Cioineag Ionela

Învăţător
Şcoala cu clasele I-VIII-Tărâţa

Comunicarea-identitate între cunoaştere şi re-cunoaştere

De la transmiterea unui simplu salut,până la transmiterea unor gânduri mai

complexe sau a unei stări de spirit,oamenii comunică atât prin cuvânt,dar şi prin intermediul
gesturilor,simbolurilor,imaginilor sau prin intermediul tehnologiei.
,,Omul este ceea ce mănâncă’’spunea un filosof marxist;material vorbind,dacă
această expresie are un miez de adevăr,sub aspect spiritual,putem conchide că omul este ceea
ce comunică şi ceea ce se comunică el a fi.Viaţa umană nu poate fi percepută fără
comunicare.Indiferent că această comunicare se realizează cu o altă persoană umană,cu o
persoană divină sau cu propria persoană(cu sine însuşi),omul simte nevoia să-şi transmită
gândurile,sentimentele sau angoasele,pentru a nu se simţi singur şi pentru a-şi menţine
echilibrul spiritual.
Cuvântul,,comunicare’’ aparţine unei familii mai largi de cuvinte,dintre care
,,comun’’ şi,,comuniune’’ ar fi cele mai explicite.,,Comun’’,adică,,a avea la un loc,a deţine
ceva care poate aparţine şi altcuiva’’ si,,comuniune’’adică ,,a fi la un loc,a fi comun şi
individual în acelaşi timp,a fi în acelaşi loc şi stare cu ceilalţi’’,aceste două cuvinte definesc
necesitatea comunicării,adică a celor ce comunică şi se comunică.
,,Omul antic vorbea cu cerul,cel medieval cu Dumnezeu,iar omul modern vorbeşte cu
sine însuşi’’ spunea un gânditor contemporan şi în această afirmaţie se regăseşte felul în care
oamenii au comunicat în istorie dar şi cum această comunicare s-a diminuat atunci când
oamenii s-au însingurat şi au preferat să comunice mai mult prin intermediul media sau cel al
tehnologiei.
Putem aborda comunicarea sub trei aspecte,deşi această abordare poate nu acoperă
în întregime paleta largă de aplicaţii a ceea ce noi numim generic ,,comunicare’’.
a)Comunicarea ca manifestare(ca mod de a fi). Dintotdeauna oamenii au avut nevoie de
comunicare.,,La început a fost cuvântul’’ se spune în Evanghelia după Ioan;dacă Dumnezeu
S-a comunicat prin cuvântul Său,în mod obligatoriu şi oamenii au avut,încă de la început
cuvântul ca intermediar pentru comunicare.Chiar dacă scrierea a apărut mult mai târziu în
istorie,comunicarea orală a fost folosită atât de intens încât multe fapte istorice,gânduri,etc. au
fost transmise fidel de la o generaţie la alta încât s-au păstrat intacte milenii la
rând.astfel,fiinţa umană nu poate fi percepută fără această comunicare imediată în care-şi
regăseşte propria fiinţă istorică.
S-a vorbit despre un experiment al împăratului german Wilhelm al II-lea care a izolat
mai mulţi copii într-un loc unde aceştia să nu audă nici un cuvânt.Împăratul credea astfel că
acei copii,când vor începe să vorbească,se vor exprima în limba primilor oameni care au
vieţuit pe pământ,dar,spre dezamăgirea sa,toţi acei copii au murit.Experimentul acesta,dacă a
avut într-adevăr loc,vine să confirme necesitatea omului de a comunica dar mai ales faptul că
oamenii,au fost învăţaţi să comunice.
Un aspect modern al comunicării este îngreunarea ei;în vechime,oamenii se adresau
direct unii altora,folosind doar numele mic şi persoana a doua singular,indiferent de vârsta şi
starea socială a persoanei căreia i se adresau.Acelaşi lucru se întâmpla şi când omul se adresa
zeilor.Comunicarea modernă s-a stufoşat prin tot felul de titulaturi şi dinstincţii,prin pronume
de politeţe şi multe alte accesorii lingvistice care o fac mult mai greu de realizat şi care aşează
subiecţii comunicării pe poziţii diferite,diminuându-se mesajul în favoarea enumerării
titlurilor persoanei căreia îi este adresat.De asemenea,folosirea unor figuri retorice pentru a
dovedi o pregătire foarte înaltă şi o elocinţă greu de egalat,diminuează fondul în favoarea
formei,iar în acest caz mesajul îşi pierde din conţinut.
b)Comunicarea ca atitudine.Omul este fiinţa care se justifică şi îşi justifică
comportamentul,faptele şi cuvintele pentru a fi mai uşor acceptaţi de ceilalţi membri ai
comunităţii.Acceptarea sau contestarea unor situatii de-a lungul istoriei au atras după sine
anumite atitudini pro sau contra numite mentalităţi.La început acestea au fost legate doar de
