiilor, a creditului personal care domină viaţa comercială şi care constituie
“onoarea” comerciantului. Operaţiunile comerciale nu sunt izolate ceea ce înseamnă că
acordarea unui termen de graţie ar afecta în lanţ circuitul comercial întrucât marfa circulă
de la o persoană la alta prin mijlocirea în operaţiuni de schimb.
Cu toate acestea, partea care şi-a executat obligaţiile poate ea însăşi să acorde un
“termen de graţie” celeilalte părţi. Acest termen este unic şi dacă nici de data aceasta
obligaţiile nu sunt îndeplinite, rezoluţiunea operează de plin drept şi orice executare peste
termen devine inadmisbilă.
Opţiunea părţii care şi-a îndeplinit obligaţiile se configurează astfel:
• dacă a cerut rezoluţiunea contractului, nu mai poate să revină asupra hotărârii
iniţiale, pretinzând debitorului să facă plata.
• în schimb, poate să ceară rezoluţiunea contractului, după ce în prealabil a cerut
executarea sa. Într-o atare situaţie debitorul nu mai poate fi lezat, întrucât fiind
ţinut la executare el trebuie ori să pună marfa la dispoziţia creditorului, ori să fi
manifestat prin refuzul său intenţia de a nu executa.
• în sfârşit, dacă partea care a executat obligaţia a solicitat rezoluţiunea
contractului, cealaltă parte nu mai este îndreptăţită a oferi executarea. Prestaţiile
făcute nu mai sunt socotite valabile, cu excepţia cazului când prin convenţie se
fixase un termen de executare.

Rezilierea contractelor cu executare succesivă

În cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea pentru neîndeplinirea
obligaţiilor de către una din părţi produce efecte ex nunc (pentru viitor). Partea care şi-
a executat obligaţiile, pentru a beneficia de dreptul de a cere rezilierea trebuie ca după
prima neexecutare să pună în întârziere cealaltă parte, urmând ca rezilierea să se producă
la prima neîndeplinire, ulterioară punerii în întârziere.

Retractul litigios
Potrivit art. 45 C. com. “Retractul litigios prevăzut de art. 1402, 1403 şi 1404 din
Codul civil nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept derivând dintr-un fapt
comercial”.
În dreptul comercial nu se admite o asemenea operaţie juridică pentru că ar stânjeni
libera circulaţie a creanţelor şi a drepturilor incorporale în general care impune o diferenţă
între preţul de cumpărare şi cel de vânzare.

Probaţiunea obligaţiilor comerciale

În principiu, în dreptul comercial obligaţiile se dovedesc cu aceleaşi mijloace ca şi

obligaţiile civile. Potrivit art. 46 C. com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se
dovedesc cu: acte autentice, acte sub semnătuă privată, facturi acceptate prin
corespondenţă, prin telegrame, registrele părţilor, martori de câte ori instanţa
judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială chiar în cazurile prevăzute
în art. 1191 C. civ.
În sfârşit, obligaţiile comerciale pot fi dovedite prin orice alte mijloace de probă
admise de legea civilă.

92
 Aplicarea probelor în dreptul comercial
În materie comercială domină principiul libertăţii depline a probaţiunii
obligaţiilor. Ca atare se admite orice mijloc de probă, cu excepţiile prevăzute prin
dispoziţii cu caracter special.
Astfel, potrivit dreptului civil (art. 1191 C. civ. şi art. 1197 C. civ.), actele juridice
care au o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, cu excepţia cazului
când există un început de dovadă scrisă, adică un înscris care provine de la cel împotriva
căruia s-a făcut cerere sau de la cel pe care îl reprezintă şi care face verosimil faptul
pretins. Potrivit aceluiaşi text nu se poate face dovada cu martori împotriva sau peste ceea
ce se pretinde a se fi spus ori convenit înainte, în timpul sau după confecţionarea actului
scris şi aceasta chiar dacă ar fi vorba de o valoare sau de o sumă mai mică de 250 lei.
În dreptul comercial aceste reguli sunt înlăturate. Deci se poate admite proba
cu martori şi împotriva unui act scris şi în lipsa unui înscris, oricare ar fi valoarea
obiectului în litigiu.
Există însă în dreptul comercial unele operaţii juridice cărora legiuitorul le-a
impus forma solemnă, formă necesară atât ocrotirii intereselor terţilor cât şi pentru libera
circulaţie a bunurilor şi a valorilor în operaţiunile de schimb.
Cu toate acestea, proba cu martori nu poate fi admisă în cazul când Codul
comercial cere proba prin înscris (art. 55 C. com.).
Acte solemne (la care se cere forma scrisă ad validitatem) sunt: biletul la ordin şi
cecul, contractul de împrumut maritim, contractul de societate comercială.

Mijloacele de probă specifice dreptului comercial

Codul comercial în art. 46 enumeră mijloacele de probaţiune a obligaţiilor
comerciale, adăugând la cele de drept comun şi altele care, deşi fac parte din categoria
probelor preconstituite prezintă unele caracteristici care impun explicaţii deosebite.
Potrivit art. 46 C. com. “Obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu
acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă,
prin telefoane, cu registrele părţilor, cu martori, ori de câte ori autoritatea
judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în
cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ. În fine, prin orice alte mijloace de probă admise de
legea civilă”.
În articolele următoare, respectiv art. 47-52, legiuitorul stabileşte valoarea probantă
a telegramei şi a registrelor comerciale.
Aceste mijloace de probă specifice sunt:
 facturile acceptate
 corespondenţa
 telegramele
 registrele comerciale.

Factura acceptată
Factura este un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale unei vânzări
comerciale: identificarea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, condiţii de livrare etc
În privinţa forţei probante, factura face dovadă deplină împotriva emitentului
adică a vânzătorului şi în favoarea aceluia ce-l deţine, adică a destinatarului, a

93
cumpărătorului. Factura poate să facă dovadă şi în favoarea vânzătorului atunci când este
acceptată de cumpărător.
Acceptarea poate fi expresă, atunci când se face prin depunerea semnăturii
cumpărătorului pe unul din exemplarele facturii, cu menţiunea "acceptat" sau prin
corespondenţă, telegramă, telefon, verbal etc.
Acceptarea poate fi tacită, când rezultă din modul de comportament al
cumpărătorului manifestat prin orice act de dispoziţie asupra mărfii.
Corespondenţa comercială
Prin corespondenţă, în sens comercial se înţelege orice fel de scrisori, telegrame
etc., schimbate între comercianţi şi între aceştia şi clientela lor, adică expediate şi primite.
Corespondenţa face parte din categoria actelor scrise sub semnătură privată şi face dovadă
împotriva aceluia de la care emană.
Corespondenţa comercială face parte din categoria înscrisurilor sub semnătură
privată ceea ce înseamnă că aceasta trebuie semnată de către comerciantul de la care
provine.
Ceea ce este specific dreptului comercial este faptul că adaugă sistemului
dreptului comun valoare probantă copiei simple a scrisorii expediată păstrată în
registrul copier, copie care este primită ca mijloc de probă chiar şi în favoarea părţii de la
care emană. Dovada poartă însă numai asupra conţinutului scrisorii nu şi în ce priveşte
faptul dacă scrisoarea a fost efectiv expediată şi primită.
În ipoteza existenţei unor contradicţii între cele menţionate în registru copier şi
originalul scrisorii, evident, are prioritate originalul.

Telegramele

Telegrama are aceeaşi forţă probantă ca şi un înscris sub semnătură privată pe

motivul că un original semnat de expeditor există depus la oficiul poştal de expediere.
Legea prezumă că între original şi reproducere există perfectă concordanţă, o prezumţie
juris tantum care poate fi combătută dovedindu-se contrariul.
În cazul în care se constată culpa funcţionarului oficiului poştal pentru contrafacerea
conţinutului telegramei, acesta va răspunde pe temei delictual, conform art. 998 C. civ.
Telegrama are valoare probantă în funcţie de natura juridică a înscrisului
predat la oficiul poştal.

Data telegramei
Data telegramelor stabileşte ziua şi ora în care ele au fost expediate de oficiile
poştale, până la proba contrarie (art. 47 alin. 3 C. com.).
Răspunderea în cazul erorilor de transmitere a telegramei
Potrivit art. 48 C. com. “În caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea
unei telegrame se aplică principiile generale asupra culpei”.
În conformitate cu acelaşi text de lege, partea finală, transmiţătorul este exonerat de
orice răspundere dacă “se prezumă că nu este în culpă” dacă s-a îngrijit să colaţioneze
telegrama şi s-o transmită în mod corect destinatarului.

• Mijloacele moderne de plată

Comunicările prin telex şi fax

94
 Chiar dacă sunt foarte răspândite, totuşi, telexul şi faxul nu au un regim probatoriu
special.
Văzând practica Curţii de Arbitraj Bucureşti şi opiniile exprimate în doctrină,
concluzionăm că telexul şi telefaxul pot fi asimilate ca forţă probatorie telegramelor
şi, deci, pot fi utilizate ca înscrisuri sub semnătură privată.

Înregistrările electronice
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic reglementează încheierea
contractelor prin mijloace electronice dispunând în art. 7 alin. 3 că proba încheierii
contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor care rezultă din aceste contracte este
supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr. 455/2001
privind semnătura electronică. Astfel, conform art. 5 din Legea nr. 455/2001 „înscrisul în
formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură
electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la
momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a
semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu
înscrisul sub semnătură privată”.

• Registrele comerciale
Registrele comerciale analizate în cadrul obligaţiilor comercianţilor cu forţă juridică
probantă urmărindu-se în principal două reguli:
 registrele, regulat sau neregulat ţinute, fac probă împotriva comerciantului;
 registrele ţinute în mod corespunzător, cu respectarea dispoziţiilor legale, pot
fi folosite ca probă şi în favoarea comerciantului.
Pentru a stabili forţa probantă a registrelor comerciale trebuie să facem următoarele
precizări:
• registrele comerciale nu sunt înscrisuri sub semnătură privată deoarece un act
sub semnătură privată trebuie să provină de la partea împotriva căreia se
foloseşte (partea adversă);
• registrele comercial nu pot fi considerate un început de dovadă scrisă care să
poată fi completat cu martori sau prezumţii;
• registrele comerciale au valoare probatorie proprie, pe baza legii şi nicidecum
prin recunoaşterea părţii adverse aşa cum se cere în privinţa înscrisurilor sub
semnătură privată;
• registrele comerciale reprezintă un mijloc de probă facultativ.
Comerciantul este liber să folosească registrele sale comerciale ca mijloc de probă.
Dacă întocmirea lor este o obligaţie legală a fiecărui comerciant, în schimb folosirea lor ca
dovadă este facultativă.
• registrele comerciale reprezintă un mijloc de probă complet şi independent de
înscrisurile care au stat la baza înregistrărilor, deci fără a se cere prezentarea
documentelor justificative;
• registrele comerciale fac dovadă împotriva comerciantului.
• registrele comerciale fac dovadă în favoarea celui care le-a ţinut în următoarele
condiţii prevăzute de art. 50 C. com.:
- dacă sunt invocate în raporturile cu alţi comercianţi;

95
 - dacă sunt prezentate pentru probarea unor fapte sau acte de comerţ;
- dacă sunt ţinute în regulă şi ţinute în mod regulat nu pot face dovadă în favoarea
comerciantului.
Dacă sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, registrele comerciale au
valoarea probatorie a unei mărturisiri extrajudiciare.

