Copilăria

• Albert Einstein se naşte la 14 martie 1879, (orele 11:30 AM)[necesită citare]: la

Ulm, Germania, într-o familie de evrei,[4], fiul lui Hermann şi Pauline Einstein.

• 1880: Familia lui Einstein se mută la München, unde tatăl şi bunicul său îşi
deschid un mic atelier de produse electrice.
Încă de mic, Albert se manifestă ca un băiat neobişnuit. Nu a vorbit până la trei ani, dând
impresia că este retardat mintal. Era un copil retras, preocupat de anumite subiecte, pe
care cei de vârsta lui nu le înţelegeau, astfel că ceilalţi copii îl dispreţuiau. Datorită
dificultăţii de a se adapta la şcoală, profesorii l-au considerat un copil-problemă,
îndărătnic şi diferit, care nu vrea să înveţe.

• 1884:

• Micul Albert primeşte de la tatăl sau o busolă care îl fascinează în mod

deosebit, producându-i, cum avea mai târziu să declare, „o impresie
adâncă şi de durată", inspirându-i dorinţa de a cerceta misterele naturii,
dorinţă care îl va urmări toată viaţa, .[5]

• La insistenţele mamei, la 6 ani, Albert ia lecţii de vioară. Deşi nu era prea

pasionat, interpreta cu plăcere lucrări ca „Sonata pentru vioară" a lui
Mozart.
Pe măsură ce creştea, se manifesta tot mai clar înclinaţia sa către dispozitive mecanice,
modele fizice şi pasiunea sa pentru matematică, abilitatea în a înţelege conceptele sale
dificile.

• 1885 - 1888: Albert este trimis la şcoala elementară catolică din München. Deşi
părinţii săi nu erau religioşi, ca o contrapondere, tânărul primeşte lecţii de iudaism
acasă.[6]

München
• 1888 - 1894: Dorind să-l îndrume către electrotehnică, tatăl său îl înscrie la
gimnaziul Luitpold din München (astăzi, acest gimanziu îi poartă numele).
Deşi aici erau promovate ideile progresiste ale pedagogiei (ne aflam în plin conflict între
adepţii învăţământului clasic, în cadrul căruia se studiau greaca şi latina şi cel modern, ce
avea la bază studiul limbilor moderne). Einstein ura disciplina, rutina şi modelul militar
pe baza căruia funcţionau şcolile în acea perioadă, unde profesorii, impuneau elevilor
respect şi supunere absolută. Mai târziu, în scrierile sale, sublinia faptul că, aici, gândirea
creatoare era eliminată prin învăţarea bazată pe memorare mecanică şi lipsită de
imaginaţie.

• 1889: Un prieten de familie, Max Talmud, student la medicină,[7] îl iniţiază pe

micul Einstein (10 ani) în domeniul cunoaşterii, împrumutându-i cărţile sale
 ştiinţifice şi filozofice şi prezentându-i, printre altele, filozofia lui Immanuel Kant
(Critica raţiunii pure) şi Elementele lui Euclid.
Această ultimă lucrare îl impresionează în mod deosebit şi ulterior o va denumi „cartea
sacră a geometriei”.[8]. De la Euclid, viitorul mare savant va înţelege raţionamentul
deductiv, ajungând ca la 12 ani să înveţe singur întreaga geometrie euclidiană. În scurt
timp va continua cu studiul calculului infinitezimal. Autodidact, Einstein învaţă mai mult
acasă decât la şcoală.

• 1889: La numai 10 ani, Albert începe să studieze singur matematica şi ştiinţele

naturii. Încă de mic copil arătase interes pentru natură precum şi abilitate în a
înţelege concepte matematice dificile. Era capabil să înveţe mai mult de unul
singur decât la şcoală. Metoda autodidactă, dezvoltată încă din copilărie, a
continuat să îi folosească pe toată durata anilor de şcoală. În timp ce interesul său
pentru anumite materii plictisitoare era simulat, el era captivat în mod real de
fizică şi filozofie(vezi: Sindromul EinsteinHYPERLINK
"http://en.wikipedia.org/wiki/Einstein_Syndrome"[2], identificat cu sindromul
Asperger, în care micii pacienţi, deşi au tulburări de vorbire, de comportament şi
de integrare socială, sunt adevărate genii).

• 1891: La vârsta de 12 ani a învăţat geometria euclidiană.

• 1894: La 15 ani, rămâne la München pentru a-şi încheia anul şcolar, în timp ce
familia se mută la Pavia, Italia datorită eşecurilor repetate ale afacerii. Dar după
primul trimestru, îşi urmează familia la Pavia.

[modifică] Elveţia
• 1895:

• Albert vrea să urmeze învăţământul superior dar ratează examenul de

admitere la Universitatea Politehnică elveţiană, ETH (Eidgenössische
Technische Hochschule),[9] deşi avea note excepţionale la matematică şi
la fizică. Aceste rezultate au fost remarcate de unii profesori care i-au
promis că va fi admis la facultate în următorul an, pe baza notelor obţinute
la examenul de maturitate.

