CAPITOLUL 1

1. 1 Notiunea de Drept

Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepţiuni. El derivă de la latinescul

directus, luat în sens metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care însemna drept –
orizontal sau vertical –, de-a dreptul, direct, direcţie, linie dreaptă). În limba latină însă
cuvântul care corespundea substantivului drept era jus (drept, dreptate, legi). Cuvântul
este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie – droit la francezi, diritto la italieni,
derecho la spanioli, recht la germani, right la englezi.
Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului – ansamblu de idei,
noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate
fi gândit.
Dreptul analizează feno-menul juridic în toate formele sale de manifestare, ca
dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate. Dreptul
este un fenomen normativ care are ca obiectiv disciplinarea şi ordonarea relaţiilor sociale
în scopul promovării unor valori receptate de societate: omul, proprietatea, ansamblul
libertăţilor individuale, statul, umanitatea etc.
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale şi obligatorii asigurate şi
garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea
comportamentului uman în cadrul relaţional uman, precum şi înfăptuirea acestui
comportament într-un climat specific manifestării coexistenţei drepturilor esenţiale ale
omului şi libertăţilor lui cu justiţia socială.1
Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, este o tehnică a
convieţuirii umane, destinată să disciplineze comportamentul uman şi să apere societatea
de excese.2

1
Clemente Gheorghe, “Elemente de Teoria Generala a Dreptului” (suport de curs)
2
Nicolae Popa, “Teoria Generala a Dreptului”, Ed. AllBeck, Bucuresti, 2002

1
 Ceea ce este drept în sine – preciza Hegel – este pus în existenţa sa obiectivă, adică
este determinat de gând pentru conştiinţă, şi el este cunoscut ca fiind ceea ce este drept şi
valabil, legea; în virtutea acestei determinări, dreptul este pozitiv în genere3.
În acest sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea. Nece-sitatea, ca un domeniu
specific dreptului, rezultă din chiar scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri
prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El
priveşte acea coordonare imperativă prin norme (despre care vorbea Max Weber)4, fiind
premisa necesară a coexistenţei libertăţilor. Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi
găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile a
comu-nităţii. Dreptul este principiul de direcţie, de coeziune socială, el dă societăţii
caracterul de definit, de coerenţă.
În afară acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi facultatea unui subiect
de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, legalmente
protejat. În diverse declaraţii asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea
accepţiune a drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el presupune
categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între norma agendi şi facultas agendi.
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de
drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la
îndeplinire printr-o forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire legitimă a unor
instanţe sociale special abilitate. Dreptul pozitiv, scria Mircea Djuvara, este „dreptul care
se aplică într-o societate dată la un moment dat, sub auspiciile statului respectiv sau,
mai pe scurt, este dreptul care se aplică.
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt
independente de subiectele raportului juridic concret, iar drepturile subiectelor decurg din
dreptul obiectiv în care sunt ele consfinţite. Dreptul obiectiv este deci menit să
reglementeze viaţa indivizilor grupaţi în societate şi poate fi privit sub dublu aspect:
1 1.ansamblu de izvoare de drept – acte normative, obiceiuri, care reprezintă
aspectul static al dreptului;

3
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 239.
4
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. p. 38 si
urmatoarele

2
2 2.formele prin care se realizează dreptul şi autorităţile statale competente să
utilizeze aceste forme, şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului.
Cuvântul „drept” mai este asociat, ca adjectiv, în aprecierile de natură morală
(exemplu: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În afara termenului de drept,
se întrebuinţează şi termenul de juridic. Acesta este utilizat atât ca adjectiv (normă
juridică, raport juridic etc.), cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de drept (obiectiv
sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un
fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenţei
umane. Juridicul are – sistematic vorbind – un caracter unitar, deşi are o compunere
complexă (psihologică, instituţională, relaţională). Unicitatea fenomenului juridic
determină unicitatea ştiinţei dreptului (ştiinţe juridice), care este, aşa cum am văzut, o
ştiinţă explicativ normativă, ce nu se limitează la descrierea şi explicarea funcţionării
unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice, ci se referă şi la caracterul operaţional
al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia, gnoseologia,
axiologia şi metodologia juridică. Juridicul defineşte o parte componentă a realităţii
sociale, alături de politic, etic, economic. În sociologie se vorbeşte despre fenomenul
juridic şi despre juridicitate, ca un criteriu de distincţie a fenomenelor sociale. În acest
sens, toate fenomenele juridice pot fi privite ca fenomene sociale, fiindcă un drept
robinsonian nu poate fi conceput. Dar nu toate fenomenele sociale sunt şi juridice, ceea
ce pune în discuţie criteriul pe baza căruia pot fi distinse, din ansamblul fenomenelor
sociale, cele juridice. Acest criteriu este tocmai juridicitatea, criteriu reflectat îndeosebi
pe plan normativ.
Dreptul este un rezultat al activităţii umane, al socializării; normele sale intervin în
procesul productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat, al producerii, al
repartiţiei şi al schimbului de produse şi activităţi. Libertatea omului este deplină numai
în măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi. Drepturile omului nu pot prinde
contur, nu pot deveni realităţi decât în cadrul unei interacţiuni, bazată pe coexistenţa
libertăţilor, şi nu pe afirmarea brutală şi păgubitoare pentru semeni a unor drepturi şi a
unor interese personale. Superioritatea reflectării în drept a corelaţiei necesare între
drepturi şi îndatoriri, precum şi nobleţea actului de justiţie (ca o activitate independentă

3
într-o societate democratică) alcătuiesc coordonatele care marchează decisiv dimensiunea
socială a dreptului5.
În general, ştiinţele sociale privesc societatea ca un sistem dinamic, evolutiv
(capabil să parcurgă stări diverse) şi înzestrat cu capacitatea autoreproducerii lărgite şi
optimizate. Aceste ştiinţe (sociologia, politologia, economia politică) cercetează diversele
componente ale societăţii, pun în lumină structura şi legitatea structurală a vieţii sociale,
rolul elementelor societăţii şi influenţele complexe între aceste părţi (economice, politice,
juridice, culturale).
Căutarea şi inovarea soluţiilor juridice (celor mai bune) nu pot fi decât rodul unei
mature chibzuinţe, întrucât centrul referenţial al ontologiei conştiinţei îl constituie fiinţa
conştientă, iar exerciţiul funcţiilor conştiinţei juridice echivalează cu o organizare
dinamică a vieţii psihice şi spirituale. Conştiinţa juridică se structurează pe două paliere:
primul este o componentă raţională – ideologia juridică (ansamblul trăirilor emoţionale:
sentimente, voliţiuni). O bună politică juridică, rezultat al traducerii în planul normelor
dreptului a cerinţelor reale ale dezvoltării sociale, constituie o adevărată formulă
educativă, contribuind hotărâtor la formarea unei atitudini culturale a individului faţă de
exigenţele de comportament conţinute în normele de drept.
A doua componentă a realităţii juridice (a juridicului) o constituie partea
instituţională – dreptul, ca sistem de reglementări şi instituţii. Această parte alcătuieşte
miezul juridicului, conţinutul său, cadrul său substanţial de referinţă. Dreptul, ca fenomen
normativ, dă expresie cerinţelor structurilor sociale – conducătoare sau conduse – de mai
bună organizare a raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social
indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru şi voinţei subiective să
i se poată opune eficient anumite standarde oficiale de comportament şi în care să poată fi
înlăturată tensiunea între cei care acceptă standardele şi cei care se abat de la ele.
În sfârşit, cea de-a treia componentă a juridicului este alcătuită din elemente
relaţionale, sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele
care probează eficienţa dreptului. În cadrul acestor raporturi, oamenii (individual sau
colectiv) participă în calitate de subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe
cale legală interese şi drepturi. Desfăşurarea lor în conformitate cu dispoziţiile legale
5
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. p. 48 si
urmatoarele

4
duce la crearea ordinii de drept. Din această perspectivă, dreptul poate fi considerat ca un
mod de existenţă a ordinii publice, un real factor de calmare a conflictelor şi de menţinere
în limite de ordine a ciocnirilor de interese.
A cerceta esenţa dreptului presupune pătrunderea înăuntrul său, sesizarea legăturilor
intime care-i conferă relativa stabilitate, identificarea calităţilor interne6.
Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor şi al
conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinţei şi intereselor sociale ce reclamă
oficializarea şi garantarea pe cale etatică. Din această perspectivă, conţinutul dreptului
implică esenţa sa, dar nu se reduce la ea. Conţinutul este mai stufos, deşi nu este atât de
profund ca esenţa. Fiind mai apropiat de realităţile sociale în care dreptul îşi duce
existenţa, conţinutul este, în acelaşi timp, mai mobil, îşi are dinamica sa.
Conţinutul dreptului are ca latură componentă, dominantă, sistemul normelor juridice
(ceea ce-i determină pe unii autori să vorbească despre conţinutul normativ al dreptului).
Într-adevăr, orice sistem de drept îşi realizează funcţiile prin acţiunea normei de drept, iar
mecanismul influenţei sale asupra relaţiilor sociale este esenţial legat de modul în care
etalonul de conduită pe care-l cuprinde norma pătrunde în ţesătura raporturilor
interumane. Ca elemente de conţinut ale dreptului, normele juridice se află într-o
permanentă relaţie cu conştiinţa juridică (pe care Djuvara o consideră izvorul material al
dreptului pozitiv) şi, prin aceasta, cu ansamblul condiţiilor vieţii materiale şi spirituale ale
societăţii (fapt de natură a-i îndreptăţi pe unii cercetători să vorbească despre conţinutul
social-politic, ideologic, sociologic etc. al dreptului). Raportat la societate, dreptul apare
ca un factor ce organizează relaţiile sociale, le dă o finalitate, în conformitate cu un
interes public. Normele de drept – laturi alcătuitoare ale conţinutului dreptului – se
înfăţişează în calitate de premise şi condiţii sine qua non ale ordinii, precum şi ca
instrumente de control social.
Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a structurii
conţinutului; ea desemnează aspectul exterior al conţinutului, modul său de exteriorizare.
Forma dreptului are întotdeauna greutatea sensului acestuia, ea aparţine unui conţinut;
forma goală este o absurditate7.
6
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002. p. 60 si
urmatoarele
7
C. Noica, Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 239.

5
 Corespunzând conţinutului, forma dă un spaţiu de extensie cuprinzător acestuia, îi
identifică elementele de specialitate într-un perimetru social-istoric dat. În această
lumină, forma este chiar alcătuirea, modul în care se leagă elementele ce compun
conţinutul dreptului.
În perspectivă structuralist-sistemică, dreptul este o structură, un organism
integrator, funcţionând pe baza relaţiei tot-parte. Din această perspectivă, se poate vorbi
despre o formă internă şi una externă. Forma internă a dreptului o constituie chiar
interacţiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice pe
instituţii şi ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public).

1.2. Definitia Dreptului

În existenţa sa milenară, dreptul a primit numeroase definiţii. Definirea dreptului a
pus în discuţie chiar natura dreptului. Este dreptul o realitate transcendentală care se
impune raţiunii, sau, dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene sociale perceptibile prin
experienţă ? Răspunsul la aceste întrebări a frământat şi a marcat întreaga evoluţie a
filosofiei juridice. La prima parte a întrebării a dat răspuns şcoala dreptului natural, chiar
prin juriştii romani, care concepeau dreptul ca pe o realitate transcendentală.
Istoria dreptului este legată de istoria poporului; „precum viaţa poporului se
schimbă de-a lungul veacurilor – spune Pushta – tot astfel dreptul, ramură a acestei vieţi,
se schimbă şi el cu vremea, se dezvoltă o dată cu poporul căruia îi aparţine şi se
adaptează diferitelor sale faze de dezvoltare”.
Totuşi, şcoala istorică n-a putut anihila complet ideea dreptului natural conceput
mai târziu ca drept raţional, alcătuit din ideile conducătoare generale, desprinse din
raţiunile impuse de justiţie, echitate şi bunul simţ8. Faţă de modul de gândire jus –
naturalist (sau de explicaţia şi definirea acestui drept) reacţionează pozitiviştii, în frunte
cu Leon Duguit, care spunea: „Sistemul juridic al Declaraţiei Drepturilor Omului şi al
Codului Napoleonian era bazat pe concepţia metafizică asupra dreptului subiectiv”.

8
Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
20 şi urmatoarele

6
 Separarea celor două tipuri de drept apare încă de la începuturile dreptului şi, cum
era şi normal, romanii au fost primii în a defini cele două tipuri de drept: publicum ius est
quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent,
care în traducere aproximativă ar fi: dreptul public este atunci când el este în slujba
imperiului roman, privat atunci când serveşte interesele individului în parte. Această
definiţie este şi astăzi actuală, deoarece face cea mai clară distincţie între cele două
ramuri în funcţie de interesele cui le apără şi la cine se aplică: individul ca entitate de sine
stătătoare, respectiv societatea, ansamblu de indivizi.
Unul din cei mai mari teoreticieni români în domeniu, Paul Negulescu, în Tratatul său de
drept administrativ, preciza că împărţirea romană este important să fie menţinută,
deoarece:

1. Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale dreptului public. P.
Negulescu îşi bazează afirmaţia pe faptul că, în decursul timpului, noţiunile de drept
privat nu au cunoscut mari modificări de la romani până în prezent.

2. Calitatea de subiect de drept public diferă de cea reglementată de dreptul privat.

Această afirmaţie face referire la faptul că, pentru a putea fi în postura de subiect al
dreptului public, persoana în cauză trebuie să aibă capacitate de exerciţiu; cu alte cuvinte,
în ţara noastră, să aibă vârsta majoratului. Unele drepturi ce decurg din noţiunea de drept
public necesită şi alte condiţii supli-mentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesită
şi cetăţenie etc.

3. Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că întotdeauna unul dintre
subiectele sale este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află în poziţie de
titulare egale de drepturi şi obligaţii. Prin această afirmaţie se face distincţia şi între
forma de manifestare a actului de drept public, care, bucurându-se de prezumţia de
legalitate, are caracter obligatoriu şi executoriu, fiind în general unilateral, şi cea a
dreptului privat, în care părţile se află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii,
pe baza principiului egalităţii părţilor în raporturile civile, iar forma de manifestare este

7
cea a consensualismului, părţile implicate căutând să ajungă la un consens în ce priveşte
obligaţiile şi drepturile ce decurg dintr-un raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.

4. Sub aspectul tehnicii juridice, adică al modului de redactare a conţinutului normelor

juridice, se înregistrează importante distincţii, după cum norma aparţine dreptului
public sau privat. În cele două sfere, publică, respectiv privată, normele diferă radical.
Pentru dreptul public, ele sunt imperative, rigide, impunând o anumită conduită, pe când
pentru dreptul privat ele sunt permisive, flexibile şi permit ca părţile să negocieze de
comun acord finalitatea acestora.
La rândul lor, dreptul public, respectiv cel privat cuprind:
Dreptul public:
1 Dreptul constituţional;
2 Dreptul administrativ;
3 Dreptul financiar;
4 Dreptul penal;
5 Dreptul internaţional public.

Dreptul privat:
1 Dreptul civil;
2 Dreptul comercial;
3 Dreptul familiei;
4 Dreptul muncii;
5 Dreptul procesual civil;
6 Dreptul internaţional privat.
În cadrul dreptului public o importanţă deosebită are dreptul constituţional. Acesta
reglementează forma în care este organizat un stat, modalitatea şi tipul guvernării şi toate
aspectele legate de Constituţia unui stat. Aşa cum era şi normal, Constituţia are două
sensuri generale: unul politic şi unul juridic.

CAPITOLUL 2

8
 SISTEMATIZAREA LEGISLATIEI
Constituţia României consacrã conceptele de sistematizare, unificare şi coordonare a
legislaţiei la atribuţiile Consiliului Legislativ. Acest organ consultativ al Parlamentului
României are rolul de a aviza proiectele de acte normative în vederea sistematizãrii,
unificãrii şi coordonãrii intregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.9
Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridicã deosebit de
importantã, atât pentru elaborarea, cât şi pentru realizarea dreptului. Ea are drept obiect o
anumitã organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective şi
subiective. Aceasta activitate implică nu numai aşezarea actelor normative într-o anumită
ordine, ci şi croirea fiecărui element constitutiv al actului normativ, a celorlalte elemente
ale sistemului pentru a ocupa locul potrivit în cadrul acestuia.10
Sistematizarea actelor normative are ca rezultat elaborarea unor colecţii, culegeri de
acte normative sau a codurilor.11
Aceasta nu trebuie confundată cu sistematizarea dreptului, care reprezintă strucurarea
internă a dreptului în pãrţi interdependente.
Unitatea de bazã a sistemului actelor normative- totalitatea actelor elaborate în
activitatea normativă a statului, nu este norma juridică, aşa cum este cazul în cadrul
sistemului dreptului, ci actul normativ în diversele sale forme.
Sistematizarea poate fi cronologică, în sensul că se publică acte normative într-o
colecţie în ordinea datei, a apariţiei lor.
Un alt criteriu de sistematizare îl constituie obiectul reglementării, pe ramuri şi
instituţii juridice, precum şi criteriul forţei juridice a actelor normative ce sunt supuse
sistematizării.
Toate aceste criterii pot fi combinate.
Principalele forme de sistematizare sunt încorporarea si codificarea.

1) ÎNCORPORAREA:

9
Art.79 din Legea fundamentală
10
I. Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.270
11
I. Craiovan, I. Ceterchi, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura CH Beck, Bucureşti, 1998,
p.126

9
 Reprezintă gruparea actelor normative, dintr-un anumit domeniu de activitate într-o
colecţie sistematizată fie pe criterii alfabetice sau cronologice, fie pe criterii ce ţin de
conţinutul reglementării.12
Este considerată ca fiind forma cea mai simpla de sistematizare.
O asemenea forma de sistematizare poate fi :
a. oficială (când alcătuirea de colecţii de acte normative este făcută de un organ de
stat având această sarcină legală)
Încorporarea oficială este realizată pe organe de drept (colecţiile de legi, decrete,
hotărâri publicate periodic, colecţii în care se îmbină criteriul cronologic cu cel al forţei
juridice a actului normativ). 13
Astfel, în România, Consiliul Legislativ este singurul purtător al sarcinii legale de a
încorpora în Codexuri reglementările legale în vigoare privind acelaşi domeniu sau
domenii conexe, tocmai pentru a-i fi conferită o anumită autoritate acestei operaţiuni.
Exercitarea acestei activităţi se face cu aprobarea prealabilă a Birourilor permanente ale
celor două Camere ale Parlamentului ori ale Guvernului şi are ca rezultat un codex.
Acesta reprezintă denumirea conferită de lege unei culegeri de acte normative, realizată
în condiţiile legii.
În activitatea sa de încorporare a legislaţiei, Consiliul Legislativ este abilitat de lege
să stabilească denumirea, cuprinsul, structura şi succesiunea actelor normative sau a unor
extrase din acestea, precizându-se actele normative din care provin şi elementelor
necesare pentru identificare.
Rolul cu adevărat constructiv al Consiliului Legislativ în activitatea de elaborare a
codexurilor rezidă în stabilirea concepţiei acestora şi în aducerea la zi a actelor normative
încorporate, prin luarea în considerare a tuturor modificărilor şi completărilor ulterioare,
a abrogărilor parţiale, exprese sau implicite, precum şi prin actualizarea denumirilor
instituţiilor şi localităţilor.
b. neoficială (atunci când este înfaptuită de alte organizaţii sau persoane particulare).

12
I. Vida,Legistică formală – curs universitar,Ediţia a III-a revizuită şi completată, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006, p.175
13
N. Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p.227

10
 În conţinutul acestor încorporări nu se procedează la prelucrarea materialului
normativ, nu sunt aduse modificări conţinutului normelor juridice adunate în colecţii sau
culegeri ( se corectează doar anumite erori materiale sau eventuale greşeli gramaticale).

2) CODIFICAREA:
Potrivit art.17 al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, codificarea reprezintă o activitate desfăşurată în vederea sistematizării şi
concentrării legislaţiei, în virtutea căreia reglementările dintr-un anumit domeniu sau
dintr-o ramură de drept, subordonate unor principii comune, sunt reunite într-o structură
unitară care poartă denumirea de cod.
În opinia profesorului N. Popa această operaţie ‘presupune cuprinderea într-un cod
( act normativ cu forţă juridică de lege) a normelor juridice ce aparţin aceleiaşi ramuri de
drept. Acţiunea de codificare implică o bogată activitate din partea legiuitorului de
prelucrare complexă a întregului material normativ, de îndepărtare a normelor depăşite,
perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de ordonare logică a
materialului normativ şi de utilizare a unor mijloace moderne de tehnică legislativă
( alegerea modalităţii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, a folosirii
mijloacelor adecvate de conceptualizare).’14
Codificarea este o formă superioară de sistematizare, întrucât ea porneşte întotdeauna
de la principiile generale ale sistemului dreptului şi ale unei ramuri de drept, cautând să
redea într-un singur act, cu un conţinut şi o formă unitară cât mai complet şi mai
închegat, toate normele juridice dintr-o ramură ( fie cea a dreptului civil, penal,
administrativ sau oricare alta).
Astfel, codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor
normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act normativ
nou, denumit cod, care are valoarea unei legi.
Deşi are forţa juridică a unei legi, Codul nu este o lege obişnuită, el este un act
legislativ unic, cu o organizare internă aparte, în care normele juridice sunt aşezate într-o
consecutivitate logică, după un sistem bine gândit şi definit, ce reflectă structura internă a
ramurii de drept respective.