Înfăţişarea registrelor
Ori de câte ori într-un litigiu una din părţi înţelege să se refere la registrele
comerciale ale celeilalte părţi, sau când judecătorul însuşi, din oficiu, doreşte acest lucru,
el poate solicita înfăţişarea registrelor în instanţă.
Comunicarea registrelor
Comunicarea registrelor are caracter excepţional. Acesta este motivul pentru care
legea nu o îngăduie decât în anumite cazuri: în materie succesorală, comunitate de bunuri,
societăţi, faliment, asociaţie în participaţiune.

Prescripţia extinctivă

Prescripţia extinctivă constă în pierderea dreptului creditorului de a obţine o

hotărâre judecătorească în temeiul căreia să se poată proceda la executarea silită a
obligaţiilor, în urma neexercitării acţiunii în justiţie în intervalul prevăzut de lege.

Prescripţia extinctivă în materie comercială. Trăsăturile prescripţiei extinctive

în materie comercială
În primul rând, principala trăsătură a termenelor de prescripţie prevăzute în Codul
comercial (art. 947, 949, 956) constă în faptul că ele sunt mai scurte decât termenele de
prescripţie prevăzute în Codul civil şi chiar în Decretul nr. 167/1958 datorită celerităţii
operaţiunilor comerciale.
În al doilea rând, dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă prevăzută de Codul
comercial se aplică şi actelor juridice care au caracter unilateral sau mixt de comerţ.
Astfel, potrivit art. 945 C. com. “Acţiunile derivând din acte care sunt comerciale chiar
numai pentru una din părţi, se prescriu pentru toate părţile contractante, în conformitate
cu dispoziţiile legii comerciale”.
În al treilea rând, Codul comercial conţine reglementări speciale în privinţa începerii
cursului prescripţiei pentru unele operaţiuni comerciale (art. 949, 952 şi 953).
Termenele de prescripţie aplicabile materiei comerciale
Termenul general de prescripţie
În prezent, termenul general de prescripţie aplicabil materiei comerciale este
termenul de 3 ani prevăzut în art. 26 din Decretul nr. 167/1958 şi care domină prescripţia
extinctivă atât în materie civilă cât şi comercială.

Termene speciale de prescripţie prevăzute în Codul comercial

Termenele speciale de prescripţie prevăzute de Codul comercial trebuie
reconsiderate în lumina Decretului nr. 167/1958, după cum urmează:
• Termenul de prescripţie de cinci ani, prevăzut în art. 949 C. com. pentru
acţiunile privind cambia şi cecul a fost înlocuit cu termenul de trei ani, potrivit
Decretului nr. 167/1958;

96
 • Termenul de prescripţie de doi ani, prevăzut în art. 952 C. com. se aplică
acţiunilor mijlocitorilor pentru plata drepturilor ce li se cuvin;
• Termenele de prescripţie de şase luni şi de un an, aplicabile contra cărăuşului
în baza contractului de transport.

Termene speciale de prescripţie prevăzute în legi speciale

• Termenul de prescripţie de trei ani, privind restituirea dividendelor prevăzut în
Legea nr. 31/1990, republicată, art. 67;
• Termenul de prescripţie de şase luni, privind acţiunea în daune a fondatorilor
împotriva societăţii în cazul dizolvării anticipate;
• Termenul de prescripţie de un an, privind acţiunea în daune pentru prejudicii
cauzate prin fapte de concurenţă neloială prevăzut în art. 12 din Legea nr.
11/1991.

Începutul termenului de prescripţie

În materie comercială, potrivit dispoziţiilor din Codul comercial şi din legislaţia
specială, începutul cursului prescripţiei se socoteşte după cum urmează:
• Termenul de prescripţie de trei ani, aplicabil acţiunilor care derivă din
contractul de societate sau din alte operaţiuni sociale, începe să curgă din ziua
când obligaţia a ajuns la termen sau din ziua îndeplinirii formalităţilor prevăzute
de lege, iar în cazul acţiunilor derivate din cambie sau cec, din ziua scadenţei sau
din ultima zi a termenului prevăzut de lege (art. 949 alin. 3 C. com.);
• Termenul de prescripţie de doi ani, aplicabil acţiunilor mijlocitorilor pentru
plata drepturilor ce li se cuvin, începe să curgă din ziua terminării afacerilor (art.
952 C. com.);
• Termenul de prescripţie de şase luni, aplicabil acţiunilor contra cărăuşului în
contractul de transport dacă expedierea s-a făcut în alte ţări decât cele europene,
termenele de prescripţie încep să curgă, fie de la data când marfa trebuia să
ajungă la destinatar (în cazul pierderii totale), fie de la data primirii mărfii de
către destinatar (în cazul pierderii parţiale, a avarierii ori întârzierii etc.) potrivit
art. 956 C. com.;
• Termenul de prescripţie de trei ani, privind restituirea dividendelor începe să
curgă de la expirarea termenului de 8 luni socotit de la data când adunarea
generală a asociaţilor a hotărât distribuirea de dividende (art. 67 din Legea nr.
31/1990, republicată);
• Termenul de prescripţie de şase luni, privind acţiunea în daune a fondatorilor
contra societăţii comerciale începe să curgă de la data când adunarea generală a
asociaţilor a hotărât dizolvarea anticipată a societăţii (art. 33 din Legea nr.
31/1990, republicată);
• Termenul de prescripţie de un an, aplicabil în privinţa acţiunii în daune pentru
prejudicii cauzate prin fapte de concurenţă neloială, începe să curgă de la data
când păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa prejudiciului şi
evident pe cel care l-a cauzat dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei
(art. 12 din Legea nr. 11/1991).

Suspendarea şi întreruperea prescripţiei extinctive (modificarea prescripţiei)

97
 Din momentul intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, cauzele de suspendare
şi de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt aceleaşi atât în materie civilă, cât şi
comercială.

Contractul de mandat comercial

Potrivit art. 374 Cod comercial, mandatul are ca obiect tratarea de afaceri
comerciale pe seama şi socoteala mandantului. Temeiul legal al contractului este art.
1532 şi urm. Cod civil.
Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană (mandant) împuterniceşte altă
persoană (mandatar) să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama mandantului.
Mandatul comercial prezintă următoarele caracteristici:
a) Mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, are drept obiect afaceri
comerciale şi nu se presupune a fi gratuit.
b) Mandatul comercial este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat
printr-o sumă fermă sau forfetară, ori sub forma unui procent calculat la cifra de
afaceri. Chiar dacă părţile nu au prevăzut în contract plata sau modalităţile de
plată, mandantul datorează remuneraţia (art. 374 Cod comercial). În absenţa unei
stipulaţii contractuale, remuneraţia este stabilită de instanţa de judecată.
Mandatul comercial, fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat în mod unilateral;
c) Mandatul comercial poate fi cu reprezentare, dar şi fără reprezentare, aceasta
nu este de esenţa mandatului ci numai de natura lui;
d) Mandatul comercial poate fi general, pentru toate afacerile mandantului sau
special pentru o anumită afacere.
În cazul mandatului comercial, se conferă mandatarului o mai mare libertate de
acţiune şi independenţă, potrivit dinamicii activităţii comerciale.

Condiţiile de validitate a contractului de mandat comercial

Condiţii de fond
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să respecte
condiţiile cerute în art. 948 Cod civil : consimţământul, capacitatea părţilor, obiectul
contractului şi cauza.
Precizări speciale se impun a fi făcute în legătură cu obiectul contractului de mandat
comercial. În art. 374 din Codul comercial se arată că obiectul mandatului comercial este
"tratarea de afaceri comerciale". Deci obiectul contractului de mandat îl constituie faptele
de comerţ.
Forma contractului

Forma contractului
Contractul de mandat se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor ("solo
consensu") având, de regulă, caracter consensual. Legea, respectiv Codul civil, nu impune
o anumită formă, deoarece, potrivit art. 1533 C. civ., mandatul poate fi acordat în formă
scrisă, verbală sau poate fi chiar tacit, deoarece Codul comercial nu prevede reguli
derogatorii de la dreptul comun înseamnă că în privinţa formei mandatului sunt aplicabile
dispoziţiile din Codul civil.
În practică, mandatul este exteriorizat, de obicei, printr-un înscris numit procură.
Procura are o dublă semnificaţie:

98
 - în primul rând, procura semnifică operaţiunea juridică numită "negotium" prin
care o persoană împuterniceşte o altă persoană (mandatar, procurator) să încheie
unul sau mai multe acte juridice în numele şi pe seama ei. Din acest punct de
vedere, procura este un act juridic unilateral care urmează a fi acceptat de către
mandatar prin executarea împuternicirii;
- în al doilea rând, procura semnifică mijlocul juridic numit "instrumentum", care
dovedeşte existenţa şi, mai cu seamă, conţinutul mandatului, categoriile de acte
juridice care vor fi încheiate şi limitele puterilor conferite mandatarului.
Procura poate fi dată sub forma înscrisului sub semnătură privată sau sub forma
înscrisului autentic.
Forma autentică a procurii este necesară ori de câte ori actul juridic pe care-l va
încheia mandatarul (procuratorul) cu terţa persoană este întocmit în formă autentică.
Potrivit principiului simetriei formelor actelor juridice, procura formează un
tot indivizibil cu actul juridic pentru încheierea căruia a fost dată. Nu interesează
dacă actul încheiat cu terţa persoană trebuie făcut în formă autentică, potrivit legii,
deci are caracter solemn, ori acest lucru a fost decis de părţi. Cu toate acestea, în
cazul în care actul încheiat cu terţa persoană va fi întocmit în formă autentică,
procura dată trebuie să aibă aceeaşi formă autentică.

Felurile mandatului
În funcţie de întinderea puterilor conferite mandatarului, mandatul poate fi:
- general în cazul în care mandatarul este împuternicit să încheie orice acte
juridice, cu excepţia acelora pentru care legea impune existenţa unui mandat
- special dacă mandatarul este împuternicit să încheie un anumit act juridic sau
pentru anumite operaţiuni determinate.
Astfel, pentru actele de dispoziţie (încheierea unei tranzacţii, semnarea actului
constitutiv al unei societăţi comerciale, ipotecarea unui imobil) mandatul trebuie să fie
special. "Per a contrario", pentru actele de administrare sau de conservare este
suficientă o procură generală.
În cazul în care mandatul este redactat în termeni generali (de exemplu, "mandatul
poate să îndeplinească acte juridice în numele şi pe seama mandantului") el va fi valabil
doar pentru actele de administrare şi de conservare (art. 1536 alin. 1 C. civ.).
• Actul cu sine însuşi
În practică este posibil ca mandatarul să aibă în acelaşi timp şi calitatea de
mandant, astfel încât, practic, el încheie un contract cu sine însuşi.
Aşadar, în această situaţie, mandatarul acţionează o dată în numele
mandantului (adică în numele societăţii comerciale pe care o reprezintă) şi a doua
oară în nume şi interes propriu.

• Dubla reprezentare (autocontract)

În această situaţie (dubla reprezentare) mandatarul îl reprezintă atât pe mandant
cât şi pe terţa persoană.
Asemenea operaţiuni nu sunt interzise de legiuitor, numai că, în permanenţă trebuie
să se observe în ce măsură sunt afectate interesele celor reprezentaţi. Astfel, mandantul
poate cere anularea actelor juridice.