• Familia îl trimite la Aarau, Elveţia pentru a-şi completa studiile liceale şi

pentru a-şi lua diploma necesară.
Spre deosebire de atmosfera prusacă din şcolile din Germania, la şcoala elveţiană,
profesorii respectau personalitatea elevilor şi stimulau libertatea de gândire. Pentru
Einstein, anii petrecuţi în Elveţia au contribuit la socializarea şi la exteriorizarea sa, deşi
avea un caracter introvertit şi singuratic.
Aici ia contact cu teoria electromagnetică a lui Maxwell. Einstein începe să viseze şi să se
aprofundeze în teoriile sale, formulând una din primele sale întrebări teoretice:
„Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina şi să călătorim prin intermediul
 acesteia?"

• 1896: La 17 ani, după încheierea studiilor la Aarau, se înscrie la Universitatea

Federală Politehnică (ETH) din Zürich care, deşi era una dintre instituţiile de
învăţământ de elită din Europa şi dispunea de unul dintre cele mai dotate laboratoare,
l-au dezamăgit pe Einstein. Majoritatea profesorilor nu erau la curent cu noile
descoperiri ale epocii şi predau după vechile principii ale fizicii. Albert urmărea
cursurile cu un interes scăzut, iar la orele de laborator citea reviste ştiinţifice, în care
erau publicate cele mai recente descoperiri şi teorii. Lipsea adesea de la ore,
folosindu-şi intregul timp pentru a studia fizica pe cont propriu sau pentru a cânta la
vioară.

• 1898: Mileva Marić, o colegă sârboaică de la ETH (singura femeie de acolo, studentă
la matematici), atrage atenţia lui Einstein şi acesta se îndrăgosteşte de ea.

• 1899: La 20 de ani, Albert îşi încheie cea mai mare parte a studiilor şi cercetărilor
care vor sta la baza teoriilor sale.

• 1900: Einstein este absolvent al ETH, devenind profesor de matematică şi fizică.[10]

Totuşi nu fusese un student prea strălucit, cel puţin din punctul de vedere la profesorilor
care aveau o părere negativă despre Einstein (nu îi recomandaseră nici continuarea
studiilor).

[modifică] Cariera[11]
[modifică] Elveţia
• 1901: Şomer fiind, caută de lucru. Găseşte de lucru ca tutore, meditator şi apoi ca
profesor la o şcoală privată în Schaffhausen.

• 1902: Einstein primeşte o slujbă la Institutul de Patente din Elveţia (expert tehnic,
clasa a III-a).[12]

• 1905: Einstein primeşte titlul Doctor în Fizică în cadrul Universităţii din Zürich,
în urma unei dizertaţii privind determinarea dimensiunilor moleculare.

• 1906: Einstein avansează profesional ajungând examinator (expert tehnic, clasa a

II-a) la Biroul de Patente.

• 1908: Obţine un post de lector la Universitatea din Berna.

• 1909: Părăseşte postul de la Oficiul de Patente deoarece este numit profesor

asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zürich.

• 1911: Einstein se mută cu familia la Praga şi este numit profesor titular la

Universitatea Germană de acolo (unde rămâne până în 1912).

• 1912 - 1914: Einstein se mută la Zürich şi obţine postul de profesor de fizică

 teoretică la Universitatea ETH. Aici găseste un mediu favorabil studiilor şi
cercetărilor sale: i se permite să efectueze orice experiment doreşte.

[modifică] Berlin

Einstein ţinând un curs la Viena (1921)

• 1914: Devine director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin (secţia de cercetare
în cadrul Academiei Prusiene), dar şi profesor de fizică teoretică la Universitatea
din Berlin, toate acestea la recomandarea fizicianului german Max Planck.

• 1917: Este numit director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin

• 1920: Einstein este numit profesor-invitat la Universitatea din Leiden.

• 1921: 5 mai: este ales membru străin al Royal Society

[modifică] Princeton
• 1932: Numit profesor la The Institute for Advanced Study, Princeton.

• 1943: Primeşte funcţia de consultant la Divizia de Cercetare şi Dezvoltare, secţia

Muniţii şi Explozibili în cadrul Armatei americane.

[modifică] Contribuţii ştiinţifice

Prima sa lucrare ştiinţifică o scrie de la vârsta de 16 ani (1894 sau 1895).[13]
În anul 1901, Einstein trimite, la revista de fizică Annalen der Physik, o lucrare având ca
subiect capilaritatea.

