Sunteți pe pagina 1din 13

III.

PROCEDURA DIVORTULUI

1. Sediul materiei. Particularitatile procedurii

În ţara noastră, după ce divorţul a fost reglementat în Codul civil, în


prezent dispoziţiile de drept material se găsesc în Codul familiei (art. 37 -
44), iar cele de procedură în Codul de procedură civilă (art. 607 -619).
Reglementarea a cunoscut numeroase modificări – Decretele nr. 799/1966,
680/1969, 312/1977 şi 475/1977 - ultimele fiind aduse prin Legea nr.
59/1993 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000.

2. Instanta competenta in materia divortului

În ce priveşte competenţa materială îşi găsesc aplicare dispoziţiile


art. 1 Cod Procedura civila, care consacră plenitudinea de competenţă a
judecătorilor pentru judecata în primă instanţă.
Dispoziţiile derogatorii întâlnim, astfel cum am arătat deja, numai în
materia competenţei teritoriale, deoarece, spre deosebire de art. 5 Cod
procedura civila care instituie regula actor seguitur forum rei, art. 607
prevede că cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în care se
află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, însă numai dacă la data
introducerii acţiunii cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia
judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun. Trebuie
observată deci nuanţa – nu este necesar ca locuinţa unuia din soţi să fie
neapărat la ultimul domiciliu comun, ci în raza judecătoriei ultimului
domiciliu comun. Pe de altă parte este de reţinut că la stabilirea
competenţei prezintă importanţă data introducerii acţiunii, schimbarea
ulterioară a domiciliului soţilor neprezentând relevanţă.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că la stabilirea competenţei nu
interesează dacă soţii au avut făcută mutaţia în evidenţele poliţiei, ci dacă
au locuit efectiv în acea localitate.
Dacă soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă, la data
introducerii acţiunii, nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia
judecătoriei ultimului domiciliu comun, îşi găsesc aplicare – potrivit art. 607
Cod procedura civila – dispoziţiile dreptului comun şi deci cererea va fi
adresată judecătoriei de la domiciliul sau reşedinţa soţului pârât.
În sfârşit, art. 607 precizează că în situaţia în care pârâtul are
domiciliul sau reşedinţa în străinătate, acţiunea se va înainta la judecătoria
în raza căreia domiciliază reclamantul, deci textul se îndepărtează de la
1
dispoziţiile art. 5 Cod procedura civila, care prevăd această competenţă
numai dacă pârâtul ce domiciliază în strainătate nu are o reşedinţă
cunoscută în ţară.
Pe de altă parte, este de observat că art. 607 nu se ocupă de ipoteza
în care pârâtul nu are domiciliul cunoscut, astfel încât ar trebui să se aplice
regula de drept comun, înscrisă în art. 5, competenţa revenind judecătoriei
de la reşedinţa pârâtului şi numai dacă acesta nu are nici reşedinţă
cunoscută va deveni competentă judecătoria de la domiciliul reclamantului.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis însă în sensul că acţiunea se
introduce la judecătoria domiciliului reclamantului, fără a condiţiona
această competenţă de inexistenţa unei reşedinţe cunoscute, ca şi în cazul
în care pârâtul ar avea domiciliul în străinătate.
Instanţele enumerate de art. 607 Cod procedura civila nu sunt toate
deopotrivă competente şi deci reclamantul nu are posibilitate de opţiune, ci
trebuie să-şi intenteze acţiunea în ordinea şi condiţiile stabilite de lege.
Aceasta pentru că în materie de divorţ competenţa teritorială este
stabilită prin norme imperative şi deci fiind absolută, părţile sau chiar
instanţa nu o pot înlătura. Pe de altă parte, fiind o normă specială, ea
este de strictă interpretare şi nu poate fi aplicată prin analogie la alte
materii, cum ar fi desfiinţarea căsătoriei.