14
N. Popa, op. cit.,p.227

11
 În compoziţia unui cod intră patru grupe de facori: politici, economici, ideali şi
juridici.15
Condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în expunere,
caracter practic, logică, etc.
‘Codul apare în urma unui complex de operaţii şi a unui ansamblu de investigaţii în
straturi sociale dintre cele mai diverse’, conform profesorului Nicolae Popa.
Potrivit art.17 al Legii privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, ‘codificarea reprezintă o activitate desfăşurată în vederea sistematizării şi
concentrării legislaţiei, în virtutea căreia reglementările dintr-un anumit domeniu sau
dintr-o ramura de drept, subordonate unor principii comune, sunt reunite într-o structură
unitară care poartă denumirea de cod.’
Profesorul univ. dr. I. Vida, din definiţia legală a codificării, sustrage trăsăturile
acesteia, printre care se numară: 16
a. codificarea reprezintă o activitate legislativă desfăşurată de Parlament. Această
activitate are un caracter oficial şi este desfăşurată de autoritatea legislativă supremă a
poporului român, cu respectarea normelor constituţionale şi a celorlalate norme de
procedură legislativă;
b. ea presupune efectuarea unui ‘inventar’ al legislaţiei dintr-un anumit domeniu,
examinarea acesteia şi elaborarea unui proiect de lege atotcuprinzător pentru domeniul
sau ramura de drept respectivă;
c. codul este întotdeauna o lege, care reuneşte reglementări juridice existente, pe
baza unei prelucrări legislative de sistematizare şi unificare.
Acţiunea de sistematizare este cunoscută încă din dreptul roman.Ceea ce s-a denumit
atunci prin codificare nu reprezintă decât o încorporare.
Prima culegere oficială de constituţiuni este denumită Codul lui Theodosian (sec. v
e.n.), dar Justinian este cel care a desăvârşit opera de sistematizare a dreptului roman. În
vremea sa erau în uz textele legislative care în bună parte nu mai corespundeau nevoilor
economico-sociale. Scopul acţiunii lui Justinian a fost ca din dispoziţiile izolate adoptate
de împăraţii de dinaintea lui, precum şi scrierile jurisconsulţilor din timpul Principatului
să aleagă ce era mai bun şi să pună într-o anumită ordine acest material.
15
A.C. Angelesco, La technique legislative en matiere de codification civile, Bochard, Paris, 1930, p.96
16
I. Vida, op.cit., p.173

12
 Şi bineînţeles, trebuie amintit aici şi celebrul Cod Civil al lui Napoleon, care
considera că el nu va rămâne în istorie datorită bătăliilor pe care le-a câştigat, ci datorită
acestui cod ce a servit drept inspiraţie pentru multe state ce şi-au format ulterior un cod.
‘Cârmuitorii – nota Hegel- care au dat popoarelor lor chiar numai o culegere informă,
ca Justinian, cu atât mai mult un drept civil sub forma de Cod ordonat şi precis, au
devenit nu numai cei mai mari binefăcători, dar au înfăptuit prin aceasta şi un mare act de
dreptate’.17
Se observă deci imensa importanţă pe care o are această sistematizare a actelor
normative, nu numai din punct de vedere practic.
Legiferarea obiceiurilor şi codificarea constituie dovezi incontestabile ale progresului
juridic.
Au existat de-a lungul timpului şi persoane care au contestat această acţiune de
codificare, printre care se numără şi Savigny, care considera că ‘legea scrisă este
potrivnică progresului societăţii datorită rigidităţii sale, iar codificarea ar fi o operă
arbitrară şi falsă, fiindcă conţine întotdeauna idei sistematice ( şi deci rigide),
incompatibile cu dezvoltarea progresivă şi suplă a dreptului.
El considera că ploconirea în faţa codificării nu era reclamată de vreo necesitate
vitală, ci din concepţia exagerată asupra posibilităţilor puterii legislative.Crede că orice
cod reprezintă o frână în dezvoltarea normală – treptată şi creatoare – a spiritului popular.
Însă, această teorie dezvoltată de Savigny, nu a putut fi confirmată, ba mai mult a fost
chiar infirmată de practica legislativă germană, şi nu numai. Redactarea codurilor s-a
dovedit a fi o operă progresistă, larg receptată de societate.
Astfel, în Franţa la data de 21 martie 1804 apare Codul civil (al lui Napoleon), Codul
de pocedură civilă la 1 ianuarie 1807, Codul pentru comerţ la 1 ianuarie 1808, Codul
penal la 1 ianuarie 1811.
În România, pregătirea Codului civil este încredinţată de către Domnitorul Cuza unei
comisii alcătuită din 6 membrii (Bosianu, Strat, Papadopol, Calimach, Vernescu,
Apostolescu şi Creţescu). Acest cod este de inspiraţie franceză şi intră în vigoare la data
de 1 decembrie 1865 cu un conţinut de 1914 articole. Din punct de vedere al clarităţii şi

17
Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Acad., Bucureşti, 1969, p.232-233

13
simplicităţii acel cod poate fi considerat o lucrare admirabilă, fiind, în bună măsura, în
vigoare şi azi.
Profesorul Ioan Vida consideră că ‘sistematizarea este o parte inseparabilă a
procesului de elaborare a actelor normative şi de cunoaştere a acestora. Ea se raportează
la sistemul legislaţiei şi la sistemul dreptului şi are un rol hotărâtor în stabilirea
configuraţiei, structurii şi formei acestora.18

3) COMPONENTELE SISTEMATIZÃRII:
Prof. univ.dr. I. Vida, identifică patru componente ale sistematizării, (despre care vom
vorbi pe larg în cele ce urmeaza) şi anume:
1. integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei
2. asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine, de
contradicţii şi de paralelisme de reglementare
3. concentrarea legislaţiei în coduri
încorporarea actelor normative în codexuri pe materii’.

2.1 Integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei

În opinia dânsului, prima parte constitutivă a procesului de sistematizare, şi anume:
integrarea proiectului actului normativ în sistemul legislaţiei, ‘reprezintă un obiectiv al
activităţii de sistematizare şi unificare a legislaţiei, în virtutea căruia activitatea de
elaborare a actelor normative nu trebuie să intre în contradicţie cu elementele care
alcătuiesc sistemul legislaţiei. Actul normativ, o dată cu intrarea sa în vigoare, pătrunde
în ansamblul actelor normative ale unui stat, ansamblu caracterizat printr-o multitudine
de corelaţii între elementele care îl compun, în cadrul cărora normele juridice se întregesc
unele pe altele şi dobândesc sensuri specifice care rezultă din apartenenţa lor la sistemul
legislaţiei.’19
Este evident faptul că, orice act normativ nou intră într-un sistem deja format şi bine
închegat cu care trebuie să se coreleze şi în care trebuie să se integreze. Nici un act
normativ nu poate avea o existenţă proprie, independentă de celelalte acte normative.

18
I. Vida, op. cit., p.129
19
Ibidem

14
 ‘Pentru a se asigura integrarea organică a actului normativ nou creat în sistemul
legislaţiei este necesară, înainte de toate, corelarea dispoziţiilor sale cu principiile
generale ale dreptului, cu prevederile constituţionale, cu actele normative cu aceeaşi
forţă juridică sau cu o forţă juridică superioară, aflate în vigoare şi cu care se află în
conexiune, cu tratatele internaţionale şi cu dreptul comunitar.’
2.1.1. Corelarea dispoziţiilor actului normativ cu principiile generale ale dreptului
În primul rând, trebuie să stabilim ce sunt acestea şi la ce servesc; de ce joacă un rol
aşa de important într-un sistem de drept.
Principiile dreptului reprezintă acele idei generale care orientează elaborarea şi
aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de
drept. Ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în
textele actelor normative, de regulă, în Constituţii, sau dacă nu sunt formulate expres,
sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate. Unele dintre ele sunt exprimate în
forma unor adagii maxime, în special cele formulate încă în dreptul roman.20
Practic, ele reprezintă acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor
juridice, având un rol atât constructiv, cât şi valorizator pentru sistemul de drept.
Privind prin prisma principiilor care-l constituie fundamental, sistemului juridic i se
asigură astfel coerenţa, unitatea, echilibrul şi omogenitatea. Rolul constructiv al
principiilor dreptului este subliniat în relaţia specifică momentului creerii dreptului, acest
moment fiind marcat atât de influenţa tradiţiei cât şi a inovaţiei.21
‘Principiile trebuie întemeiate pe concepte. Aceste concepte, dacă trebuie să devină
subiectiv practice, nu trebuie să se oprească la legile obiective ale moralităţii, ci trebuie să
considere reprezentarea lor în legătură cu omul, cu individul.’22
Profesorul N. Popa, consideră că ‘originea şi natura principiilor dreptului, problemă
complexă şi controversată în filosofia şi doctrina juridică, au fost identificate în voinţa
divină, raţiunea umană, conşţiinta colectivă sau realitatea socială.’
Principiile dreptului sunt elemente caracterizate prin persistenţă, continuitate,
stabilitate dar pot fi, în acelaşi timp şi maleabile, ele adaptându-se la realităţile şi
schimbările vieţii sociale.

20
I. Craiovan, op. cit., p.208
21
N. Popa, op.cit., p.106
22
Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.247

15
 În art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie se menţionează ca sursă a
dreptului ‘principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate’, iar Codul
civil italian recomandă judecătorului de a statua, în absenţa unor texte, în lumina
principiilor generale ale dreptului.
Filosofia şi doctrina juridică au încercat încă de la primele lor începuturi să surprindă
liniile directoare ale dreptului, principiile acestuia care explică raţiunea de a fi şi
specificul dreptului, asigură solidaritatea, coerenţa şi funcţionalitatea normativităţii
juridice.
Exemple de principii ale dreptului găsim şi în dreptul roman, principii care mai stau
în picioare până şi astăzi, cum ar fi:
a. Nemo censetur ignorare legem – nimeni nu are voie să nu cunoască legea;
b. Justitia est constans et perpetua voluntas jus suum cuique tribuere – justiţia este
voinţa statornică şi neschimbătoare de a da fiecăruia ce i se cuvine;
c. Nemo judex in causa sua – nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces;
d. Nemo praesumitur malus nisi prolectur – nimeni nu poate fi socotit vinovat dacă
nu i se dovedeşte vinovăţia;
e. Audiatur et altera pars – ascultă şi partea adversă – într-un proces.
Dintr-o persectivă contemporană, mai largă, filosofică, politică,socială şi care are în
vedere interdependenţa stat-drept, pot fi reţinute ca şi principii ale dreptului:
democratismul puterii, pluralismul politic, separaţia puterilor în stat, independenţa
judecătorilor, drepturile omului, etc.23
Există astfel principii generale (care stau la baza dreptului) si principii de ramură
(sunt specifice diferitelor ramuri de drept).
A. Principiile generale
Acestea reprezintă o creaţie a gândirii juridice. Ele pot fi reglementate de normele
juridice, dar în cele mai multe cazuri sunt extrase din acestea.
Aşa cum remarca Jean Louis Bergel, principiile generale ale dreptului nu sunt
exterioare ordinii juridice positive, ci dimpotrivă, ele fac parte din aceasta.
Caracteristic principiilor generale este faptul că ele sunt extrase din lege sau din
cutumă de către jurisprudenţă, cu ajutorul doctrinei.

23
I. Craiovan, I. Ceterchi, op. cit., p.26

16
 Principiile generale ale dreptului nu reprezintă numai o ‘armătură’ a gândirii juridice,
ci sunt şi o rezultantă a numeroaselor texte normative, o expresie a ‘spiritului legii’, ele
nefiind exterioare dreptului pozitiv.
De asemenea, principiile generale ale dreptului constituie baza oricărei construcţii
juridice. Regulile de drept nu pot fi edictate şi nu pot evolua decât în funcţie de princiiile
generale, cărora trebuie să li se conformeze sau de la care, uneori pot deroga.
Giorgio del Vecchio considera că metoda utilizată pentru cercetarea şi descoperirea
principiilor generale ale dreptului constă în trecerea, pe calea abstractizării, de la
dispoziţii particulare ale legii la noţiuni mai largi, apelând la o ‘generalizare crescătoare’
în măsura în care este necesar pentru a înţelege cazurile îndoielnice în materia dreptului
pozitiv.
Consacrarea acestor principii a fost făcută pentru prima dată în art. 38 al Statutului
Curţii Internaţionale de Justiţie, şi au fost preluate apoi de numeroase reglementări ale
dreptului internaţional public sau ale dreptului intern.
Profesorul Nicolae Popa reţine şi analizează ca principii generale ale dreptului
urmatoarele:24
- Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, principiu care consacră
juridic forţa coercitivă care susţine dreptul şi care are menirea ca în cadrul statului de
drept să asigure democratismul puterii, în aşa fel încât ‘izvorul oricărei puteri politice sau
civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului.’
- Principiul libertăţii şi egalităţii – într-o societate democratică, statul garantează
juridic şi efectiv libertatea şi egalitatea indivizilor. Nu poate exista egalitate decât între
oamenii care sunt liberi şi nici liberate decât între oameni a căror egalitate este consfinţită
juridic. Egalitatea priveşte echilibrul vieţii, iar libertatea priveşte capacitatea oamenilor
de a acţiona fară oprelişti. În planul realizării efective a libertăţii sociale, rolul dreptului
se materializează în îngrădirea înclinaţiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le
place. Libertatea este una singură, dar căile sale de manifestare sunt multiple.
- Principiul responsabilităţii – responsabilitatea însoţeşte libertatea.
Responsabilitatea este un fenomen social; ea exprimă un act de angajare a individului în
procesul integrării sociale.

24
N. Popa, op. cit., p.114-124

17
 - Principiul echităţii şi justiţiei – acţiunea acestui principiu priveşte atât activitatea
legiuitorului, cât şi pe cea de interpretare şi aplicare a dreptului. Justiţia repreazintă acea
stare generală ideală a societăţii realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte
şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor legitime.
‘Aceste principii generale nu rămân într-un spaţiu suspendat, ele nu există în mod
abstract fără legătură cu reglementările din ramurile de drept.’ – N. Popa.
Aceste valori reprezintă astfel jaloane permanente ale activităţii de creare a dreptului.
Tocmai pentru a li se arăta semnificaţia majoră pe care aceste principii o au, ele sunt
prevăzute chiar şi de legea fundamentală, fiindu-le astfel rezervat întregul prim articol din
aceasta.

B. Principii de ramură
Principiile generale ale dreptului constituie fundamentul principiilor de ramură.
Plecând de la principiile generale, ştiinţele juridice de ramură formulează o serie de
principii specifice, cum ar fi:
- în dreptul civil – principiul reparării prejudiciului cauzat
- în dreptul penal – legalităţii incriminării.
De asemenea, orientarea procesului de elaborare a actelor normative este supusă în
acelaşi timp şi principiilor de ramură. Acestea, sunt consacrate, de cele mai multe ori, în
mod expres de normele juridice ale diferitelor ramuri de drept.

2.1.2 Corelarea actului normativ cu prevederile constituţionale

În orice proces de elaborare a unui act normativ, prima oară se are în vedere
asigurarea constituţionalităţii sale, adică asigurarea legalităţii sale. Orice normă juridică
nou creată, trebuie să ţină cont de prevederile Constituţiei şi trebuie să fie în concordanţă
cu aceasta.
Art.1 alin.5 din Constituţia României prevede :’În România, respectarea Constituţiei,
a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie’.
Obligativitatea acestei reglementări este general valabilă, deci inclusiv pentru cei
antrenaţi în procesul de elaborare a actelor normative. Mai mult decât atât, bineînţeles că

18
şi actele normative trebuie să respecte Legea fundamentală şi să nu conţină nici o
prevedere care să nu fie în concordanţă cu aceasta.
Corelarea prevederilor actelor normative cu dispoziţiile legii fundamentale are în
vedere orice act normativ , de la proiectele de legi constituţionale şi până la dispoziţiile
normative ale primarului. Asigurarea concordanţei prevederilor unui act normativ, de
orice fel, cu dispoziţiile Constituţiei vizează, atât asigurarea compatibilităţii normelor
cuprinse în proiectul actului normativ cu regulile de ordin material, cât şi cu cele de ordin
procedural, înscrise în Constituţie.
Sub aspect material, concordanţa normelor cuprinse într-un proiect de act normativ
cu normele constituţionale vizează înscrierea prevederilor noii reglementări juridice în
litera şi spiritul Legii fundamentale. Pentru a se putea îndeplini această cerintă este
necesară cunoaşterea aprofundată a acesteia, a conexiunilor interne dintre diferitele sale
elemente componente şi mai ales a spiritului său.
Sub aspect procedural, corelarea prevederilor proiectelor de acte normative cu
normele constituţionale are în vedere respectarea dispoziţiilor procedurale prevăzute de
Legea fundamentală în procesul adoptării proiectelor de acte normative. Astfel de norme
procedurale înscrise în Constituţie sunt cele privitoare la adoptarea legilor
constituţionale, organice şi ordinare, a hotărârilor parlamentare privitoare la regulamente,
a ordonanţelor şi ordonanţelor de urgentă ale Guvernului, precum şi a hotărârilor
Guvernului.
Cel care elaborează sau adoptă un proiect de act normativ din categoria celor pentru
care Constituţia stabileşte anumite reguli procedurale, este obligat să asigure, în cursul
redactării şi adoptării actului normativ, respectarea dispoziţiilor prevăzute de aceasta.
Garantarea respectării supremaţiei legii în procesul de elaborare şi adoptare a actelor
normative îşi are astfel un prim reazem în echipa de redactare a actului normativ şi în
activitatea organului emitent. În măsura în care echipa de redactare a actului normativ nu
se conformează dispoziţiilor constituţionale, un prim obstacol în calea concretizării
eforturilor sale, îl constituie avizul Consiliului Legislativ. Acest aviz, deşi consultativ,
trebuie cerut întotdeauna când este vorba de promovarea unui proiect de lege, a unei
ordonanţe, a unei ordonanţe de urgenţă, sau a unei hotărâri a Guvernului.

19
 În activitatea sa de avizare, Consiliul Legislativ sancţionează, potrivit legii, orice
abatere de la Constituţie şi de la normele de tehnică legislativă, şi propune soluţii pentru
evitarea redundanţelor şi antinomiilor juridice. Activitatea acestuia vizează proiectele de
lege, proiectele de ordonanţe şi proiectele de hotărâri ale Guvernului înainte de a fi
supuse aprobării Guvernului, precum şi propunerile legislative, înainte de a fi trimise
comisiilor parlamentare spre examinare.25
Datorită faptului că în cazul propunerilor legislative unele dintre acestea pot fi
examinate şi de Curtea Constituţională, se pot naşte anumite conflicte de competenţă în
materie de avizare constituţională a unor astfel de iniţiative legislative. Pentru a clarifica
această problemă este necesar să observăm că propunerile legislative trebuie privite
distinct, după cum ele emană de la deputaţi sau\şi senatori ori de la cetăţeni.
Potrivit Constituţiei, Curtea Constituţională este implicată în două situaţii. Astfel,
potrivit art.146 lit.j) din Constituţia României, aceasta ‘verifică îndeplinirea condiţiilor
pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetaţeni’, în timp ce art. 146 lit. a)
prevede că aceasta se pronunţa ‘din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.’
Exista totuşi un punct comun între cele două situaţii, propunerile legislative de revizuire a
Constituţiei iniţiate de cetăţeni. Aceasta constituie de altfel şi materia în care Consiliul
Legislativ şi Curtea Constituţională puteau intra într-un conflict pozitiv de competenţa,
înainte de apariţia actualelor reglementări în amteriee. Acest conflict era posibil datorită
faptului că între competenţele Consiliului Legislativ şi cele ale Curţii Constituţionale
există un aparent paralelism, în virtutea căruia Consiliul Legislativ aviza orice proiect de
lege în faza anterioară dezbaterii parlamentare, în timp ce Curtea Constituţionala era
chemată să se pronunţe, în aceeaşi faza, doar asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei şi asupra condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative de către cetăţeni. Pe
baza acestui apparent parallelism de competenţa, Consiliul Legislativ a emis avizul nr.
174 din 09.02,2000 asupra unei propuneri de revizuire a art.141 ali.2 teza întâi din
Constituţia României, în care s-a pronunţat asupra îndeplinirii condiţiilor de exercitare a
iniţiativei legislative de către cetăţeni, problema ce ţinea, potrivit Constituţie, de
competenţa exclusive a Curţii Constituţionle.

25
I. Vida, op. cit., p.134

20
 Acest conflict de competenţa a fost tranşat de către Biroul permanent al Camerei
Deputaţilor care a trimis propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei la Curtea
Constituţională, în temeiul art.144 lit.h) din Legea fundamentală şi al art.7 din Legea
nr.188/1999, subintitulat ‘verificare iniţiativei de către Curtea Constituţională’, în
dezvoltarea textelor constituţionale stabilea că, pe baza sesizării preşedintelui Camerei al
care s-a înregistrat iniţiativa ori din oficiu, Curtea Constituţională va verifica:
a) caracterul constituţional al propunerii legislative
b) îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea propunerii si dacă listele de
susţinători sunt atestate de autorităţile prevăzute de lege
c) întrunirea numărului minim de susţinatori pentru promovarea iniţiativei si
respectarea dispersiei teritoriale a acestora.
Legea nr.189/1999 aduce, de altfel, şi clarificările necesare privitoare la
implicarea Consiliului Legislativ în avizarea propunerilor legislative extraparlamentare.
Acesta verifică, în primul rând, conformitatea propunerii legislative cu Constituţia, dar şi
redactarea acesteia sub forma unui proiect de lege. De asemenea, el va veghea ca
propunerea legislativă să fie însoţită de o expunere de motive semnată de toţi membrii
comitetului de iniţiative.
După publicarea propunerii legislative, se declanşează acţiunea de susţinere a
acesteia. Propunerea legislativă se depune la o Camera a Parlamentului, iar preşedintele
acesteia o trimite Curţii Constituţionale.
Se poate observa că avizul Consiliului Legislativ este cerut într-o fază
premergatoare declanşării acţiunii de strângere a semnăturilor de susţinere a propunerii
legislative şi are drept scop confirmarea faptului că ceea ce se publică în monitorul
Oficial îndeplineşte condiţiile cerute pentru un proiect de lege.

