Distrofiile musculare sunt un grup heterogen de boli moştenite genetic, caracterizate din punct de vedere clinic prin slăbiciune

musculară cronică şi care prezintă caracteristici anatomopatologice ca necroze ale fibrelor musculare, semne de regenerare
musculară, fibre hipertrofice şi proliferarea ţesutului conjunctiv. Această descriere diferenţiază distrofiile musculare de alte afecţiuni
primare ale muşchiului cum ar fi miopatiile congenitale şi inflamatorii cu care ar putea fi uşor confundate.
Distrofiile musculare progresive sunt cunoscute de mult timp. Prima descriere a unei astfel de boli musculare a fost făcută de
către Edward Meyron şi William Little care în 1852 au descris cazul unui băiat de 14 ani ce prezenta la fel ca şi fratele lui, o slăbiciune
musculară a musculaturii proximale a mâinlor şi picioarelor. În notiţele sale Meyron scria ”băiatul nu putea sta în picioare de la vârsta
de 2 ani şi jumătate…întotdeauna era în mod vădit obosit, la fel ca şi fratele lui şi ambii nu alergau, nu săreau şi nu se jucau cu alţi
copii. Cei doi fraţi aveau mari dificultăţi la urcatul scărilor se agăţau de balustrade cu ambele mâini işi înclinau capul în faţă şi fixându-
se în această atitudine încordată işi târau picioarele după ei.”
...
Descoperirea distrofinei în anul 1986 (Hoffman et al., 1987) ca proteină implicată în distrofia musculară Duchenne, nu a
clarificat numai cauza moleculară a producerii celui mai comun tip de distrofie musculară, dar a şi reînoit interesul privind structura
plasmalemei fibrei musculare precum şi asocierea ei cu membrana extracelulară a fibrei musculare.
Cercetările ulterioare au dus şi la descoperirea altor proteine al căror deficit modifică funcţia şi integritatea fibrei musculare şi
care ulterior au fost asociate sub numele de complexul proteinelor asociate distrofinei (Dystrophin Glycoprotein Complex - DGC).
Complexul proteinelor asociate distrofinei a fost descoperit curând după distrofină de către Campbell şi Kahl (1989) care au
arătat că distrofina este asociată cu un grup de proteine membranare. Începând din acel momet s-au făcut o serie de descoperiri care
au arătat complexitatea acestui grup de proteine. Astfel au fost identificate o serie de proteine din sarcolema fibrei musculare
(distrofina, sarcoglicanii, disferlina, caveolina-3), din matrixul extracelular (α2-laminina, colagenVI), din sarcomere (telotonina, miotilica,
titina, nebulina), din citosol (calpaina-3, TRIM32, LARGE), precum şi proteine din nucleu (emerina, laminaA/C). (M. Vainzof,M.Zatz,
2003). Mutaţiile care apar în genele care codifică aceste proteine sunt responsabile de apariţia diferitelor tipuri de boli neuromusculare.
…
Totodată s-a observat că la toţi pacienţii cu distrofie musculară Becker care prezintă o deleţie a exonului 48 din gena
distrofinei sunt caracterizaţi în mod surprinzator de un nivel redus al expresie nNOS în ciuda faptului că la aceşti pacienţi distrofina este
prezentă, semnalul având o intensitate asemănătoare sau uşor redusă comparativ cu secţiunile martor.
…

Cele mai comune mutaţii care au loc în gena distrofinei sunt deleţiile care reprezintă aproximativ 65 % din totalul mutaţiilor şi
duplicaţiile cu o frecvenţă cuprinsă între 5% şi 15%. (Abbs şi col., 1992). Deleţiile şi mai rar duplicaţiile pot avea loc de-a lungul întregi
gene dar s-a demonstrat că există doua zone fierbinţi în gena distrofinei numite “zone hotspot” în care frecvenţa mutaţiilor este foarte
ridicată. Una dintre acestea este zone este situată în regiunea centrală a genei iar cealaltă spre capatul 5’ al genei.
Procentele rămase sunt reprezentate de mutaţii punctiforme ce apar datorită mutaţiilor frame-shift sau mutaţiilor de tip
nonsense.
Tehnica MLPA (multiplex ligation-dependent probe amplification) introdusă de către Schouten şi col. în anul 2002, permite
detectarea sistematică a modificărilor cantitative şi calitative de la nivelul exonilor genei distrofinei - mutaţii de tipul deleţiilor şi
duplicaţiilor. Cu ajutorul acestei tehnici se pot identitifica cu un bun randament deleţiile şi duplicaţiile genice responsabile de apariţia
DMD/BMD.
Au fost analizate prin această tehnică un numar de 40 de pacienţi la care s-a stabilit prin metodele prezentate anterior:
imunofluorescenţă şi western blotting că proteina implicată în procesul distrofic este distrofina. Dintre aceşti 40 de pacienţi, 9 sunt de
sex feminin între care două gemene în vârstă de 9 ani iar restul 11 sunt baieţi cu vârste cuprinse între 3-15 ani
…

Gena distrofinei este cea mai mare genă descrisă la om fiind formată din mai mult de 2.5 milioane perechi de baze ceea ce
corespunde la mai mult de 0.1 % din întregul genom şi aproximativ 1.5% din întregul cromozom X (LM Kunkel şi col.,1989).
DMD şi DMB sunt afecţiuni ereditare recesive X- linkate cauzate de mutaţii la nivelul genei distrofinei şi caracterizate prin
reducerea sau absenţa expresiei distrofinei din sarcolema muşchiului striat. 20–35% dintre pacienţii cu DMD şi BMD nu prezintă deleţii
sau duplicaţii la nivelul genei distrofinei (R.G. Roberts şi col.,1994). Identificarea mutaţiilor la aceşti pacienţi putea fi facută doar prin
determinarea mărimii genei distrofinei.