3. Sesizarea instantei de divort

3.1. Legitimarea procesuală

Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nimeni nu o poate


exercita în locul soţului reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat decât
celălalt soţ.
Creditorii săi nu ar putea recurge, în această privinţă, la acţiunea
oblică reglementată de art. 974 Cod civil. Acest drept nu îl are nici
procurorul [art. 45 alin. 1 Cod procedura civila], iar moştenitorii
reclamantului, în cazul decesului acestuia pe parcursul procesului, nu vor
putea continua acţiunea, deoarece, astfel cum am arătat, căsătoria
încetează prin deces şi dosarul de divorţ se inchide. Aceeaşi soluţie se
impune şi în cazul în care soţului pârât, care nu poate continua cererea sa
reconvenţională împotriva moştenitorilor reclamantului.
Se susţine admisibilitatea introducerii acţiunii de către soţul pus sub
interdicţie aflat în momente de luciditate, arătându-se, în esenţă, că dacă s-
ar răspunde negativ la problema admisibilităţii acţiunii de divorţ introdusă
de interzisul judecătoresc, incapacitatea de exerciţiu a acestuia s-ar
2
transforma într-o incapacitate de folosinţă. De lege ferenda, ar fi cazul să
se rezolve în mod expres această problemă.
Dacă ulterior introducerii cererii de divorţ, soţul reclamant îşi pierde
luciditatea, el va fi reprezentat în faţa instanţei de către tutore, potrivit art.
614 Cod procedura civila.
În aceleaşi condiţii, soţul interzis, aflat în momente de luciditate, ar
putea răspunde la acţiunea soţului reclamant printr-o cerere
reconvenţională. În orice caz, pe parcursul judecăţii soţul interzis, indiferent
dacă este reclamat sau pârât, va putea fi reprezentat de tutore, deoarece
art. 614 nu face nici o distinţie.
În ce priveşte pe alienatul neinterzis, chiar internat, el va putea
introduce cererea de divorţ. Dacă pe parcursul judecăţii, instanţa ar
constata că reclamantul, datorită bolii, nu poate să-şi apere interesele în
condiţii mulţumitoare, poate solicita autorităţii tutelare numirea unui curator
care să-l reprezinte [art.152 lit. a Cod familie].
În sfârşit, trebuie retinut că în cazul în care un soţ este dispărut,
celălalt soţ poate introduce cerere de divorţ, citarea pârâtului făcându-se
prin publicitate.

3.2. Cererea de divorţ

În afară de cerinţele de ordin general, prevăzute de art. 112 Cod


procedura civila, art. 612 prevede că cererea de divorţ mai trebuie să
cuprindă şi numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau al celor cu
aceeaşi situaţie legală, ori arătarea că asemenea copii nu exista. La cerere
se va alătura certificatul de căsătorie şi certificatul de naştere ale copiilor
minori, dacă este cazul, acestea fiind indispensabile pentru judecarea
proceselor de divorţ. Instanţele judecătoreşti nu vor putea da curs acelor
cereri care nu cuprind elementele şi anexele menţionate, aceste cerinţe
având un caracter imperativ.
Cererea de divorţ este supusă taxei judiciare de timbru în funcţie de
temeiul de drept invocat [art.38 alin. 1, 2 sau 3 Cod familide] şi de faptul
dacă reclamantul nu realizează venituri sau acestea sunt inferioare
salariatului minim brut pe ţară, după distincţiile pe care le face art. 7 lit. a şi
b din Legea nr. 146/1997. La această taxă se adaugă şi timbrul judiciar.
3.3. Cererea reconvenţională

Soţul pârât poate cere şi el desfacerea căsătoriei prin divorţ în


condiţiile stabilite de art. 608-610 Cod procedura civila.