[modifică] "Annus mirabilis"

1905 - Acesta a fost anul miraculos al lui Einstein, când se naşte Teoria Relativităţii.
În acest an, Einstein îşi dă doctoratul la Universitatea din Zürich cu o teză asupra
determinării dimensiunilor moleculare.
Dar ceea ce face ca acest an să fie un adevărat annus mirabilis sunt cele cinci scrieri
trimise de Einstein la anuarul de fizică german Annalen der Physik:[14]

• 17 martie: Einstein trimite spre publicare articolul "Un punct de vedere euristic
privind producerea şi transformarea luminii", în care sugerează (din considerente
termodinamice) că lumina poate fi considerată ca fiind compusă din cuante de
energie independente. Articolul avea să apară la sfârşitul lunii mai;

• 30 α π ρ ι λ ι ε : Einstein trimite al doilea articol, în care arată cum se pot

calcula Numărul lui Avogadro şi dimensiunea moleculelor, studiind mişcarea lor
într-o soluţie. Acest articol a fost acceptat şi ca teza de doctorat, aparând în
Annalen der Physik doar în ianuarie 1906. Este pe locul trei ca celebritate, dar pe
unul din primele locuri privind numărul de citări de care s-a bucurat în acei ani.
Einstein dedică teza de doctorat prietenului său Marcel Grosmann, fost coleg la
ETH.

• 11 µ α ι : Einstein trimite spre publicare articolul său despre mişcarea

browniană – "Despre mişcarea particulelor mici suspendate în lichide staţionare,
conform cerinţelor teoriei cinetico-moleculare a căldurii";

• 30 ι υ ν ι ε : Marele articol "Asupra electrodinamicii corpurilor în mişcare"

• 27 σ ε π τ ε µ β ρ ι ε : Articolul trimis de data aceasta are doar trei pagini

şi se intitulează "Depinde inerţia unui corp de conţinutul său energetic?" (Ist die
Trägheit eines Körpers von seinem Energiegehalt abhängig?). Articolul conţine –
conform unui obicei care avea sa se întâlneasca frecvent la Einstein - gândurile
sale de după publicarea marelui articol despre relativitatea specială.

• 19 δ ε χ ε µ β ρ ι ε : al doilea articol dedicat mişcării browniene (va apărea

în ianuarie 1906).

[modifică] Teoria Relativităţii Restrânse

Cea de-a patra lucrare importantă publicată de Einstein în 1905, "Asupra electrodinamicii
corpurilor în mişcare", conţinea ceea ce avea să fie cunoscută mai târziu ca Teoria
relativităţii restrânse, una dintre cele mai celebre contribuţii ale sale, în care
demonstrează că teoretic nu este posibil să se decidă dacă două evenimente care se petrec
în locuri diferite, au loc în acelaşi moment sau nu. Ideile de bază au fost formulate de
Einstein încă de când avea 16 ani (deci cu 10 ani în urmă).
Încă de la Newton, filozofii naturali (denumirea sub care erau cunoscuţi fizicienii şi
chimiştii) încercaseră să înţeleagă natura materiei şi a radiaţiei, precum şi felul în care
interacţionau într-o imagine unificata a lumii. Ideea că legile mecanicii sunt fundamentale
era cunoscută drept concepţia mecanicistă asupra lumii, în timp ce ideea că legile
electricităţii sunt fundamentale era cunoscută drept concepţia electromagnetică asupra
lumii. Totuşi, nici una dintre idei nu era capabilă să ofere o explicaţie coerentă asupra
felului cum radiaţia (de exemplu lumina) şi materia interactionează atunci când sunt
văzute din sisteme de referinţă inerţiale diferite, adică interacţiile sunt urmărite simultan
de un observator în repaus şi un observator care se mişcă cu o viteză constantă.
În primavara anului 1905, după ce a reflectat la aceste probleme timp de 10 ani, Einstein
şi-a dat seama ca esenţa problemei constă nu într-o teorie a materiei, ci într-o teorie a
măsurării. Esenţa acestei teorii speciale a relativităţii era constatarea că toate măsurătorile
timpului şi spaţiului depind de judecăţi asupra simultaneităţii a două evenimente diferite.
Aceasta l-a condus la dezvoltarea unei teorii bazate pe două postulate:

• Principiul relativităţii, care afirmă că legile fizicii sunt aceleaşi în toate sistemele
de referinţă inerţiale

• Principiul invariabilităţii vitezei luminii, care arată că viteza luminii în vid este o
constantă universală.
Numai viteza luminii este constantă în orice sistem de referinţă, lucru preconizat şi de
teoria lui Maxwell. Tot aici apare pentru prima data celebra sa formulă:

. ("Echivalenţa masă-energie")
Această ecuaţie exprimă cantitate imensă de energie ascunsă într-un corp şi care poate fi
eliberată atât în procesul de fisiune cât şi în cel de fuziune nucleară, procese care stau la
baza funcţionării bombei atomice.
Iată câteva din consecinţele relativităţii restrânse:[15]

• "Contracţia Lorentz" sau "contracţia lungimilor" însoţită de "dilatarea timpului":

Micşorarea aparentă a dimensiunilor obiectelor care se deplasează faţă de
observator cu viteze relativiste.

• "Efectul Doppler": În astronomie, constă în micşorarea frecvenţei ("deplasarea

spre roşu") radiaţiei emise de corpurile cereşti îndepărtate ca urmare a expansiunii
Universului.

