Sunteți pe pagina 1din 5

Meglenoromânii

Parte componenta a românitatii balcanice meglenoromânii sunt un grup


etno-cultural si dialectal românesc format la sud de Dunare unde în secolele
XIII-XIV au coborât în tinutul Meglenului.

Meglenia este situata în nordul golfului Salonic, la poalele unui sir de munti
ce porneste de la muntele Nidze spre nord-est întinzându-se pe aproximativ 40
de Km. între vârfurile muntoase Paic, Gândaciu si Cojuc.

Theodor Capidan împartea tinutul Meglenia în doua zone distincte: una


pornind de la sud de Airoca-Reca pâna la comuna bulgareasca Fustani, ce
cuprindea circa 50 de sate bulgaresti, iar cea de-a doua ce se întindea spre nord-
est pâna la comunele meglenoromâne Nânta, Lugunta, si Birislav. În partile
muntoase dinspre rasarit urmau celelalte comune meglenoromâne Huma, Osini,
Liumnita si Sirmina care cu timpul s-au bulgarizat.

Traind în tinutul Meglenia, într-un mediu alogen, cu timpul


meglenoromânii si-au pierdut numele lor etnic de român, ei numindu-se vlasi,
nume care le-a fost dat de alte popoare.

Termenul de meglenoromân este savant, nefiind cunoscut nici astazi de toti


vorbitorii dialectului meglenoromân. Daca meglenoromânii din România se
identifica astazi cu acest nume, nu acelasi lucru se poate spune despre
meglenoromânii care care traiesc astazi în locurile de bastina sau in diaspora
deoarece ei înca îsi spun vlasi, de acest termen ei folosindu-se si la denumirea
aromânilor.

Cercetatorii români si straini care au cercetat acest grup de români sud-


dunareni au ajuns la concluzia ca termenul de meglenoromân este cel mai
potrivit, desemnând pe de o parte o populatie ce vorbeste un dialect românesc
iar pe de alta parte regiunea si deci practic locurile de bastina ale acestei
populatii. În istoriografie, meglenoromânii mai sunt denumiti aromâni din
Meglen, vlahi din Meglen sau megleniti.

Datorita mai marelui interes acordat cercetarii grupului de români sud-


dunareni vorbitori ai dialectului aromân, cercetarile asupra meglenoromânilor
au ocupat un loc secund. Totodata, majoritatea covârsitoare a lucrarilor aparute
despre meglenoromâni sunt lucrari dedicate dialectului meglenoromân,
informatiile istorice având o pondere foarte redusa si un caracter general.

Din punct de vedere istoric, daca pâna la izbucnirea razboaielor balcanice


din 1912-1913 meglenoromânii erau un grup compact de români sud-dunareni,
evenimentele ulterioare vor duce la spargerea si împrastierea meglenoromânilor
în diferite state din Europa. Astfel, cele doua razboaie balcanice s-au repercutat
prin rezultatul lor în chip putin benefic pentru mentinerea si dezvoltarea etniei
meglenoromâne. În ciuda declaratiilor formale ale reprezentantilor Greciei si
Serbiei consemnate în Tratatul de Pace de la Bucuresti care garantau autonomia
scolara si bisericeasca a românilor sud-dunareni, nationalismul grec si sârbesc
îsi va mari presiunea asupra acestora.

În Meglenia, dupa încheierea acestor evenimente, grecii, de câte ori aveau


ocazia, nu se sfiiau sa le spuna meglenoromânilor ca "de astazi tot ce se misca
pe pamântul Greciei, chiar si soarele care rasare pe cer este grec". Practic
începea procesul unei înaspriri a deznationalizarii si pauperizarii unei parti a
românilor sud-dunareni ce se va accentua dupa mutatia demografica survenita
în spatiul fostelor posesiuni europene ale Turciei, fara precedent în epoca
moderna. Sfârsitul primului razboi mondial si trasarea noii frontiere de stat între
Grecia si Iugoslavia a avut drept consecinta crearea primei rupturi culturale si
lingvistice a meglenoromânilor. Astfel meglenoromânii din localitatile
Liumnita, Cupa, Osini, Târnareanca, Birislav si Nânta au ramas integrati în
cadrul statului grec iar cei din Huma în cadrul noului stat iugoslav.