3
Reţinând deci că soţul pârât poate solicita şi el, prin cerere
reconvenţională, desfacerea căsătoriei, să menţionăm aspectele derogării
faţă de cererea similară din dreptul comun.
Astfel, potrivit art. 608 alin. 1, pârâtul poate face cerere
reconvenţională până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru
faptele petrecute până la această dată. Pentru faptele săvârşite de
reclamant după această dată, soţul pârât va putea face cerere
reconvenţională, până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea
reclamantului. În cazul în care motivele s-au ivit după începerea
dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în
apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţă învestită cu judecarea
apelului. Această dispoziţie cuprinsă în art. 619 a redevenit actuală în urma
modificării din 1993, când în legislaţie s-a reintrodus apelul, ea constituind
şi o derogare expresă da la prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedura
civila, care interzic cereri noi în apel.
În toate aceste cazuri cererea reconvenţională se judecă, potrivit art.
608 alin. 2, împreună cu cererea de divorţ principală şi, deci, nu-şi găsesc
aplicarea dispoziţiile art. 120 alin. 2 Cod procedura civila, care prevăd
posibilitatea disjungerii.
Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prevăzute de
art. 608 şi art. 609 atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul de a mai
care desfacerea căsătoriei, deci, observăm, şi din acest punct de vedere, o
derogare faţă de dreptul comun, unde art. 135 prevede o altă soluţie
(judecarea separată a cererii).
Cererea reconvenţională nu este, în principiu, obligatorie deoarece
instanţa judecătorească poate pronunţa desfacerea căsătoriei prin divorţ,
chiar dacă soţul pârât nu a făcut cerere reconvenţională, cu condiţia însă
ca din administrarea dovezilor să reiasă vina ambilor soţi [art. 617 alin. 1
Cod procedura civila]. În lipsa însă a cererii reconvenţionale, nu se va
pronunţa desfacerea căsătoriei, ci se va respinge cererea reclamantului
dacă motivele invocate de el sunt neîntemeiate, chiar dacă din dezbateri ar
rezulta vina exclusivă a soţului reclamant pentru destrămarea raporturilor
de familie.
Într-o asemenea ipoteză soţul pârât va putea cere el desfacerea
căsătoriei, dar în condiţiile stabilite de art. 610 Cod procedura civila, deci
pentru motive ulterioare.

4
4. Particularitati privind faza judecatii

4.1. Depunerea cererii. Fixarea termenului. Citarea

Spre deosebire de dreptul comun, unde cererea de chemare în


judecată poate fi trimisă prin poştă sau depusă de un mandatar, în materia
divorţului, cererea trebuie depusă personal de către reclamant. Este o
soluţie care rezultă fără dubiu din art. 612 alin. 4, care stabileşte că cererea
de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de
către reclamant preşedintelui judecătoriei şi din art. 613, care prevede că
preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi
de împăcare.
Dacă reclamantul stăruie în cererea sa, preşedintele va fixa termen
pentru judecarea cererii, în condiţiile stabilite de art. 114 şi art. 114 Cod
procedura civila. Întâmpinarea nu este obligatorie în această materie [art.
612 alin. 5].
În situaţia în care reclamantul învederează că, deşi a făcut toate
eforturile, nu a putut afla domiciliul soţului pârât, preşedintele va dispune
citarea acestuia prin publicitate, în condiţiile art. 95 Cod procedura civila. O
declaraţie făcută cu rea-credinţă atrage casarea hotărârii sau retractarea ei
pe calea contestaţiei în anulare.
Chiar dacă citarea nu s-a făcut prin publicitate, dar procedura de
chemare s-a îndeplinit prin afişare, în cazul în care pârâtul nu se prezintă la
primul termen de judecată, art. 616 obligă instanţa să ceară dovezi sau să
dispună cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul
indicat în cerere şi, dacă constată că nu mai domiciliază acolo, va dispune
citarea lui la domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de
muncă.
Dacă părţile au copii minori, instanţa va dispune şi citarea autorităţii
tutelare, spre a fi ascultată în legătură cu încredinţarea acestora, potrivit
art. 42 Cod familie.

4.2. Obligativitatea înfăţişării personale a părţilor

Spre deosebire de dreptul comun, care îngăduie părţilor să-şi


exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. 1],
în procesele de divorţ în faţa instanţelor de fond, soţii trebuie să se
prezinte personal, neputând sta în proces prin reprezentanţi. Astfel spus, ei
pot fi numai asistaţi de către avocat, nu şi reprezentaţi. Important este de
reţinut că, după modificarea din 1993, această obligativitate vizează nu
5
numai prima instanţă, ci şi instanţa de apel, deoarece art. 614 care o
stabileşte se referă la instanţele de fond, deci cele două care există în
sistemul nostru procesual.
De la această regulă, art. 614 Cod procedura civila prevede patru
excepţii când soţul se poate înfăţişa prin mandatar:
1. dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
2. dacă este împiedicat de o boală gravă;
3. dacă este pus sub interdicţie;
4. dacă are reşedinţa în străinătate.

4.3. Şedinţa de judecată

Ea se desfăşoară după regulile obişnuite, de drept comun, dar există


şi unele derogări asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.