aspecte religioase sau artistice dar,în decursul timpului au luat naştere mii de situaţii
controversate,legate de cele mai mici aspecte ale vieţii.astfel,oamenii s-au văzut nevoiţi să-şi
justifice comportamentul,iar cei care s-au văzut ameninţaţi, să protesteze.Acest tip de
comunicare îl întâlnim mai ales în dezbaterile politice,dar şi în controversele
religioase,etnice,cele privind protecţia copilului,protecţia minorităţilor,discriminare,etc.
Comunicarea ca atitudine este specifică timpurilor moderne,când fiecare îşi poate expune
punctul de vedere fără teama de a fi exclus din comunitate sau marginalizat.
c)Comunicarea ca terapie. Dacă bolile trupului pot fi vindecate prin tratament
medicamentos şi prin chirurgie,maladiile spiritului se pot trata prin comunicare.În Biserica
creştină (în mod special în Biserica Ortodoxă)există acea formă de vindecare a sufletului
numită spovedanie sau mărturisire.Oamenii sunt invitaţi să-şi destăinuie toate
greşelile,săvârşite ,,cu cuvântul,cu fapta sau cu gândul’’.Astfel au posibilitatea să-şi spună
deschis toate gândurile,să-şi exprime toate îndoielile şi apăsările care le tulbură gândurile într-
un spaţiu sacru,având convingerea că acestea vor fi iertate şi dezlegate.Toţi gânditorii(chiar şi
cei necreştini)sunt de acord că hrana sufletului o constituie lectura,rugăciunea şi gândurile
bune;gândul rău,odată pătruns în suflet ,îl îmbolnăveşte,şi pentru a suprima boala este nevoie
de spovedanie.
O altă trăsătură a acestei rânduieli bisericeşti este aspectul său intim;astfel are loc o
comunicare directă,între două persoane,la care asistă şi o a treia,şi această comunicare este
deschisă şi fără reţinere.Astfel,persoana care se destăinuie,se comunică în întregime,nu-şi mai
aparţine sieşi,se descarcă de surplusul de gânduri,resentimente,îndoieli,etc.,curăţind tot ce este
nociv în fiinţa sa.
Alte două metode de terapie prin comunicare sunt psihoterapia şi psihanaliza.Prima
dintre ele este folosită la scară largă în ţările dezvoltate;dat fiind faptul că Occidentul
hiperdezvoltat a diminuat aspectul spiritual în favoarea celui social,locul duhovnicilor a fost
luat de psihologi.Lumea sacră,cea a prezenţei divinităţii a fost substituită cu o lume
laică,secularizată.deşi multă lume apelează la psihologi,rolul acestora nu poate fi echivalat cu
cel al duhovnicilor.
Psihanaliza,chiar dacă a pirdut teren în ultimii ani,vine cu metodele sale de comunicare
medic-pacient pentru a vindeca anumite maladii spirituale,în special angoasele şi
frustrările.Ea priveşte omul mai mult sub aspect erotic şi de aceea toate neîmplinirile fiinţei
umane converg spre acest aspect.Ideea că omul îşi deplasează angoasele dinspre conştient
spre inconştient şi de aici acestea refulează sub formă de vise sau de tulburări de
comportament este specifică psihanalizei,dar şi metoda de vindecare are particularităţile
ei.Pacientul este îndemnat să enunţe şi gândurile care-i vin pe moment şi temerile sale,şi
lucrurile care lui i se par fără importanţă,pentru ca din acestea,psihanalistul să decidă care din
ele au produs angoasa subiectului.
Chiar dacă mărturisirea,psihoterapia şi psihanaliza par a fi asemănătoare în unele
privinţe,ele diferă destul de mult în ce priveşte rezultatul aplicării lor.Mărturisirea rămâne cea
mai eficientă fiindcă priveşte persoana umană în întregul ei,şi nu doar parţial,aşa cum
procedează celelalte două metode.
 Comunicarea deschisă,directă,fără reţineri,este cea mai eficientă,fiindcă prin ea omul îşi
descoperă interiorul său,partea sa lăuntrică,şi astfel el transmite dar şi primeşte în acelaşi
timp.Nu întâmplător,multe din erorile istorice,multe din crizele omenirii,chiar din conflictele
militare pot fi puse pe seama lipsei de comunicare sau pe seama unei comunicări deficitare
sau defectuoasă.Când comunicarea nu a existat,sau a fost înlocuită cu alte tertipuri care păreau
că o pot înlocui(naţionalismul,extremismul,şovinismul,mândria,îngâmfarea ,etc.) ,omenirea a
cunoscut cele mai tragice accidente ale existenţei sale,care stau şi azi ca o mărturie a
închistării în propria fiinţă şi a refuzului de a comunica.