• "Aberaţia luminii": Imaginea unui obiect în mişcare (cu viteză apropiată de cea a
luminii) apare comprimată asemeni unui con cu vârful indicând sensul deplasării

• Masa nu mai este constantă şi nici timpul nu se mai scurge cu aceeaşi viteză, mai
ales la viteze foarte mari.
Teoria relativităţii restrânse aduce o explicaţie clară celebrului experiment Michelson-
Morley (1887) putând fi considerat chiar o generalizare a rezultatelor acestuia.
Einstein a fost primul care a unit mecanica clasică cu electrodinamica lui Maxwell.
Elaborând teoria relativităţii restrânse, Einstein a spart tiparele unor concepţii geniale,
clădite cu peste două secole în urmă, de către Isaac Newton în a sa Philosophiae
naturalis principia mathematica (1686), dovedind o intuiţie şi un curaj exemplar. Prin
aceasta a fost capabil să ofere o descriere consistentă şi corectă a evenimentelor fizice din
diverse sisteme de referinţă inerţiale fără a face presupuneri speciale cu privire la natura
materiei sau a radiaţiei, sau a felului cum ele interacţionează.

[modifică] Teoria relativităţii generalizate

Teoria relativităţii restrânse explică fenomenele ondulatorii, eliminând acţiunea
instantanee de la distanţă. Electrodinamica lui Faraday şi Maxwell este compatibilă cu
viteza finită de propagare a luminii. Prin generalizarea legilor mecanicii newtoniene şi a
unor legi ale fizicii, electrodinamica devine relativistă. Dar pentru a pune gravitaţia in
concordanţă cu relativitatea a fost nevoie de modificări mult mai profunde ceea ce l-a
condus pe Einstein la Teoria relativităţii generalizate. În această teorie, orice viteză de
propagare, inclusiv a gravitaţiei, este finită. Teoria Relativităţii Generalizate, asociază
timpului spaţiul legând coordonatele evenimentelor de timp şi sudându-le în mod unitar,
iar gravitaţia devine o proprietate a acestui reper spaţiu-timp, devenind de fapt o
deformare a spaţiului şi a timpului.
Einstein nu desfiinţează concepţia newtoniană, ci o inlocuieşte cu una mai extinsă,
valabilă pentru viteze apropiate de cea a luminii.
Teoria Relativităţii Generalizate a revoluţionat gândirea ştiinţifică prin negarea existenţei
unui timp absolut, stârnind un ecou uriaş în toată lumea, fiind discutată în contradictoriu
în cele mai prestigioase centre ştiintifice ca şi în cercuri mondene sau în săli de conferinţe
pentru marele public. A fost combătută cu vehemenţă de unii, dându-se dovadă de
cunoaştere superficială. Epoca ce a urmat a fost marcată de interesul pentru această
teorie, considerată ca răsturnatoare a tuturor legilor mişcărilor şi fenomenelor fizice
admise ca fundamentale.

Mecanica statistică
Unul din subiectele tratate în Annus Mirabilis 1905 se referă la mecanica statistică.
Aceasta, spre deosebire de mecanica clasică, se ocupă de sisteme cu un număr foarte
mare de particule, studiind comportamentul mediu al acestora şi reprezintă un domeniu
care abia fusese studiat de Ludwig Boltzmann şi Josiah Willard Gibbs.
[modifică] Teoria gravitaţiei

O fotografie din 1919 a eclipsei de soare, realizată în cadrul expediţiei lui Arthur
Eddington şi care demonstrează teoria lui Albert Einstein privind curbarea spaţiului în
prezenţa unui câmp gravitiţional
Una din consecinţele teoriei relativităţii generalizate o constituie "Curbarea spaţiului".
Sesizând asemănarea dintre curbarea traiectoriei unui obiect aflat într-un sistem de
referinţă care se mişcă uniform accelerat şi curbarea traiectoriei unui obiect lansat în
câmpul gravitaţional, Einstein trage concluzia că fasciculele luminoase se curbează când
se propagă în vecinătatea unui corp ceresc cu masă foarte mare, de unde reprezentarea
mai greu de înţeles, cum că spaţiul însuşi ar fi curb. Pentru a-şi susţine teoria relativităţii
generalizate, Einstein a atras atenţia că există fenomene care o confirmă. Astfel, el a
afirmat că frecvenţa undelor luminoase se modifică atunci când acestea parcurg un câmp
gravitaţional, pentru că orbitele planetelor şi sateliţilor suferă o rotire suplimentară şi că
razele de lumină sunt deviate de la linia dreaptă în vecinătatea Soarelui.