A. Publicitatea

Ca şi în dreptul comun, art. 615 stabileşte regula potrivit căreia


cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Totuşi, acelaşi text îngăduie
instanţei să dispună judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că
prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor.

B. Prezenţa obligatorie a reclamantului


Distinct de cerinţa ca părţile să se înfăţişeze personal în faţa
instanţelor de fond, legea pretinde prezenţa reclamantului pe tot parcursul
procesului de divorţ [art. 616 şi art. 619 alin. 2].
Deci, prin derogare de la dreptul comun, unde judecata poate avea
loc chiar dacă este prezent numai pârâtul, ori chiar în lipsa ambelor părţi,
dacă cel puţin una din ele a solicitat judecata în lipsă, în materia divorţului,
potrivit art. 616 Cod procedura civila, dacă la termenul de judecată, în
primă instanţă reclamantul lipseşte şi se prezintă numai pârâtul, cererea va
fi respinsă ca nesusţinută. Această soluţie se bazează pe prezumţia legală
de renunţare la judecată şi pârâtul nu se poate opune acestei prezumţii,
cerânde judecata în lipsă. La fel, apelul sau recursul reclamantului
împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea, va fi respins ca nesusţinut,
dacă la judecată se prezintă numai pârâtul [art. 619 alin. 2]. În situaţia în
care însă în cursul judecăţii, indiferent de instanţă, lipsesc ambele părţi,
procesul se va suspenda în temeiul art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedura
civila.

6
C. Regimul probelor

Faţă de dreptul comun, există în materia divorţului dispoziţii


derogatorii:
Potrivit art. 190 Cod procedura civila, rudele şi afinii părţilor, cu
excepţia descendenţilor, pot fi martori. Soluţia legiuitorului este
explicabilă, deoarece acestea fiind persoanele cele mai apropiate de
soţi, sunt în măsură să cunoască cel mai bine adevăratele raporturi
dintre ei.
În legătură cu probele din materia divorţului, evidenţiem şi faptul că în
legătură cu una din cererile accesorii care se soluţionează chiar din oficiu
de către instanţă – încredinţarea copiilor minori – art. 42 alin. 1 Cod familie
prevede că vor fi ascultaţi părinţii, autoritatea tutelară şi minorii, dacă au
îndeplinit vârst de 10 ani.
Referitor la ascultarea autorităţiitutelre, instanţa supremă a decis, cu
valoare de principiu, că prezenţa efectivă a delegatului autorităţii la
dezbateri nu este obligatorie, fiind suficient să-şi comunice părerea în scris,
dar pronunţarea hotărârii în condiţiile în care nu a fost citată autoritatea
tutelară ori dacă delegatul său nu a prezentat punctul de vedere sau fără a
exista un referat scris hotărârea este casabilă.
Nu se va casa însă cu trimitere, în recurs, deoarece art. 312 Cod
procedura Civila are în vedere necitarea părţilor, or autoritate tutelară nu
are această calitate în procesul de divorţ.
Dacă în apel sau în recurs se invocă necitarea autorităţii tutelare, dar
nu s-a luat nici o măsură cu privire la minor, deoarece cererea de divorţ a
fost respinsă, motivul nu poate duce la admiterea căii de atac. În cazul în
care hzotărârea de respingere a cererii de divorţ ar urma să se desfiinţeze
şi, ca urmare a rejudecării, ar fi cazul să se admită cererea, ascultarea
autorităţii tutelare se va face la acea instanţă.
Ascultarea minorului în vederea încredinţării sale – şi nu ca martor în
procesul de divorţ al părinţilor săi, cum, din păcate, se spune uneori, se
face, potrivit art. 144 Cod procedura civila, în camera de consiliu. Dacă
apreciază necesar, faţă de împrejurările cauzei, instanţa poate proceda la
ascultarea copilului minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă.