Un alt moment important din istoria meglenoromânilor l-a constituit


razboiul greco-turc desfasurat între anii 1919-1922. dupa încheierea acestuia în
urma conventiei de la Lausanne din ianuarie 1923 s-a stabilit ca între cele doua
tari sa aiba loc un schimb de populatie.
Aceasta conventie nu venea decât sa certifice o situatie existenta, caci înca
din timpul razboaielor balcanice circa 100 000 de turci se refugiaza din
teritoriile ocupate de greci iar în urma evacuarii Asiei Mici de catre trupele
grecesti în 1922 peste 1 000 000 de greci se refugiasera în Grecia. Pentru
meglenoromâni semnificativ este faptul ca în urma conventiei de la Lausanne,
meglenoromânii din Nânta care îmbratisasera religia mahomedana în 1671, desi
înca vorbeau româneste, contrar vointei lor au fost transferati în Turcia, în
schimbul lor venind emigranti din regiunea caucaziana a Rusiei denumiti
magiri.

Instalarea noilor veniti în câmpia Megleniei s-a facut pe fondul desfasurarii


reformei agrare în Grecia când au fost expropriate total mosiile absenteistilor iar
partial a tuturor pamânturilor cultivabile pâna la 8-15 ha.

Situatia românilor sud-dunareni devenea din ce în ce mai grea, astfel încât


pentru a putea supravietui economic si national într-o tara care îsi proteja
supusii etnici în detrimentul lor, românii sud-dunareni îsi vor îndrepta privirile
si sperantele spre România, vazând calea mântuirii din fata valului
deznationalizarii si decaderii economice pâna la cotele dezastrului în fratii de
limba si neam nord-dunareni.

În urma numeroaselor apeluri venite din sudul Dunarii, Comitetul de


initiativa al românilor de origine sud-dunareana din Romania va interveni pe
lânga autoritatile române pentru a-i aduce pe românii sud-dunareni în Dobrogea
Noua. Astfel prin decizia 6212 din 23 martie 1925 a Ministerului Agriculturii si
Domeniilor se concretizeaza primul pas oficial privind aducerea si
împroprietarirea românilor macedoneni în Dobrogea Noua.

În cursul lunilor martie-aprilie 1926 primele familii de meglenoromâni vor


pleca spre Dobrogea de Sud. Începea practic sa se contureze cea mai mare
ruptura din sânul comunitatii de meglenoromâni, ramânând în locurile de
bastina în cea mai mare parte meglenoromânii înstariti si cei filogreci.
Interesant de remarcat este faptul ca o parte din meglenoromânii ramasi în
locurile de bastina se interesau de soarta fratilor lor din Dobrogea de Sud, unii
venind chiar sa vada noile conditii în care îsi desfasurau activitatea de zi cu zi
cei de aici.

În Meglenia procesul de grecizare va continua. La 21 noiembrie 1926, printr-


o ordonanta a statului grec vor fi grecizate numele unor localitati din acest tinut.

Primul transport de meglenoromâni din localitatile Lugunta si Birislav a


plecat din portul Salonic la 5 martie 1926. La 15 aprilie acelasi an 160 de
familii din localitatile Liumnita, Cupa si Osini se îndreptau si ele spre tara, în
cursul aceleasi luni efectuându-se si alte transporturi de meglenoromâni din
localitatea Osini.

Meglenoromânii sositi în primele luni ale anului 1926 au fost împroprietariti


în judetul Durostor dupa cum urmeaza: în Capaclia 70 de familii originare din
Lugunta si Birislav, în Cazimir 27 de familii originare din Cupa, în Bazarghean
si Aidogdu 114 familii originare din Osini.

