Sunteți pe pagina 1din 10

Etiologia tulburărilor de anxietate

Rezumat după articolul:

A contemporary learning theory perspective on the

etiology of anxiety disorders. It’s not what you thought it was. (Susan Mineka &
Richard Zinbarg, 2006)

Multă vreme etiologia tulburărilor de anxietate a fost explicată de teoriile învăţării, prin condiţionarea
clasică şi condiţionarea operantă. Cercetările recente încearcă să explice diferenţele individuale între cei
care dezvoltă anxietate şi cei care nu dezvoltă anxietate, deşi trec prin experienţe traumatice similare.

Anxietatea este un răspuns normal al organismului în situaţii de pericol sau de ameninţare a siguranţei.
Organismul a învăţat să reacţioneze automat în faţa pericolului pentru a se apăra, reacţie numită luptă
sau fugi. Este ca şi un sistem de alarmă al organismului: semnalizează pericolul şi mobilizează organismul
pentru a se apăra. În tulburările de anxietate acest sistem de alarmă începe să funcţioneze prea bine,
reacţionând şi atunci când pericolul nu este prezent sau este exagerat faţă de realitate. Aceasta este
anxietatea patologică, o frică iraţonală şi exagerată.

Sunt şase tipuri de tulburări de anxietate: fobia specifică, fobia socială, tulburarea de panică, anxietatea
generalizată, nevroza obsesiv-compulsivă şi stresul post-traumatic. Toatce aceste şase tipuri de tulburări
prezintă o simptomatologie similară, anumite simptome fiind mai pronunţate într-un anumit tip de
anxietate, semantica lor fiind diferită. Gradul de comorbiditate este mare în cazul tulburărilor de
anxietate, mai rare fiind cazurile în care, de exemplu, o anxietate generalizată va apărea fără un atac de
panică, sau o tulburare de panică fără agorafobie.

Se face distiincţia între frică, anxietate şi panică. Frica este o reacţie la o ameninţare perceptuală, există
un obiect real al fricii. Când ne atacă un câine, ştim că ne este frică de un câine. Panica este în schimb o
frică acută şi intensă, o frică asemănătoare unui cutremur: vine neanunţată, durează puţin dar ţi se pare
o veşnicie, este foarte intensă, zguduindu-ţi toată fiinţa. Anxietatea este o frică liber flotantă, nu există
neaparat un obiect perceptual al fricii. Ne este frică, dar nu ştim de ce anume. Trăieşti frica în lipsa
pericolelor, este ca o luptă cu morile de vânt. Sentimentul de frică este cât se poate de real, îţi consumă
resursele ca şi în faţa celui mai mare pericol, dar niciodată nu ştii exact de ce anume ţi-e frică. Pericolele
anxietăţii sunt fie false pericole, fie sunt pericole exagerate faţă de ralitate.

Frica este o emoţie care ne-a asigurat supravieţuirea ca specie.

Fiindu-ne frică am învăţat să ne apărăm, am învăţat să ne ferim de pericole. Când această frică este
scăpată de sub control şi se manifestă în lipsa unui obiect concret al frici, este exagerată în comparaţie
cu ce se întâmplă în realitate, atunci vorbim despre tulburări de anxietate. Studiile făcute până în
prezent au încercat să descopere cum anume se face această trecere de la normal la patologic şi ce se
întâmplă astfel încât frica devine o reacţie patologică. Pentru a putea dezvolta forme eficiente de
tratament trebuie ştiut cum anume apare tulburarea, care sunt factorii care contribuie la declanşarea ei,
care sunt factorii de vulnerabilitate şi de invulnerabilitate în etiologia tulburărilor de anxietate.

Anxietatea este un răspuns învăţat.