D. Luarea unor măsuri provizorii pe timpul judecării divorţului

Art. 613 Cod procedura civila ingăduie să se potă lua, pe tot timpul
divorţului, prin ordonanţă preşedenţială, măsuri vremelnice cu privire la

7
încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru
copii şi la folosirea locuinţei.
După cum rezultă din text, aceste măsuri pot fi luate, în temeiul art.
613 Cod procedura civila, numai în timpul procesului de divorţ, deci norma
specială pretinde declanşarea procesului, spre deosebire de dreptul
comun, unde, astfel cum arată, cererea de ordonanţă preşedenţială nu
necesită existenţa procesului asupra fondului. Aşa fiind, chiar în legătură cu
aspectele la care se referă în mod expres art. 613, se pot lua măsuri
vremelnice şi înainte de sesizarea instanţei de divorţ, dar în temeiul art.
581 Cod procedura civila, ceea ce presupune dovedirea urgenţei, deoarece
ea nu mai este presupusă ca în cazul normei speciale. În orice caz, toate
măsurile luate sunt valabile doar până la soluţionarea procesului de fond
privind desfacerea căsătoriei.
E. Judecarea unor cereri accesorii

În cadrul procesului de divorţ, se solicită, de regulă, fie prin cererea de


chemare în judecată, fie prin cererea reconvenţională şi soluţionarea unor
cereri accesorii, precum:
a. încredinţarea spre creşterea şi educare a copiilor minori şi
stabilirea contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere,
aducare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora (art. 42
Cod familie);
b. instanţa va lua act de învoială soţilor în sensul ca, cel care,
potrivit art. 27 Cod familie, a purtat în timpul căsătoriei numele
celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după divorţ. În cazul în
care nu se învoiesc, iar soţul care a luat la căsătorie numele
celuilalt soţ doreşte să-l păstreze, instanţa îi poate încuviinţa
acest drept dacă există motive temeinice (art. 40 Cod familie);
c. instanţa de divorţ poate, dacă soţii nu s-au învoit cu privire la
împărţirea bunurilor comune, să se pronunţe şi în legătură cu
acest aspect, la cererea oricăruia dintre soţi, urmându-se
regulile partajului judiciar.;
d. la solicitarea soţului interesat, instanţa va rezolva şi cererea de
pensie de întreţinere, în condiţiile art. 41 Cod familie;
e. instanţa poate hotărî, la cererea părţilor, şi asupra beneficiului
contractului de locaţiune.
Potrivit art. 38 alin 4 Cod familie, la soluţionarea cererilor accesorii,
referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi
folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.

8
Cu excepţia cererilor menţionate la lit. a şi a dispoziţiei de
revenire la numele avut anterior încheierii căsătoriei, asupra cărora
instanţa este obligată să se pronunţe, chiar în lipsa unei cereri
părţilor, si a celei privitoare la nume – constatarea învoielii soţilor sau
încuviinţarea pentru motive temeinice – asupra căreia se poate
pronunţa numai instanţa de divorţ, formularea celorlalte cereri
accesorii în cadrul procesului de divorţ este facultativă pentru părţi, şi
deci, ele pot cere rezolvarea acestor aspecte prin acţiune separată.
Dacă totuşi părţile au formulat asemenea cereri accesorii, ele vor fi
rezolvate în cadrul procesului de divorţ, împreună cu cererea principală. În
cazul însă în care soluţionarea cererilor ce au caracter facultativ ar duce la
întârzierea soluţionării cererii de divorţ, instanţa va putea dispune
disjungerea.

F. Particularităţi privind actele procesuale de dispoziţie în procesul


de divorţ

O primă derogare de la dreptul comun se referă la condiţiile în care


reclamantul poate renunţa la judecată. Potrivit art. 618 alin. 1 Cod
procedura civila, reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii
înaintea instnţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Este o
soluţie legislativă care doreşte să contribuie, dacă mai este posibil, la
salvarea căsătoriei. Important de reţinut este că după modificarea
legislativă din 1993 textul şi-a recăpătat înţelesul iniţial şi deci renunţarea
se poate face fără consimţământul pârâtului nu numai în faţa primei
instanţe, ci şi a celei de apel, deoarece textul se referă la instanţele de
fond. Aşa fiind, numai dacă reclmantul ar dori să renunţe la judecată în faţa
instanţei de recurs ar fi nevoie de consimţământul soţului pârât.
Acelaşi text, în alin. 2, consacră o altă particularitate, stabilind că
acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a
procesului, chiar dacă intervine în instanţă de apel sau de recurs, iar apelul
ori recursul nu sunt timbrate conform legii. Până la urmă suntem în
prezenţa unei „tranzacţii”, deoarece stingerea procesului este tot rezultatul
unor concesii reciproce, astfel cum, de regulă, au loc între soţi şi înainte de
sesizarea instanţei, dar de data aceasta ele se fac în vederea curmării
procesului, ceea ce are drept rezultat închiderea dosarului de divorţ. Dacă
împăcarea nu dă rezultate, reclamantul va putea porni o cerere nouă
pentru fapte petrecute ulterior, dar are posibilitatea în acest caz să se
folosească şi de faptele vechi [art. 618 alin. 3].