99
 Dacă în procura dată mandatarului s-a precizat preţul cu care se va vinde bunul
care face obiectul actului juridic sau mandantele este de acord ca bunul să fie vândut
chiar mandatarului ori terţei persoane pe care o reprezintă acelaşi mandatar, mandatarul
nu ar putea să ceară anularea actului juridic.

• Mandatul în interes comun (“procuratio in rem suam”)

Această operaţiune juridică este valabilă întrucât mandatarul acţionează în acelaşi
timp în nume şi interes propriu şi ca mandatar al altei persoane.
De exemplu, există mai mulţi coproprietari ai unui imobil care urmează a fi vândut.
Unul dintre ei este împuternicit de ceilalţi să vândă imobilul.
Mandatul în interes comun nu se confundă cu mandatul cu titlu oneros, în care
mandatarul este şi trebuie să fie remunerat chiar dacă actul juridic pe care trebuia să-l
încheie mandatarul nu s-a făcut, de exemplu, datorită culpei terţei persoane.

Efectele contractului de mandat comercial

Obligaţiile mandatarului
• Mandatarul are obligaţia să execute însărcinarea primită cu diligenţa unui
bun comerciant, ca şi cum afacerile ar fi ale sale.
Actele juridice trebuie încheiate în limita împuternicirii conferite. Dacă se depăşesc
aceste limite, mandatarul răspunde personal faţă de terţi pentru obligaţiile asumate. Cu
toate acestea, se prezumă că mandantul a cunoscut şi confirmat excesul de mandat, dacă în
urma înştiinţării executării făcute de mandatar, în termen util nu a făcut nici o observaţie şi
nu a transmis-o în termenul necesar după natura operaţiilor efectuate (art. 382 alin. 2 C.
com.)
• Mandatarul trebuie să arate terţilor împuternicirea sa (art. 384 C. com.).
Mandantul poate în cazul depăşirii mandatului, să ratifice activitatea mandatarului
său, devenind prin aceasta titularul drepturilor şi obligaţiilor contractate pe seama sa.
Ratificarea tacită decurge din întârzierea răspunsului mandantului la încunoştiinţarea ce i-a
fost făcută de mandatar.
• Mandatarul este dator să încunoştiinţeze fără întârziere pe mandant despre
executarea mandatului.
• Mandatarul este obligat să păstreze destinaţia sumelor primite pe socoteala
mandantului. În cazul neexecutării acestei obligaţii mandatarul este dator la
plata dobânzilor aferente sumei, din ziua primirii acesteia. În caz de dol sau
fraudă, mandatarul este posibil să răspundă şi penal.
• Mandatarul este ţinut a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite,
mandantului, din ziua în care era dator a le trimite sau a le consemna
(făcându-se aplicarea normei generale prevăzută în art. 43 C. com.).

Obligaţiile mandantului
• Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare pentru executarea mandatului (art. 385 C. com.).
• Mandantul este ţinut de obligaţia de plată a remuneraţiei convenite.
Spre deosebire de mandatul civil, care se prezumă gratuit, în lipsa unei convenţii
contrare, mandatul comercial este prezumat cu titlu oneros, chiar dacă remuneraţia nu este
prevăzută în contract. Remuneraţia este datorată, necondiţionat de reuşita afacerii, dacă

100
mandatarul nu a fost în culpă. În lipsa unei convenţii privind remuneraţia, cuantumul se
determină de către instanţa de judecată.
• Mandatarul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru
executarea mandatului.
Mandantele are obligaţii şi faţă de terţele persoane în baza actelor juridice încheiate
de mandatar, evident în limitele împuternicirii sale.

Răspunderea mandatarului faţă de mandant în cazul substituirii unei terţe

persoane
Contractul de mandat este, de regulă, un contract "intuitu personae", aşa încât
mandatarul trebuie să îndeplinească el însuşi împuternicirea dată de mandant. Cu toate
acestea este posibil ca, în conţinutul contractului să se prevadă că mandatarul are
posibilitatea să-şi substituie o terţă persoană pentru îndeplinirea în totalitate sau numai
parţial a împuternicirii date de mandant.
Mandatarul va răspunde faţă de mandant numai în următoarele cazuri:
- a desemnat o altă persoană (substituit) pentru îndeplinirea mandatului fără să fi
avut încuviinţarea mandantului;
- a desemnat o persoană incapabilă a încheia actele juridice cerute de mandant,
incapabilă (nedestoinică) sau în stare de insolvabilitate notorie (art. 1542 alin. 2
C. Civ
În dreptul civil, potrivit art. 1542 alin. 2 C. civ., mandantul va avea o acţiune
directă împotriva substituitului pentru orice pretenţii în legătură cu îndeplinirea
mandatului. În schimb, substituitul nu are decât dreptul la acţiunea oblică sau subrogatorie
(art. 974 C. civ.) împotriva mandantului, cu excepţia cazului când persoana în cauză a fost
desemnată de însuşi mandantul, în contractul de mandant.
În cazul existenţei unei pluralităţi de mandatari, obligaţiile acestora vor fi
divizibile (conjuncte) cu excepţia cazului când, în contract s-a prevăzut solidaritatea
acestora.
Există pluralitate de mandatari ori de câte ori prin acelaşi mandat
(împuternicire) au fost desemnate mai multe persoane în această calitate.

Privilegiul mandatarului
Mandatarul beneficiază de un privilegiu special (drept de retenţie) pentru tot ce i se
datorează din executarea mandatului (art. 386 C. com.). Dreptul mandatarului de a uza de
privilegiul creditorului său faţă de mandant subzistă şi după revocarea mandatului, dacă
lucrurile se găsesc în posesia mandatarului. Creanţele mandatarului au prioritate faţă de
oricare alte creanţe pe care le are faţă mandant. Pentru a exercita acest privilegiu
(garanţie), mandatarul trebuie să notifice sumele datorate mandantului, cu somaţia de a
plăti în 5 zile, cu precizarea că în caz contrar va trece la vânzarea bunurilor. Mandantul
poate face opoziţie (art. 388 C. com.). Dacă termenele de formulare a opoziţiei expiră,
mandatarul poate trece la vânzarea bunurilor.

Încetarea contractului de mandat comercial

Contractul de mandat încetează prin îndeplinirea funcţiei sale juridice. Există
şi situaţii de natură obiectivă sau subiectivă, care duc la stingerea mandatului, respectiv:

101
 • Revocarea mandatului în cazuri bine justificate ştiut fiind că mandatul
comercial este, de regulă, cu titlu oneros. Cu toate acestea, contractul de mandat
rămâne şi în dreptul comercial un contract care se bazează pe încrederea pe care
o are mandantul în persoana mandatarului, aşa încât mandatul poate fi revocat în
cazuri întemeiate.
În cazul în care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate să-i solicite
mandantelui despăgubiri dacă revocarea sa este intempestivă sau abuzivă.
• Îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul
• Renunţarea mandatarului cauză de stingere a mandatului civil. În cazul
mandatului comercial, mandatarul este ţinut să-l despăgubească pe mandant.
• Moartea mandatarului sau a mandantelui
Dacă mandatarul decedează, moştenitorii lui trebuie să-l încunoştiinţeze pe mandant
şi să continue executarea acestuia pentru a nu cauza vreo pagubă mandantului.
Tot astfel dacă moare mandantul, moştenitorii acestuia trebuie să-i comunice
mandatarului. Mandatarul va fi obligat să încheie operaţiunea pentru care a primit
împuternicire, pentru a nu cauza pagube moştenitorilor mandantului.
Mandatarul trebuie să dea socoteală moştenitorilor mandantelui despre îndeplinirea
împuternicirii şi să predea acestora bunurile, inclusiv sumele de bani ce s-ar fi cuvenit
mandantelui.
• Incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia dintre părţi au ca efect încetarea
mandatului. Aceste cauze se întemeiază tot pe caracterul "intuitu personae" al
mandatului, pe "încrederea" existentă între părţi dublată de faptul că, mandatarul
trebuie să fie o persoană "capabilă" să încheie acte juridice în numele şi pe
seama mandantelui.
În cazul încetării mandatului din orice motive, mandatarul este îndreptăţit la
retribuţie proporţional serviciilor prestate. Indiferent de cauza de încetare a mandatului,
mandatarul este obligat să restituie mandantului procura şi celelalte înscrisuri, documente
sau bunuri primite cu ocazia şi în scopul îndeplinirii mandatului.

Mandatul fără reprezentare. Contractul de interpunere

În practică este posibil ca mandatarul să încheie acte juridice în nume propriu, dar,
pe seama mandantului. În acest caz, mandatul este fără reprezentare, numit contract de
“prete-nom” (împrumut de nume) sau contract de interpunere de persoane. În dreptul
comercial mandatul fără reprezentare poate îmbrăca forma contractului de comision, de
consignaţie etc.
Interpunerea de persoane (mandatul fără reprezentare) este utilizată în cazul în care
mandantul nu vrea să fie cunoscut de către terţi folosindu-se astfel, de numele
mandatarului.

Natura juridică a contractului de interpunere

Indiferent de faptul că terţa persoană a cunoscut simulaţia şi a acceptat-o sau nu,
convenţia de prete-nom este o simulaţie prin interpunere de persoane, deosebirea
constă în regimul juridic aplicabil.
Dacă actul aparent a fost simulat şi terţul a cunoscut acest lucru el va avea calitatea
de parte putând să invoce simulaţia doar dacă există contraînscrisul (actul ascuns).

102
 În cazul în care terţul cocontractant nu a cunoscut simulaţia fiind de bună-credinţă
se va prevala doar de actul aparent.
De regulă, convenţia de prete-nom nu este ilicită prin ea însăşi, cu excepţia cazului
când se apelează la această operaţiune juridică pentru a se ocoli unele dispoziţii de ordin
imperativ (de exemplu, mandantul nu avea capacitatea de a încheia actul cu terţa
persoană).
Între mandant (ocult) şi mandatar se aplică regulile mandatului, iar faţă de terţi este
obligat doar mandatarul care acţionează în nume propriu.

Contractul de comision

Potrivit art. 405 C.com., "comisionul este un contract având ca obiect tratarea de
afaceri comerciale de către comisionar pe socoteala comitentului".
Contractul de comision se aseamănă cu contractul de mandat, deosebirea
constând în faptul că actele juridice încheiate de comisionar sunt în nume propriu
dar pe seama comitentului.
Comisionul este una din operaţiile juridice cele mai frecvente în practica
comercială. Adeseori el se înfăţişează ca negoţii specializate, prin conexiunea normelor
proprii cu cele ale activităţilor pe care le înlesneşte. Astfel, există elemente ale
comisionului în materie de consignaţie, de asigurare, de expediţie, în operaţiuni de
bursă etc.
Ca operaţie de sine stătătoare, contractul de comision se caracterizează prin faptul
că, intermediarul (comisionarul) are două categorii de obligaţii:
• obligaţii care izvorăsc din relaţiile cu terţii;
• obligaţii faţă de comitent.
În raporturile dintre comisionar şi comitent se aplică regula mandatului. Deşi
afacerea încheiată de comisionar profită comitentului totuşi acesta din urmă neavând
raporturi contractuale cu terţii nu poate fi obligat să execute îndatoririle asumate de
comisionar.
Lucrând în numele său propriu, comisionarul dobândeşte calitatea de
comerciant, dacă exercită cu titlu de profesie această activitate de intermediere şi ca
atare trebuie să aibă capacitatea juridică necesară unui comerciant.
Contractul de comision prezintă următoarele caractere juridice: este un contract
bilateral cu titlu oneros, el neputând fi revocat pe cale unilaterală.
Comisionarul este plătit pentru serviciile făcute comitentului cu o sumă de bani,
numită comision, care se calculează fie sub forma unei sume fixe, fie procentual,
calculat la cifra de afaceri pe care o realizează comisionarul în raporturile cu terţele
persoane (comisionarul beneficiază ca şi mandatarul de privilegiul special şi de dreptul
de retenţie asupra bunurilor comitentului până la încasarea sumelor de bani ce i se
cuvin).