3.1.3 Corelarea dispoziţiilor actului normativ cu prevederile actelor normative cu

aceeaşi forţa juridică sau cu o forţa juridică superioară
În procesul de sistematizare a legislaţiei, un rol important îl constituie şi această
etapă de corelare a tuturor actelor normative cu celelalte acte normative cu aceeaşi forţă
juridică precum şi cu cele cu o forţa juridică superioară.

21
 În ceea ce priveşte corelarea unui proiect de act normativ cu actele normative
care au aceeaşi forţă, organul emitent al actului normativ va căuta să asigure o perfectă
compatibilitate între dispoziţiile noii reglementări juridice şi cele care sunt în vigoare în
alte acte normative aflate pe acelaşi nivel ierarhic în ierarhia actelor normative.
Pentru aceasta se va recurge la redactarea unor texte compatibile cu prevederile
celorlalte acte normative în vigoare, la modificarea, completarea sau abrogarea unor
dispoziţii cuprinse în acte normative în vigoare, care cuprind reglementări paralele,
incomplete sau contradictorii faţă de prevederile noului act normativ.
În cazul actelor normative care au aceeaşi putere juridică este necesar să se facă
distincţiile necesare între legile-cadru şi legile emise în baza acestora, ca şi între legile
generale şi cele speciale.
I.Mrejeru26 considera că legile-cadru reglementează într-o notă de generalitate un
câmp mai vast al unor relaţii sociale. În aceste condiţii, dacă pentru anumite cazuri
speciale se impun soluţii diferite faţa de cele prevăzute de legea-cadru, pentru a nu se
crea discrepanţe î
Între cele două acte, în reglementarea de domeniu se va marca caracterul ei de
excepţie faţă de prevederile legii-cadru.
O altă problemă priveşte corelarea actelor normative cu aceeaşi forţă juridică,şi se are
în vedere raporturile ce se stabilesc între legile generale şi cele speciale. Regula
universală în acest caz o reprezintă lex specialis derogat lex generalis. Deci, atunci când
se adoptă o lege specială ea se poate abate de la regulile prevăzute într-o lege generală în
vigoare. Apariţia unei legi generale, care nu abrogă dispoziţiile contrare dintr-o lege
specială în vigoare, face ca aceste dispoziţii să ramână în vigoare. Aceste situaţii, deşi nu
sunt de dorit, se întâlnesc destul de des în activitatea legislativă.
În ceea ce priveşte corelarea prevederilor proiectului de act normativ cu cele ale unui
alt act normativ, în vigoare, cu o forţă juridică superioară, aceasta reprezintă, sau ar trebui
să reprezinte, o preocupare esenţială ale oricărui organ emitent al unui act normativ.
Această cerinţă trebuie să fie respectată nu numai atunci când este vorba de emiterea unor
acte normative subordinate legii, ci si in cazul legilor si al ordonantelor. Astfel,
dispoziţiile legilor ordinare şi ale odonanţelor emise de Guvern în baza unei legi de

26
I. Mrejeru, Tehnica legislativă, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p.102

22
abilitare trebuie să se afle în concordanţă cu prevederile legilor organice sau ale
ordonanţelor de urgenţa care cuprind reglementări juridice din domeniul rezervat legilor
organice.27
Corelarea dispoziţiilor unui act normativ cu cele ale altor acte normative cu forţa
juridică superioară se impune în virutea principiului ierarhiei actelor normative. În
virtutea acestui principiu, actele normative se află pe diferite trepte ierarhice în sistemul
dreptului românesc. Astfel, potrivit art.73 din Constituţia României prevede
că:’Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice si legi ordinare’.
Actul normativ cu cea mai mare forţa juridică, situat în vârful ierarhiei actelor
normative este Constituţia (Legea fundamentală), apoi urmează legile constituţionale
(cele de revizuire a Constituţiei), legile organice ( acestea reglementează 53 de materii )
şi legile ordinare. În toate cazurile în care Parlamentul îndeplineşte rolul de putere
constituită, el poate emite şi legi constituţionale, legi care se integrează în Legea
fundamentală.
În ierarhia actelor normative, un loc aparte revine celor emise de Guvern: ordonanţe
de urgenţă, ordonanţe emise în baza unei legi de abilitare şi hotărâri. În mod normal,
aceste acte aparţinătoare puterii executive ar trebui să fie emise secundum legem. Cu
toate acestea, ordonanţele de urgenţă emise de Guvern se pot situa pe aceeaşi poziţie cu
legile organice, atunci când cintim reglementări ce ţin de domeniul rezervat legilor
organice. În celelalte cazuri, aceste ordonanţe de urgenţă deţin în sistem o poziţie identică
cu legile ordinare, deşi sunt acte administrative, având în vedere organul emitent.
Poziţia deosebită a ordonanţelor în ierarhia actelor normative se explică prin faptul că
materiile în care ele intervin ţin de puterea legiiuitoare şi ele sunt doar delelgate
Guvernului, în anumite condiţii.
Hotărârile Guvernului, atunci când sunt acte normative, sunt emise în vederea
organizării executării legii şi nu pot cuprinde reglementări juridice primare.
În categoria actelor normative subordonate legii intră şi ordinele şi instrucţiunile
miniştrilor, actele celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale, ordinele
prefectului, hotărârile consiliilor judeţene şi ale celorlalte consilii locale, precum şi
dispoziţiile primarului.

27
I. Vida, op.cit., p.140

23
 Ce este de reţinut din ierarhia legilor, este faptul că în mod obligatoriu un act normaiv
cu o forţa juridică inferioară este subordonat celui cu o forţa juridică superioară. Astfel,
prevederile sale trebuie să se integreze în totalitate, şi într-un mod cât mai armonios cu
celelalte prevederi ale actelor juridice aflate pe o poziţie mai înaltă decât acesta. Lucrurile
sunt valabile şi în sens invers, şi anume: dacă pe o anumită treaptă apare un act normative
ce cuprinde dispoziţii contrare actelor normative aflate pe poziţii inferioare acestuia, ele
trebuie puse în concordanţa cu dispoziţiile actului ierarhic superior.
Nerespectarea regulilor privitoare la ierarhia actelor normative atrage neaplicarea
dispoziţiilor cuprinse în actele normative cu o forţa juridică inferioară,care contravin
actelor normative ierarhic superioare. În cazul în care asemenea dispoziţii se aplică, ele
pot fi atacate şi anulate, fie pe calea contenciosului administrativ, fie pe calea
contenciosului constituţional.
Astfel, dispoziţiile unei legi (organice sau ordinare) pot fi atacate la Curtea
Constituţională, fie în cadrul controlului preventive, a priori, fie a celui a posteriori, pe
cale excepţiei de neconstituţionalitate. Până la aprobarea lor prin lege, ordonanţele ca şi
celelalte acte normative cu caracter administrativ pot fi atacate în faţa instanţelor de
contencios administrativ , în vederea anulării lor, în tot sau în parte.

2.1.4 Corelarea prevederilor actului normativ cu tratatele internaţionale şi cu

dreptul comunitar
Art.11 alin.(2) din Constituţia României prevede ca tratatele internaţionale, pe care
Parlamentul le ratifică, fac parte din dreptul intern. Acest lucru face necesară crearea
unei compatibilităţi între reglementările internaţionale şi celelalte reglementări juridice
care alcătuiesc sistemul românesc de drept.
Art.11 alin.(1) din Constituţie statuează ca statul român se oblige să indeplinească
întocmai şi cu bună-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Rezulat
astfel ca tratatul nu poate fi modificat, completat, abrogate, adaptat sau corelat în
conformitate cu prevederile dreptului intern,prin voinţa exclusive a legiutorului român,
acesta exprimând acordul de voinţa a părţilor. El constituie un element rigid pe care
dreptul intern trebuie să-l asimileze ca atare. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este

24
nevoie ca sistemul dreptului intern sa fie unul maleabil, capabil să accepte şi să integreze
schimbări. Putem vorbi în aceste condiţii chiar de o ascendentă a dreptului internaţional
faţă de reglementările interne.
Mai mult decât atât, art. 20 din Legea fundamentală prevede ca dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţa cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate
la care România este parte. În cazul unor neconcordanţe între pactele sau tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Este imperios necesar ca, pentru respectarea acestui lucru, cei ce sunt implicate în
procesul de elaborare a diferitelor norme juridice să caute să respecte toate tratatele şi
pactele internaţionale la care România este parte, pentru a nu exista riscul anularii lor ( a
normelor juridice emise fără respectarea acestora).
Pentru a se evita asemenea situaţii, instanţa de contecios constituţional se va
pronunţa asupra constitutionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, la
sesizare, iar dacă acestea sunt declarate neconstituţionale, nu vor putea fi ratificate înainte
de revizuirea Constituţiei. Această sarcină a fost atribuită Curţii Constituţionale, o dată cu
revizuirea Constituţiei din 2003, potrivit art.146 lit.b).
În ceea ce priveşte corelarea prevederilor unui proiect de act normativ cu dreptul
comunitar European, România fiind membră a Uniunii Europene, aceasta trebuie să se
conformeze art.3 al Tratatului Comunităţii Europene care cere, sub formă de principiu,
apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării piţei comune. În acest
scop, Parlamentul European, Cosiliul sau Comisia iau măsuri de arminizare a legislaţiei
statelor membre. În acest cadru, Parlamentul European emite recomandări, Cosiliul emite
regulamente şi directive sau decizii, iar Comisia – recomandări sau avize, acte ce trebuie
avute în vedere de statele membre şi de cele candidate la aderare, în procesul de
armonizare a legislaţiei interne cu reglementările comunitare.
Asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în desuetudine, de
contradicţii şi de paralelisme de reglementare
Sistemul dreptului, în general, se află într-o continuă mişcare. Fiind necesar ca acesta
să tină pasul cu realităţile vieţii sociale, el se prezintă sub forma unui grup de norme

25
juridice, ce nu poate fi niciodată închis. Stabilitatea este o caracteristică foarte importantă
a sistemului de drept, dar de asemenea şi capacitatea de înnoire a sa este poate la fel de
importantă.
Asa cum susţine şi I. Mrejeru ‘dreptul apare ca un instrument, pentru statornicirea în
societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale. Ele se manifestă ca un
ansmblu unitary, sistemi, de reguli de conduită, edictate de puterea de stat sau apărute în
altă forma’.
M. Djuvara apreciază dreptul ca fiind ‘un produs al raţiunii omeneşti, oricât de
rudimentară ar fi ea în societaţile primitive şi din acel produs rezultă modul de organizare
al acestuia.’28
Tumultul vieţii sociale şi schimbările acesteia obligă legiuitorul la o continuă
reglementare a diferitelor relaţii sociale noi apărute, dar şi la o continuă atenţie acordată
normelor juridice aflate în vigoare pentru a împiedica o neconcordantă a acestora cu
realitaţile sociale.
Astfel, în temeiul art.16 al legii privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, în vederea asanării legislaţiei active, în procesul de
elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor
legale căzute în desuetudine sau care au anumite aspecte ce intră în contradicţie cu
reglementarea preconizată.
Art.13 al aceleaşi legi atrage atenţia asupra necesităţii evitării instituirii aceloraşi
reglementări juridice în două sau mai multe acte normative, de acelaşi nivel sau de nivele
diferite. Pentru evidenţierea unor interconexiuni legislative, în masura în care acest lucru
e necesar, se face apel la norma de trimitere. Dacă totuşi s-au produs anumite redundanţe
în reglementarea juridică, acestea vor fi înlaturate, fie prin abrogare, fie prin concentrarea
materiei în reglementari unice. La fel se procedează şi în cazul constatării în legislaţie a
unor reglementări juridice căzute în deşuetudine ori a unor reglementări contradictorii.
Asanarea legislaţiei de reglementările juridice căzute în deşuetudine, de paralelisme şi
de elemente contradictorii este prin excelenţă o sarcină a Parlamentului şi a Guvernului.
Realizarea acesteia se face, de regula, la propunerea Consiliului Legislativ care, potrivit
art.154 alin.(2) din Constituţie, are misiunea de a examina conformitatea legislaţiei cu

28
M. Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, 1930, vol.III, p.257-258

26
Legea fundamentală şi de a face Parlamentului, sau după caz, Guvernului propuneri
corespunzătoare.
Astfel, Consiliul Legislativ, pe parcursul desfăşurării activităţii sale, a propus
eliminarea din legislaţia activă a peste 4000 de acte normative, în special acte anterioare
Constituţiei din 1991.
Deci,asanarea legislaţiei este o sarcină constituţională care obligă autorităţile cu
competenţa normativă să elimine din fondul legislaţiei active acele reglementări care şi-
au încetat aplicabilitatea, fie ca urmare a căderii în deşuetudine, fie ca o consecinţă a
ajungerii la termen, precum şi cele care vin în contradicţie cu latele sau care conţin
elemente redundante.

27
 CAPITOLUL 3

ANTINOMIILE IN DREPT

3.1 Definitiile clasice ale antinomiilor:

Deşi cunoaşterea legilor este o obligaţie prevăzută în art.1 alin.(5) din Constituţia
României, este de înţeles faptul că nimeni, totuşi, nu poate cunoaşte toate legile existente
într-un stat. Din această cauză, se poate întâmpla ca Parlamentul să legifereze legi poate
contradictorii, apărând astfel antinomiile juridice: exprimare sub forma a două afirmaţii,
contradictorii din punct de vedere raţional, dar adevărate şi egale, ce trebuie să fie
afirmate simultan ca fiind corecte. Antinomia e o propoziţie contradictorie din punct de
vedere logic, formal, dar nu iraţională.
O prima definitie a antinomiilor este aceea ce antinomia este incompatibilitatea
între directive ce se referă la acelaşi obiect.
O altă definiţie se referă stict la relaţia ce uneşte norme incompatibile ce aparţin
aceluiaşi sistem juridic şi au acelaşi câmp de aplicaţie sau domeniu de validitate29.
Riccardo Guastini30 considera existenţa unei antinomii când pentru acelaşi caz
concret există două norme ce au consecinţe juridice incompatibile. Un exemplu poate
arata în formă grafică astfel :

29
Dictionnaire encyclopedique de theorie et de sociologie du droit, Librairie Generale de
Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993
30
Riccardo Guastini, Il diritto come linguaggio. Lezioni, G. Giappichelli Editore, Torino,
2006, p. 109

28
 De altfel, Paul Robert, definea antinomiile juridice ca fiind o ‘contradicţie reală sau
aparentă între două legi, două principii’. Sub denumirea de antinomii juridice, ştiinţa
Legisticii Formale defineşte contrarietăţile aparente sau reale dintre două texte
legislative, care îl pun pe cel care citeşte legile sau le aplică să se gasească în faţa unor
soluţii contradictorii.31
Antinomia apare de fiecare dată când un caz concret se poate soluţiona în două sau
mai multe moduri.
Altfel spus, antinomia reprezintă relaţia stabilită între două norme ce prescriu soluţii
contradictorii pentru acelaşi caz dat.
Un astfel de caz îl găsim în Elada, spre exemplu, în cazul unui naufragiu, singurul
supravieţuitor al acestuia, devenea proprietarul navei respective, dar, în acelaşi timp, o
altă lege îl declara inapt să devină succesorul părintelui sau pe cel care a renunţat la
succesiunea acestuia. Astfel, dacă cel care a renunţat la succesiunea tatălui, totuşi, într-un
naufragiu rămâne singurul supravieţuitor, poate deveni el proprietarul de drept al navei
tatălui?
Un alt exemplu îl constituie vechea lege greacă ce oferea ca şi recompense celui care
ucidea un tiran, expunerea portretului său în Gimnasium, iar o altă lege interzicea
expunerea portretului unei femei în Gimnasium. S-a întâmplat ca, o dată, o femeie să
ucidă un tiran. Acestea două sunt exemple clare de antinomii juridice.

31
A se vedea I. Vida, Manual de Legistică Formală, Ed. Lumina Lex, ediţia a III-a,
revizuită şi adăugită, Bucureşti,2006, p.146

29
 Aceasta definiţie are chiar şi o istorie care începe încă din anul 1965 de către Ch.
Perelman, în lucrarea sa :’Les Antinomies en Droit’, lucrare apărută sub egida Centrului
naţional de cercetări logice, la Bruxelles. Punctul de plecare al investigaţiei îl constituia
studiul lui Giacomo Gavazzi ‘Delle Antinomie’, care definea antinomia ca ‘un conflict
între două texte legale, între două norme sau nomoi”. În considerenţele sale, autorul pleca
de la decelarea unor aspecte contradictorii existente în legislaţia epocii. Apelând la
compararea unor texte legislative, el constata că unele dispoziţii ale Constituţiei belgiene
sunt în contradicţie cu unele reglementări din Codul civil, ceea ce exclude antinomia
acestora, deoarece compatibilitatea normelor trebuie judecată la nivelul sistemului de
drept şi nu la nivelul confruntării individuale a două norme juridice.
‘Problematica antinomiilor juridice este legată de litera reglementărilor, dar este
soluţionată de spiritul acestora’32
Toţi aceşti autori admit însă idea unei reducţii a antinomiilor la reguli de acelaşi rang,
extensie şi actualitate. Cu alte cuvinte, contradicţiile existente între reguli situate la nivele
ierarhice diferite, între normele juridice emise la date diferite şi normele juridice care
intră în coliziune datorită obiectului reglementării juridice, se soluţionează în virtutea
unor imperative ale logicii formale. Astfel, antinomiile existente între norme juridice:
- de acelaşi rang se absorb în virtutea principiului lex posteriori derogat priori;
- aflate pe trepte ierarhice diferite devin compatibile în virtutea principiului
potrivit căruia normă ce are o forţa juridică superioară anihilează toate efectele juridice
contrare ale unei norme juridice aflate pe un nivel inferior al forţei juridice, cu excepţia
cazului în care legiuitorul abroga o normă, fără a face referire la norma juridică dată în
aplicarea normei juridice generale abrogate.
Astfel, judecătorul este pus să desluşească sensul normei pe care trebuie să o aplice în
cazul dat. Înainte de toate el trebuie să identifice aceasta normă, să o izoleze în lumina
faptelor la care urmează a fi aplicată.
Drept urmare, autorii lucrării ‘Les Antinomies en Droit’ consideră că antinomiile sunt
eliminate numai în măsura în care ele privesc norme juridice situate pe nivele diferite,
sunt emise la date diferite sau au un câmp de aplicare complementar.

32
Ibidem, p.147

30
 I. Apare astfel întrebarea “când două norme sunt incompatibile?” Un posibil
răspuns poate fi că, dacă pornim de la premiza că normele juridice au trei clasificări
deontice, comportament obligatoriu, interzis şi pemis. Astfel, normele juridice, după
caracterul condiţiei rescrise se împart în:
A) normele onerative stabilesc obligaţia de a săvîrşi anumite acţiuni. In exemplu, în
regulamentele de ordine interioară se stipulează, că administraţia este obligată să
organizeze munca angajaţilor în cadrul planului de lucru al unităţii respective, precizând
locul de munca si atribuţiile fiecăruia, în raport cu capacitatea si specialitatea sa; să pună
la dispoziţia angajaţilor, unelte, materiale, piese de schimb şi în general, cele necesare
pentru îndeplinirea serviciului, asigurând fiecăruia cele mai bune condiţii de muncă
pentru realizarea planului. Drept exemplu ne poate servi aliniatul 4 al art.48 al
Constituţiei Republicii Moldova prevede: "Copiii sunt obligaţi să aibă grija de părinţi şi
să le acorde ajutor"
B) normele prohibitve interzic pur şi simplu a se săvârşi anumite infracţiuni. Aceste
norme se găsesc înscrise în special în dreptul penal. In acest sens, se pot menţiona, de
pildă, toate normele prohibitive privitoare la faptele socialmente periculoase.
C) normele permisive dau posibilitatea cetăţenilor să-şi aleagă singuri conduita de
urmat. Conduita prevăzută de lege este aplicată în cazul în care ei nu au reuşit să convină
asupra conduitei lor în mod concret. De pildă, în codul familiei, în cazul despărţirii, soţii
pot conveni în vederea împărţirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. In cazul unor
neînţelegeri, instanţa dispune evaluarea bunurilor şi împărţirea lor conform legii 33, 34
Este normă permisivă dispoziţia din art. 1296 Cod Civil potrivit căreia “Vânzarea se
poate face sau pur sau sub conditie”. In realitate însă, această dispoziţie nu este o normă
juridica permisiva, ci este o dispozitie cu caracter explicativ, in care partile din contractul
de vânzare-cumpărare ar putea să procedeze la fel şi în lipsa ei, ceea ce rezulta, de altfel,
si din aln. 3 al aceluiaşi articol care dispune ca în toate cazurile efectele sale (ale vânzării)
se reglementează cu principiile generale ale convenţiilor. Prin urmare, normele permisive
sunt acelea care conferă unei persoane dreptul de a acţiona într-un anumit mod.

33
Teoria Generala a Dreptului, Dumitru Mazilu, Ed. AllBeck, 2000, Editia a IIa, p. 198
34
Un exemplu asemanator ne ofera Codul Familiei cu privire la numele purtat in timpul
casatoriei de celalalt sot.