9
În sfârşit, este menţionat că întelegeri, chiar sub forma tranzacţiei
judiciare uneori, pot interveni şi cu privire la cererile accesorii. Important
este de reţinut că în unele cazuri, cum ar fi prestarea întreţinerii şi
încredinţarea minorului, stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului de a
avea legături personale cu minorul sau numele purtat după divorţ, învoiala
nu-şi poate produce efectele decât dacă este încuviinţată de către instanţa
judecătorească.

G. Hotărârea de divorţ şi efectele ei

Deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se fac, în principiu,


după regulile dreptului comun. Totuşi este de reţinut că, potrivit art. 617
alin. 2, hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă
ambele părţi solicită instanţei aceasta.
Cât priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în caz de
admitere a cererii, acestea sunt desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a
soţului pârât sau din vina ambilor soţi. În art. 617 alin. 1 se precizează că
această soluţie se poate pronunţa, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut
cerere, dacă din dovezile care s-au administrat reiese vina amândorura.
Rezultă deci, că sub această condiţiie, soluţia desfacerii căsătoriei din vina
ambilor soţi se poate pronunţa şi atunci când pârâtul a formulat cerere
reconvenţională. În sfârşit, divorţul se poate pronunţa numai din vina soţului
reclamant dacă pârâtul a introdus cerere reconvenţională, iar din dezbateri
a rezultat culpa exclusivă a soţului reclamant, astfel că cererea principală a
fost respinsă, iar cererea reconvenţională a fost admisă.
În art. 617 alin. 3 se precizează că instanţa va dipune desfacerea
căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi, în
cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 Cod familie. Legiuitorul se referă la
cazuri, dar art. 38 alin 2 are în vedere numai divorţul prin consimţământul
soţilor, iar în alin 3 al art. 38 se arată că oricare dintre soţi poate cere
divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea
căsătoriei, or şi această situaţie ar impune soluţia din art 617 alin 3.
Soluţia cuprinsă în art. 617 alin. 3 va avea implicaţii şi asupra
cheltuielilor de judecată, deoarece nefiind stabilită culpa vreunuia dintre
soţi art. 274 Cod procedura civila nu-şi poate găsi aplicare. În principiu însă
în acest text îşi găseşte aplicare şi în procesele de divorţ dacă cheltuielile
de judecată s-au cerut. Ele pot fi acordate din oficiu sau dacă cel care
putea să le pretindă a renunţat la ele. Ceea ce nu se aplică în procesele
de divorţ sunt dispoziţiile art. 275 Cod procedura civila, deoarece

10
recunoaşterea nu este admisă ca mijloc de probă pentru dovedirea
motivelor de divorţ.
Prin hotărârea de divorţ, instanţa se va pronunţa şi asupra aspectelor
pe care trebuie să le rezolve obligatoriu, chiar în lipsa cererii părţilor,
precum şi a cererilor accesorii formulate de către părţi.
Potrivit art. 39 alin. 1 Cod familie, modificat în 1993, căsătoria se
consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas irevocabilă. Efectele desfacerii căsătoriei prin divorţ se
produc de la această dată numai pentru viitor. Suntem deci în prezenţa
unei hotărâri constitutive. Însă, în ce priveşte efectele patrimoniale ale
căsătoriei faţă de terţi, art. 39 alin. 2 Cod familie stabileşte că ele încetează
de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea
actului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.