Efectele contractului de comision

Între părţile contractului de comision se nasc obligaţii, guvernate de regulile
mandatului. Comisionarul se obligă direct şi personal faţă de terţi. Acest tip de contract
creează două tipuri de raporturi juridice: între comitent şi comisionar şi între comisionar
şi terţ.

103
 Obligaţiile părţilor în contractul de comision
Obligaţiile comisionarului:
a) Comisionarul este obligat să respecte dispoziţiile date de comitent, în limita
puterilor conferite
Totuşi, comisionarul se poate îndepărta de la împuternicirea primită dacă socoteşte
că, însuşi comitentul ar fi dat încuviinţarea pentru afacerea respectivă care-i avantajoasă şi
care trebuie încheiată cât se poate de urgent.
Pentru încheierea contractului între comisionar şi terţi nu se stabilesc raporturi
juridice între comitent şi terţi şi comitentul nu are nici un fel de acţiune contra terţilor (art.
406 alin. 2 C. com.) dar acţiunile comisionarului către terţi pot fi cedate comitentului. De
regulă, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu
terţi, nu şi pentru executarea lor, afară de convenţie contrară.
Comisionarul, lucrând în nume propriu, este supus tuturor obligaţiilor impuse
comercianţilor
În art. 408 C. com. se prevede că "operaţiunile făcute cu violarea mandatului sau
peste limitele sale rămân în sarcina sa şi prin urmare:
- dacă a vândut cu un preţ mai mic decât cel hotărât, este dator să plătească
comitentului diferenţa, în cazul în care nu are aprobarea acestuia;
- dacă a cumpărat cu un preţ mai mare decât cel hotărât, comitentul poate să
refuze operaţiunea;
- dacă lucrul cumpărat nu corespunde cu calitatea, comitentul poate refuza”.
Legea se referă la cumpărarea altei mărfi şi nu la marfa de o altă clasă sau categorie de
calitate.
b) Comisionarul nu poate face operaţiuni de vânzare pe credit pe socoteala
comitentului
Dacă se nesocoteşte această regulă, riscurile de insolvabilitate ale terţului vor fi
suportate de comisionar.
Riscurile de insolvabilitate a terţului vor fi suportate de comisionar. Când
comisionarul este însărcinat să vândă sau să cumpere cambii, obligaţiuni sau efecte ale
statului, care sunt cotate la bursă ori au un preţ curent, comisionarul poate să procure el
preţul curent, ca vânzător, lucrurilor ce trebuie să le cumpere (art. 411 C. com.).
Dacă, după îndeplinirea însărcinării sale, comisionarul nu a făcut cunoscut
comitentului persoana cu care a contactat comisionarul poate să considere că vânzarea
cumpărarea s-a făcut pe contul său şi să ceară comisionarului executarea contractului (art.
411 alin. 2 C. com.).
Comisionarul este plătit pentru serviciile sale cu o sumă de bani, numită comision,
care poate să fie sub forma unei sume fixe, procentual calculată la cifra de afaceri realizată
cu terţe persoane.
Comisionarul beneficiază de un drept de retenţie şi un privilegiu special asupra
comitentului până la încasarea sumelor de bani ce i se cuvin.
c) Momentul transmiterii drepturilor de proprietate asupra mărfurilor şi
obiectelor interesate în acest transfer
În orice operaţiune de comision intervin trei persoane:
- comitentul, care remite marfă spre vânzare;
- comisionarul, care o vinde pe socoteala comitentului;

104
 - terţul, care o cumpără de la comisionar.
Dacă operaţiunea de comision are drept obiect o cumpărare de mărfuri,
comisionarul cumpără de la terţa persoană pe socoteala comitentului.
În primul caz, comisionarul devine proprietar asupra sumelor de bani încasate de la
terţ (din vânzare) şi rămâne obligat ca orice debitor faţă de comitent.
În al doilea caz, dreptul de proprietate asupra mărfi se transmite direct de la terţa
persoană, comitentului.
d) Comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii
mandatului primit
e) Comisionarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi
diligenţa unui profesionist

Obligaţiile comitentului
a) Comitentul are obligaţia să plătească comisionul cuvenit comisionarului
b) Comitentul este obligat să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu
îndeplinirea însărcinării primite.
În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru ducerea la
îndeplinire a mandatului, comitentul trebuie să restituie cheltuielile care trebuiesc a fi
dovedite şi ţinute în registrele comerciale separat pentru fiecare operaţiune comercială.

Încetarea contractului de comision

Efectele contractului de comision încetează în următoarele cazuri:
- revocarea împuternicirii;
- renunţare la împuternicirea primită;
- moartea;
- interdicţia;
- insolvabilitatea ori falimentul părţilor (art. 1552 Cod civil).

Instituţii speciale în materie de comision

Contractul cu sine însuşi
Comisionarul încheie, de regulă acte juridice cu terţii în nume propriu dar, pe seama
comitentului.
Este posibil ca, şi în anumite situaţii comisionarul să încheie cu el însuşi unele
operaţii juridice, dacă de pildă, a primit ordinul de la comitent să cumpere o anumită
marfă, marfă pe care o are însuşi comisionarul.
În acest caz comisionarul este vânzător, în numele său propriu şi pe socoteala sa, şi
cumpărător pe socoteala comitentului.
În principiu, comisionarul nu se poate constitui contra parte în executarea unei
însărcinări primite de la comitent, considerându-se că nu poate exista obiectivitate absolută
atunci când între comitent şi comisionar există interese opuse.
Cu toate acestea, contractul cu sine însuşi este admis, potrivit art. 411 C.com. şi
anume, atunci când obiectul însărcinării de a vinde sau de a cumpăra constă în mărfuri,
titluri de credite etc., cotate la bursă sau având un curs pe piaţă. Într-un asemenea caz,
vânzarea sau cumpărarea făcându-se pe preţul curent orice abuz devine imposibil.
Convenţia "star del credere"

105
 În mod excepţional în contractul de comision se poate stipula o obligaţie de
garanţie a executantului din partea comisionarului sub forma clauzei "star del credere"
sau "ducroire" (garanţia solvabilităţii).
Prin această clauză, comisionarul se obligă să răspundă faţă de comitent pentru
ipoteza în care terţul refuză să-şi îndeplinească obligaţiile sau este insolvabil.
În schimbul garanţiei executării obligaţiei, comisionarul are dreptul la o remuneraţie
deosebită, cu comision special, pentru garanţii sau "pentru credit", denumită "provizion"
sau "proviziune".
Cât priveşte natura juridică a clauzei "star del credere" aceasta este obiectul unei
controverse juridice în doctrină. Fiind considerată clauză de asigurare pentru
insolvabilitate, este considerată garanţie de sine-stătătoare sau cauţiune.

Contractul de consignaţie

În art. 1 din Legea nr. 178/1934 se defineşte contractul de consignaţie în următorii

termeni: "Contractul de consignaţie este convenţia prin care una din părţi, numită
consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile
spre a le vinde pe socoteala consignantului".
Aşa cum rezultă din dispoziţiile citate, contractul de consignaţie este o varietate a
contractului de comision, totuşi cuprinzând elemente şi ale altor tipuri de contracte, de
exemplu: ale vânzării de mărfuri, ale depozitului.Pentru serviciul său, consignantul are
dreptul fie la o remuneraţie sau numai la suprapreţul obţinut din vânzare. Vinderea
bunurilor se face întotdeauna pe un preţ anticipat stabilit de consignant.
Consignantul este obligat să remită consignantului suma de bani obţinută ca preţ al
vânzării sau să restituie bunul în natură în cazul în care nu este vândut.

Caracterele juridice ale contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie este un contract bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros
şi consensual.

Efectele contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile
contractante. Prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc şi anumite obligaţii
între consignatar şi terţi.

Obligaţiile părţilor
• Obligaţiile consignantului
a) consignantul are obligaţia să predea consignatarului bunurile mobile care
urmează să fie vândute.
Contractul de consignaţie nu transmite consignantului proprietatea bunurilor ce i-au
fost încredinţate. Consignantul păstrează drepturile asupra bunurilor încredinţate şi
continuă a putea dispune de ele, afară de o stipulaţie contrară. În calitatea sa de proprietar
al bunurilor, consignantul are dreptul să controleze şi să verifice, oricând bunurile
încredinţate consignatarului, putând proceda la inventarierea lor. Pentru exercitarea acestui
drept, consignantul va putea obţine, oricând ordonanţă prezidenţială, în caz de opunere a
consignatarului (art. 8 din lege).

106
 b) consignantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu
ocazia îndeplinirii însărcinării primite.
c) consignatarul este obligat la plata unei remuneraţii.

• Obligaţiile consignatarului:
a) consignatarul este obligat să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi
conservarea bunurilor primite.
În vederea identificării bunurilor date în consignaţie cu privire la bunurile predate,
acestea trebuiesc păstrate în ambalajele lor originale şi conservate, intacte etichetele,
mărcile şi orice alte semne exterioare astfel cum au fost aplicate de consignant.
Consignatarul răspunde de orice lipsă, pierdere sau deteriorare, provenite din culpa
sa sau a agenţilor şi prepuşilor săi (art. 5 din lege).
b) consignatarul este obligat să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate la o
societate acceptată de consignant.
Asigurarea se va face pentru o valoare cel puţin egală cu preţul bunurilor prevăzute
în contract sau în notele şi facturile care însoţesc bunurile, acoperindu-se astfel toate
riscurile.
c) consignatarul are obligaţia să execute mandatul dat de consignant.
Consignatorul nu poate vinde sau înstrăina către terţi bunurile date în consignaţie
decât în limitele prevăzute în contract. Consignantul poate modifica oricând, în mod
unilateral, condiţiile de vânzare. Modificările sunt obligatorii pentru consignatar din
momentul în care îi vor fi aduse la cunoştinţă în scris.
În tăcerea părţilor, asupra condiţiilor de vânzare şi în lipsa dispoziţiilor scrise din
partea consignantului, consignatorul poate vinde bunurile contra numerar şi la preţurile
curente ale pieţei (art. 11).
d) consignatarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului
său.
Consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în
consignaţie, dacă acesta nu a fost vândut. În cazul neridicării bunului consignantul este
obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat.

Consecinţele nerespectării obligaţiilor

Nerespectarea obligaţiilor atrage după sine răspunderea civilă şi răspunderea penală.

Încetarea contractului de consignaţie

Contractul de consignaţie încetează prin:
- revocarea de către consignant a împuternicirii;
- renunţarea la mandat;
- insolvabilitate ori falimentul părţilor.
Consignantul poate să revoce contractul în orice moment, chiar dacă a fost încheiat
pe o perioadă determinată, în cazul în care nu există nici o stipulaţie contrară (art. 3 alin. 2
din Legea nr. 34/1936).