Din Liumnita au mai venit 40 de familii în Strebârna, 30 de familii în


Vischioi, 35 de familii în Cadichioi si 40 de familii în Haschioi.

Aceste familii care au optat pentru venirea în România, având în mintea lor o
imagine vaga si idealizata a tarii îsi închipuiau situatia de aici cu totul alta decât
cea reala. Însa curând si-au dat seama ca lucrurile nu merg asa de bine precum
se asteptau.

Înca de la început s-au lovit de nenumarate greutati, nici chiar statul român
nefiind în masura sa le rezolve. Cu toate acestea meglenoromânii au fost în
masura sa treaca peste aceste greutati dând dovada înca o data de tarie si
întelegere.

Problemelor ivite în privinta împroprietaririi li s-au adaugat si altele cea mai


grava fiind însa cea a conflictelor aparute cu comitagii bulgari care începusera
a-i persecuta pe meglenoromâni. În presa vremii erau prezentate numeroase
cazuri în care comitagii bulgari îi persecutau pe meglenoromâni, la care se
adauga si creatiile populare ale meglenoromânilor din aceasta perioada care prin
cântecele lor îsi preamareau eroii cazuti în luptele cu comitagii bulgari.

Începând cu anul 1928 Societatea Culturala Meglenia cu sediul la Bucuresti


va deschide filiale în toate localitatile locuite de meglenoromâni pentru a-i putea
sustine din punct de vedere politic, economic si cultural.

Harnicia si constiinciozitatea mostenite de meglenoromâni din vechime au


facut ca odata cu normalizarea situatiei sa îsi evidentieze numeroasele
deprinderi în mod special cultivarea pamântului. Din punct de vedere al
dezvoltarii industriale Dobrogea de sud era slab dezvoltata însa datorita
pamânturilor fertile agricultura suplinea cu succes lipsa fabricilor si a uzinelor.
În numai câtiva ani datorita marilor productii agricole meglenoromânilor le-au
sporit veniturile creându-le posibilitatea de a-si construi noi locuinte si
asezaminte crestinesti.

Pentru ca vechile traditii si obiceiuri sa nu fie uitate si în Dobrogea de sud


meglenoromânii au continuat sa-si tina sarbatorile traditionale invitând chiar si
personalitati politice de la Bucuresti. La 1 octombrie 1932 prin decizia nr.
16014 se reglementau si problemele legate de organizarea administrativ-
teritoriala a Dobrogei de sud, decizie ce prevedea si noua forma de arondare a
comunelor urbane si rurale din judetul Durustor. Dupa lungul calvar în care
meglenoromânii erau practic în pragul deznationalizarii acum în Dobrogea de
sud si-au putut fauri un ideal national si politic cu contur precis si un camin
stabil. Cu toate acestea meglenoromânii nu si-au uitat martirii cazuti pe altarul
chestiunii nationale românesti în tinutul Meglenului.

Privite în ansamblu realizarile meglenoromânilor în numai un deceniu de


vietuire în Dobrogea de sud au fost remarcabile comparativ cu deceniul
dinaintea venirii în aceasta regiune a tarii. Acum se puteau bucura de libertate si
îsi puteau trimite copii sa învete în frumoasele scoli românesti si sa asiste la
savârsirea serviciului religios în limba româna. Din pacate acest proces istoric
pozitiv va fi brusc întrerupt în anul 1940,când la numai 14 ani de la venirea în
aceste locuri vor fi supusi unui transfer de populatie. Prin tratatul româno-
bulgar semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, România trebuia sa-i cedeze
Bulgariei Dobrogea de Sud. Se proceda totodata la schimbul obligatoriu dintre
supusii români de origine etnica bulgara din judetele Tulcea si Constanta si
supusii români de origine etnica româna din judetele Durustor si Caliacra.