31
 O astfel de normă prohibitivă poate fi cea prevazută de Codul familiei, care
arată că "este oprită căsătoria între rude în linie dreaptă, precum şi
în linie colaterala pîna la al patrulea grad".
Revenind la cele trei forme ale comportametului juridic, putem stabili următoarele
soluţii juridice care pot oferi norme:
1. când două norme declara acelaşi comportament atât obligatoriu cât şi interzis
suntem în prezenţa unui raport contradictoriu. Un astfel de exemplu îl găsim în Legea
667/2001 cu privire la datele cu caracter personal interzice aducerea la cunostinţa publică
a CNP-ului unei persoane, dar care, în momentul trimiterii în judecată a unui inculpat,
codul de procedură penală obligă ca acesta să fie identificat cu toate datele de identitate,
inclusiv codul numeric personal, iar dosarul odată ajuns la instanţă este public.
2. cînd două norme sunt concomitent obligatorii şi permise, avem un raport de
includere: norma care permite un comportament este inclusă în norma care obligă acest
comportament
3. cînd două norme declară în acelaşi timp comportament ca interzis şi permis, fiind
din nou în prezenta unui raport contradictoriu.
Impărţirea normelor în onerative si prohibitive nu trebuie văzută mecanic, întrucât
depinde din ce punct de vedere privim norma, pentru a vedea dacă sunt interzise sau
obligă săvârşirea unor acţiuni. De exemplu, interzicând căsătoria între anumite persoane,
norma dă dreptul organelor de stat sa anuleze căsătoria încheiata cu încălcarea
dispoziţiilor. Deci, fiind normă prohibitivă, ea devine onerativă prin organul de stat.
Normele penale interzic săvârşirea unei acţiuni dar in acelaşi timp obligă organele de stat
să urmărească şi sa sancţioneze pe infractor.
Normele juridice dispozitive sunt acele acte normative care acordă posibilitatea
unui larg compatiment subiecţilor de drept, adică acele norme care nici nu obligă nici nu
interzic o acţiune. Astfel, dreptul d recurs al părţilor in proces este o norma dispozitivă
pentru că lasă la aprecierea părţilor dacă vor uza sau nu această cale de atac.
II. Norberto Bobbio35afirma că pentru a exista antinomie, normele juridice trebuie
să faca parte din acelaşi sistem juridic, deci doar atunci poate exista antinomie. Acestă
opinie poate fi contrazisă, în sensul că nu este obligatoriu ca aceste norme să facă parte
Nurberto Bobbio, Teoria Generale del Diritto, G. Giappichelli Editore, Torino, 1993, p.
35

214

32
din acelaşi sistem juridic. Pot exista astfel antinomii între sisteme juridice diferite dar
care reglementează acelaşi obiect. Un astfel de exemplu poate fi dat de normele care se
referă la drepturile fundamentale prevăzute în Constituţia Europeană a drepturilor omului
şi dreptul intern. In acest sens, însăşi Constituţia oferă soluţia antinomiei, normele
favorabile fiind prioritare:”dacă există neconcordate între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate legile interne, cu exepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile”36
In practică, toate deciziile Curţii Constituţionale în care se admite excepţia de
neconstituţionalitate a unei legi reprezintă modalitaţi de rezolvare a antinomiilor ce apar
între legile organice sau ordinare şi legea constituţională.
Cu toate acestea, obictul la care se refera normele trebuie să fie identic. Astfel,
identificarea obiectului are mai multe dimensiuni:
1. dimensiunea temporală (aplicabilă pe aceeaşi perioadă): “este necesar tichetul de
parcare între orele 9-17” cu menţiunea ca “parcarea este gratuită între orele 17 si 9” ceea
ce nu reprezintă o contradicţie.
Raporturile juridice, ca şi normele care le reglementează, sunt create, modificate
sau stinse sub imperiul timpului; se supun şi ele (la fel ca totalitatea relaţiilor sociale din
care fac parte) timpului, care le guvernează. Acea faţetă a timpului care se aplică
raporturilor juridice reprezintă timpul juridic. Acesta se exprimă în durate mărginite de
date care poartă denumirea de termene, iar normele le atribuie semnificaţii juridice
Termenul este perioada în care trebuie să se facă sau să se întâmple ceva, ori dimpotrivă,
în care nu trebuie să se îndeplinească sau să se producă ceva. Aşadar, din perspectivă
juridică, timpul se exprimă în termene, iar înăuntrul duratei de timp sau la o anumită dată
trebuie să se săvârşească fapte determinate, având semnificaţie juridică sau, dimpotrivă,
este interzisă săvârşirea acestor fapte.
Termenul, ca noţiune juridică, reprezintă o instituţie cu caracter interdisciplinar. El
se regăseşte atât în ramura dreptului public, cât şi în cea a dreptului privat. Astfel,
termenele sunt prevăzute de normele Codului civil, Codului comercial, Codului familiei,
Codului de procedură civilă, dar şi de reglementările Codului penal si ale Codului de

36
Art. 20, alin. 2 din Constitutia Romaniei

33
procedură penală. Termene sunt prevăzute de nenumărate acte normative ale dreptului
intern, dar şi în nenumărate tratate si convenţii internaţionale.
Termenele cu semnificaţie juridică nu au aceeaşi natură şi aceeaşi finalitate. Ele
sunt extrem de diverse şi, uneori, ele sunt fie excesiv de scurte, fie excesiv de lungi.
Pentru a oferi un exemplu al acestei diversităţi, amintim termenul de apel de 15 zile
stabilit de art. 284 C. proc. civ. şi termenul de prescripţie extinctivă de 30 de ani prevăzut
de art. 1890 C. civ. În dreptul privat român pot fi reţinute mai multe categorii de termene,
independent de caracterul lor legal, judiciar sau convenţional. Aceste categorii, având în
vedere criteriul instituţiei în care se încadrează, sunt: termenul - modalitate a actului
juridic, termenele de prescripţie extinctivă, termenele de prescripţie achizitivă, termenele
procedurale (de decădere, de perimare), termenele de decădere substanţială, termenele de
garanţie etc.
2. dimensiunea spatială (se aplică pentru acelaşi spaţiu) “fumatul este interzis”şi se
fumează în locuri special amenajate, nu reprezintă o antinomie.
3. dimensiunea temporală: trebuie să existe identitatea subiectului pasiv. “nu se
vând ţigări minorilor” si “aici se vînd ţigări” nu reprezintă antinomii.
4. dimensiunea materială (doar pentru acelaşi tip de acţiune): “interzis accesul
autovehiculelor peste 5 tone” nu este compatibil cu “permis accesul autovehiculelor sub 5
tone”.

3.2. Tipuri de antinomii juridice:

In funcţie de modul de determinare a efectelor normelor juridice, antinomiile sunt:

1. Antinomii abstracte. Aceste antinomiii sunt întâlnite în cazurile în care două
norme determină consecinţe juridice incompatibile pentru cazuri abstracte, sau de cazuri
concrete care se suprapun conceptual. Deci, antinomia poate fi identificată deja prin
interpretarea conceptuala, în abstract, fără a fi nevoie de raportarea la cazuri concrete.
Dacă, spre exmplu, o norma juridică interzice avortul, iar o altă normă permite
avortul terapeutic, antinomia poate fi identificata la nivel abstract, din moment ce clasa
avorturilor terapeutice este inclusă în clasa avorturilor în general.

34
 2. Antinomii concrete. O astfel de antinomie apare când două norme au consecinţe
incompatibile ale aceluiaşi caz concret.

Studiu de caz

Legea 303/2004 privind statutul magistraţilor prevedea în art 78 alin 4 dreptul

magistraţilor de a beneficia de asistenţă medicală, medicamente şi proteze în mod gratuit.
Prin legile bugetului se stabilea că orice cetăţean trebuie să plătească contribuţia la
asigurarea de sănătate pentru a beneficia de îngrijire medicală. Intre gratuitatea asistenţei
medicale în ceea ce priveste pe magistraţi şi obligaţia plătirii contribuţei la casa de
sănătate este o antinomie pe care instanţele judecătoreşti au recunoscut-o sau au şi
aplicat-o diferit. Unele hotărîri judecătoreşti au dat câstig de cauză magistraţilor şi au
obligat ministerul Justitiei sa inapoieze sumele retinute din salarii cu titlu de contributie
la fondul de asigurări sociale, în timp ce altele au răspuns aceste hotărâri. Până la urmă a
intervenit legiuitotul care a adăugat la textul art 78 alin 4din Statutul Magistraţilor
următoarea completare:”în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata
contribuţiilor la asigurările sociale” punând astfel capăt antinomiei

Si aceste antinomii concrete pot fi de mai multe feluri

1. antinomie totală : ambele norme reglementează aceeaşi clasă de conduite: o
normă poate considera acest comportament licit si altă normă ilicit.
2. antinomie inclusă : Continuând exemplul anterior, suntem în prezenţa unei norme
ce reglementeaza conduita oricărui salariat să plătească o contribuţie la fondul de
asigurări de sănătate. De asemenea, avem o normă care reglemetează doar
comportamentul magistraţilor, o clasa de persoane inclusă în clasa salariaţilor. Antinomia
este doar parţială şi inclusă.
3. antinomia partială: cele două clase de norme se intersectează şi doar în zona
intersectată există antinomie. Acest lucru poate fi demonstrat astfel: “Fumatul de
trabucutri si ţigări în locurile publice este interzis” şi “este permis fumatul de trabucuri
si a pipei în locurile publice” Aceste două norme se intersectează contradictoriu pe

35
conduita subiecţilor fumători de trabuc cărora li se permite şi interzice în acelaşi timp
aceeaşi conduită.
Pe langa aceste principii Bobbio37 mai adaugă;
4.antinomie de principii: un sistem juridic poate avea exprimate în norma
jundamentală principii, valori contrarii. Autorul dă ca exemplu principiul libertăţii şi pe
cel al siguranţei. Acesta considera că garanţia libertăţii umane va aduce atingere cel al
siguranţei, iar garantarea siguranţei va prejudicia libertatea, limitând-o. Deşi face o astfel
de expunere categorică, autorul explică că nu principiile sunt antinomice, ci doar unele
norme ce ar proveni din aceste principii si ar fi incompatibile.
Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006 a Curtii Constitutionale prin care a fost
admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 4, alin 338 din legea Contenciosului
Administrativ nr. 544/2004 conţine următoarea motivaţie: prevederile art. 4, alin 3 sunt
contrare art 21, alin 3 din Constituţie şi art 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale ce se referă la dreptul la un proces exhitabil.
Aparent suntem în prezenţa unei antinomii de principii: principiul asigurării părţilor unui
proces echitabil şi principiul celerităţii judecării cauzelor, având în vedere că în cazul
excepţiei de nelegalitate cauza de font este suspendată până la soluţionarea exceptiei.
5. antinomie de valorizare: care apare atunci când un delict minor se pedepseste cu
o sancţiune majora, vizibil disproporţională.
6. antinomie teleologică: când există o contradicţie între o normă care prescrie o
conduită şi o altă normă care prescrie modalitatea de urmat pentru a atinge conduita
solicitată. Aici ne întâlnim cu o insuficienţă de mijloace pentru a atinge scopul, o lipsa de
norma adecvată, ceea ce conduce la o lacuna, nu la o antinomie.

3.3 Identificarea antinomiilor

37
Nurberto Bobbio, op.cit., p.216
38
Art. 4, alin. 3 din Legea 544/2004: “Solutia instantei de Contencios administrativ este
supusa recursului, care se declara in termen de 48 de ore de la pronuntare si se judeca
in 3 zile de la inregistrare, cu citarea partilor prin publicitate”

36
 Inclusiv posibilitatea de constatare a antinomiilor într-un sistem juridic a generat
numeroase controverse între autori. Hans Kensen39 a negat că putem atesta prezenţa unei
antinomii între normele juridice ce emană de la autorităţi ierarhice diferite. Kensen
subliniază faptul că sistemele juridice stabilesc proceduri prin care se permite
valorificarea conformităţii normelor inferioare la normele superioare, şi posibilitatea
anulării celor neconforme40. Deci nu există antinomii în drept, pentru că norma juridică
inferioară neconformă este anulabila. In concluzie, faptul că sistemul juridic prezintă
criterii prin care se pot elimina antinomiile nu înseamnă că acestea nu există.
Mai mult, în faţa antinomiilor ce ezistă între normele de acelaşi grad, Kensen a fost
nevoit să le recunoască existenţa. Insă şi aici, prin aplicarea principiului care acorda
prioritate normei cele mai recente în raport cu norma anterioară, rezolvă problema înainte
de a se pune.
Teoriticienii41 dreptului sunt de acord că sistemele juridice prezintă antinomii.
Dispoziţiile legale nu aplică în modul în care sunt enunţate, ci trebuie interpretate pentru
a se identifica semnificaţia juridică a actului normativ. Antinomia nu poate fi semnalată
decât în urma procesului de interpretare. Prin urmare, antinomia este dependentă de
interpretare, însă interpretarea poate varia în funcţie de destinatari.
Judecătorii au deseori tendinţa de a interpreta dispoziţiile legale aplicabile cazului
în litigiu în scopul de a le face compatibile, atât între ele cât şi cu ansamblul dispoziţiilor
sistemului juridic. Judecătotul încearcă sa aplice legea şi să excludă orice
incompatibilitate şi aplică legea.
Relaţia dintre antinomie şi interpretare nu este atât de liniara. Astfel, putem distinge
mai multe situaţii:
a) o antinomie poate fi evitată, prevenită, prin intermediul unor argumente
interpretative
b) aşa cum o antinomie poate fi prevenită prin interpretare, poate fi produsă de
interpretare. Actele normative sunt interpretate în sensul producerii de efecte
incompatibile.

39
Hans Kensen, Theorie generale des normes Presses Universitaires de France,Paris,
1996, incepand cu p. 341.
40
Controlul de constitutionalitate, actiunile in Contenciosul Administrativ
41
Neil McCormik, Legal Reasoing and Legal Theory,Oxford University Press, Oxford, 1978, p.106

37
 c) identificarea unei antinomii presupune interpretare: nu exista antinomie înainte
de interpretare
d) trebuie precizat că antinomia este frunctul interpretării, dar de cele mai multe ori
nu poate fi interpretată prin intermediul acesteia. Este de competenţa legiuitorului să o
elimine din sistemul juridic.
Deci, interpretarea poate rezolva prin anumite metode unele antinomii, dar nu este o
rezolvare pentru toate incompatibilităţile. Apare astfel o altă clasificare a antinomiilor:
1. Antinomii reale(nu pot fi rezolvate prin interpretare)
2. Antinomii aparente (cele care pot fi solutionate pe baza criteriilor identificate de
jurisprudenta si doctrină)
Antinomiile reale : În ceea ce priveşte antinomiile reale, acestea definesc conflictele
ce apar între, pe de o parte, diversele acte normative şi actul normativ situat pe cel mai
înalt nivel ierarhic, Constituţia, iar pe de altă parte, cele ce apar chiar în interiorul unui
act normativ, ca urmare a modificării acestuia sau printr-o costrucţie juridică primară,
care poate introduce conflicte în aplicarea dispoziţiilor actului normativ.
Antinomiile reale se mai numesc şi antinomii intralegislative
Aceste antinomii intralegislative pot fi de natură diferită, unele pot privi redactarea
oricărui act normativ, altele pot privi chiar textele Legii fundamentale.
Cele mai multe cazuri de antinomii intralegislative sunt datorate modificării sau
completării legii.
Cu privire la diferenţa între antinomiile reale şi cele aparente, profesorul I. Vida
considera ‘antinomiile aparente există doar în imaginaţia celor care sesizează Curtea
Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalite care în mod evident va fi respinsa….
În cazul antinomiilor reale, Curtea Constituţională admite excepţia de
neconstituţionalitate şi declară dispoziţia din legea criticată ca fiind neconstituţională,
eliminând astfel din legislaţia activă prevederile cuprinse în legi şi ordonanţe care sunt
contrare Legii fundamentale.’42
Uneori, aceste aparenţe contrarietăţi de texte normative sunt create involuntar chiar de
către legislator.

42
I. Vida, Comunicare prezentata la Conferinta internationala cu tema Rolul Curtii Constitutionale in
mentinerea stabilitatii si dezvoltarea Constitutiei, organizata de Comisia de la Venetia si de Curtea
Constitutionala a Federatiei Ruse, la Moscova, 27 si 28 februarie 2004

38
 Antinomiile Aparente: În cazul antinomiilor aparente43, vorbim de contradicţii ce apar
între:
 două acte normative de acelaşi nivel, intrate în vigoare la date diferite
 două acte normative situate pe nivele diferite
 două acte normative care au un câmp de reglementare complementar
În primele două cazuri, soluţia este cât se poate de simplă şi este dată de două
principii de drept importante :
 lex posteriori derogat anteriori - acest principiu este aplicat de către judecători în
cazul în care au două acte normative de aceeaşi forţă juridică, dar au intrat în vigoare la
date diferite
 actul normativ superior il abroga pe cel inferior - acest principiu are în vedere
faptul că actul normativ aflat pe un nivel ierarhic superior, nu poate fi contrazis de un alt
act normativ, inferior.
O problemă apare însă, în condiţiile în care cele două acte normative sunt
complementare, normele unuia aplicându-se în condiţiile prevăzute de celălalt (cel mai
usual exemplu este cazul legii şi hotărârii de Guvern ce se dă în vederea organizării
executării legii). În acest caz, la prima vedere mai complicat, avem o cât se poate de
simpla rezolvare. Chiar dacă cele două acte normative sunt complementare, ele sunt
totuşi două acte normative situate pe nivele ierarhice diferite, iar în acest caz aplicăm
principiul coform căruia, o lege inferioară nu poate contrazice o lege superioară.
Antinomiile aparente formează obiectul marii majorităţi a excepţiilor de
neconstituţionalitate. În perioada 1992-2003, Curtea Constituţională a respins 2772 din
3012 excepţii de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, confirmând conformitatea
dispoziţiilor legale criticate cu cele ale Constituţiei.

3.4 Metode de prevenire si rezolvarea a antinomiilor

Exista mai multe metode de a preveni antinomiile44

43
I. Vida, op. cit., p. 147
44
Ricardo Guastini, op.cit., p 112

39
 1. interpretarea sistematica: interpretarea poate preveni antinomia într-un singur act
normativ , evitînd un conflict între norme ce corespund respectivului act
normativ.
2. interpretarea de conformitate: acesta previne antinomia între actele normative
distincte, în special între norme ierarhice.
3. argumentul a contrario: se exlude ca dispoziţia interpretată să se aplice cauzei
concrete, care este reglementată de o altă normă
4. interpretarea restrictiva: se exclude din câmpul de aplicare a unei norme cazul
concret care intră sub incidenţa unei norme juridice incompatibile cu prima.

Metode de rezolvare a antinomiilor:

In general, sistemele juridice conţin principii sau reglementează proceduri prin care
să se rezolve antinomiile. Pe de o parte, sistemele pot organiza anumite intanţe sau
organe care să verifice conformitatea proiectelor legislative sau a regulamentelor cu
normele în vigoare, astfel încât să se asigure prevenirea apariţiilor conflictelor de norme.
Pe de altă parte, au fost puse în aplicare diverse proceduri prin care să se rezolve
antinomiile descoperite cu ocazia aplicării.
1. chestiunile prejudiciale: sistemul juridic poate obliga judecătorii care trebuie să
rezolve un conflict între norme să sesizeze o instanţă superioară sau un alt tip de organ
care sa va decide antinomia înainte ca judecătorul să se pronunţe asupra litigiului.
Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate obligă magistratul la un astfel de procedeu.
2. delegarea de justiţie: sistemul juridic poate obliga judecătorul să rezolve
antinomia prin obligarea acestuia de a determina norma aplicabila. Aceasta obligaţie
implică faptul că, oricât de incoerente sunt normele unui sistem juridic, judecătorul
trebuie să le elimine prin intermediul unei interpretari adecvate.
In ambele situaţii, judecătorul chemat să elimine antinomia poate aplica urmatoarele
criterii sau principii care beneficiază de consacrare jurisprudenţială şi doctrinară:
1. criteriul ierarhic sau lex superior derogat inferiori: confictele ce exista între
norme adoptate de autorităţi dispuse ierarhic.

40
 Acest criteriu derivă din unitatea sistemului juridic care are normele ordonate pe
criteriul ierarhiei. Normele superioare pot abroga norme inferioare. Inferioritatea unei
norme faţă de cealaltă provine din forţa normativa mai redusa a normei ce emană de la o
autoritate normativă inferioară. Acest criteriu se aplică între normele constituţionale şi
legi, între lege şi sentinţele judecătoreşti ce pot fi apelate pe baza nelegalităţii acestora,
între superioritatea legii în faţa actelor încheiate între persoanele private care nu sunt nule
daca contravin unor norme imperative.
Şi cutumele sunt secundare legislaţiei în vigoare. In cazul acestora se aplică
principiul valorilor secundum e praeter legem. Legea nu poate fi abrogată de către
cutuma, în caz de conflict se va aplica norma juridica adoptata de organul legislativ.
2. crieteriul cronologic sau lex posterior derogat priorii: conflictele ce rezulta din
norme juridice ce emană de la aceeaşi autoritate dar în momente diferite.
Acest criteriu reprezintă regula generală prin care voinţa succesivă abrogă voinţa
anterioară, atunci când cele doua manifestări de voinţa provin de la aceeaşi autoritate. O
astfel de regula asigură progresul juridic, adaptarea dreptului la exigentele sociale. De
obicei, în finalul legilor nou adoptate se face referire la ce acte normative precedente sunt
abrogate prin intrarea în vigoare a noului act sau se specifică doar ca orice dispoziţie
contrară legii nu se aplică.
3. criteriul specialităţii sau lex specialis derogat generalis: conflictele între norme
ce sunt adoptate de aceeaşi autoritate, în acelaşi moment, dar dotate cu câmp de aplicare
diferit, dintre care unul este mai general decat celalalt.
Practic, în conflictul între o normă cu caracter general şi o norma cu caracter
special, prevalează norma specială. O normă specială va extrage întotdeauna din sfera de
aplicare a normei general, anumite elemente cărora le va aplica un regin juridic
derogator. Furtul este reglemetat de codul penal astfel: “Luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe
nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 1-12 ani”45. Comportamentul de sustragere a
materialului lemnos este reglementat de Codul silvic46, lege specială în domeniu. In orice
situaţie concretă, când obiectul material al infracţiunii de furt este material lemnos, se va
aplica legea cu caracter special Codul silvic.
45
Art. 208 din Codul Penal Roman
46
Codul a fost adoptat prin Legea 126/1996

41
 Acelasi tip de rezolvare corespunde antinomiei de tip inclus. Prin aplicarea acestui
criteriu, nu se elimina total una din cele doua norme contradictorii, ci doar partea din
legea generală care este în contradicţie cu legea specială.