Contractul de depozit comercial

Noţiunea contractului de depozit comercial

107
 Depozitul comercial este un contract prin care o persoană, numită deponent,
încredinţează unei alte persoane, numită depozitar, o marfă cu obligaţia acestuia să o
păstreze, să o conserve şi să o restituie la cerere în schimbul unei sume de bani numită taxă
de depozit.
După cum rezultă din această definiţie, scopul principal urmărit prin încheierea
contractului este păstrarea, conservarea în vederea restituirii lui în natură la cererea
deponentului. Dacă acest scop nu este urmărit în principal, chiar dacă depozitarul are şi o
asemenea obligaţie, raporturile dintre părţi nu mai pot fi calificate raporturi de depozit, ci
de vânzare-cumpărare, antrepriză etc.

Caracterele juridice ale contractului de depozit comercial

- este un contract real, el se consideră perfectat în momentul remiterii materiale a
mărfii date în depozit;
- este cu titlu oneros, depozitarul fiind plătit pentru serviciile sale, prin taxa de
depozit, calculată în raport cu cantitatea de marfă depozitată care ocupă un
anumit spaţiu şi de durata depozitului.
- este un contract sinalagmatic, el dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Prin încheierea acestui contract nu se transmite dreptul de proprietate.
- depozitul comercial este, de regulă, voluntar, deponentul având posibilitatea să
aleagă pe depozitar.

Felurile contractului de depozit comercial

Contractul de depozit comercial este o variantă a contractului de depozit civil.
Dacă depozitarul este o întreprindere specializată în primirea de mărfuri (în magazii
generale, antrepozite, docuri) expres autorizate şi practicând tarife oficiale, deponentul
primeşte în schimbul mărfii depuse trei înscrisuri: un certificat de depozit (recipisa),
talonul şi buletinul de gaj (warantul).
Certificatul de depozit (recipisa) şi buletinul de gaj (warantul) sunt titluri de
credit care încorporează marfa dată în depozit şi care se remite deponentului. Ele pot fi
titluri de credit la ordin sau la purtător, negociabile împreună sau separat. Astfel,
deponentul poate vinde marfa depozitată girând atât recipisa de depozit cât şi warantul. El
poate doar gaja marfa depozitată, girând numai warantul rămânând proprietarul mărfii
atâta timp cât nu girează şi recipisa de depozit (eventual altuia decât creditorului gajist). În
acest caz cumpărătorului îi revine obligaţia de a lichida debitul vânzătorului pentru a intra
în posesia mărfii. Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului dovedind existenţa
contractului.

Efectele contractului de depozit comercial

Obligaţiile părţilor în contractul de depozit comercial

Obligaţiile depozitarului
a) Depozitarul este obligat să păstreze marfa ca un bun proprietar
Părţile pot stipula şi o clauză de neresponsabilitate sau de atenuare a
răspunderii. Depozitarul nu răspunde însă niciodată de stricăciunile provenite prin forţă
majoră, afară de cazul când a fost pus în întârziere pentru restituirea bunului depozitat.
b) Depozitarul este obligat să restituie marfa la cererea deponentului

108
 Depozitarul trebuie să restituie la cererea deponentului mărfurile în natură. Dacă
depozitarul refuză, fără temei să restituie marfa, deşi se află în detenţia sa, deponentul
poate obţine executarea în natură, potrivit regulilor aplicabile obligaţiei de a face.
În caz de moarte a depozitarului obligaţia de restituire se transmite asupra
moştenitorilor.
Obligaţiile deponentului
a) Deponentul este obligat să remită depozitarului marfa ambalată, etichetată
în funcţie de natura acesteia;
b) Deponentul este obligat să achite depozitarului eventuale cheltuieli pentru
păstrarea, conservarea mărfii sau când acesta a suferit pagube pricinuite de marfa
depozitată.
c) Deponentul este obligat să achite taxa de depozit, datorată conform
contractului.

Dreptul de retenţie al depozitarului

Executarea obligaţiilor depozitarului este garantată prin dreptul de retenţie prevăzut
de lege, pe care depozitarul îl are asupra lucrului depozitat. Fiind vorba de un "debitum
cum se iunctum", el poate refuza restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la
care are dreptul din cauza depozitului.

Încetarea contractului de depozit comercial

Efectele contractului de depozit comercial încetează în următoarele cazuri:
- îndeplinirea în avans;
- rezilierea unilaterală a contractului;
- moartea;
- interdicţia;
- insolvabilitatea ori falimentul părţilor.

Contractul de report

Esenţa contractului de report este cuprinsă în art. 74 Cod comercial "contractul de

report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în comerţ,
şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a
unor titluri de aceeaşi specie”.
Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare; o
vânzare ce se execută imediat, iar cea de-a doua este o vânzare cu termen şi la un preţ
determinat.
În concepţia Codului comercial contractul de report este o faptă de comerţ conexă
(accesorie), dobândind comercialitate datorită obiectului şi anume titlurile de credit.
În temeiul acestui contract, persoana deţinătoare de titluri denumită reportal, dă în
report titlurile unei alte persoane denumită reportator în schimbul unui preţ plătibil
imediat. La un anumit termen reportatorul revinde reportatului titluri de credit de aceeaşi
specie (nu aceleaşi titluri pe care le-a dobândit) primind un preţ determinat. Reportatorul
primeşte de la reportat o remuneraţie denumită preţ de report sau premiu. Diferenţa între
suma dată şi cea încasată de reportator poartă denumirea de report.

109
 Condiţiile contractului de report
Pentru a se încheia un contract de report trebuie să se îndeplinească următoarele
condiţii:
- să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator;
- acordul de voinţă privind vânzarea şi revânzarea să fie simultan şi să intervină
între aceleaşi persoane;
- stipularea în chiar momentul realizării contractului a unui termen de revânzare şi
a unui preţ determinat;
- vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit care circulă în comerţ.

Efectele contractului de report

Aceste efecte privesc transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit şi
fructele civile ale acestora.
Contractul de report este un contract translativ de proprietate, obiectul
contractului de report se transferă de la vânzător la cumpărător. În esenţă în privinţa
transferului sunt aplicate dispoziţiile dreptului comun.
În cursul duratei contractului, titlurile de credit pot produce anumite fructe civile
(dividende, dobânzi etc.). Aceste fructe se cuvin reportatorului care culege fructele. Părţile
pot stabili ca fructele produse de titlurile de credit să revină reportatului (art. 74 alin. 4 C.
com.).

Încetarea contractului de report

Contractul încetează ca urmare a producerii efectelor sale, la termenul stabilit de
părţi. Partea care la scadenţa fixată nu primeşte titlurile din partea reportatorului, îl poate
acţiona în judecată, pentru obţinerea predării lor şi pentru plata diferenţelor. Dacă însă la
scadenţa reportului nici cumpărătorul nu oferă preţul, nici vânzătorul titlurile, revânzarea
se consideră reziliată fără daune pentru una dintre părţi, iar prima vânzare rămâne valabilă.
Potrivit legii, la împlinirea termenului părţile pot să prelungească contractul cu obligaţia
de a se păstra condiţiile iniţiale (art. 75 C. com.). În cazul reînnoirii contractului între părţi
se lichidează diferenţele şi rămâne la reportator titlurile în vederea unei noi lichidităţi la o
nouă scadenţă.
Contractul de report poate fi prorogat, reînnoit sau supus deportului:
• prorogarea este o operaţiune juridică prin care se amână scadenţa revînzării pe
unul sau mai multe termene (preţul de revânzare rămâne neschimbat);
• reînnoirea intervine la expirarea reportului şi are ca obiect titluri care diferă prin
conţinut sau specia lor, presupunând o predare efectivă a titlurilor (este o
novaţiune prin schimbarea obiectului contractului);
• deportul este o operaţiune inversă reportului şi intervine pentru satisfacerea
nevoilor pe termen, de credit ale unei persoane: operaţia juridică privind deportul
intervine pentru satisfacerea nevoilor unei persoane de a realiza un anumit stoc
de acţiuni în vederea exercitării dreptului de opţiune la o nouă emisiune, ori
pentru a obţine majoritatea de voturi în adunarea generală a acţionarilor.

Contractul de cont curent

110
 Prin contractul de cont curent, părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi
imediat creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă,
lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea
care va fi debitoare.
În raporturile ce decurg din contractul de cont curent, nici una dintre părţile
contractante nu se desemnează de la început ca şi creditor sau ca debitor exclusiv şi nici nu
se comportă ca atare în decursul executării contractului. Această situaţiune încetează
numai la încheierea contului, operaţiunea finală care diferenţiază pe creditor de debitor,
făcând ca cele două mase omogene de credit şi debit să se compenseze şi să dea loc la
soldul creditor, pentru care această acţiune în justiţie.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent poartă denumirea de corentist.
Prestaţiile pe care şi le fac se numesc remize sau rimese. Ele constau în operaţiuni prin
care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând
ca suma cuvenită să fie depusă în cont curent.
În consecinţă, rimesa poate consta: într-o sumă de bani efectiv plătită; orice titlu de
credit remis (cambie, bilet la ordin, CEC, ordin de plată etc.) şi orice credit concedat (de
exemplu, preţul datorat ca urmare a unei vânzări de mărfuri).
Rimesele sunt facultative. Un corentist nu poate obliga pe celălalt să-i facă rimese,
dar este firesc ca rimesele reciproce să existe deoarece, contractul de cont curent nu este
un contract de împrumut (propriu-zis) ci un contract de rezultat, accesoriu, conex cu unul
sau mai multe acte obiective de comerţ.
Forma cea mai uzuală a contractului de cont curent este aceea bancară, adică a
contractului încheiat între o bancă (instituţia de credit) şi un client al său în scopul de a
facilita circulaţia şi fructificarea banilor. Banca poate interveni şi ca simplu intermediar
între doi comercianţi care convin să-şi lichideze operaţiunile prin înregistrări în conturile
ce le au deschise la aceeaşi bancă sau la bănci diferite.
Deşi contractul de cont curent se consideră încheiat din momentul realizării
acordului de voinţă totuşi, libertatea acestui contract este evidentă prin înregistrarea
contabilă a remiterii în cont şi stabilirea soldului.
În cuprinsul art. 3 al Codului comercial, contractul curent nu este enumerat printre
actele de comerţ obiective, fiindu-i consacrate însă art. 370-373.
Prin aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Codul comercial el poate fi considerat un act
de comerţ subiectiv.
Potrivit art. 6 alin. 2 C. com., contul curent este o faptă de comerţ dacă are o
cauză comercială. Relaţia de cont curent poate fi stabilită şi între un comerciant şi un
necomerciant şi chiar între doi necomercianţi pentru afaceri civile.
Pentru un necomerciant care efectuează numai operaţiuni necomerciale într-un cont
curent deschis la bancă dobânzile nu vor fi obligatoriu cele comerciale.
Încheierea contului curent va avea loc la scadenţa termenelor stabilite prin
convenţia de cont curent şi, în absenţa stipulării unui asemenea termen, la data de 31
decembrie a fiecărui an, iar dobânda va curge de la data încheierii.