În intervalul 21-27 noiembrie 1940 vor sosi din Dobrogea de Sud primele
familii de meglenoromâni ce vor fi asezate în comuna Cerna judetul Tulcea,
unde vor fi din nou împroprietariti. Participarea României în campania din est
împotriva Uniunii Sovietice, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, a facut
ca problemele ivite în chestiunea noii împroprietariri sa stagneze,
meglenoromânii din Cerna trebuind sa se acomodeze noilor conditii impuse de
starea de razboi. Însa si meglenoromânii din Meglenia au avut de suferit în
timpul celui de-al doilea razboi mondial. Invazia germanilor în Balcani din luna
aprilie 1941 a dus la izbucnirea unui conflict între bulgari si sârbi pentru
suprematie în Macedonia, ostilitatile desfasurându-se si în tinutul Megleniei în
urma carora vor cadea în lupta si o serie de luptatori meglenoromâni.

Potrivit unei statistici a Ministerului de Externe român din 1945 în


Macedonia iugoslava traiau circa 1000 de meglenoromâni, iar în Grecia, pe
baza unor estimari facute de cercetatori particulari, mai traiau circa 6000 de
meglenoromâni. O cotitura importanta în viata meglenoromânilor din locurile
de bastina o reprezinta perioada razboiului civil din Grecia dintre anii 1946-
1949, când o parte din comunele meglenoromâne vor fi incendiate, o buna parte
din populatia meglenoromâna luând drumul exilului si stabilindu-se în
Republica Macedonia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Romania si în regiunea
Taskent. Practic se adâncea ruptura meglenoromânilor din Meglenia.

O oarecare ruptura se va observa si în cadrul meglenoromânilor din Cerna,


când datorita situatiei precare în care se afla România, în anul 1947, afectata de
urmarile razboiului si de seceta, un numar de circa 30 de familii
meglenoromâne vor pleca spre Banat, stabilindu-se în localitatile Varias si
Biled, unde vor fi împroprietarite cu 5 ha de pamânt. De altfel statul român a
încurajat miscarea unor grupuri de români spre Banat deoarece dupa încheierea
celui de-al doilea razboi mondial, o parte din familiile de origine germana îsi
parasisera proprietatile. Însa la mijlocul lunii iunie 1951, statul român hotaraste
aducerea unui grup de cetateni români pentru a popula stepele Baraganului, în
cadrul acestei miscari de populatie fiind adusi si meglenoromânii din Banat.
Familiile aduse în Baragan au fost supuse unui sever regim de domiciliu
obligatoriu regim ce va dura pâna spre sfârsitul anului 1955, timp în care
oamenii adusi aici vor întemeia asezari noi. Dupa ridicarea regimului de
domiciliu obligatoriu o parte din meglenoromâni vor ramâne aici, altii se vor
reântoarce la Varias si Biled iar altii vor reveni în Cerna.

Începerea procesului de modernizare si urbanizare a României începând cu


deceniul VII a secolului XX îsi va pune amprenta si asupra meglenoromânilor,
înregistrându-se o diminuare a folclorului si o preocupare mai redusa în ceea ce
priveste pastrarea si transmiterea pe mai departe a datinilor si obiceiurilor
mostenite din vechime. Totodata începe si exodul tinerilor meglenoromâni spre
centrele urbane. În 1996, în urma unei statistici în România mai existau doar
820 de familii de meglenoromâni, cel mai compact grup aflându-se în comuna
Cerna. În privinta datinilor si obiceiurilor, aproape ca ele au fost uitate locul lor
fiind luat de cele ale românilor nord-dunareni.

În ceea ce priveste situatia meglenoromânilor din locurile de bastina, politica


de asimilare a statelor de la sud de Dunare promovata mai cu seama din primul
deceniu al secolului XX continua si astazi fiind asociate refuzului de a
recunoaste grupurile etnice românesti din sudul Dunarii si statutul lor de
minoritate în opozitie cu preocuparea acestor grupuri de a-si afirma politic si
juridic o identitate nationala.