Limite ale metodelor de rezolvare ale antinomiilor

Criteriile expuse anterior nu sunt infailibile. Pentru a rezolva antinomiile dintre

normele juridice este posibil să apară şi o antinomie între criteriile de soluţionare
amintite, o antinomie de gradul II. Un astfel de tip de antinomie există atunci când unui
conflict între norme i se pot aplica două criterii de soluţionare a situaţiei, iar prin
intermediul celor două criterii, se dă întâietate atât unei norme, cât şi altei norme. De
exemplu, între criteriul ierarhic şi criteriul cronologic se poate produce un astfel de
conflict, între o normă superioară anterioară şi o normă inferioară ulterioară. Care dintre
cele doua criterii se aplica?
Practic, inclusiv principiile de rezolvare a antinomiilor ar trebui ierarizate. In
dreptul românesc, criteriul ierarhic primează, fiind cel care se aplică cu întâietate.
Trecând şi peste antinomiile criteriilor de rezolvare a conflictelor între norme, este
evident ca cele trei criterii nu pot stinge toate antinomiile care afecteaza un sistem juridic.
Astfel, forma cea mai delicată de antinomie, cea între norme care sunt adoptate de
aceeasi autotitate, în acelaşi timp şi în acelaşi domeniu, nu poate fi rezolvată prin cele trei
criterii expuse anterior. In acest caz, judecătorul nu dispune de nici un criteriu de
soluţionare.
Pentru acest caz, Perelman47 constata că suntem în prezenţa unei lacune care va fi
acoperită cu mijloacele specifice: interpretarea teleologică, relaţionarea normelor
incompatibile cu anumite norme fundamentale ale sistemului, astfel încât să se acorde
prioritate normei inferioare ce se supune normei constituţionale.
Norberto Bobbio48 propune ca rezolvare a unei astfel de situaţii trei posibilităţi:
1. eliminarea unei norme sau interpretare abrogatoate. Este vorba de o abrogare in
sens impropriu, pentru că un jurist sau un judecător nu are putere normativă şi deci, nici
47
Chaim Perelman, Les antinomies en Droit, Citat de Pierluigi Chiassoni, Lacune nel diritto.Appunti per
una tipologia realistica, in Prassi giuridica e controllo di razionalita, G. Giappichelli Editore, Torino,
2001, p. 23-73.
48
Nurberto Bobbio, op.cit. p.226

42
putere abrogatoare. Vom fi în situaţia în care judecătorul pur şi simplu ignoră în jurdecată
sa o norma, aplicînd o alta dispoziţie care ar fi fost în conflict cu prima. In practica, până
la constatarea neconstituţionalităţii termenului de recurs şi citării prin publicitate a
părţilor la exepţia de nelegalitate, judecătorii ignorau cerinţa citării şi judecarea în termen
de trei zile. Citarea se facea potrivit legilor de citare din codul de procedură civila.
2. eliminarea ambelor norme în conflict. Judecătorul recurge la o abrogare dublă
neţinând cont de niciuna din normele antinomice.
3. conservarea ambelor norme. Este de fapt rezolvarea cea mai frecventa a
antinomiilor, pentru ca magistratul interpreteaza conflictul astfel încât să rezulte că nu
există nici o incompatibilitate între dispoziţii şi se pot aplică ambele. Este mai mult o
eliminare a incompatibilităţii prin intermediul interpretării corective. In acest mod se
încearca păstrarea sistemului juridic, prin conservarea normelor ce îl compun.
Sistemele juridice nu sunt coerente în mod necesar. Coerenţa reprezintă un ideal al
dreptului pozitiv spre a cărui împlinire lucrează atât legiuitorul cât şi judecătorul. Acest
ideal este de natură raţională, necesar pentru a se putea aplica dreptul pozitiv si a realiza
justul şi securitatea juridică.

3.5 CURTEA CONSTITUTIONALA – CONTROLUL

CONSTITUTIONALITATII LEGILOR

Reprezentând una dintre instituţiile cele mai importante, controlul constituţionalităţii

legilor are o deosebită semnificaţie cu adânci implicaţii teoretice şi practice privitoare la
supremaţia constituţiei. Controlul constituţionalităţii legilor, ca instituţie juridică, cuprinde
ansamblul dispoziţiilor normative prin care se organizează verificarea conformităţii cu
constituţia atât a fiecărei legi, în ansamblul ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o lege, având
drept consecinţă înlăturarea legii sau a dispoziţiei dintr-o lege a cărei neconformitate cu

43
constituţia a fost contestată. Existenţa sancţiunilor pentru încălcările constituţiei este de
majoră importanţă, căci acestea, alături de alte elemente, bineînţeles, dau dispoziţiilor
constituţionale caracterul de norme juridice.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a
conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile
privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile
ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
În principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al
parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii. Sunt acte normative cu
forţă juridică egală cu a legii acele acte care, deşi sunt emise de alte organe de stat decât
parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica,
suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale,
de regulă, sub numele de lege sau ordonanţe.49
în principiu, controlul constituţionalităţii priveşte numai legea sau alte acte normative
cu forţă juridică egală cu cea a legii, deoarece unele constituţii prevăd că şi alte acte
normative, cu forţă juridică mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control. Asemenea
acte normative, cu forţă juridică egală cu a legii, sunt acele acte care, deşi sunt emise de alte
organe de stat decât parlamentul, intervin şi reglementează raporturi sociale de domeniul legii
şi, ca atare, pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Se poate cita, în acest sens, art. 53 din
Constituţia României din anul 1965, conform căruia erau supuse controlului
constituţionalităţii şi hotărârile Consiliului de Miniştri.
O a doua problemă se referă la verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi. În
această privinţă, unele constituţii prevăd controlul constituţionalităţii proiectelor de legi.
Urmează să observăm că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a
legilor cuprinde, implicit, şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii. Crearea unei instituţii
specializate pentru verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi este o măsură de
siguranţă; în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz special în procesul elaborării legii, dar
aceasta nu poate duce la alte concluzii decât cele exprimate mai sus. Un asemenea control era
prevăzut şi în Constituţia României din 1923 şi era exercitat de Consiliul Legislativ, care,
între atribuţiile sale, avea şi pe aceea de verificare a constituţionalităţii proiectelor de legi,
acest control fiind dublat de unul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, e adevărat,
numai pe cale de excepţie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiuni Unite.
49
I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., p. 84 şi urm.

44
 În final, a treia problemă se referă la cauzele care determină încălcarea prevederilor
constituţionale de către legi ordinare. Această situaţie pare imposibilă din moment ce legea şi
Constituţia sunt adoptate de către aceeaşi instituţie, respectiv Parlamentul. Cu toate acestea,
practica statelor a învederat posibilitatea existenţei acestor neconcordanţe, iar existenţa
instituţiei controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.
Controlul constituţionalităţii legilor este deci rezultanta unor realităţi statale şi juridice,
fiind totodată garanţia unor structuri şi principii constituţionale. Funcţiile acestui control sunt
azi incon-testabile, prin ele se urmăreşte garantarea supremaţiei constituţiei.
Supremaţia constituţiei implică şi garantarea separaţiei-echilibrului puterilor, precum şi
protecţia drepturilor omului. Mai mult, controlul constituţionalităţii legilor apare ca o
condiţie sine qua non pentru exprimarea eficientă a opoziţiei parlamentare. Dacă adoptarea
sau modificarea unei constituţii se poate realiza cu votul a cel puţin două treimi dintre
parlamentari şi deci este dificil de realizat fără opoziţie, adoptarea şi modificarea unei legi
presupun un cvorum mai mic.
Prin modalităţile de exercitare a controlului constituţionalităţii legilor înţelegem toate
trăsăturile esenţiale şi comune ale exercitării controlului constituţionalităţii, trăsături care se
regăsesc în exercitarea acestui control, oricare ar fi ţara în care a fost instituit. 50
Într-o primă opinie, ar exista trei forme de control: controlul prin opinia publică,
controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este controlul
elementar, cuprinzând reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Această formă de
control şi-a găsit fundamentul în Constituţia franceză din 1793, care arăta că în caz de violare
a drepturilor poporului din partea guver-nanţilor „insurecţia este pentru popor şi pentru
fiecare parte din popor cel mai scump drept şi cea mai indispensabilă dintre datorii” 51 şi că
revolta individuală şi colectivă devine sancţiunea legitimă a ile-galităţii şi a fortiori a
eventualelor acte neconstituţionale. Această formă de control este considerată în doctrină
drept primitivă, deoarece se apelează la violenţă.
Într-o a doua opinie, controlul constituţionalităţii legilor ar cunoaşte trei forme, şi
anume: controlul parlamentar, controlul politic şi controlul jurisdicţional. În această opinie,
controlul politic este exercitat de un organ cu caracter politico-statal, care funcţionează
independent şi în afara parlamentului. Controlul jurisdicţional se realizează sau prin
instanţele ordinare sau prin jurisdicţiile speciale.

50
Gh. Uglean, op. cit., p. 55.
51
Marcel Prelot, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1963.

45
 Într-o a treia opinie, în funcţie de organul competent, controlul constituţionalităţii
legilor cunoaşte două forme, şi anume controlul politic şi controlul judecătoresc.
Într-o a patra opinie, se consideră că cea mai potrivită clasificare a constituţionalităţii
legilor, în raport cu organele care îl exercită, este aceea care face deosebire între controlul
exercitat de adunările legiuitoare şi cel exercitat de organe din afara lor, care – prin aceea că
pot lipsi de efecte votul acestor adunări – apar ca fiindu-le subordonate, iar în cadrul
organelor supraordonate adunărilor legiuitoare, distinge între organele politice, cele
judecătoreşti şi cele politico-jurisdicţionale.52
Noua Constituţie a României a preluat din practica constituţională modernă sistemul
controlului politico-jurisdicţional al conformităţii legilor cu Legea fundamentală. Între
jurisdicţia constituţională instituită în sistemul de drept românesc şi cea a unor state
occidentale sunt atât asemănări, cât şi deosebiri. Astfel, de pildă, principala deosebire între
procedura contenciosului constituţional românesc şi cea franceză constă în faptul că în
sistemul nostru constituţional verificarea constituţionalităţii legilor organice şi a
regulamentelor celor două Camere legislative, înainte de a fi promulgate şi, respectiv, de a fi
puse în aplicare, nu este obligatorie, ci este declanşată ca urmare a unei sesizări din partea
Preşedintelui Republicii, a Preşedinţilor Camerelor, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, a Avocatului Poporului sau din partea unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel
puţin 25 de senatori, pe când în Franţa legile organice sunt supuse obligatoriu controlului
exercitat de Consiliul Constituţional. De asemenea, Curtea Constituţională se pronunţă asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. O altă deosebire
se referă la sfera organismelor abilitate să sesizeze Curtea Constituţională în legătură cu
constituţionalitatea unei legi înainte de promulgarea acesteia. În sistemul de drept francez,
instanţa de vârf a ierarhiei judiciare nu este implicată în procedura de sesizare a Consiliului
Constituţional. Între cele două instituţii care controlează constituţionalitatea actelor
normative ale parlamentului mai sunt o serie de alte deosebiri, inclusiv în ceea ce priveşte
modul lor de alcătuire. În sistemul constituţional românesc, spre deosebire de cel francez,
Curtea Constituţională este formată exclusiv din judecători numiţi, nu şi din membri de drept,
aşa cum este alcătuit Consiliul Constituţional în Franţa.

52
Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 9 şi urm., în care se face o prezentare critică a opiniilor privind conţinutul
constituţiei exprimate de T. Drăganu, G. Bourdeau şi alţii.

46
 Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România,
independentă faţă de orice altă autoritate publică. La nivelul Legii fundamentale, Curtea
Constituţională este reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V (art. 142-147, în
numerotarea dată după revizuirea Constituţiei), dispoziţiile acestora fiind dezvoltate prin
53
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
În realizarea funcţiei sale de „garant al supremaţiei Constituţiei”, Curtea îndeplineşte
atribuţiile înscrise la art. 146 din Legea fundamentală:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului,
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire
a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unu;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
f) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni; etc .
O primă categorie de atribuţii încredinţate Curţii Constituţionale în cadrul activităţii
sale jurisdicţionale asigură controlul constituţio-nalităţii legilor, a ordonanţelor Guvernului,
a tratatelor sau altor acorduri internaţionale, precum şi a regulamentelor Parlamentului. În
exercitarea controlului, Curtea se pronunţă exclusiv cu privire la constituţionalitatea actelor

53
Republicată în temeiul art. III din Legea nr. 232/2004 pentru modificarea şi completarea Legii mr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale publicată în „Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 502 din 3 iunie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 47/1992 a
mai fost republicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997, iar ulterior a
fost modificată prin Legea nr. 124/2000 privind structura personalului Curţii Constituţionale, publicată în
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 331 din 17 iulie 2000.

47
sau dispoziţiilor în legătură cu care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa
prevederile legale examinate.
Controlul de constituţionalitate

1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (controlul abstract,

anterior) se exercită numai la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. a) din Constituţia
republicată [corespunzător art. 144 lit. a) înainte de revizuire]: Preşedintele României,
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori. Potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţia republicată, în cazul în care Curtea admite
sesizarea de neconstituţionalitate, legea se trimite Parlamentului, care este obligat să
reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii.
2. Controlul de constituţionalitate asupra tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, la
sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. b) din Constituţia republicată: preşedintele
uneia dintre Camerele Parlamentului sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori, constituie una dintre recentele prerogative încredinţate prin revizuirea
Constituţiei. Dacă, în urma controlului, se constată constituţionalitatea tratatului sau
acordului internaţional, acesta nu mai poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate.
Controlul de constituţionalitate asupra regulamentelor Parlamentului se exercită la
sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. c) din Constituţia republicată [corespunzător art.
144 lit. b) înainte de revizuire]. Atunci când Curtea constată necons-tituţionalitatea unor
dispoziţii ale regulamentului, acestea îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz,
Camera respectivă nu le pune de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. De la înfiinţare,
Curtea şi-a exercitat aceste atribuţii în 16 cazuri, prin 5 din deciziile pronunţate constatând
neconstituţionalitatea unor prevederi din regulamentele parlamentare.
Controlul concret, posterior de constituţionalitate, prevăzut de art. 146 lit. d) din
Constituţia republicată [corespunzător art. 144 lit. c) înainte de revizuire] reprezintă – din
punct de vedere cantitativ – cea mai semnificativă componentă a activităţii jurisdicţionale (în
medie, 85% din numărul total de cauze soluţionate). În cadrul acestui tip de control, Curtea
hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în

48
faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Deşi Curtea Constituţională nu poate
fi sesizată direct, ci numai prin încheierea instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, prin
legea organică a Curţii a fost reglementat un spaţiu extins de acţiune: excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată la cererea oricăreia dintre părţi sau, din oficiu, de către
instanţa de judecată. Totodată, în practica jurisdicţională a Curţii s-a consacrat şi posibilitatea
procurorului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, în cauzele la care participă. Sfera
largă a subiecţilor de sezină explică ponderea substanţială a excepţiilor de
neconstituţionalitate în totalul cauzelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţia republicată, dispoziţiile din legile
şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu le pune de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Controlul constituţionalităţii partidelor politice

Potrivit art. 146 lit. k) din Constituţia republicată [corespunzător art. 144 lit. i) înainte
de revizuire], Curtea hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic. Condiţiile în care Curtea poate fi sesizată în vederea exercitării acestei atribuţii,
prin contestaţie formulată de preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de
Guvern, sunt stabilite de Legea organică a Curţii. Partidele politice pot fi declarate
neconstituţionale în cazurile prevăzute de art. 40 alin. (2) din Constituţia republicată. Decizia
de admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti pentru radierea partidului
politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.

CAPITOLUL 4

ANTINOMII INTRACONSTITUŢIONALE – EXAMEN

CRITIC ASUPRA NECONSTITUŢIONALITĂŢII
LEGILOR

1 Antinomii intraconstituţionale
Antinomiile intraconstituţionale sunt acele ‘discrepanţe’ care apar în interiorul Legii
fundamentale.

49
 În cazul Constituţiei,deşi ne aflăm în faţa a două legi successive (Legea fundamentală
şi Legea nr.429/2003 de revizuire a Constituţiei României), antinomiile care pot aparea
între cele două legi sunt de natura intraconstituţională, deoarece textul Legii de revizuire
se integrează automat în cuprinsul Constituţiei.
Existenţa antinomiilor juridice de natură constituţională stă la baza justificării
existenţei Curţii Constituţionale. Toate persoanele, abilitate de lege, au dreptul de a
supune instanţei de contecios constituţional o posibilă contrarietate între un text dintr-o
lege sau dintr-o ordonanţă şi o dispoziţie constituţională, ori în materia drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Atribuţiile Curţii Constituţionale permit soluţionarea acestora,
prin admiterea sau respingerea sesizării. În schimb, în situaţia eliminării construcţiilor
contradictorii din interiorul Legii fundamentale, Curtea Constituţională nu are o putere
decizională proprie, ci una derivată din interpretarea textelor constituţionale aflate în stare
de contrarietate, din stabilirea sesului dispoziţiei Legii fundamentale în raport cu
prevederile legii sau ale ordonanţei criticate.

Astfel, putem vorbi de antinomii intraconstitutionale in urmatoarele cazuri:

1. Exemple de antinomii intraconstituţionale cu privire la categoriile de legi

O primă antinomie intraconstituţională, în acest domeniu, are în vedere categoriile de
legi emise de Parlament. Astfel, potrivit art.73 alin.(1) al Constituţiei, Parlamentul
adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
În raport cu acest sistem tripartite de exercitare a competenţelor legislative a
Parlamentului, Legea de revizuire a Constituţiei a introdus o nouă categorie de legi, şi
anume legile de aderare la Uniunea Europeană si N.A.T.O..
Potrivit sistemului nostrum constituţional, legile constituţionale sunt legile de
revizuire a Constituţiei, adopatate cu o majoritate de două treimi în fiecare ameră sau cu o
majoritate de trei pătrimi în cazul în care procedura de mediere eşueaza.
Legile organice au şi ele un obiect de reglementare precizat de Constituţie,
intervenind în anumite materii rezervate acestora de Legea fundamentală. Din punct de
vedere formal, ele sunt adoptate în fiecare Cameră cu votul majorităţii deputaţilor sau
senatorilor.