[modifică] Astronomie
Teoria relativităţii generalizate a fost confirmată prin diverse observaţii astronomice. Cea
mai importantă dintre ele a fost studierea eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919, la care
a participat o echipă condusă de astronomul Sir Arthur Stanley Eddington (care avea să
devină unul din susţinătorii acestei teorii) şi care confirmă devierea unghiulară a razelor
de lumină în câmpul gravitaţional al Soarelui. Aceasta a confirmat, cu o precizie de 10 %
efectul Einstein şi, o dată cu aceasta, a dovedit experimental justeţea teoriei lui Einstein.
O altă confirmare o constiutie deplasarea spre roşu (către frecvenţe mai joase) a liniilor
spectrale emise de atomi într-un câmp gravitaţional intens: "efectul Einstein", similar
efectului Doppler.
Universul configurat de teoriile lui Einstein nu mai este unul cu o metrică euclidiană.
Semnificaţia devierii razelor de lumină în câmpuri gravitaţionale intense constă în acel
nou model al Universului înzestrat cu un spaţiu cvadridimensional.
Contribuţiile lui Einstein determină transformarea rapidă cosmologiei (mai ales în
perioada 1920 - 1970) într-o ramură a fizicii.[16]
Astronomii Alexander Friedmann şi Georges Lemaître au demonstrat, prin anii 1920, că
ecuaţiile lui Einstein conduc la ideea unui Univers aflat în plină expansiune. Încercând să
obţină modelul unui Univers staţionar, Einstein introdusese, în cadrul celebrelor sale
ecuaţii de câmp, o constantă cosmologică. Ulterior, observaţiile lui Edwin Hubble au
dovedit contrariul. Einstein recunoaşte că a săvârşit o mare eroare şi acceptă modelul
cosmologic al Universului în expansiune, pe care tot el îl preconizase.[17]
Ulterior, pe la jumătatea secolului al XX-lea, se va admite teoria Big Bang ca explicaţie a
formării Universului.

[modifică] Teoria unitară a câmpului

Totuşi teoria relativităţii nu este acea teorie fizică universală la care visa autorul ei.
Einstein a încercat să creeze o teorie fizică capabilă să lege toate câmpurile fizice care
există în realitate (gravitaţional, electromagnetic ş.a.) şi să furnizeze o explicaţie cât mai
completă şi detaliată a imaginii fizice a lumii. El n-a reuşit însă să creeze o astfel de
teorie.

[modifică] Ipoteza fotonică

Efectul fotoelectric constituie unul din domeniile tratate în 1905. Pentru a explica acest
fenomen,care infrima caracterul ondulatoriu al luminii,[18] Einstein explică mecanismul
emisiei de electroni utilizând ideile recente ale lui Max Planck, folosind termenul de
"cuantă" (pachet de energie). Pentru această lucrare, Einstein va primi Premiul Nobel
pentru Fizică.
Einstein emite o ipoteză revoluţionară asupra naturii luminii, afirmând că, în anumite
circumstanţe determinate, radiaţia electromagnetică are o natură corpusculară (materială),
sugerând că energia transportată de fiecare particulă a razei luminoase, pentru care a
introdus denumirea de foton, ar fi proporţională cu frecvenţa acelei radiaţii. De fapt,
primul care a demonstrat teoretic că radiaţia electromagnetică este emisă în cantităţi
precis determinate (cuante) a fost Max Planck care, în anul 1900, a descris matematic
aşa-numita radiaţie a corpului negru.
Această ipoteză contrazicea o tradiţie de un secol (este vorba de teoria electromagnetică a
lui Maxwell), care consideră emiterea energiei luminoase ca pe un proces continuu.
Aproape nimeni nu a acceptat teoria lui Einstein. Fizicianul american Robert Andrews
Millikan, care a confirmat experimental teoria un deceniu mai târziu, a fost el însuşi
descumpănit de rezultat.
Einstein, a cărui principala preocupare era să înţeleagă natura radiaţiei electromagnetice,
a urgentat ulterior dezvoltarea unei teorii care să reflecte dualismul particulă - undă al
luminii.
[modifică] Mişcarea browniană
Într-unul din articolele publicate în 1905, cu titlul "Mişcarea Browniană"[19], a făcut
predicţii semnificative asupra teoriei emise de botanistul englez Robert Brown privind
mişcarea aleatoare a particulelor suspendate într-un fluid. Aceste previziuni au fost
confirmate experimental mai târziu.

[modifică] Ecuaţiile lui Einstein

Forma matematică prin care teoria relativităţii generalizate descrie forţa de gravitaţie o
constituie un sistem de zece ecuaţii numite ecuaţiile de câmp Einstein.[20]
Acestea au fost descoperite concomitent de Einstein şi de matematicianul german David
Hilbert (1862 - 1943) în anul 1915. Între cei doi savanţi a avut loc un schimb de idei, care
a condus la forma finală a ecuaţiilor de câmp ale Relativităţii Generalizate.

[modifică] Statistica Bose-Einstein

În 1924, Einstein primeşte, din partea fizicianului indian Satyendra Nath Bose, o
descriere a unui model statistic prin care lumina putea fi asimilată unui gaz. Einstein
publică acest rezultat, la care ulterior adaugă şi contribuţiile sale, la revista Zeitschrift für
Physik.
Toate acestea conduc la descrierea fenomenului ce apare la temperaturi scăzute, denumit
condensatul Bose-Einstein şi obţinut în laborator abia în 1995.[21]
Statistica Bose-Einstein mai este utilizată şi pentru explicare comportamentului
bosonilor.