Caracterele juridice ale contractului de cont curent

Contractul de cont curent prezintă următoarele caractere:
- este un contract bilateral, deoarece părţile se obligă să se crediteze reciproc
pentru prestaţiile făcute;

111
 - este un contract intuitu personae, în sensul că identitatea persoanei cu care se
încheie contractul este determinată prin consimţământul exprimat la naşterea
convenţiei;
- este un contract consensual, el se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor;
- este un contract cu titlu oneros, pentru sumele înscrise în contul curent curg
dobânzi "în debitul primitorului, de la data înscrierii" (art. 370 pct. 3 Cod
comercial);
- este un contract cu executare succesivă în timp, prin remiteri reciproce şi
alternante;
- este un contract accesoriu, pentru că se încheie în vederea executării altui
contract sau a altor contracte între aceleaşi părţi. El poate fi conceput ca un
contract autonom numai dacă este încheiat între două bănci;
- este un contract "intuitu personae" desfiinţându-se prin moartea, incapacitatea
sau falimentul uneia din părţi.

Efectele contractului de cont curent

Efectele principale
Ca efect principal va opera transmiterea dreptului de proprietate având valoarea
respectivă între transmiţător şi primitor.
Prin efectuarea operaţiunilor în cont, de creditare a transmiţătorului şi respectiv de
debitare a primitorului, cu valoarea remisă, primitorul devine titularul dreptului de
proprietate asupra valorii în cauză.

Transferul dreptului de proprietate

Orice valoare remisă de la o parte contractuală la cealaltă, face să opereze prin
faptul înscrierii sale în contul curent, transferul dreptului de proprietate în favoarea
cocorentistului care a primit-o, adică al aceluia care a făcut înscrierea privind debitorul
său (art. 370 C. com.). Însă, este posibil să existe depuneri care să nu fi fost făcute cu
scopul transferului dreptului de proprietate (de exemplu, remise numai cu mandatul de
încasare). Dar, şi în acest caz, în orice moment şi concomitent se poate restabili echilibrul
valorilor remise şi primite.
În toate situaţiile efectului translativ de proprietate a rimesei efectuate îi corespunde
în mod necesar şi stimulativ o constituire de credit în favoarea remitentului.
În ipoteza în care depunerile constau în titluri de credit, cambii, efecte de comerţ,
cecuri etc., înscrierea în cont curent şi deci transmiterea dreptului de proprietate se face
sub condiţia rezolutorie a încasării contravalorii titlului. Legea prezumă că înscrierea este
făcută "sub rezerva încasării". Neîndeplinirea condiţiei, adică neplata la scadenţă a
cambiei sau a titlurilor de credit de către emitent sau alt subscriitor dă locul la acţiune în
justiţie în vederea executării silite a debitorului cambial sau a subscriitorului titlului de
credit.

Novaţiunea
Alt efect al contractului de cont este novaţiunea adică, transformarea cauzei iniţiale
a rimesei într-o cauză nouă, contractuală derivată din contractul de cont din contul curent.
Obligaţia iniţială se stinge şi în locul ei se nasc obligaţiile care izvorăsc din contul
curent (art. 1128 Cod civil). Potrivit contractului iniţial cel care a primit marfa datora

112
preţul. Acest preţ a fost trecut în cont ca o creanţă a celui care a transmis marfa aşa încât
obligaţia iniţială de plată a preţului a fost înlocuită cu o nouă obligaţie care apare în cont,
sub formă de credit şi debit (art. 370 pct. 1 C. com.). Astfel, dispărând obligaţia iniţială
înseamnă că, automat, se sting şi accesoriile acesteia cum ar fi: gajul, ipoteca, privilegiile
etc.

Indivizibilitatea
În momentul în care o rimesă a fost trecută în cont curent ea se confundă cu toate
celelalte efectuate anterior şi cu cele viitoare formând un tot unitar de natură indivizibilă
pentru a fi soldat la încheierea contului curent. O operaţiune izolată care se efectuează nu
are caracterul unei plăţi din momentul înscrierii ei în contul curent.

Compensarea reciprocă a creditelor şi debitelor

Un al efect specific contractului de cont curent este compensarea reciprocă a
debitelor şi creditelor până la concurenţa creditului şi debitului final rezultat la încheierea
contului curent. Numai la data încheierii contului curent are loc efectul compensatoriu al
celor două mase de credit şi debit.

Efectele secundare (accesorii)

Contractul de cont curent produce efecte în privinţa dobânzilor (art. 370 pct. 3 C.
com.). Dacă părţile nu s-au învoit altfel, dobânzile vor fi comerciale.
Jurisprudenţa a stabilit următoarele:
- sumele înscrise în contul curent produc, dobânda legală, în afară de cazul în care
părţile au stabilit o dobândă convenţională;
- dobânda legală curge atât în situaţia în care soldul determinat după încheierea
contului curent a fost raportat ca articol nou într-un cont curent ulterior;
- dobânda convenţională va curge însă numai dacă operaţiunile de cont curent
continuă. După lichidarea contului şi încetarea contractului curge numai dobânda
legală.

Dreptul de comision şi alte cheltuieli

Potrivit art. 371 Cod comercial "existenţa contului curent nu exclude drepturile de
comision şi plata cheltuielilor pentru afacerile însemnate în contul bancar".
Dreptul la comision se poate referi la comisionul băncii sau, după caz, la comisionul
celuilalt comerciant.

Închiderea contului curent

Pentru înţelegerea sensului juridic al operaţiunii de încheiere a contului curent,
trebuie să se distingă două situaţii:
• când închiderea contului curent este definitivă, caz în care aceasta coincide cu
încetarea sau desfiinţarea contractului;
• când încheierea contului, curent este periodică, anuală, fie trimestrială
(convenţională).
În ambele situaţii se produce compensarea maselor indivizibile de credit şi debit şi
stabilirea unui sold final, creditor în favoarea unui corentist şi debitor în sarcina celuilalt.

113
 Desfiinţarea contului curent
• Contractul de cont curent este un contract intuitu personae aşa încât se
desfiinţează prin moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi.
• Contractul se poate desfiinţa şi pe cale convenţională, când părţile au stabilit un
termen prin convenţia lor sau chiar până la împlinirea termenului, dacă convin
astfel.
• Dacă nu s-a prevăzut un termen, contractul se desfiinţează de drept în caz de
faliment, datorită existenţei efectelor patrimoniale ale falimentului: ajungerea la
scadenţă a tuturor creanţelor; desesizarea falimentară, nulitatea de drept a
actelor posterioare sentinţei declarative de faliment etc.
Contractul de leasing
Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, republicată, operaţiunile de
leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte denumită locator/finanţator transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este cealaltă parte denumită utilizator, la solicitarea căreia, contra unei
plăţi periodice, denumită rată de leasing.
Prin rată de leasing în sensul art. 2 lit. d) din lege se înţelege:
• în cazul leasingului financiar, cota parte din valoarea de intrare a bunului şi a
dobânzii de leasing.
Dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii bancare pe piaţa românească;
• în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare calculată, în conformitate
cu actele normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile
contractante.
La sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte
dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing
ori de a înceta raporturile contractuale.
În ceea ce priveşte noţiunea de leasing financiar la care am făcut referire mai sus,
aceasta reprezintă operaţiunea de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din
următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului
din momentul încheierii contractului de leasing;
- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă
utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va
reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţa) pe care acesta o are la
data la care opţiunea poate fi exprimată;
- perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din
durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final, dreptul de proprietate
nu este transferat.
Condiţiile leasingului financiar nu sunt cumulative. Ne aflăm în faţa unei astfel
de operaţiuni dacă este îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile mai sus arătate.
În reglementarea anterioară dacă utilizatorul opta pentru cumpărarea bunului trebuia
să plătească un preţ rezidual, ţinându-se cont de vărsămintele efectuate pe durata folosinţei
bunului, cu titlu de redevenţă.
În redactarea actuală a textului, preţul de cumpărare trebuie să reprezinte cel mult
50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată.

114
 Leasingul operaţional reprezintă operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici
una din condiţiile leasingului financiar.
Astfel, leasingul operaţional se deosebeşte de cel financiar, prin faptul că locatorul
este un fabricant, adăugându-se la aceasta faptul că în timp ce în cazul leasingului
financiar locaţia realizează întreaga valoare a bunului, la leasingul operaţional bunul este
închiriat pe o perioadă mai scurtă decât durata vieţii sale economice şi deci amortizării, de
aceea bunul poate fi dat în locaţie la mai mulţi utilizatori.
Se poate concluziona că leasingul operaţional ar fi o excepţie a leasingului financiar.
În ce priveşte calitatea de finanţator, aceasta poate fi o societate de leasing,
persoană juridică, română sau străină.
Nici în ce priveşte utilizatorul legea nu dă o anumită calificare existând
posibilitatea ca utilizator să fie atât o persoană fizică, română sau străină, cât şi o
persoană juridică indiferent de naţionalitatea acesteia.
În înţelesul prezentei legi prin valoare de intrare se înţelege valoarea la care a fost
achiziţionat bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă
valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea contractului de leasing,
se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.

8.2. Societăţile de leasing

Sunt acele societăţi care au în obiectul de activitate desfăşurarea operaţiunilor
de leasing şi un capital social minim, subscris şi vărsat integral la înfiinţare de 500
milioane lei. Considerăm că, pentru a fi calificată ca o societate de leasing, aceasta trebuie
să aibă ca obiect principal de activitate "operaţiuni de leasing".
Societăţile de leasing care perfectează un contract de leasing având ca obiect
utilizarea unei construcţii sau realizarea, sau utilizarea unei construcţii pot dobândi potrivit
legii dreptul de folosinţă sau de achiziţie a terenului pe care se efectuează lucrarea de către
antreprenor sau dreptul irevocabil de achiziţie a construcţiei la expirarea contractului de
leasing.
Societăţile de leasing, precum şi societăţile comerciale care utilizează bunuri mobile
sau imobile în sistem de leasing sunt obligate să înscrie în evidenţele lor contabile date
referitoare la valoarea de intrare a bunurilor.
Considerăm că nu este suficient de clar evidenţiat modul de amortizare a
mijloacelor fixe în cazul leasingului financiar, întrucât actele normative anterioare
permiteau utilizatorului deducerea integrală a cheltuielilor cu redevenţele.
Prin reformularea art. 21 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, republicată,
se introduce pe lângă obligaţia finanţatorului şi obligaţia utilizatorului de a face rectificări
în cartea funciară şi înregistrarea la oficiul registrului comerţului cu privire la schimbările
ce intervin în legătură cu sediul sau cu situaţia juridica a bunului.
Modalitatea de impunere este ca şi în cazul impozitului pe salarii sau dividende si
anume prin stopaj la sursă, ţinându-se cont de convenţiile de evitare a dublei impuneri
încheiate de România cu alte state.
Cheltuielile de asigurare a bunurilor ce fac obiectul leasingului sunt deductibile
din punct de vedere fiscal de către partea obligată prin contract să plătească primele de
asigurare.