50
 Legile ordinare pot interveni în orice alt domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia
celui rezervat legilor constituţionale, legilor organice sau regulamentelor parlamentare.
În raport cu acest ‘suport clasic’ al determinării ierarhiei legilor urmează a fi luate în
discuţie prevederile art.148 alin.(1) şi 149 din Constituţie, în virtutea cărora aderarea la
tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi N.A.T.O. urmează să se facă prin lege
adopată în şedinţa comună a Camerei Deputatţilor şi Senatului, cu o majoritate de două
treimi din numărul parlamentarilor.
Problema care se pune este dacă aceasta lege este una constituţională, una organică
sau una ordinară.
Aparent, această antinomie lasă impresia că este lipsită de efecte pe planul dreptului
obiectiv, radicand doar o problemă de ordin theoretic care are în vedere stabilirea naturii
legii de aderare. Practic, doctrina juridică ar urma să stabilească dacă această lege este
constituţională, organică sau ordinară.
În ceea ce priveşte apartenenţa legilor de aderare la categoria legilor constituţionale
este evident că o asemenea soluţie este extreme de discutabilă. Astfel, din punct de
vedere substanţial, prevederile legii de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii
Europene sunt într-o mare măsură de natură constituţională, deoarece ele, deşi nu
modifică expres Constituţia României, fac acest lucru în mod tacit.
În acest sens, Legea de aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene ar urma
să fie o lege care relativitează suveranitatea naţională reglementată de dispoziţiile art.2 al
Legii fundamentale, potrivit cărora titularul suveranităţii naţionale este poporul roman,
care o exercită prin organelle sale representative, constituite prin alegeri libere, periodice
şi corecte, precum şi prin referendum. Pe acest plan, apare adevărata contradicţie dintre
legea de aderare, celelalte categorii de legi şi suveranitatea naţională. Prin Legea de
aderare la tratatele constitutive ale Uniunii Europene unele atribuţii ale statului naţional
sunt scoase din competenţa titularului suveranităţii şi sunt transferate către instituţiile
comunitare sau urmează a fi exercitate în comun cu celelalte state member ale Uniunii,
potrivit reglementării acestora în cadrul tratatelor constitutive sau al viitoarei Constituţii
europene.
Pe un alt plan, un alt efect al legii de aderare la Uniunea Europeană priveşte faptul că
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări

51
comunitare cu character obligatoriu fac parte din dreptul aplicabil din România şi au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare ale legilor interne.
Din punct de vedere formal, legea de aderare la Uniunea Europeană nu poate fi o lege
constituţională, chiar dacă este adoptată de către Parlament cu o majoritate de cel puţin
două treimi de voturi, deoarece nu respectă celelalte criterii constituţionale ale procedurii
de revizuire a Constituţiei: nu este adoptată în fiecare Cameră cu o majoritate de două
treimi, nu este supusă procedurii de mediere, nu se aprobă prin referendum, nu este
supusă controlului de constituţionalitate din oficiu, se supune procedurii de promulgare,
etc.
Dacă avem în vedere legea pentru aderarea la N.A.T.O., aceste probleme nu se pun,
nici pe plan substanţial şi nici pe plan procedural. În acest caz, legea nefiind prevăzută
expres de Constituţie ca reglementând o materie rezervată legilor constituţionale sau
organice, nu poate fi încadrată decât în categoria legilor ordinare. Această soluţie rămâne
valabilă şi pentru caracterizarea formală a legii de aderare la tratatele constitutive ale
Uniunii Europene, deoarece obiectul său de reglementare a fost plasat de adunarea
Constituantă Derivată în categoria materiilor ce pot fi reglementate prin legi ordinare,
ceea ce elimina şi în acest caz o contardicţie constituţioanală reală dintre prevederile
art.73, respective ale art.76 şi cele ale art.148 alin.(1) şi art.149 din Constituţie.
În concluzie, Legea de revizuire a Constituţiei a introdus în Legea fundamentală o
nouă categorie de legi ordinare, legi care se adoptă în şedinţă comună a Camerelor, cu o
majoritate de două treimi, sacrificând rationalitatea juridică pentru o ascendenţă politică
dictată de oportunităţi constituţioanle legate de aderarea României la structurile euro-
atlantice.54
2. Antinomia intraconstituţională privind dreptul de vot şi dreptul de a alege
Prin Legea de revizuire a Constituţiei au fost introduse în Legea fundamentală două
drepturi politice noi, în paralel cu dreptul de vot consacrat de Adunarea Constituantă
Originară.
Astfel, în art.38 a fost reglementat ‘dreptul de a fi ales în Parlamentul European’, în
următoarea formulare ‘în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
români au dreptul de a alge şi de a fi aleşi în Parlamentul European’. Se poate observa că

54
I. Vida, op. citată, p.159

52
titlul articolului nu redă în întregime cuprinsul acestuia, omiţând dreptul de a alege în
Parlamentul European.
Cel de al doilea drept politic este reglementat ca un alineat distinct al egalităţii în
drepturi, consacrată de art.16 al legii fundamentale, cu care nu are nici o legătură. Astfel,
aceste dispoziţii constituţionale adaugă la dreptul de vot reglementat pentru cetăţenii
români, dreptul de a alege al acestora pentru Parlamentul European şi dreptul cetăţenilor
Uniunii Europene de a alege si de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Aceste drepturi noi se cer a fi analizate prin prisma reglementărilor anterioare, privitoare
la dreptul de vot55 şi dreptul de a fi ales56.
Potrivit art.36 alin.(1): ‘cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până
în ziua alege4rilor inclusiv’. În mod similar,art.37 alin.(1) reglementează dreptul de a fia
les în următoarea formulare:’au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care
îndeplinesc condiţiile prevăzute în art.16 alin.(3), dacă nu le est einterzisă asocierea în
partied politice, potrivit art.40 alin.(3).
Între cele două perechi de texte constituţionale există o contrarietate nu doar formală,
ci una de fond, legată de cadrul conceptual utilizat de puterea constituantă instituită.
Astfel, pe de o parte, textele iniţiale ale Constituţiei utilizează expresia ‘dreptul de vot’
pentru a consacra dreptul cetăţenilor români de a-şi manifesta voinţa în cadrul
scrutinurilor electorale, în timp ce textele nou introduse înlocuiesc această expresie cu
‘dreptul de a alege’. Pe de altă parte, dreptul de vot şi dreptul de a fi ales reglementate de
art.36 şi 37 din Constituţie sunt condiţionalte de anumiţi parametric (dreptul de vot este
acordat cetăţenilor de la vârsa de 18 ani, fiind excluşi debilii şi alienaţii mintal, puşi sub
interdicţie şi persoanele condamnate prin hotărâre judecătorescă definitivă la pierderea
drepturilor electorale; dreptul de a fi ales se exercită de către cetăţenii români cu drept de
vot care au domiciliul în ţară, dacă nu le este interzisă asocierea în partidele politice.
Acestor condiţii de eligibilitate li se adaugă şi cele de vârstă – 23 de ani pentru a fi ales în
Camera Deputaţilor sau în organelle administraţiei publice locale, 33 de nai pentru a fi
ales în Senat şi cel puţin 35 de ani pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte al României).
Dispoziţiile art.38 şi ale art.16 alin.(4) din Constituţie consacră drepturi eventuale,
condiţioante de integrarea României în Uniunea Europeană, ceea ce justifică din punct de
55
Art.36 din Legea fundamentală
56
Art.37 din Legea fundamentală

53
vedere politic înscrierea lor în Legea fundamentală.
Totuşi, întrebarea care se iveşte este legată de înlocuirea dreptului de vot cu dreptul
de a alege. Aparent, între cele două drepturi nu ar putea fi deosebiri de conţinut, ceea c
ear justifica utilizarea în paralel a unor sinonime, fenomen pe care tehnica legislativă îl
repudiază.57
În realitate, drepptul de vot şidreptul de a alege au sensuri diferite.
Astfel, dreptul de vot poate coincide cu voinţa cetăţeanului de a alege, dar numai în
cazul votului util, respective atunci când alegătorul îşi îndreaptă opţiunea electorală spre
candidatul sau formaţiunea politică învingătoare în alegeri. Astfel, atunci când alegătorul
este chemat să voteze asupra a două persoane aflate în balotaj şi ştie că un vot pentru A
nu se poate irosi, deoarece acesta va fi ales, nu va vota pentru B. de altfel, votul util poate
fi dat şi pentru o opţiune doctrinară, în cazul în care alegătorul se află într-un sistem
electoral de reprezentare proporţională, dar de această dată acest vot vizează mai mult un
program politic decât alegerea unei persoane. Pe de altă parte, votul poate privi o
persoană atunci când se exercită în cadrul scrutinului uninominal , în virtutea căruia
alegătorii sunt chemaţi a urne, într-o circumscrpţie electorală, pentru a desemna un singur
ales pentru o funcţie publică. Dar votul poate fi şi programmatic, când opţiunea
alegătorului are în vedere, cu precădere, un program politic şi nu persoana care îl poate
duce la îndeplinire.58
Dincolo de aceste determinări, distincţia dintre votul util şi votul de protest este
determinantă. Astfel, cetăţeanul cu drept de vot se prezintă la alegeri pentru a fi purtătorul
voinţei naţionale care determină alegerea unui partid politic ca învingător în alegeri.
Votul util reprezintă alegerea pe are o face alegătorul, între cei pe care îi consideră
învingători sau învinşi.
Votul de protest validează opţiunea alegătorului,care nu aderă la programul politic al
unei formaţiuni politice, de regulă aflată la guvernare şi est eun vot pentru înfrângerea
acesteia.
Este îngrijorător faptul că, în societatea română de azi majoritatea voturilor sunt astfel
de opţiuni ale alegătorilor, care preferă să-şi dea votul unei formaţiuni politice doar
57
Legea nr.24/2004 privind regulile de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr.139 din 31 martie 2000, prevede la art.34 alin.(1) că: ’În limbajul
normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceeaşi termeni’.
58
I. Vida, op. citată, p.164

54
pentru a ‘îndepărta’ de la putere o alta.
Ca atare, dreptul de a alege ar putea fi confundat cu votul util, ceea ce, pe plan
normativ, ar însemna o restrângere nejustificată a dreptului de vot. Desigur, această
distincţie va rămâne pur teoretică, deoarece în practică dreptul de a alege nu va putea fi
reglementat sub altă formă decât ca drept de vot, ceea ce face inutilă introducerea în
Constituţie a dreptului de a alege, atunci când este vorba de alegerea Parlamentului
European sau de participarea cetăţenilor europeni la alegerile locale din România. Cu alte
cuvinte, nu există un drept de a alege, ci doar un drept de vot la cetăţeanului, care se
manifestă sub diferite forme, cum ar fi: oate fi exprimat pentru alegerea unui candidat,
împotriva alegerii acestuia, sau împotriva tuturor candidaţilor. Orice altă soluţie
legislativă care ar face distincţie între dreptul de vot şi dreptul de a alege al cetăţenilor
români în alegerile locale, parlamentare, prezidenţiale ori pentru Parlamentul European
sau între dreptul de a alege al cetăţenilor străini şi dreptul de vot al cetăţenilor români în
alegerile locale rămâne în afara spiritului Legii fundamentale.
Cu privire la cea de-a doua problemă, care priveşte necondiţionarea dreptului de alege
în cazul Parlamentului European, în opinia profesorului Ioan Vida, actualul preşedinte al
Curţii Constituţionale,59 candidaturile la aceste alegeri nu pot fi făcute decât cu
respectarea condiţiilor de eligibilitate prevăzute pentru exercitarea dreptului de a fi ales,
ceea ce pune în evidenţă, încă o dată, inutilitatea dispoziţiilor prevăzute la art.38 din
Consituţie. Dânsul argumentează această inutilitate prin reglementările cuprinse în art.36
din Legea fundamentală, care nu au în vedere doar alegerea primarilor, consiliilor
judeţene, a consiliilor locale, a Parlamentului sau a Preşedintelui României, ci şi a altor
organe care ar putea fi înfiinţate în viitor, cum ar fi consiliile regionale, sau participarea
la referendumurile naţionale sau locale. Cu toate acestea, dânsul găseşte şi o posibilă
justificare a art.38 din Constituţie, în cazul în care dreptul de a fi ales în Parlamentul
European ar fi fost condiţionat de o anumită vârstă, aşa cum face art.37 pentru stabilirea
codiţiilor de vârstă în cazul alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale. Cum acest
text proclamă necondiţionat un drept care exista deja în reglementarea constituţioanlă şi
care nu poate fi modificat printr-o lege organică sau ordinară.

3. Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate direct de către Avocatul Poporului

59
Ibidem, p.165

55
 În această problemă ne găsim atât în prezenţa unei antinomii clasice, cât mai ales în
faţa unei contraziceri sistemice a textului constituţional de sesizare a Curţii
Constituţionale. Astfel, până la revizuirea Constituţiei, textele constituţionale au
consacrat excepţia de neconstituţionalitate, în virtutea căreia părţile aflate într-un proces,
procurorul sau instanţa, din oficiu, puteau sesiza existenţa unei antinomii între textele de
lege şi cele constituţionale. Din acest punct de vedere, Legea fundamentală permitea
sesizarea Curţii Constituţinael cu o excepţie de neconstituţionalitate doar pe cale
incidentă, fiind exclusă sesizarea directă a Curţii Constituţonale, aşa numita action
popularis. Această opţiune fundamentală a Puterii Constituante Originare a fost parţial
înfrântă de legiuitorul constituent derivate, care prin Legea nr.429/2003, a conferit
Avocatului Poporului dreptul de a sesiza Curtea Constituţională asupra constituţionalităţii
legilor înainte de promulgare, cât şi asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, care
poate fi ridicată în mod direct de Avocatul Poporului. Această ultimă terminologie
utilizată de art.146 lit.d) din Constituţie este de natură să contrazică voinţa Adunării
Constituţionale Originare şi să instituie o antinomie de ordin conceptual în definirea
atribuţiilor Curţii Constituţionale. Astfel, excepţia, în general, reprezintă un mijloc
procedural folosit de pârât pentru a obţine respingerea cererii reclamantului sau
întârzierea judecăţii60. Cu alte cuvinte, excepţia procesuală este un mijloc judiciar, utilizat
în instanţă de către pârât. Dincolo de deosebirile care se pot decela între excepţii
procesuale şi excepţia de neconstituţionalitate, există şi importante elemente care le
apropie. Astfel, în ambele cazuri, ridicarea excepţiilor se poate face în timpul unui
proces, pe cale incidentă, ţinând seama de posibilelel relevanţe în soluţionarea cauzei, a
textului dedus judecăţii de constituţionalitate.
Antinomia intraconstituţională derivă din utilizarea eronată a conceptului de excepţie
de neconstituonalitate pentru a determina competenţa Avocatului Poporului de a seiza
instanţa de contencios constituţional, în afara unui proces, cu o aşa numită excepţie de
neconstituţionalitate.
Dincolo de cadrul constituţional în vigoare, în asemenea situaţii, nun e aflăm în faţa
unei excepţii de neconstituţionalitate, ci a unei sesizării directe a Curţii Constituţionale de

60
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, Editura Naţională, Bucureşti, 1997,
p.114

56
către Avocatul Poporului, ceea ce nu justifică denumirea acesteia de ‘excepţie de
neconstituţionalitate’.
În aceste condiţii, textul art.146 lit.d) din Constituţie contravene definiţiei excepţiei
de neconstituţioanlitate şi sitemului de control a posteriori, recunoscut Curţii
Constituţionale de către Adunarea Originară.

4. Probleme legate de corelarea dispozitiilor constitutionale privitoare la conceptele

de lege si de lege organica
Legea fundamentală a unei ţări face trimitere la lege, respectiv la legile
constituţionale, organice sau ordinare, pentru a circumstanţia exercitarea drepturilor,
libertăţilor şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, pentru a stabili actul prin care sunt
înfiinţate, organizate şi funcţionează autorităţile publice sau pentru a se legitima anumite
condiţii, acţiuni sau modalităţi de acţiune specifice autorităţilor publice sau persoanelor.
Constituţia României, în cele 156 de articole pe care le conţine, face trimitere la lege
de 131 de ori.61 Aceste trimiteri au în vedere simple recursuri la lege pentru determinarea
conţinutului unor drepturi sau îndatoriri fundamentale.
Abundenţa de trimiteri la lege nu putea fi totuşi perfectă în condiţiile în care
amenajarea spaţiului legislativ este subordonată ierarhiei legilor, potrivit căreia legile se
clasifică în legi constituţionale, organice şi ordinare, ba mai mult, legiuitorul
constituţional îşi poate permite să utilizeze conceptul de lege pentru a desemna nu numai
aceste actale elaborate de Parlament, dar şi orice act normativ adoptat de alte autorităţi
publice.
O primă problemă legată de antinomiile intraconstituţionale are în vedere faptul că în
Titlul I şi II ale Constituţiei, dispoziţiile care fac trimitere la lege utilizează uneori
conceptul de lege – lato sensu - , iar alteori îl utilizează pe cel de lege organică.
Astfel, art.3 alin.(2), art.5 alin.(1), art.12 alin.(4), art.16 alin.(4), art.55 alin.(2) şi (3)
fac trimitere expresă la o lege organică. În schimb, alte articole din Constituţie se referă
la lege, privită lato sensu, deşi alte dispoziţii din Legea fundamentală reclamă, pentru
aceleaşi situaţii, o reglementare de nivelul legii organice. Cu alte cuvinte, un text

61
In această statistică nu intră dispoziţiile constituţionale care au în vedere legea privită în sine, cum ar fi
cele privitoare la adoptarea, intrarea în vigoare sau reexaminarea legii sau cele care au în vedere ierarhia
legilor.

57
constituţional stipulează că o materie ţine de domeniul legii la modul general, iar altul
stabileşte că materia respectivă nu poate fi reglementată decât prin lege organică.
Un exemplu îl constiutie dispoziţiile art.32 alin.(3) care prevăd dreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi
instruite în această limbă, modalitatea de exercitare a acestor drepturi urmând a se stabili
prin lege, deşi art.73 alin.(3) lit.r) prevede că statutul minorităţilor naţionale din România
se reglementează prin lege organică. Ne aflăm astfel în faţa unei antinomii
intraconstituţionale, în sesul că modalităţile de exercitare a dreptului persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul acestora de a
putea fi instruite în această limbă ţin de statutul minorităţilor naţionale. În aceste condiţii,
antinomia existentă între reglementarea acestor drepturi prin lege şi reglementarea
statutului minorităţilor naţionale prin lege organică se soluţionează prin reglementarea
acestor drepturi numai prin lege organică, dispoziţiile art.32 alin.(3) teza a 2-a fiind
abrogate implicit de dispoziţiile Legii de revizuire a Constituţiei, care introducând un
termen general – statutul minorităţilor naţionale- include în cuprinsul acestuia şi
modalităţile de învaţare a limbii materne şi de instruire în această limbă, ceea ce lipseşte
de eficienţă atr. 32 ali.(3) teza a 2-a din Constituţie.
În aceeaşi ordine de idei, sunt antinomice dispoziţiile art.30 alin.(7), care arată că sunt
interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune,la ura
naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial
sau la violenţă publică, precum şi manifestările ibscene, contrare bunelor moravuri cu
prevederile art.73 alin.(3) lit.h) care prevăd că infracţiunile, pedepsele şi regimul
executării acestora se reglementează prin lege organică. Din examinarea sistematică a
acestor dispoziţii constituţionale rezultă cel puţin o parte a faptelor prevăzute de art.30
alin. (7) sunt infracţiuni, ceea ce face ca reglementarea acestora să fie rezervată
domeniului legii organice. Desigur, unele din aceste fapte pot fi contravenţii, caz în care
nu se cere reglementarea lor prin lege organică. Dar, în ceea ce priveşte faptele penale,
dispoziţiile art.30 alin.(7) sunt antinomice în raport cu prevederile art.73 alin.(3) lit.h).
Una din problemele care ridică anumite semne de întrebare din punctul de vedere al
antinomiilor intraconstituţionale are în vedere compatibilitatea dispoziţiilor art.75 alin.(1)
cu alte prevederi ale Legii fundamentale.

58
 Astfel, în unele cazuri, se constată că dispozitiile art.75 alin.(1) indică drept prima
Cameră sesizată doar Camera Deputaţilor cu privire la o lege organică, deşi anumite
elemente ale acestei materii, indisolubil legate de textul prevăzut în art.75 alin.(1), rămân
în competenţa Senatului, ca primă Cameră sesizată, ceea ce ar aduce la proliferarea unei
fragmentări legislative şi chiar a unor soluţii contradictorii, date de Senat sau Camera
Deputaţilor în calitatea lor de Camere decizionale, în aceeaşi materie, şi cu referire la
aceleaşi reglementări juridice.
Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă art.52 alin.(2) din Constiuţie, în
virtutea căruia condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o
autoritate publică se stabilesc prin lege organică, iar potrivit art.75 alin.(1), proiectele de
legi sau propuneri legislative referitoare la art.52 alin.(2) se supun examinării primare a
Senatului. Pe de altă parte, art.73 alin.(3) lit.k) prevede că materia contenciosului
administrativ, care cuprinde şi reglementarea dreptului persoanei vătămate, este rezervată
legilor organice, în condiţiile în care, art.75 alin.(1) din Constituţie conferă Camerei
Deputaţilor competenţa primară de examinare a proiectelor de lege sau a propunerilor
legislative care privesc contenciosul administrativ. Evident, ne aflăm în faţa unei
antinomii intraconstituţionale.
Problema care se pune are în vedere soluţionarea acestui conflict intraconstituţional.
Astfel, printr-o interpretare teleologică, este necesară includerea materiei reglementate de
art.52 alin.(2) în dispoziţiile art.73 alin.(3) lit.k) având în vedere reglementarea unitară a
contenciosului administrativ, prin lege organică, ce ţine de competenţa primară a Camerei
Deputaţilor.
Desigur, ne aflăm în faţa unei antinomii juridice create de textele constituţionale,
deoarece materia dreptului persoanei vătămate într-un drept al său reprezintă chiar esenţa
contenciosului administrativ, iar reglementarea lor separată reprezintă o aberaţie
legislativă.
Opinia profesorului I. Vida62 cu privire la acest fapt, este că ar putea exista şi o altă
soluţie legislativă, conformă cu Legea fundamentală, care rezidă în dubla examinare a
proiectului legii contenciosului administrativ în Camera care a fost prima sesizată. În
cazul în care se adoptă două legi, una privitoare la reglementarea dreptului persoanei

62
I. Vida, op.cit. p.153

59
vătămate de o autoritate publică şi una privitoare la contenciosul administrativ, privit în
exclusivitate sub aspect procedural, această problemă nu se mai pune, fiid lipsită de
obiect.
Sesizarea concomitentă a Camerelor pentru stabilirea obligaţiilor militare ale
cetăţenilor ridică texte constituţionale la nivelul unei alte antinomii. Textele
constituţionale pun în evidenţă un conflict intraconstituţional între dispozţiile art.55 alin.
(2), cele ale art.55 alin.(3) din Constituţie, pe de o parte, şi ale art.75 alin.(1), pe de altă
parte. Articolul 55 alin.(2) prevede că reglementarea condiţiilor pentru îndeplinrea
îndatoririlor militare se stabileşte prin lege organică. Alineatul 30) al aceluiaşi articol
prevede că cetăţenii pot fi încorporati de la varsta de 20 de ani şi pană la varsta de 35 de
ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice. Deşi ambele alineate au în
vedere reglementarea respectivelor materii prin legi organice diferite, în pofida
apartenenţei materiei reglementate la materia legilor organice, art.75 alin.(1) stabileşte că
se supun dezbaterii şi adoptării Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, doar
reglementările care privesc art.55 alin.(2). Din interpretarea gramaticală a acestor două
texte constituţionale se poate deduce că obligaţia cetăţenilor de a apăra România urmează
să facă obiectul a două proiecte de lege: primul, potrivit art.55 alin.(2), prin care se
stabilesc condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare, se depune pentru prima dată
la Camera Deputaţilor, iar cel de al doilea, privind condiţiile de încorporare a cetăţenilor
între20 şi 35 de ani la Senat.
Ca şi în cazul anterior, salvarea constituţionalităţii legilor adoptate de Parlament ţine
de aplicarea dispoziţiilor art.75 alin.(4) privitoare la soluţionarea conflictelor de
competenţă dintre cele două Camere parlamentare, în sensul că o lege organică poate
absorbi materia unei legi ordinare.
Un alt exemplu de antinomie intraconstituţionala este legat de contrarietatea
dispoziţiilor constituţionale ale art.3 alin.(3), potrivit căruia organizarea teritoriului sub
aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe, poate fi modificată prin lege, în sensul că
unele oraşe pot fi declarate municipii, cu cele ale art.73 alin.(3) lit.o), în temeiul cărora
organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală se reglementează prin lege organică. Deci, atât organizarea teritoriului,
cât şi ridicarea unor oraşe la rangul de municipiu nu pot fi reglementate prin lege