H. Căile de atac

Şi în legătură cu exercitare căilor de atac există anumite


particularităţi. Ne-am referit deja la respingerea apelului şi recursului
reclamantului ca nesusţinete, precum şi la posibilitatea soluţionării apelului
ori recursului introdus de pârât, dacă se prezintă numai reclamantul [art.
619 alin. 2 şi 3]. O altă derogare vizează termenul de exercitare a celor 2
căi de atac, care, spre deosebire de dreptul comun, este de 30 de zile
de la comunicarea hotărârii. Cum textul nu face nici o distincţie, iar
hotărârea are caracter unitar, s-a decis că hotărârea de divorţ este supusă
acestui termen de recurs special, chiar dacă prin intermediul recursului se
atacă numai soluţia dată unei cereri accesorii. În mod corespunzător,
aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în cazul apelului.
În privirea căilor extraordinare de atac, art. 619 alin. 5 Cod
procedura civila instituie o sigură derogare, la care ne-am referit deja,
şi anume prevede că hotărârea dată în materie de divorţ nu este
supusă revizuirii. Această dispoziţie vizează numai capătul principal de
cerere, astfel că revizuirea este totuşi admisă dacă se atacă soluţia
capetelor accesorii.

5. Divorţul prin consimţământul soţilor

Astfel cum am arătat, prin legea 59/1993 s-a modificat art. 38 Cod
familie si, în alin. 2, s-a stabilit că divorţul poate fi pronunţat şi numai pe
baza acordurilor ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

11
− până la data cererii de divorţ trecut cel puţin un an de la
încheierea căsătoriei, şi
− nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
Astfel, potrivit art 613, în acest caz cererea va fi semnată de ambii
soţi şi, tot împreună, aceştia trebuie să se prezinte în vedere sesizării
instanţei competente la preşedinte, care va verifica existanţa
consimţământului. Prin cererea de divorţ, atunci când este cazul, soţii vor
stabili şi modalităţiile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii
divorţului.
În cazul în care preşedintele constată existenţa consimţământului, va
fixa termen în şedinţa publică, după un interval de 2 luni. Deşi legea nu
denumeşte acest interval ca termen de gândire, rolul lui nu poate fi altul
decât acela de a mai da soţilor posibilitatea să reflecteze la desfacerea
căsătoriei. La termenul de judecată, instanţa va verifrica dacă soţii stăruie
în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece
la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ.
Desfacerea căsătoriei se va dispune fără a se pronunţa divorţul numai din
vina unuia sau a ambilor soţi şi, desigur, nu va fi motivată în ceea ce
priveşte acest capăt de cerere [art. 613 alin. 2 şi art. 617 alin. 3]. În ceea ce
priveşte divorţul, hotărârea care se pronunţă este definitivă şi irevocabilă
[art. 619 alin. 4], astfel că nu poate fi atacată nici pe calea apelului şi nici a
recursului. Teoretic ar pute fi exercitată contestaţi în anulare, dacă ar fi
îndeplinite cerinţele prevăzute de lege pentru această cale de atac.
Pentru soluţionarea cererilor accesorii privind numele pe care soţii îl
vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei, art. 613
alin. 3 prevede că instanţa va putea dispune, atunci când consideră
necesar, administrarea probelor prevăzute de lege. Formula este oarecum
ciudată, lăsând la aprecierea instanţei dacă să administreze sau nu probe.
Desigur dacă soţii au convenit nu mai sunt necesare probe şi instanţa va
lua act de înţelegerea lor, dar dacă există totuşi neînţelegeri a înţeles
legiuitorul de la 1993 că instanţa poate soluţiona aceste neînţelegeri şi prin
simpla apreciere, fără a se administra probe. Din art. 619 alin. 4 rezultă că
în ce priveşte soluţiile date cererilor accesorii, hotărârea ar putea fi atacată
atât cu apel, cât şi cu recurs. Nu rezultă care ar fi termenul de exercitare,
dar probabil că mergându-se pe interpretarea pe care am arătat-o, fiind
vorba de o hotărâre de divorţ, se va decide că termenul este de 30 de zile
de la comunicare. Numai că pentru capătul principal neputându-se exercita
nici o cale de atac, potrivit art. 266 alin. 3 Cod procedura civila, hotărârea
nu trebuie să se comunice. Dacă însă prin ea au fost soluţionate şi cereri
accesorii, dar nu prin acordul soţilor şi deci soluţiile ar putea fi atacate prin
12
căile ordinare de atac, considerăm că hotărârea trebuie comunicată.
Termenul de exercitare a apelului şi a recursului ar trebui însă să fie cel de
drept comun.

13