Bibliografie:

1.Carrel, Dr.Alexis,Omul,fiinţă necunoscută,trad.de Lia

„Busuioceanu,Ed.Cugetarea,bucureşti,1938;
2.Dumitriu,Anton,Homo universalis,Ed.Eminescu,Bucureşti,1990;
3.Foerster,Friedrich W.,Îndrumarea vieţii,trad.de N.Pandilex,Atelierele Grafice
Socec&Co Societate anonimă,Bucureşti,1924;
4.Laplance,Jean şi Pontalis,J.B.,Vocabularul psihanalizei ,trad.de Radu Clit şi
colab.,ed.Humanitas,Bucureşti,1994.
 Rezumat

Scopul comunicării este transmiterea, iar intermediarul ei-cuvântul.

Termenul de ,,comunicare” poate fi explicat doar în raport cu alte cuvinte aparţinând
aceleiaşi familii:comun,comunitate,comuniune,cuminecare,etc.
Omul este o fiinţă care comunică şi care primeşte comunicarea.
Comunicarea poate fi abordată din trei perspective:ca manifestere,ca atitudine şi ca
terapie.
Comunicarea ca manifestare dezvăluie taina persoanei umane şi este intrinsec legată
de aceasta;omul simte nevoia să comunice şi să se comunice.
Comunicarea ca atitudine derivă din calitatea omului de a fi o fiinţă care se
justifică:pentru tot ce face şi gândeşte omul are şi o argumentaţie pentru a se justifica.
Comunicarea ca terapie: se ştie că persoanele care comunică mai puţin se închid în ele
însele.Izolarea aceasta poate avea urmări nefaste şi de aceea terapia prin comunicare este cea
mai eficientă.Cele mai cunoscute terapii prin comunicare sunt:mărturisirea,psihoterapia şi
psihanaliza ,dar cea mai indicată este mărturisirea,fiind cea mai completă.
Comunicarea trebuie să fie deschisă şi directă pentru a nu i se denatura conţinutul şi
pentru a evita stările conflictuale care pot lua naştere în urma unei comunicări insuficiente sau
inexacte.