115
 Contractul de leasing
Problema esenţială pe care o ridică noţiunea de "contract de leasing" o reprezintă
existenţa sau inexistenţa unui asemenea contract. Se pune întrebarea: este leasingul un
contract, sau o operaţiune formată dintr-un complex de contracte?
Deşi se aseamănă cu contractele de închiriere, vânzare în rate, cât şi de locaţie
viageră, leasingul ca natură juridică este o modalitate contractuală de finanţare la termen.
Leasingul era, până nu demult, un contract întâlnit mai cu seama în legislaţia comercială
internaţională; a fost impus însă de noile realităţi economice pe plan naţional, ca un
adevărat contract complex având următoarele caracteristici:
- un contract de vânzare-cumpărare, prin care se achiziţionează bunul solicitat
de utilizator;
- un contract de mandat, prin care sunt stabilite elementele vânzării şi, în acelaşi
timp se realizează operaţiunile tehnice dar şi formalităţile administrative
necesare;
- un contract de locaţie, a cărui durată, cât şi ratele sunt determinate din cota
parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing în cazul
leasingului financiar şi din cota de amortizare calculată în conformitate cu actele
normative în vigoare şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante în cazul
leasingului operaţional;
- o promisiune unilaterală de vânzare în favoarea cumpărătorului utilizator.
Se poate concluziona astfel că leasingul este un contract propriu de finanţare,
fiind o fuziune de tehnici juridice. Ca urmare finanţatorul nu poate fi confundat cu un
simplu locator aşa cum se desprindea din redactarea iniţială a Ordonanţei Guvernului nr.
51/1997.
Atunci când ne referim la totalitatea raporturilor tripartite implicate, ne aflăm în faţa
operaţiunilor de leasing, conform accepţiunii date, iar atunci când ne referim la actul
încheiat între finanţator şi utilizator, vom folosi noţiunea de "contract de leasing".
Analizând trăsăturile juridice ale contractului de leasing, constatăm că acesta
este un act bilateral, numit, cu titlu oneros, având conţinut patrimonial, cu executare
succesivă, intuitu personae şi consensual (în ce-l priveşte pe utilizator).
Cu toate acestea, în cazul succesiunii universale (fuziune, comasare) ori cu titlu
universal (divizare), drepturile şi obligaţiile prevăzute în contract nu se sting, indiferent
dacă transmisiunea se referă la patrimoniul locatorului, ori al utilizatorului.
În cazul bunurilor cu destinaţie comercială sau industrială, succesorul trebuie să
respecte condiţiile de exploatare a acestora, aşa cum au fost ele prezentate în planul de
exploatare, la momentul încheierii contractului.
Contractul de leasing constituie titlu executoriu în cazurile prevăzute la art. 8 din
O.G. nr. 51/1997, modificată;
Legea face distincţie între leasing în general şi leasingul financiar. Distincţia
vizează elementele minime ale contractului.
Contractul de leasing se redactează astfel:
- cu arătarea părţilor participante la încheierea contractului (locator/finanţator şi
utilizator);
- descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de leasing;
- valoarea totală a contractului de leasing;
- perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
- clauza privind obligaţia asigurării bunului.

116
 Pe lângă aceste elemente în momentul încheierii unui contract de leasing financiar
trebuie arătată valoarea iniţială a bunului. De asemenea, în cazul contractului de leasing
financiar trebuie cuprinsă şi clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la
cumpărarea bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi exercitat.
Elementele arătate în textul de lege nu sunt limitative, părţile putând conveni şi
asupra altor clauze în momentul încheierii contractului. Trebuie arătat că un contract de
leasing nu poate fi încheiat pe o durată mai mică de un an şi că reprezintă titlu executoriu
în condiţiile în care utilizatorul nu predă bunul la sfârşitul perioadei de leasing (sigur, în
măsura în care nu a formulat opţiunea preluării bunului sau a prelungirii contractului) şi în
cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.

Părţile contractului
Potrivit art. 31 lit. a) din Legea nr. 99/1999 de modificare şi completare a
Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997, un element esenţial al contractului de leasing îl
constituie părţile în contract şi anume, locatorul-finanţatorul şi utilizatorul. Iată deci că,
spre deosebire de complexa operaţie de leasing bazată pe o relaţie trilaterală (furnizor-
finanţator, utilizator), contractul în sine se încheie între două părţi.

Drepturile şi obligaţiile finanţatorului

Finanţatorul se bucură de următoarele drepturi stipulate în art. 13 al Ordonanţa
Guvernului nr. 51/1997, republicată:
- dacă utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, în conformitate
cu dispoziţiile Legii nr. 64/1995, cu modificările ulterioare drepturile reale ale
finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt
opozabile judecătorului sindic;
- dacă însă utilizatorul se afla în dizolvare şi/sau lichidare, dispoziţiile alineatului
precedent se aplică şi lichidatorului numit potrivit Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată.
Potrivit art. 9 finanţatorul are următoarele obligaţii:
- să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor;
- să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în
condiţiile expres formulate de către acesta;
- să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul
contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-
cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;
- să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a
opta pentru prelungirea contractului sau pentru achiziţionarea ori restituirea
bunului;
- să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care
acesta a respectat toate clauzele contractuale;
- să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.

Drepturile şi obligaţiile beneficiarului

8 Într-un contract de leasing utilizatorul are următoarele drepturi:
- în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul
necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie utilizatorul are drept de acţiune
asupra furnizorului;

117
 - dreptul de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi.
Obligaţiile utilizatorului sunt reglementate prin art. 10 şi constau în următoarele:
- să recepţioneze şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de
leasing;
- să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să
asigure instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
- să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără
acordul finanţatorului;
- să respecte termenele de plată şi cuantumul ratelor de leasing;
- să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli ce derivă din contractul de
leasing;
- să îşi asume totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea directă sau prin
prepuşii săi (inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii) precum şi din
cazuri fortuite a bunului pe întreaga perioadă contractuală în paralel cu plata
ratelor de leasing până la atingerea valorii contractului de leasing;
- să nu împiedice finanţatorul în verificarea stării, modului de exploatare a bunului
obiect al contractului de leasing;
- să informeze finanţatorul, în timp util, cu privire la orice tulburare venită din
partea unui terţ referitor la dreptul acestuia de proprietate;
- să nu modifice obiectul contractului fără acordul prealabil al finanţatorului;
- să restituie bunul respectând prevederile contractuale.

Asigurarea bunurilor
Dată fiind natura complexă a obiectului contractului de leasing "bunuri imobile şi
mobile de folosinţă îndelungată aflate în circuitul civil" (art. 1 alin 2) se impune şi mai
mult asigurarea acestora, obligaţie ce revine finanţatorului.
Asigurarea bunurilor-obiect al contractului de leasing reprezintă o asigurare legala,
prin efectul legii, raporturile de asigurare şi implicit drepturile şi obligaţiile părţilor în
materie de asigurare născându-se şi stingându-se în virtutea legii, automat, voinţa părţilor
neputând influenţa desfăşurarea raporturilor de asigurare.
Această asigurare este o asigurare de daune, având ca scop repararea prejudiciului.
Pierderea (totală sau parţială), riscurile asigurate fiind determinate în momentul
încheierii contractului de asigurare potrivit categoriei de bunuri din care face parte bunul
asigurat.
Dată fiind valoarea mare a bunului asigurat, dacă asigurarea directă nu este la
îndemână, este posibil a se apela chiar şi la o coasigurare, fără însă a fi nevoie de o
supraasigurare. Suma asigurata fiind limitată de lege la valoarea bunului asigurat,
nedepăşindu-i valoarea.
Bunul asigurat va fi determinat individual, iar asiguratul (finanţatorul) este obligat
să asigure buna întreţinere a acestuia.
Despăgubirea va fi plătită în limita sumei asigurate, fără a depăşi valoarea bunului
din momentul producerii cazului asigurat şi nici cuantumul pagubelor efectiv suferite de
asigurat.
Termenul de prescripţie este, potrivit art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 prin
derogare de la termenul general de prescripţie, de 2 ani, ceea ce ridica problema asigurării
repetate de către finanţator după această perioadă.

118
 Asigurarea împotriva riscului de neplată
Asigurarea împotriva riscului de neplată este o asigurare derivând din contract şi nu
din lege. Cu toate acestea, Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, republicată, stipulează în
art. 15 dreptul finanţatorului de a rezilia contractul de leasing, dacă utilizatorul nu îşi
execută obligaţia de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive. Acesta din
urma este obligat ca în momentul rezilierii contractului de leasing, în aceste condiţii, să
restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune-interese, dacă în contract nu se
prevede altfel.

Litigii şi alte aspecte legate de neexecutarea obligaţiilor contractuale

Contractul de leasing poate înceta la expirarea perioadei de închiriere. În cazul în
care una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, încetarea contractului de leasing
se poate produce prin reziliere chiar şi înaintea încheierii termenului contractual. Clauzele
de reziliere stipulate în contractul de leasing pot fi în interesul finanţatorului sau al
utilizatorului.
Rezilierea contractului de leasing are ca efect potrivit art. 15 din Ordonanţa
Guvernului nr. 51/1997, republicată, obligarea utilizatorului la restituirea bunului către
societatea de leasing şi plata de daune-interese, indiferent că este vinovat de refuzul
primirii bunului la termenul stipulat în contractul de leasing sau de neexecutarea obligaţiei
de plată a ratei de leasing timp de doua luni consecutive (fiind obligat şi la plata ratelor
scadente). În caz contrar, şi anume neprimirea de către utilizator a bunului, finanţatorul nu
răspunde.
Societatea de leasing are la îndemână însă şi calea unei acţiuni în revendicare
pentru recuperarea bunului, atunci când utilizatorul l-a subînchiriat ori vândut, deoarece
este proprietara acestui bun.
Operaţiile de leasing pot da naştere la numeroase litigii atât cu privire la natura
operaţiunilor, cât mai ales privitor la natura obligaţiilor asumate de părţi.
Litigiile apărute între părţi se vor rezolva pe cale amiabilă. Dacă părţile nu ajung
la o înţelegere amiabilă, atunci litigiile vor fi înaintate spre soluţionare Curţii de Arbitraj
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României. Deciziile Curţii de Arbitraj
sunt definitive şi obligatorii.
Dreptul de proprietate al societăţii de leasing constituie un pericol pentru terţii care
au crezut că utilizatorul era proprietarul bunului. Acest pericol poate fi înlăturat însă prin
publicitatea leasingului, publicitate care a fost reglementată de Ordonanţa Guvernului nr.
51/1997, republicată, cap. VI. Astfel, terţii nu vor putea invoca beneficiul dispoziţiilor art.
1909 Cod civil potrivit cărora posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile a terţilor
dobânditori echivalează cu dreptul de proprietate.
Relaţiile finanţatorului cu terţii sunt reglementate prin art. 17 şi 18 ale Ordonanţei
Guvernului nr. 51/1997, republicată, astfel dacă în timpul derulării contractului de leasing
finanţatorul vinde bunul care face obiectul contractului unui alt finanţator, noul finanţator
este legat de aceleaşi obligaţii contractuale ca şi vânzătorul care rămâne garant al
îndeplinirii obligaţiilor faţă de utilizator.