60
ordinară, ci numai prin lege organică, aplicarea argumentului logic a fortiori fiind
evidentă.
Un alt exemplu de acest gen îl constituie coliziunea dispoziţiilor art.41 alin.(2) şi ale
art.73 alin.(3) lit.p) din Constituţie.
În temeiul art.41 alin.(2), măsurile de protecţie socială privesc securitatea şi sănătatea
salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim
brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii
deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice stabilite
prin lege. Este evident că stabilirea acestora se va face prin lege ordinară. Cu toate
acestea, potrivit art.73 alin.(3) lit.p). regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială se reglementează prin lege organică. Elemente
de contrarietate se nasc astfel între stabilirea prin lege ordinară a altor măsuri de protecţie
socială şi reglementarea acestora prin lege organică. Această contrarietate a celor două
reglementări presupune ca legiuitorul să enumere într-o lege ordinară alte măsuri de
protecţie socială, dar reglementarea lor să se facă printr-o lege organică. În cazul în care
legiuitorul reglementează prin lege ordinară alte măsuri de protecţie socială încalcă
dispoziţiile art.73 alin.(3) lit.p) care îl obligă să reglementeze aceste măsuri numai prin
lege organică. Pentru soluţionarea acestei evidente antinomii este necesar să se observe
că legiuitorul este obligat să stabilească numai prin lege organică alte măsuri de protecţie
socială şi să le şi reglementeze în detaliu prin lege organică, ceea ce face ca dispoziţia
cuprinsă la art.41 alin.(2) privitoare la stabilirea prin lege ordinară a altor măsuri de
protecţie socială să rămână fară obiect.
Un alt exemplu de antinomii intraconstituţionale rezidă în conflictul dintre
dispoziţiile art.8 alin.(2), în virtutea cărora partidele politice se constituie şi işi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii şi cele ale art.73 alin.(3) lit.b) care prevăd că organizarea,
funcţionarea şi finanţarea partidelor politice se reglementează prin lege organică. Evident,
nici în acest caz nu poate fi vorba de o lege ordinară, deoarece constituirea şi desfăşurarea
activităţii partidelor politice ţin de organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor
politice şi se reglementează prin lege organică.
Alte asemenea exemple găsim în formularea art.16 alin.(3) teza I, potrivit căruia,
‘Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condiţiile legii, de

61
persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară’. Şi în acest caz, trimiterea la
lege, fără nici o circumstanţiere, este de natură să intre în contradicţie cu late dispoziţii
constituţionale care stabilesc că ocuparea funcţiei de Preşedinte al României, de senator
sau de deputat, de Avocat al Poporului, de primar sau consilier local are loc în condiţiile
unei legi organice care reglemetează sistemul electoral sau al altor legi cu acelaşi
caracter. Este vorba de magistraţi, de judecătorii Curţii Constituţionale, de Avocatul
Poporului, etc.
5. Reglementarea diferită a duratei mandatului constituţional
Legea de revizuire a Constituţiei a modificat în mai multe cazuri durata mandatului
63
privitor la exercitarea unor funcţii publice. Astfel, potrivit art.83 din Constituţie,
mandatul Preşedintelui României va avea, în viitor, o durată de 5 ani, spre deosebire de
textul anterior care îl limita la 4 ani.
Această prelungire a mandatului Preşedintelui României îşi regăseşte o reflectare
corespunzătore în art.155 alin.(3) din Constituţie64, În virtutea acestui text constituţional,
prevederile alin.(1) al art.83 se aplică pentru următorul mandat prezidenţial. Acestă
prevedere constituţională s-a impus în virtutea exigenţelor legate de aplicarea principiului
neretroactivităţii legii. În măsura în care în Constituţie nu ar fi fost cuprinsă această
normă tranzitorie, s-ar fi putut înţelege că mandatul prezidenţial este de 5 ani,
prelungindu-se nejustificat durata exerciţiului funcţiei prezidenţiale de la 4 la 5 ani.
Spre deosebire de această reglementare completă şi clară a duratei mandatului
Preşedintelui României, în cazul Avocatului Poporului, legiuitorul constituant nu a mai
dovedit aceeaşi exigenţă. Astfel, deţinătorul puterii de modificare a Legii fundamentale a
majorat şi durata Avocatului Poporului, de la 4 la 5 ani, fără să prevadă o dispoziţie
tranzitorie, în virtutea căreia respectivele prevederi se aplică doar viitorului mandate al
Avocatului Poporului. Cu toate acestea, eliminarea acestei contrarietăţi
intraconstituţionale a textelor legii fundamentale nu poate avea o altă soluţie decât în
cazul mandatului Preşedintelui României, Legea constituţională urmând a se aplica
numai pentru viitor, fără a afecta durata mandatului Avocatului Poporului în funcţie la
acea dată.

63
Modificat prin Legea 429/2003
64
Cuprins în Titlul VIII- Dispoziţii finale şi tranzitorii

62
 4. 2 ANTINOMII INTRALEGISLATIVE:
Aşa cum am mai arătat, antinomiile intralegislative nu sunt altceva decât antinomiile
reale. Adică, acele ‘discrepanţe’ care apar, din varii motive, pe de o parte, între diversele
acte normative şi Constituţie, iar pe de altă parte chiar în interiorul oricărui act normativ,
(chiar şi în Constituţie), fie ca urmare a modificării acestuia, fie printr-o construcţie
juridică primară, care poate induce conflicte în aplicarea dispoziţiilor actului normativ.
Aceste antinomii pot privi redactarea actului normativ, sau chiar textele Legii
fundamentale.
Cele mai multe cazuri de antinomii intralegislative sunt datorate modificării sau
completării legii, situaţie în care adeseori terminologia juridică este afectată, noul
legiuitor considerându-se suveran în a contrazice reglementarea anterioară. Dar aceasta
nu reprezintă singura cauză a acestor tipuri de antinomii (deşi este destul de întâlnită).
Uneori, aceste contrarietăţi de texte sunt create involuntar chiar de către legislator.65

Exemple de antinomii intralegislative

Decizia nr.189 din 2 martie 2006

Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.20 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2 (M. Of. Nr.307 din 5
aprilie 2006)

Ioan Vida -preşedinte

Nicolae Cochinescu -judecător

65
I. Vida, op. cit., p.149

63
 Aspazia Cojocaru -judecător
Constantin Doldur -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Kozsokár Gábor -judecător
Petre Ninosu -judecător
Ion Predescu -judecător
Şerban Viorel Stănoiu -judecător
Doina Suliman -judecător

La apelul nominal răspunde Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş în nume

propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice -Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală, prin consilier juridic, şi Societatea Comercială „Eybl Textile"
S.R.L., prin avocat.
Reprezentantul autorilor excepţiei solicită admiterea acesteia. Se susţine că art. 20
alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 încalcă prevederile art.
21 şi ale art. 129 din Constituţie, deoarece redactarea lor ambiguă permite judecătorilor
să adauge la lege. Totodată, arată că, prin posibilitatea acordată instanţelor de judecată de
a interpreta în mod subiectiv textul legal criticat, partea interesată este pusă , în situaţia de
a nu putea cunoaşte momentul de la care începe să curgă termenul de recurs atunci când a
participat la dezbateri, dar nu a fost prezentă şi la pronunţarea hotărârii primei instanţe.
Reprezentantul Societăţii Comerciale „Eybl Textile" S.R.L. susţine că excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004 este inadmisibilă, deoarece interpretarea acestora nu este o problemă de
constituţionalitate, ci aparţine competenţei instanţelor de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă, considerând că aceasta vizează aspecte care ţin
de interpretarea şi aplicarea legii, iar nu de constituţionalitatea textului de lege criticat.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

64
 Prin încheierea din 22 noiembrie 2005, pronunţată în dosarul nr. 2541/2005, Înalta
Curte de Casaţie si Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ridicată de Direcţia Generală a
Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor
Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală într-o cauză având ca obiect
soluţionarea recursului declarat de autorii excepţiei împotriva sentinţei prin care s-a
dispus anularea unor acte administrativ-fiscale.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că
prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 contravin dispoziţiilor art. 21, art. 24
alin. (1), art. 61 alin. (1) şi ale art. 129 din Constituţie. Astfel, consideră că „formularea
ambiguă a acestui text de lege permite judecătorilor să «legifereze», respectiv să adauge
la lege, prin stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de care termenul de recurs
curge de la pronunţare, respectiv de la comunicare". Întrucât textul de lege criticat nu
precizează în mod expres cazurile în care termenul legal de 15 zile de declarare a
recursului curge de la pronunţare şi cazurile în care termenul de declarare a recursului
curge de la comunicare, instanţele de judecată îl interpretează „ca fiind o dispoziţie
derogatorie de la prevederile art. 301 C.proc.civ. şi obligatorie pentru instanţă".
Dispoziţiile legale criticate restrâng, astfel, dreptul la apărare al părţilor prezente la
dezbateri, cărora nu li s-a comunicat hotărârea, precum şi accesul liber la justiţie,
deoarece sunt obligate să promoveze o cale de atac fără să cunoască considerentele
hotărârii pronunţate pentru a putea motiva recursul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal consideră
că excepţia este întemeiată. Se arată în motivarea acestei opinii că, întrucât textul de lege
criticat nu precizează cazurile, condiţiile şi părţile faţă de care termenul de recurs curge
de la pronunţare, respectiv de la comunicare, încalcă prevederile art. 21 alin. (3) şi art.
129 din Constituţie.
În conformitate cu prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de
sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului
şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.

65
 Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt în deplină concordanţă cu
dispoziţiile art. 21, 24 şi 129 din Constituţie. în acest sens este menţionată Decizia
Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1994.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat
punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente şi ale procurorului,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
(1) Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din
Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
(2) Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (1)
din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie
2004), care au următorul cuprins: ,Hotărărea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată
cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare".
(3) Critica de neconstituţionalitate constă, în esenţă, în susţinerea că redactarea
imprecisă a textului legal criticat îi pune pe judecători în situaţia să adauge la lege, prin
stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de care termenul de recurs în care poate fi
atacată hotărârea primei instanţe curge de la pronunţare, respectiv de la comunicare,
contravenind astfel prevederilor art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, ale
art. 24 alin. (1) din Constituţie referitor la garantarea dreptului la apărare, ale art. 61 alin.
(1) din Constituţie referitor la rolul Parlamentului şi celor ale art. 129 din Constituţie
privind folosirea căilor de atac.
(4) Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată ca aceasta este
întemeiată.
(5) Potrivit art. 21 din Constituţie, „Orice persoană se poate adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime".

66
 (6) Principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul citat din Legea
fundamentală implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură
clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot
exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac
împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată.
(7) În acest sens s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului care, de exemplu, în cazul Rotaru împotriva României, 2000, a statuat că „o
normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel
încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de
specialitate – să îşi corecteze conduita", iar în cazul Sunday Times contra Regatului Unit,
1979, a decis că „{...] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra
normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură
rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să
fie, în acelaşi timp, accesibilă şi „ previzibilă".
(8) În cauza de faţă Curtea Constituţională constată că legiuitorul a prevăzut în
textul de lege supus controlului că hotărârea pronunţată în primă instanţă de către instanţa
de contencios administrativ poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la
pronunţare ori de la comunicare, fără să precizeze în ce condiţii şi pentru care participant
la proces termenul de recurs se raportează la unul din cele două momente procesuale.

(9) Problema nu ar putea fi rezolvată prin aplicarea prevederilor Codului de

procedură civilă, la care face trimitere art, 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
deoarece Codul de procedură civilă face distincţii clare, în sensul că termenul de recurs
curge, pentru procuror, de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul
a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii, iar
pentru părţi, de la comunicarea hotărârii (art. 301 şi art. 284 C.proc.civ.). Or, art.20 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004, care formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu
face nici o distincţie şi, datorită redactării restrictive şi necondiţionate („de la
pronunţare ori de la comunicare"), nici nu lasă posibilitatea aplicării normelor de
diferenţiere prevăzute în art. 301 şi art. 284 C.proc.civ.
(10) În aceste condiţii judecătorul este constrâns să stabilească el însuşi, pe cale
jurisprudenţială în afara legii, adică substituindu-se legiuitorului, regulile necesare

67
pentru a se pronunţa asupra recursului cu judecarea căruia a fost învestit, încălcând
astfel dispoziţiile art.1 alin.(4) din Constituţie privind separaţia puterilor.
(11) Pe de altă parte, părţile nu au un reper sigur al termenului în care pot să
atace cu recurs hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ în primă
instanţă, ceea ce face ca accesul lor la justiţie pe calea exercitării căii de atac prevăzute
de lege să fie incert şi aleatoriu, adică limitat.
(l2) Astfel, datorită impreciziei sale, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
contravine şi prevederilor art. 21 alin. (1) şi ale art.129 din Constituţie
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.d) şi al art. 147 alin.(4) din
Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin.(1) lit. A. d) şi al art.29 din Legea nr.
47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALÃ

în numele legii
DECIDE:
(13) Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin.(1) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Direcţia Generală
a Finanţelor Publice Timiş în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor
Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în dosarul nr. 2541/2005 al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 martie 2006.

Decizia nr. 463 din 4 decembrie 2003

Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin.

(2) şi ale art 19 lit c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completată prin
Legea nr. 77/2002

68
 (M. Of. nr. 43 din 19 ianuarie 2004)

Nicolae Popa -preşedinte

Costică Bulai -judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gâbor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Lucian Stângu - judecător
loan Vida - judecător
Florentina Baltă - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent şef

69
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art.2 alin.
(2) şi ale art.19 lit.c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 77/2002,
excepţie ridicată de Societatea Comercială „MEDIAPRO INTERNAŢIONAL" S.A.
din Bucureşti în dosarul nr. 839/2003 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia contencios
administrativ.
La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin avocat Ion Dascâlu, cu
delegaţie depusă la dosar, constatându-se lipsa Curţii de Conturi, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul părţii prezente solicită admiterea excepţiei de necon-
stituţionalitate, întrucât: art. 2 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, republicată, astfel cum
a fost modificată şi completată prin Legea nr. 77/2002, încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art.1 alin. (4) şi (5), ale art.21 şi ale art.140 alin.(1) teza a doua,
în măsura în care se interpretează că hotărârile adoptate de Plenul Curţii de Conturi
în temeiul art.28 din legea criticată nu sunt supuse cenzurii instanţelor judecătoreşti;
art.19 lit.c) din lege ar putea conduce la interpretarea că atribuţiile Curţii de Conturi
se extind şi asupra persoanelor fizice; or, pentru asemenea argumente, Curtea
Constituţională a constatat neconstituţionalitatea fostului art.19 lit.d) din Legea nr.
94/1992. Depune note scrise.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.2 alin.(2) din Legea nr. 94/1992, republicată,
modificată şi completată prin Legea nr. 77/2002, întrucât consideră că acestea sunt
în conformitate cu prevederile din Constituţie invocate ca fiind încălcate. În ceea
ce priveşte dispoziţiile art. 19 lit. c) din aceeaşi lege, consideră că acestea sunt
neconstituţionale pentru aceleaşi considerente care au justificat şi admiterea
excepţiei de ( neconstituţionalitate a fostului art.19 lit.d) din Legea nr. 94/1992.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 12 mai 2003, pronunţată în dosarul nr. 839/2003, Curtea de
Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională
cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art 2 alin.(2) şi ale art.19 lit.c)
din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi,
republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 77/2002. Excepţia a fost
ridicată de Societatea Comercială „MEDIAPRO INTERNAŢIONAL" S.A. într-o
cauză de contencios administrativ privind anularea parţială a unei hotărâri a Plenului
Curţii de Conturi.
În motivarea excepţiei se susţine că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 94/1992,
care prevede că numai Parlamentul poate opri controalele Curţii de Conturi şi
numai pe motiv de depăşire a competenţei, este neconstituţional dacă „se
interpretează în sensul că actele administrative emise de Curtea de Conturi, pentru a
căror contestare nu este prevăzută o procedură administrativ-jurisdicţională,
incluzând aici şi hotărârile luate în temeiul art. 28 din această lege, nu sunt supuse
cenzurii instanţelor judecătoreşti". Se consideră că, „dacă se admite o asemenea
interpretare, art.2 alin.(2) din Legea nr. 94/1992 constituie o încălcare a principiului
liberului acces la justiţie consacrat în art.21 din Constituţia României" şi a art. 6
parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a art.19 lit.c) din
Legea nr. 94/1992, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.
77/2002, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 28 din 23 februarie 1999 prin
care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art.19 lit.d) din aceeaşi lege.
Se precizează că, ulterior publicării acestei decizii, textul a cărui
neconstituţionalitate a fost connstatată a fost abrogat în mod expres, însă a fost
reintrodus şi completat prin Legea nr. 77/2002, de data aceasta la litera c) a art.
19. Autorul excepţiei consideră că, în actuala redactare, textul încalcă dispoziţiile
art.139 alin.(1) din Constituţie, deoarece îndeplinirea obligaţiilor financiare
pe care acesta le reglementează nu poate intra în sfera administrării sau
întrebuinţării resurselor financiare ale statului şi sectorului public, ci aparţin sferei
dreptului de proprietate al debitorilor, în temeiul cărora ei se pot opune creanţei.
Mai arată că, „în cazul în care activitatea Curţii de Conturi se extinde şi asupra
executării de către debitori a obligaţiilor de plată, înseamnă că verificarea se
îndreaptă asupra activităţii debitorilor în loc să privească activitatea organelor
statului legată de emiterea şi executarea titlurilor executorii, ca element esenţial al
disciplinei şi politicii financiare a statului". În sfârşit, se susţine că „specializarea
funcţională şi delimitarea atribuţiilor ce revin diferitelor categorii de autorităţi
publice constituie o cerinţă constituţională ce rezultă din rigorile principiului
separaţiei puterilor în stat, care ar fi astfel încălcat".
 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate a art.2 alin.(2) din Legea nr. 94/1992 este
întemeiată, întrucât textul poate fi interpretat în sensul că instanţele judecătoreşti nu
se pot pronunţa asupra legalităţii actului prin care s-a dispus controlul, ceea ce ar
reprezenta o încălcare a principiului liberului acces la justiţie consacrat de art. 21
din Constituţie. În ceea ce priveşte art.19 lit.c) din aceeaşi lege, instanţa consideră
că acesta ar putea încălca prevederile art.139 alin.(1) din Constituţie prin aceea că
include în sfera controlului şi persoane juridice de drept privat care nu îşi îndeplinesc
obligaţiile financiare către stat, unităţile administrativ-teritoriale sau instituţiile
publice, ceea ce ar excede noţiunii de control asupra modului de formare,
administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public sau asupra modului de gestionare a patrimoniului privat al statului.
Potrivit prevederilor art.24 alin.(1) din Legea nr. 47/1992, republicată,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra
excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este
neîntemeiată. Astfel, în legătură cu prevederile art.2 alin.(2) din legea criticată,
prevederi potrivit cărora Parlamentul are posibilitatea de a stopa controalele
efectuate din oficiu de Curtea de Conturi numai pentru depăşirea competenţelor
legale, consideră că textul priveşte doar activitatea de control ca atare, iar nu şi
actele emise de Curtea de Conturi ca urmare a controlului, acestea din urmă fiind
supuse controlului jurisdicţi onal prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art.19 lit.c) din aceeaşi lege, arată că
în controlul privind formarea resurselor financiare ale statului, la care se referă
art.139 din Constituţie, se include şi controlul asupra resurselor financiare ale
bugetului de stat, fără deosebire de natura capitalului societăţii comerciale în
sarcina căreia se stabilesc obligaţii financiare. În plus, exercitarea, împreună cu
reprezentanţii instituţiilor competente în domeniul supus controlului, a
competenţei prevăzute la articolul criticat nu este de natură să afecteze sau să
dubleze activitatea acestora în ceea ce priveşte persoanele juridice de drept privat
controlate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele
lor de vedere.
 CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, p unctul de vedere al Guvernului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.
47/1992, reţine următoarele:
(1) Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art.1 alin.
(1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
(2) Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile
art.2 alin.(2) şi ale art.19 lit.c) din Legea nr. 94/1992 privind organiza rea şi
funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completa tă prin Legea
nr. 77/2002, al căror conţinut este următorul:
- Articolul 2 alin. (2): „Controalele Curţii de Conturi se iniţiază din oficiu şi
nu pot fi oprite decât de Parlament şi numai în cazul depăşirii competenţelor
stabilite prin lege";
- Articolul 19 lit. c): „Curtea de Conturi poate hotărî efectuarea de
controale şi la alte persoane juridice decât cele menţionate la art.18, care:[…]
c) nu îşi îndeplinesc obligaţiile financiare către stat, unităţile adminis trativ-
teritoriale sau instituţiile publice, verificările efectuânduse împreună cu
reprezentanţii instituţiilor competente în domeniul supus controlului".
(3) În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi de
lege contravin art.21 şi art.139 alin.(1) din Constituţie. La data pronunţării
prezentei decizii, potrivit Legii de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003
(M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003), Ia art.21 au fost introduse alineatele (3) şi
(4), iar art.139 alin.(1) a fost modificat. De asemenea, potrivit Constituţiei
României, republicată, cu reactualiza rea denumirilor şi o nouă numerotare a
textelor (M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003), art.139 alin.(1) a devenit art.140
alin.(1). Prevederile constituţionale menţionate au următorul conţinut:
- Articolul 21: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
 (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi Ia soluţionarea cauze lor într-
un termen rezonabil.
(4)Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite";
-Articolul140 alin.(1): „Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului
de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resursel finan ciare ale statului
şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice, litig iile rezultate din
activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti
specializate".
(4) Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine
următoarele:
(5) I: P rima critică de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art.2 alin.
(2) din Legea nr. 94/1992, republicată, în legătură cu care autorul excepţiei
susţine că ar putea fi interpretate în sensul că actele administra tive emise de
Curtea de Conturi, inclusiv hotărârile luate de aceasta în temeiul art. 28 din
lege, pentru a căror contestare nu este prevăzută o procedură administrativ-
jurisdicţională, nu sunt supuse cenzurii instanţe lor judecătoreşti. Se consideră că
prin aceasta se încalcă prevederile art. 21 din Constituţie referitoare la accesul
liber la justiţie şi art.6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

(6) Această critică nu poate fi reţinută, întrucât în realitate ea nu priveşte

constituţionalitatea textului, ci se solicită Curţii să lămurească înţelesul unui text
de lege. Or, potrivit dispoziţiilor art.2 alin.(3) teza a doua din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţio nale, republicată, Curtea
Constituţională ,nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi
aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei", astfel că,
sub acest aspect, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
(7) De altfel, din conţinutul prevederilor de lege ce constituie obiectul
controlului de constituţionalitate nu rezultă că lipsa unei proceduri
administrativ-jurisdicţionale îngrădeşte liberul acces la justiţie. Dimpotrivă, aceste
prevederi sunt chiar în sensul art. 21 alin.(3) şi (4) din Constituţie, republicată, şi ale
art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, texte care dispun în
legătură cu dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-
un termen rezonabil, jurisdicţiile speciale administrative fiind facultative şi
gratuite. Mai mult, în actuala redactare, prevederile constituţionale ale art. 140
referitoare la „Curtea de Conturi" stabilesc la alin. (I) că „[...] litigiile rezultate din
activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti
specializate". Aşa fiind, excepţia
de neconstituţionalitate a art.2 alin.(2) din Legea nr. 94/1992, republicată, este
neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.
(8) Cea de a doua critică de neconstituţionalitate vizează prevederile art.19
lit.c) din Legea nr. 94/1992, republicată, în temeiul cărora Curtea de Conturi poate
hotărî efectuarea de controale, împreună cu reprezentanţii instituţiilor competente în
domeniul supus controlului, şi la persoanele juridice care nu îşi îndeplinesc
obligaţiile financiare către stat, unităţile administrativ-teritoriale sau instituţiile
publice, altele decât cele prevăzute la art 18 din lege.