[modifică] Modelul Schrödinger

Einstein propune fizicianului Erwin Schrödinger o aplicaţie a teoriei lui Max Planck prin
a considera nivelul energetic al unui gaz privit ca un întreg, fără a lua în considerare
fiecare moleculă componentă. Utilizând distribuţia Boltzmann, Schrödinger descrie
proprietăţile "gazului ideal semiclasic".

[modifică] Efectul Einstein - de-Haas

În 1915, Einstein efectuează, împreună cu fizicianul olandez Wander Johannes de Haas,
un experiment prin care să pună în evidenţă comportamentul giromagnetic al
electronului.
Astfel s-a demonstrat că feromagnetismul se datorează impulsului unghiular intrinsec al
electronului, denumit ulterior spin.

[modifică] Girocompasul
Einstein a adus îmbunătăţiri girocompasului introducând suspensia electrodinamică a
giroscopului.
De asemenea, Einstein a moderat, ca expert, disputa dintre Hermann Anschütz-Kaempfe
şi Elmer Ambrose Sperry în privinţa patentării girocompasului. În cele din urmă, primul
dintre ei a obţinut dreptul de autor în 1915.

[modifică] Refrigeratorul Einstein

Refrigeratorul Einstein
Datorită unui accident datorat agentului de răcire din acea perioadă, care era toxic,
Einstein şi colegul său, Leó Szilárd au experimentat cu alte tipuri de substanţe, mai puţin
periculoase. [22]
Descoperirea lor a fost patentată pe 11 noiembrie 1930, dar nu a avut prea mare succes
deoarece între timp, în 1929, a fost introdus freonul ca agent de răcire.

[modifică] Laserul
În 1917, Einstein publică un articol în Physikalische Zeitschrift în care, bazat pe
consecinţele legilor radiaţiei lui Max Planck, preconizează pricipiile de funcţionare ale
laserului. În această lucrare introduce conceptele de emisie spontană şi emisie stimulată.

[modifică] Difuzia luminii

În 1910, Einstein a scris o lucrare despre "opalescenţa critică" în care tratează efectul de
difuzie al luminii în atmosferă. Este vorba de acel fenomen explicat şi de John W. S.
Rayleigh, conform căruia bolta cerească se vede albăstruie în timpul zilei şi roşcată la
crepuscul.

[modifică] Colaborări
Împreună cu Conrad Habicht şi Maurice Solovine, Einstein înfiinţează "Akademie
Olympia". Studiile şi lecturile includeau: Henri Poincaré, Ernst Mach, şi David Hume,
autori care au avut o puternică influenţă ştiinţifică şi filozofică asupra lui Einstein.
De asemenea, Einstein participă activ la viaţa ştiinţifică internaţională.

• 1911: La Bruxelles are loc prima ediţie a Conferinţei Solvay a Fizicienilor.

Einstein constată cu surprindere că este cel mai tânăr dintre invitaţi (avea numai
32 de ani);

• 5 µα ι 1921: Einstein este ales membru străin al Royal Society;

• 1921: Einstein ţine cursuri la Princeton University asupra Teoriei Relativităţii;

• 1922: Cursuri în Japonia şi China;

• 1923: Cursuri inaugurale la viitoarea locaţie a Universităţii The Hebrew din

Ierusalim;

• 1927: La a cincea Conferinţă Solvay, discută cu Niels Bohr şi pune bazele

Mecanicii Cuantice.

[modifică] Angajament politico-social

Einstein şi Oppenheimer.
După 1919 meritele lui Einstein au fost recunoscute pe plan mondial. Vizitele sale în
orice parte a Terrei au devenit evenimente naţionale; fotografii şi reporterii îl urmăreau
peste tot.
Einstein şi-a folosit renumele pentru a-şi propaga propriile sale vederi politice şi sociale.
Cele două mişcări sociale care au primit întregul său sprijin au fost pacifismul şi
sionismul.
În timpul Primului Război Mondial a fost unul din puţinii savanţi germani care au
condamnat public implicarea Germaniei în război.[23] Astfel, chiar în anul declanşării
războiului, 1914, Einstein semnează o proclamaţie împotriva acestuia, Manifest către
europeni. În anul următor, 1915, aderă la mişcarea pacifistă "New Fatherland League".
La încheierea marii conflagraţii mondiale, în 1918, Einstein susţine cauza Republicii de
la Weimar.
În 1919 articole elogioase în The Times şi The New York Times îl fac pe Einstein tot mai
cunoscut pe plan mondial. Vizitele sale în orice ţară[24] devin evenimente naţionale.
Marele savant nu ezită să-şi folosească renumele pentru a-şi propaga propriile sale vederi
politice şi sociale.

Scrisoarea lui Einstein către Roosevelt, 2 august 1939.