119
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”
FACULTATEA DE DREPT CONSTANŢA
SPECIALIZAREA: DREPT
DISCIPLINA: DREPT COMERCIAL
ANUL III ZI, FR, ID
Conducătorul disciplinei: Prof. univ. dr. MAGDA VOLONCIU

120
Tel/Fax: 0241/545015 şi E-MAIL:ushcta@spiruharet.ro

Drept comercial
- partea I -

1. Particularităţile uzurilor normative în materie comercială; p. 18-19

2. Particularităţile uzurilor interpretative în dreptul comercial; p. 18-19
3. Caracteristicile intenţiei de vânzare-cumpărare comercială; p. 24
4. Categorii de operaţiuni de intermediere în schimb; p. 24-26
5. Categorii de fapte de comerţ de întreprindere; p. 26-30
6. Categorii de fapte de comerţ conexe; p. 30-31
7. Categorii de acte care nu sunt considerate comerciale; p. 32
8. Condiţiile necesar a fi îndeplinite de o persoană fizică pentru a deveni comerciant; p.
40
9. Semnificaţia noţiunii de „angajat propriu” folosită de Legea 300/2004 privind
autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţilor familiale care desfăşoară activităţi
economice în mod independent; p. 40
10. Capacitatea comerciantului persoană fizică; p. 41-43
11. Incompatibilităţi în exercitarea activităţii de comerţ de către o persoană fizică; p. 43-
44
12. Condiţia desfăşurării comerţului pe riscul comerciantului – particularităţi; p. 48-49
13. Autorizarea funcţionării comerciantului persoană fizică; p. 49-52
14. Înregistrarea în registrul comerţului a comerciantului persoană fizică; p. 53-54
15. Natura juridică a fondului de comerţ; p. 68-69
16. Conţinutul firmei; p. 72
17. Marca de fabrică sau de comerţ – definiţie şi condiţii; p. 75-76
18. Aportul în societate al fondului de comerţ; p.79
19. Categorii de societăţi de persoane; p. 90
20. Categorii de societăţi de capitaluri; p. 93
21. Răspunderea asociaţilor în societăţile de persoane; p. 91-92
22. Răspunderea asociaţilor în societăţile de capitaluri; p. 93-94
23. Asociaţii în societăţile cu răspundere limitată; p. 96
24. Capitalul social al societăţilor cu răspundere limitată; p. 96
25. Cazuri de evaluare obligatorie a aportului în natură de către un expert; p. 103-104
26. Admisibilitatea aportului în creanţe. Pct. 13 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990, care modifică art. 16 din Legea 31/1990
27. Aportul în natură; Pct. 13 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990,
care modifică art. 16 din Legea 31/1990

121
28. Regimul juridic al aportului în muncă; Pct. 13 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990, care modifică art. 16 din Legea 31/1990
29. Condiţii referitoare la capitalul social subscris şi cel vărsat în cazul societăţilor pe
acţiuni; pct. 9 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990, art. 21 din
Legea 31/1990 (p. 135)
30. Valoarea capitalului social minim al societăţii pe acţiuni/în comandită pe acţiuni;
art. 10 Legea 31/1990, modificat prin Legea 302/2005
31. Condiţii referitoare la capitalul social subscris şi vărsat în cazul societăţii cu
răspundere limitată; pct. 10 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
32. Numărul acţionarilor într-o societate pe acţiuni; pct. 11 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990
33. Condiţii referitoare la sediul social al unei societăţi; pct. 14 din proiectul de lege
privind modificarea Legii 31/1990
34. Forma actului constitutive; p. 107-108
35. Conţinutul şi condiţiile prospectului de emisiune; p. 112-113, pct. 15 din proiectul
de lege privind modificarea Legii 31/1990
36. Convocarea adunării constitutive, participarea acceptanţilor; p. 114
37. Avantaje rezervate fondatorilor; p. 117-118
38. Răspunderea fondatorilor, a primilor membri ai consiliului de administraţie,
respective ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere; pct. 21 din proiectul de
lege privind modificarea Legii 31/1990
39. Regimul juridic al sucursalelor şi filialelor; p. 126-127, 129, pct. 29 din proiectul de
lege privind modificarea Legii 31/1990
40. Regimul juridic al acţiunii în regularizarea societăţii înregistrate; p. 129-130
41. Particularităţile nulităţii în materia societăţilor comerciale. Competenţa de
soluţionare a cererilor de declarare a nulităţii; p. 131-132
42. Efectele declarării nulităţii societăţii asupra actelor încheiate de aceasta; p. 131-132
43. Termenul de plată a dividendelor, sancţiunea nerespectării acestui termen; pct. 36
din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
44. Valoarea minimă şi constituirea fondului de rezervă al societăţilor comerciale; p.
135-136
45. Valoarea nominală minimă a unei acţiuni; pct. 40 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990
46. Categorii de acţiuni; p. 151-152
47. Drepturi recunoscute acţionarilor deţinători de acţiuni cu dividend prioritar; p. 153-
154, pct. 41 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
48. Condiţii referitoare la volumul de acţiuni cu dividend prioritar ce pot fi emise de o
societate comercială; p. 153-154
49. Caracteristicile acţiunilor; p.150-151
50. Condiţiile dobândirii propriilor acţiuni de către o societate comercială; pct. 48 din
proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
51. Sancţiunea nerespectării interdicţiei ca o societate să îşi subscrie propriile acţiuni;
pct. 50 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
52. Regimul juridic al acţiunilor dobândite de o societate pe acţiuni şi care îi sunt
proprii; pct. 51 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
53. Valoarea nominală minimă a unei obligaţiuni; pct. 123 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990

122
54. Limitele emisiunii de obligaţiuni; p.158
55. Adunarea generală a obligatarilor – constituire, adoptarea hotărârilor; p. 158-159
56. Întrunirea adunării generale ordinare a societăţilor pe acţiuni; pct. 56 din proiectul
de lege privind modificarea Legii 31/1990
57. Condiţii de validitate a deliberărilor adunării generale ordinare; adoptarea
hotărârilor; pct. 59 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
58. Condiţii de validitate a deliberărilor adunării generale extraordinare; adoptarea
hotărârilor; pct. 62 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
59. Cine poate solicita şi în ce condiţii convocarea adunării generale?; pct 63 şi 65 din
proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
60. Condiţii de publicitate ale convocării adunării generale; pct. 63 din proiectul de lege
privind modificarea Legii 31/1990
61. Moduri de convocare a adunării generale; pct. 63 şi 64 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990
62. Termenul în care adunarea generală este obligată să se întrunească; pct. 63 şi 65 din
proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
63. Regimul juridic al introducerii unor noi puncte pe ordinea de zi; pct. 64 din
proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
64. Condiţiile exercitării dreptului de vot în adunarea generală extraordinară de către
deţinătorii de acţiuni la purtător; pct. 66 din proiectul de lege privind modificarea
Legii 31/1990
65. De către cine se stabileşte data de referinţă şi care e modalitatea de stabilire?; pct.
66 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
66. Participarea la vot a acţionarilor; pct. 67 din proiectul de lege privind modificarea
Legii 31/1990
67. Legalitatea convenţiilor privind exercitarea dreptului de vot; pct. 70 din proiectul de
lege privind modificarea Legii 31/1990
68. Situaţii în care se impune obligativitatea votului secret; pct. 73 din proiectul de lege
privind modificarea Legii 31/1990
69. Condiţiile în care poate fi introdusă o acţiune în anularea hotărârii adunării generale
a acţionarilor; p. 176-177
70. Termenul de introducere şi competenţa de soluţionare a acţiunii în anularea hotărârii
AGA; p. 176-177
71. Ce se întâmplă cu hotărârea AGA atacată?; p. 177
72. Regimul juridic al hotărârii instanţei sesizate cu acţiunea în anularea hotărârii AGA;
p. 176-177
73. Numărul de administratori impus de lege societăţilor ale căror situaţii financiare fac
obiectul unei obligaţii legale de auditare; pct. 82 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990
74. Administratorul poate fi angajat al societăţii administrate?; pct. 83 din proiectul de
lege privind modificarea Legii 31/1990
75. Numirea provizorie a administratorului unic – cazurile şi organul abilitat să efectueze
numirea; pct. 83, art. 1372 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
76. În ce condiţii poate fi revocat un administrator şi de către cine?; pct. 83 din proiectul
de lege privind modificarea Legii 31/1990
77. În ce domenii se pot crea comitete consultative de către consiliul de administraţie?;
pct. 87 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990

123
78. Numărul minim al membrilor comitetelor consultative şi specificul acestora; pct. 87
din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
79. Atribuţiile consiliului de administraţie în raport cu directorii societăţii; pct. 91 şi 92
din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
80. Reprezentarea societăţii în relaţiile cu terţii; pct. 92 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990
81. Particularităţile răspunderii administratorilor unei societăţi pe acţiuni; art. 72 şi 73
din Legea nr. 31/1990, pct. 94 din proiectul de lege privind modificarea Legii
31/1990
82. Particularităţile sistemului dualist de administrare a societăţilor pe acţiuni; pct. 102
din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
83. Compunerea şi atribuţiile Directoratului; pct. 104, art. 1531 din proiectul de lege
privind modificarea Legii 31/1990
84. Particularităţile regimului juridic al membrilor Directoratului; pct.104, art. 1532 din
proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
85. Obligaţia de raportare prevăzută în sarcina Directoratului; pct. 104, art. 1534 din
proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
86. Compunerea şi constituirea consiliului de supraveghere; pct.106, art. 1536 din
proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
87. Atribuţiile consiliului de supraveghere; pct. 106, art. 1539 din proiectul de lege
privind modificarea Legii 31/1990
88. Durata mandatului administratorilor, respective al membrilor directoratului şi ai
consiliului de supraveghere; pct. 108, art. 15312 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990
89. Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respective ai
consiliului de supraveghere; pct. 108, art. 15312 din proiectul de lege privind
modificarea Legii 31/1990
90. Numărul maxim de mandate ce pot fi exercitate concomitent de o persoană fizică în
funcţia de administrator/membru al consiliului de supraveghere în societăţi pe acţiuni
cu sediul în România; pct.108, art. 15316 din proiectul de lege privind modificarea
Legii 31/1990
91. Condiţii de validitate ale deciziilor consiliului de administraţie referitoare la prezenţă
şi cvorum de vot; pct.108, art. 15320 din proiectul de lege privind modificarea Legii
31/1990
92. Titularul acţiunii în răspundere îndreptată împotriva fondatorilor, administratorilor,
directorilor, cenzorilor, auditorilor financiari pentru daune cauzate societăţii prin
încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate; pct. 110 şi pct. 111din proiectul de lege
privind modificarea Legii 31/1990
93. Efectele deciziei adunării generale de a porni acţiunea în răspundere contra
administratorilor, membrilor consiliului de supraveghere sau membrii directoratului;
pct. 110 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
94. Efectele deciziei adunării generale de a porni acţiunea în răspundere contra
directorilor; pct. 110 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
95. Condiţiile în care acţionarii pot introduce acţiunea în răspundere împotriva
fondatorilor, administratorilor, directorilor, cenzorilor, auditorilor financiari, etc.;
pct. 111 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
96. Numărul cenzorilor într-o societate pe acţiuni; p. 192-193

124
 97. Regimul juridic special al asociatului unic în cadrul societăţii cu răspundere limitată;
pct. 139, art. 1961 din proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990
98. Modalitatea de votare în adunarea generală specifică societăţii cu răspundere
limitată;
99. Cvorumul de vot necesar adoptării unei hotărâri ce presupune modificarea actului
constitutive în cazul societăţilor cu răspundere limitată; p. 203-204
100. Condiţiile transmiterii părţilor sociale către persoane din afara societăţii, în
situaţia societăţii cu răspundere limitată; p. 206-207

Bibliografie

- Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica - Drept comercial, Ediţia 3,

Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
- Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată în anul 2006.

125