(9) Examinând textul de lege criticat, Curtea constată că acesta conservă

soluţia de principiu cuprinsă în vechea reglementare a art.19 lit.d) din Legea nr.
94/1992, care a fost declarat neconstituţional de către Curtea Constituţională.
Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr.28 din 23 februarie 1999 (M. Of. nr.
178 din 26 aprilie 1999), a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 19 lit. d) din Legea nr. 94/1992. Pentru a pronunţa aceasta
soluţie, s-a reţinut că, în concordanţă cu dispoziţiile art,139 alin.(1) din Constituţie,
potrivit art.16 alin.(1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, „aceasta îşi exercită funcţiunea de control asupra modului de
formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi
ale sectorului public, precum şi asupra modului de gestionare şi patrimoniului
public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Faţă de aceasta
dispoziţie legală, îndeplinirea obligaţiilor financiare la care se referă art. 19 lit. d)
din Legea nr. 94/1992 nu poate intra în sfera administrării sau întrebuinţării
resurselor financiare, întrucât acestea privesc resurse constituite ce nu sunt cuprinse
în sfera sintagmei <<formarea resurselor financiare ale statului şi sectorului
public», care implică stabilirea şi emiterea titlurilor executorii în vederea
constituirii acestor resurse, precum şi urmărirea executării titlurilor. Atât emiterea
titlului, cât şi executarea lui se includ în sfera drepturilor ce revin statului şi
unităţilor sectorului public, în calitate de creditori, pe când îndeplinirea de către
debitori a obligaţiilor de plată face parte din sfera dreptului de proprietate al
acestora, în temeiul căruia ei se pot opune creanţei. De aceea, în noţiunea de
formare a resurselor financiare nu intră şi îndeplinirea de către debitori a
obligaţiilor rezultând din titluri executorii". De asemenea, prin aceeaşi decizie
Curtea a mai reţinut că, „în cazul în care controlul Curţii de Conturi se extinde şi
asupra executării de către debitori a obligaţiilor de plată, înseamnă că verificarea
se îndreaptă asupra activităţii debitorilor, în loc să privească activitatea organelor
statului legată de emiterea şi executarea titlurilor executorii, ca element esenţial al
disciplinei şi politicii financiare a statului. Prin această deplasare a obiectivelor
controlului, se ajunge la nerealizarea scopului esenţial, şi anume asigurarea
controlului activităţii organelor de stat în domeniul financiar", or, „pentru
persoanele juridice din sectorul public, potrivit art.139 din Constituţie, controlul
Curţii de Conturi priveşte şi modul de administrare şi utilizare a resurselor, ceea ce
implică, în sensul art.17 din Legea nr. 94/1992, îndeplinirea obligaţiilor financiare
la care se referă art.19 lit.d) din aceeaşi lege". În sfârşit, Curtea a statuat că „în
ipoteza prevăzută de art.19 lit.d) din Legea nr. 94/1992, respectiv efectuarea de
controale şi la alte persoane juridice decât cele menţionate la art.18, care nu îşi
îndeplinesc obligaţiile financiare către stat, unităţile administrativ-teritoriale şi
instituţiile publice, statul nu are o asemenea participare, astfel încât persoanele
juridice respective nu fac parte din sectorul public. [...] Specializarea funcţională şi
delimitarea atribuţiilor ce revin diferitelor categorii de autorităţi publice constituie
o cerinţă constituţională ce rezultă din rigorile principiului separaţiei puterilor în
stat. De aceea, competenţei administraţiei publice, în speţă a organelor din
sistemul Ministerului Finanţelor, aşa cum este stabilită prin Ordonanţa Guvernului
nr.70/1997, nu i se poate substitui, în ipoteza prevăzută de art.19 lit.d) din Legea
nr.94/1992, o altă autoritate publică, respectiv Curtea de Conturi, fără ca o
asemenea situaţie să nu reprezinte o atingere a fundamentelor constituţionale ale
specializării autorităţilor publice, cu consecinţe negative în ce priveşte
responsabilitatea acestor autorităţi şi funcţionarea serviciilor publice statale. Curtea
de Conturi, în temeiul art.18 din Legea nr 94/1992, controlează statul şi unităţile
administraţiv-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, cu serviciile
şi instituţiile lor publice, autonome sau nu, iar acceptarea soluţiei legislative
cuprinse în art.19 lit.d) din Legea nr.94/1992 ar putea conduce, pentru identitate de
raţiuni, la o interpretare, desigur exagerată, dar nu imposibilă, în sensul extinderii
controlului Curţii de Conturi chiar şi asupra persoanelor fizice". Pentru
considerentele expuse, Curtea Constituţională a admis excepţia şi a constatat că
prevederile art.19 lit.d) din Legea nr.94/1992 sunt neconstituţionale.
(10) Curtea observă că noile dispoziţii legale, cuprinse în art.19 lit.c) din
Legea nr.94/1992, republicată, cu modificările ulterioare, nu au eliminat
„veninul de neconstituţionalitate" din vechea reglementare. Efectuarea de către
Curtea de Conturi a controlului la persoanele juridice, în afara celor menţionate în
art.18 din Legea nr. 94/1992, republicată, care nu-şi îndeplinesc obligaţiile
financiare către stat, unităţile administrativ-teritoriale sau instituţiile publice se
situează în continuare în afara dispoziţiilor art.140 alin.(1) din Constituţie,
republicată. Faptul că aceste verificări se fac împreună cu reprezentanţii instituţiilor
competente în domeniul supus
controlului nu este nici el de natură să elimine paralelismele dintre controalele
efectuate de Curtea de Conturi şi alte instituţii competente. Aşa fiind, excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art.19 lit.c) din Legea nr. 94/1992, republicată,
astfel cum a fost modificată prin Legea nr.77/2002, urmează să fie admisă, Curtea
Constituţională constatând că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din
Constituţie, republicată, precum şi al art.13 alin.(1) lit. A.c), al art.23 alin.(1) şi (6)
din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA
în numele legii
DECIDE:

(11) 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea

Comercială „MEDIAPRO INTERNAŢIONAL" S.A. din Bucureşti în dosarul nr.
839/2003 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ, şi constată că
prevederile art.19 lit.c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 77/2002 sunt
neconstituţionale.
 (12) 2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.2 alin.
(2) din Legea nr. 94/1992, republicată, modificată şi completată prin Legea
nr.77/2002, excepţie ridicată de acelaşi autor în dosarul aceleiaşi instanţe.
Definitivă şi obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 decembrie
2003.
 CONCLUZII
Dreptul este un sistem de norme care poate fi abordat dintr-o perspectivă logică.
El este alcătuit pe de o parte dintr-o structură de norme organizate în ramuri şi
instituţii juridice iar pe de altă parte dintr-o structură paralelă de principii, noţiuni şi
reguli juridice nescrise dar care pot fi desprinse prin analiza sistemului legislativ sau
impuse ideologic de către sistemul politic.
Dreptul este un sistem ierarhizat , piramidal, alcătuit din norme mai puternice
ca tărie şi norme mai slabe, care trebuiesc interpretate în conformitate cu regulile
impuse de normele superioare. Cele mai importante norme sunt cele constituţionale
cărora le urmează ca tărie normele organice iar apoi cele ordinare. În plus, sistemul
normativ este organizat pe ramuri împărţite în două mari trunchiuri – cel al dreptului
public şi cel al dreptului privat. Sistemul de norme este completat de un sistem de
principii juridice care
reprezintă sinteze ale normelor sau expresii ale ideologiei juridice dominante în
epocă.
Aceste principii pot fi principii ale întregului drept român (principiul
democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat etc),
principii de ramură (principiul proprietăţii, cel al egalităţii în faţa legii civile sau
principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile în dreptul civil; principiul
legalităţiirăspunderii, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul
individualizării răspunderii penaleîn dreptul penal, etc) sau principii ale unei sau unor
instituţii de drept (de pildă principiul proximităţii relaţiei de rudenie în cazul
instituţiei succesiunii legale). Principiile au rol de axiome în cadrul sistemului
dreptului – ele păot servi ca fundament în orice demonstraţie sau argumentare. De
asemenea principiile asigură flexibilitatea în timp a sistemului de drept, adaptarea lui
de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Aşa se explică faptul că unele legi au fost
interpretate conform spiritului vremii diferit în epoci diferite, ele fiind filtrate prin
optica altor principii de drept.
Dreptul este un sistem deschis, dinamic, care se întregeşte mereu cu legi noi.
Criteriile de admitere a noilor legi sunt date de axiomele constituţionale. Legiuitorul
trebuie să articuleze sistemul de drept astfel încât să nu dea naştere unor contradicţii,
ambiguităţi sau suprapuneri. Completitudinea sistemului juridic este de cele mai
multe ori un simplu deziderat pentru că realitatea socială este într-o continuă evoluţie
iar legislatorul nu poate ţine pasul cu ea. Aceasta duce la apariţia lacunelor în drept şi
la necesitatea interpretării extensive a legilor existente pentru a le aplica la situaţia
nouă. În caz că legile nu oferă nici o soluţie se poate face apel la analogia dreptului
(analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul de drept sau din
ramura respectivă. Textul normativ nu este întotdeauna clar, transparent şi lipsit de
echivocitate. El poate să conţină termeni obscuri sau polisemici, norme lacunare sau
antinomice. Atunci când legiuitorul sesizează aceste deficiente va aduce el însuşi
modificări legii sau va enunţa criteriile de interpretare prin emiterea unei norme
interpretative. Aceasta interpretare, făcută de organul care a emis actul normativ se
numeşte interpretare autentică şi ea este obligatorie fiind oficială. Uneori, însă,
legiuitorul nu modifică legea ambiguă sau obscură iar persoanele ce aplică normele
juridice trebuie să recurgă la o metodă de interpretare pentru a rezolva situaţia.
Interpretarea făcută de altcineva decât de organele care au emis legea este o
interpretare neoficială şi nu se aplică în mod general ci este limitată la cazzul
respectiv. De obicei interpretarea neoficială se face de către judecător, avocat şi
procuror dar ea este deseori prefigurată de doctrină. Libertatea pe care o are
interpretul diferă în funcţie de sistemul normativ şi de ramura de drept în care se
aplică. Diferenţe notabile există între sistemele de common law şi cele care derivă din
dreptul roman sau francez (majoritatea sistemelor europene sunt de acest tip).
Sistemul anglo-saxon (de common law) este caracterizat printr-un grad mai redus de
codificare fiind bazat pe doctrina precedentului. Interpretul are aici o mai mare
libertate de interpretare putând adapta soluţia la caracteristicile individuale ale
aprticipanţilor la proces. În cazul sistemelor derivate din dreptul roman şi francez
libertatea interpretului este restrânsă interpretarea aplicându-se doar în cazurile în care
legea este ambiguă sau lacunară. Problema existenţei şi modului de complinire a
lacunei juridice este una dintre temele centrale ale logicii juridice. Spunem de obicei
că există o lacună a dreptului (sau a legii) atunci când într-un sistem de drept nu există
o normă pe care judecătorul să o poată aplica la un caz determinat sau atunci când
norma existentă este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată nici o soluţie.
Avem de-a face cu o antinomie în sistemul dreptului atunci când acesta conţine o
regulă care ordonă să se facă A şi o altă regulă care interzice să se facă A, deci
acţiunea A este totodată ordonată şi interzisă. Antinomia denotă deci existenţa unei
incompatibilităţi între directivele relative la acelaşi obiect. Spre deosebire de lacună,
care este lipsa unei reglementări în privinţa unui caz determinat, antinomia constă în
dificultatea de a alege o soluţie anumită dintre mai multe reglementări, creind astfel o
lacună falsă. În acest caz judecătorul nu este chemat să umple un gol, ci să facă o
alegere între mai multe soluţii şi să foremuleze o motivare validă a opţiunii sale.
Situaţia de conflict al legilor sau aşa numita lacună logică a dreptului, cum preferă s-o
numească unii autori, în contrast cu lacunele de lege ferenda poate fi rezolvată prin
două metode:
a) în cazul unei diferenţe ierarhice de plasare a normelor în sistemul de drept (de
exemplu între o normă constituţională şi una ordinară) este valabilă maxima “Lex
superior derogat lex inferiori”. În acest caz se aplică legea situată mai sus în ierarhie,
deci klegea mai puternică.
b) În cazul unor legi plasate pe acelaşi nivel ierarhic funcţionează regula “Lex
posterior derogat lex inferiori” aplicându-se deci ultima lege.
Conform acestor postulate, pentru a exista o antinomie perfectă, care să dea
naştere unei lacune, trebuie ca cele două norme să aibă aceeaşi forţă juridică (pebtru
ca să nu funcţioneze criteriul ierarhic) şi să fie promulgate în aceeaşi zi (altfel se
presupune că legea anterioară este abrogată tacit). De asemenea ordinul şi interdicţia
trebuie să privească aceeaşi acţiune şi acelaşi subiect în aceleaşi circumstanţe. Nu
există o antinomie în cazul în care o normă interzice vânarea păsărilor sălbatice dar
ordonă pădurarilor să împuşte ciorile. În acest caz interdicţia instituită de prima regulă
este restrânsă de cea de-a doua. Noţiunea de “păsări sălbatice” este înţeleasă într-un
sens restrâns care exclude ciorile din rândul acestora. Avem deci de-a face cu o regulă
generală şi cu o excepţie de la regulă. Excepţiile sunt acceptate pentru că excepţiile
sunt de strictă interpretare şi privesc doar cazuri periferice ale domeniului juridic
reglementat. Cele două reguli de rezolvare a antinomiilor funcţionează doar în cadrul
unui sistem de drept naţional. În dreptul privat internaţional există numeroase cazuri
de antinomii deoarece aici cele două reguli nu sunt aplicabile pentru că avem de-a
face nu cu un sistem juridic ci cu două sau mai multe siteme juridice. Atunci când
rezolvarea antinomiei nu este posibilă, deoarece ea conduce la o contradicţie aparent
irezolvabilă, antinomia creează o lacună în drept. Chaim Perelman consideră că în
practică întâlnim cel mai adesea următoarele tipuri de antinomii:
1. Situaţia în care două norme de drept pozitiv sunt simultan inaplicabile deşi
ele trebuie să fie aplivcate cu privire la aceeaşi relaţie juridică. Este cazul căsătoriei
sau adopţiei care implică persoane de naţionalitate diferită, atunci când legiuitorii din
cele două ţări au prevăzut soluţii diferite, divergente, în această situaţie.
 2. Antinomia care apare în cazul în care legea naţională violează ordinea
publică internaţională. Judecătorul se găseşte în acest caz într-un impas, deoarece se
presupune că ar trebui să accepte prevederile legislaţiei internaţionale, dar astfel se
porneşte de la presupoziţia, ce se poate dovedi falsă, că legiuitorul însuşi nu ar fi dorit
să încalce ordinea juridică internaţională. Un caz similar este cel în care o lege face
trimitere la un articol al unei legi abrogate anterior în mod explicit. În acest caz ne
întrebăm dacă este revocată dor abrogarea acelui articol sau sunt valabile şi alte
prevederi ale legii respective putând deci să ne referim şi laele. Ne aflăm în prezenţa
unei antinomii şi atunci când este imposibil să aplicăm simultan două norme aşa cum
sunt ele enunţate. Aici este vorba de o antinomie de interpretare care poate dispărea
dacă recurgem la altătehnică de interpretare care să permită relevarea unor
semnificaţii diferite care uneori nu apar în textul legii (de pildă regula ab intentione
legis – care ţine seama de intenţia legiuitorului chiar dacă aceasta nu rezultădin text
sau din apelul la lucrările preparatorii sau la soluţiile jurisprudenţei). Tehnicile de
interpretare pot deci să conducăla evitarea punerii problemei juridice în termenii
antinomiei. Cu toarte acestea şi aici se pune problema limitelor puterii judecătorului
atunci când concluziile acestuia contrazic flagrant textul legii.
3. Nu este întotdeauna evident când avem de-a face cu o antinomie sau cu o violare a
legii de către o autoritate ierarhic subordonată. Contextul instituţional le permite
deseori judecătorilor să aleagă între două legi situate pe paliere ierarhice diferite dar
nu le permite să decidă asupraconstituţionalităţii unei legi sau a unui tratat. În acest
caz ei nu pot să dea o decizie de non liquet decât în domeniul dreptului internaţional
public altfel se fac culpabili de denegare de dreptate.
În concluzie trebuie să reliefăm faptul că de cele mai multe ori antinomiile pot
fi rezolvate printr-o tehnică de interpretare – apelul la interpretarea extensivă, la
spiritul legii, al epocii sau la intenţiile legiuitorului pot duce la rezolvarea antinomiei,
însă întotdeauna validitatea acestei rezolvări va sta sub semnul întrebării.

BIBLIOGRAFIE
1. Clemente Gheorghe, “Elemente de Teoria Generala a Dreptului” (suport de
curs)
2. Nicolae Popa, “Teoria Generala a Dreptului”, Ed. AllBeck, Bucuresti, 2002
3. Hegel, “Principiile filosofiei dreptului”, Editura Academiei, Bucureşti, 1969,
p. 239.
4. C. Noica, “Jurnal de idei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
5. Cristian Ionescu, “Drept constituţional comparat”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005
6. Craiovan, “Tratat elementar de teoria generală a dreptului”, Editura All
Beck, Bucureşti, 2001
7. I. Craiovan, I. Ceterchi, “Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura
CH Beck, Bucureşti, 1998
8. I. Vida, “Legistică formală” – curs universitar,Ediţia a III-a revizuită şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006
9. A.C. Angelesco, “La technique legislative en matiere de codification civile”,
Bochard, Paris, 1930
10. Kant, “Critica raţiunii practice”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
11. I. Mrejeru, “Tehnica legislativă”, Editura Academiei, Bucureşti, 1979
12. M. Djuvara, “Teoria Generală a Dreptului”, Bucureşti, 1930, vol.III
13. “Dictionnaire encyclopedique de theorie et de sociologie du droit”, Librairie
Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993
14. Riccardo Guastini, “Il diritto come linguaggio”. Lezioni, G. Giappichelli
Editore, Torino, 2006
15. “Teoria Generala a Dreptului”, Dumitru Mazilu, Ed. AllBeck, 2000, Editia a
IIa
16. Hans Kensen, “Theorie generale des normes Presses Universitaires de
France”,Paris, 1996
17. Chaim Perelman, “Les antinomies en Droit”, Citat de Pierluigi Chiassoni,
Lacune nel diritto.Appunti per una tipologia realistica, in Prassi giuridica e
controllo di razionalita, G. Giappichelli Editore, Torino, 2001
18. Marcel Prelot, “Institutions politiques et droit constitutionnel”, Dalloz, Paris,
1963
19. Mircea Lepădătescu, “Teoria generală a controlului constituţionalităţii
legilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
20. V.M. Ciobanu, “Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol.II, Editura
Naţională, Bucureşti, 1997
21. Nurberto Bobbio, “Teoria Generale del Diritto”, G. Giappichelli Editore,
Torino, 1993