În acelaşi an, 1919, Einstein poartă o discuţie asupra sionismului cu Kurt Blumenfeld,
lider al Organizaţiei Sioniste Mondiale.
Einstein a fost ţinta unor numeroase atacuri antisemite în Germania. Chiar şi teoriile sale
ştiinţifice au fost ridiculizate în public, inclusiv Teoria relativităţii ca fiind "negermane".
Cu venirea lui Hitler la putere în 1933 Einstein, care se afla în vizită în USA s-a decis
imediat să emigreze. A primit o funcţie la Institute for Advanced Study, în Princeton,
New Jersey. Continuându-şi şi activitatea în favoarea sionismului,
În 1933 Einstein publică scrierea Why War? ("De ce război?"), un manifest pacifist.
În 1934 publică colecţia de eseuri The World As I See It („Lumea aşa cum o văd").
În faţa imensei ameninţări la adresa umanităţii venită din partea regimului nazist din
Germania, Einstein renunţă la poziţia sa pacifistă şi, în 1939, îndemnat de alţi numeroşi
fizicieni, trimite celebra scrisoare către preşedintele Americii Franklin Delano Roosevelt,
insistând asupra necesităţii producerii bombei atomice, întrucât exista posibilitatea ca şi
guvernul german să urmeze această cale. Scrisoarea lui Einstein a ajutat la grăbirea
eforturilor pentru obţinerea bombei atomice în Statele Unite şi în 1944 se iniţiază
Proiectul Manhattan de cercetare în domeniul atomic. Einstein nu a avut nici un rol direct
sau personal în fabricarea acesteia.
În 1944, manuscrisele celebrelor sale lucrări scrise în 1905 privind Teoria Relativităţii
sunt vândute la licitaţie, în Kansas City, pentru 6 milioane de dolari, ca o contribuţie
pentru efortul de război american.
În 1945, Einstein îşi manifestă indignarea faţă de bombardarea oraşelor Hiroshima şi
Nagasaki.
După război, Einstein s-a angajat pentru cauza dezarmării internaţionale şi a unei
guvernări mondiale.
În 1948, Einstein, suporter activ al sionismului, salută cu entuziasm crearea statului Israel
dar, patru ani mai târziu, în 1952, când David Ben-Gurion îi oferă preşedinţia statului
Israel, el o refuză.[25]
În 1955, Einstein semnează împreună cu Bertrand Russel, o proclamaţie împotriva
ameninţării nucleare.

Concepţii privind religia

Concepţiile religioase ale marelui savant sunt contradictorii.[27]HYPERLINK \l
"cite_note-27"[28] Astfel, în 1929, Einstein îi mărturiseşte rabinului Herbert S. Goldstein
(1890 - 1970) (militant pentru drepturile evreilor):
„Cred în acel Dumnezeu al lui Spinoza, care se manifestă prin armonia legilor
universului, nu într-unul care se ocupă cu destinele şi faptele omenirii"[29]
Către sfârşitul vietii, într-o scrisoare adresată filozofului Eric Gutkind, marele fizician
afirmă:
„Cuvântul dumnezeu nu este nimic altceva pentru mine decât expresia şi produsul
slăbiciunii umane, Biblia este o colecţie de legende onorabile, dar primitive, care sunt, în
orice caz, destul de copilăreşti. Niciun fel de interpretare, indiferent cât de subtilă, nu-mi
poate schimba opinia".[30]
Religiozitatea nedefinită a marelui savant se referă mai degrabă la admiraţia pe care
acesta o nutreşte faţă de structura unei lumi, care se revelează treptat cu ajutorul ştiinţei.
[31] În 1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein, referindu-se la
principiul incertitudinii, scria: „Sunt pe deplin convins că Dumnezeu nu se joacă cu
zarurile".
„Dacă există ceva religios în mine, aceasta este admiraţia fără limite faţă de
structura lumii atât cât ne-o poate dezvălui ştiinţa".

[modifică] Concepţii privind comportamentul etic

Einstein credea că moralitatea nu a fost dictată de Dumnezeu, ci de umanitate:[32]

„Eu nu cred în imoralitatea individuală şi consider etica ca o preocupare exclusiv

umană deasupra căreia nu există nici o autoritate superioară.”
În ultima parte a vieţii sale, Einstein a urmat o dietă vegetariană.[33]HYPERLINK \l
"cite_note-33"[34] Potrivit lui Einstein, vegetarianismul a avut o mare importanţă pentru
umanitate, aşa cum se vede din următorul citat pe această temă:

„Nimic nu creşte şansa de supravieţuire (a umanităţii) pe Pământ mai mult decât

dieta vegetariană. (... ) Cu influenţa sa fizică asupra comportamentului uman, stilul de
viaţă vegetarian ar putea influenţa în mod pozitiv soarta omenirii.”

[modifică] Recompense, distincţii şi aprecieri

Einstein pe o marcă poştală germană din 2005, Anul Internaţional al Fizicii.

Cea mai importantă apreciere a contribuţiei sale în domeniul ştiinţei o constituie Premiul
Nobel pentru Fizică (1921).
Motivaţia juriului Nobel:
"Pentru serviciul oferit Fizicii teoretice şi în special pentru descoperirea legii efectului
fotoelectric".
Fizicianul german Max Born consideră teoria relativităţii ca fiind cea mai mare realizare
a minţii umane în ceea ce priveşte concepţiile asupra Universului.[35]
Fizicianul P. A. M. Dirac numeşte teoria relativităţii "cea mai mare descoperire ştiinţifică
realizată vreodată".[36]
În 1999, ziarul Time îl denumeşte "personalitatea secolului".[37]
În Germania, anul 2005 a fost decretat "Anul Einstein": se împlinesc 100 de ani de la
lansarea teoriei relativităţii precum şi 50 de ani de la moarte. În acest an sunt prevăzute o
serie de manifestări ştiinţifice şi de popularizare a teoriilor sale.
În cinstea sa, elementul cu numărul de ordine 99 în sistemul periodic al elementelor a fost
numit Einsteiniu.[38]
De asemenea, un crater lunar îi poartă numele.[39]
Venerat de comunitatea oamenilor de ştiinţă[40], Einstein a fost considerat omul
secolului, iar numele său este asociat, în cultura comună, cu ideea de geniu.

[modifică] Viaţa de familie

În 1903 s-a căsătorit cu sârboaica Mileva Marić, care îi fusese colegă la Politehnica din
Zurich ETH. Aceasta fusese studentă la matematică iar Einstein o cunoscuse încă din
1898. Au avut trei copii, o fată, Lieserl (n. 1902), şi doi băieţi, Hans Albert (n. 1904) şi
Eduard (1910).[41]
În 1914 cei doi se despart. Einstein se mută la Berlin, iar Mileva şi copiii rămân la
Zürich.[42]
După unii autori, Mileva l-ar fi ajutat pe Einstein în munca sa de cercetare ştiinţifică.[43]
În 1919 încheie divorţul cu prima soţie şi se căsătoreşte cu o verişoară, Elsa, cu care a
trăit până la moartea acesteia, în 1936. [44] [45] [46]

[modifică] Controverse

Einstein discutând cu Niels Bohr

Teoriile lui Einstein au fost greu de înţeles, deoarece utilizau concepte foarte abstracte şi
aduceau o noutate în gândirea ştiinţifică. Acestea au stârnit controverse şi discuţii, ca în
cazul teoriilor lui Darwin.

[modifică] Bohr versus Einstein

O altă dispută pe scena lumii ştiinţifice a acelei perioade a constituit-o controversa dintre
Einstein şi Niels Bohr legată de mecanica cuantică.
Deşi teoria cuantelor constituia una din consecinţele imediate ale contribuţilor sale
ştiinţifice, Einstein nu a fost niciodată de acord cu interpretarea de la Copenhaga adusă
acestei teorii de către Bohr şi Werner Heisenberg, cea mai populară interpretare a
mecanicii cuantice, dar nici pe departe singura ei interpretare.[47]
Einstein a purtat discuţii aprinse cu marele fizician Niels Bohr în legătură cu principiul de
nedeterminare, ce ar rezulta din caracterul probabilistic al descrierilor matematice din
mecanica cuantică.[47]
În 1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein, referindu-se la
principiul incertitudinii, scria: "Sunt pe deplin convins că Dumnezeu nu se joacă cu
zarurile".
În 1935, împreună cu Boris Podolski şi Nathan Rosen, Einstein a publicat un document,
cunoscut mai târziu sub numele Paradoxul Einstein - Podolski - Rosen[48], prin care se
arăta că întregul formalism al mecanicii cuantice, împreună cu ceea ce ei au numit
criteriul realităţii, implică faptul că teoria cuantică nu poate fi completă. Cu alte cuvinte,
există zone ale realităţii care nu pot fi descrise de mecanica cuantică, concluzie care
conduce la rezultate paradoxale.
Polemica a durat mulţi ani; de fapt Einstein s-a stins din viaţă fără să accepte teoria
cuantică.

[modifică] Planck versus Einstein

Fizicianul Max Planck a fost printre primii care au recunoscut valoarea Teoriei
relativităţii.
Planck şi Einstein s-au cunoscut în 1909 şi, deşi erau oameni foarte diferiţi, între ei s-a
menţinut o îndelungată relaţie de prietenie, motivată mai ales de faptul că aveau un
interes comun: fizica. În ceea ce priveşte politica, Planck era un conservator şi susţinea cu
fermitate politica militaristă a Germaniei anului 1914, în timp ce Einstein se opunea
acesteia. În 1933, când Einstein, forţat de nazişti, a părăsit Germania, Planck i-a reproşat
lipsa de patriotism şi de încredere în propria ţară.

[modifică] Moartea
Din cauza unei boli netratate de o lungă perioadă de timp şi refuzului de a i se efectua o
intervenţie chirurgicală asupra arterelor cardiace, Einstein se stinge din viaţă în 1955 în
urma unui atac de cord.
Înaintea incinerării, patologul Spitalului Princeton, Thomas Stoltz Harvey i-a scos
creierul, pentru a fi păstrat, fără permisiunea familiei, în speranţa că în viitor se va
descoperi ce l-a făcut pe Einstein atât de inteligent.[49]