Potrivit studiilor pe condiţionare clasică anxietatea este rezultatul asocierii dintre doi stimuli, unul
aversiv şi altul neutru. Se face o asociere între un stimul aversiv şi reacţia de frică, de exemplu atacul
unui câine şi reacţia de frică trăită în acel moment. Câinele devine marker al experienţei trăite şi se
asociază frica trăită cu câinele. De câte ori va apărea un câine va apărea reacţia de frică, chiar dacă nu
mai există nici un pericol de a fi atacat. Apare reacţia de frică în lipsa unui pericol real. Anxietatea
contaminează încet, încet, mediul în care trăieşti. Începi să cauţi zone de siguranţă, acesta este primul
semn al tulburării. Apoi eviţi anumite contexte pe care tu le consideri periculoase. Te retragi în zona ta
de siguranţă. Resursele tale nu mai sunt investite în a face faţă realităţii, ci în a construi ziduri în jurul
tău pentru a te proteja de pericolele pe care le anticipezi. Treptat anxietatea prinde putere şi te
manipulează, ea deţine controlul asupra vieţii tale. Este un mod de a trăi pe care l-ai învăţat treptat.
Anxietatea nu apare peste noapte şi nici nu se vindecă peste noapte.

Mecanismul prin care se dezvoltă tulburările de anxietate este învăţarea. Această învăţare poate fi prin
asociere, şi aici intervin studiile pe condiţionare clasică, prin modelare (studiile pe învăţare vicariantă)
sau prin învăţare verbală.

Condiţionarea clasică pune accentul pe prezenţa unui eveniment traumatic. Asocierea dintre un
eveniment traumatic şi un stimul neutru este suficientă pentru a învăţa să ne fie frică. De exemplu la un
moment dat cineva este muşcat de un câine. O astfel de interacţiune este suficientă pentru ca acea
persoană să înveţe că în general câinii sunt periculoşi şi va căuta să evite câinii, apoi orice alt loc în care
ar putea întâlni câini. De fiecare dată când va apărea un câine va trăi aceeaşi senzaţie de teamă, deşi
pericolul nu mai este prezent. S-a creat o asociere între un stimul (câine) şi reacţia de frică, astfel frica
devenind condiţionată.

Studii recente pe teoria învăţarii au arătat că prezenţa unui eveniment traumatic nu este suficientă
pentru a dezvolta o tulburare de anxietate. În urma observaţiilor clinice s-a arătat că sunt persoane care
trăiesc un eveniment traumatic, dar nu dezvoltă nici un fel de tulburare de anxietate. Sunt multe
persoane care au fost muşcate de un câine şi nu au dezvoltat o tulburare de anxietate, sunt persoane
care au căzut de la înălţime şi nu au dezvoltat fobie de înălţime.

Ce au aceste persoane în plus faţă de cele care dezvoltă anxietate? Ce anume explică aceste diferenţe
inividuale în reacţia la un eveniment traumatic? Este cert că prezenţa unui eveniment traumatic nu este
suficientă pentru a dezvolta o tulburare de anxietate.
Învăţare vicariantă (învăţare prin modelare)

Nu întotdeauna este nevoie ca o persoană să trăiască un eveniment traumatic pentru a dezvolta o


tulburare de anxietate. Sunt studii care arată că este suficient să observe trauma la o altă persoană.
Altfel spus pot dobândi o fobie de câine chiar dacă nu am avut personal un incident cu un câine. Este
suficient să văd că o altă persoană este atacată de un câine pentru ca eu să dezvolt o frică exagerată şi
iraţională de câini. S-a arătat, în cazul fobiilor sociale, că este suficient ca cineva să vadă cum alte
persoane sunt umilite în public pentru ca acele persoane să dezvolte fobie socială.

Experimentele cu copii au arătat că reacţiile anxioase ale părinţilor devin vectori în dezvoltarea copilului.
Faptul că un copil îşi vede părintele îngrozit de înălţimi creşte probabilitatea ca acel copil să dezvolte, ca
adult. fobie de înălţimi, deşi nu a avut nici o experienţă neplăcută într-un loc la înălţime.

Construirea realităţii este mediată, în cazul copiilor, de către adulţi. Dacă adultul este anxios şi tresare la
fiecare zgomot, îi vorbeşte mereu copilului despre cât de periculoasă este realitatea, despre cât de
prudent trebuie să fie pentru a nu păţi ceva, copilul învaţă că realitatea este un loc periculos şi că trebuie
să fie mereu în gardă. Astfel de copii au un nivel de activare mai ridicat şi sunt mai vulnerabili la a
dezvolta o tulburare de anxietate în perioada adultă.

Faptul că un copil observă la părinţii lui o atitudine de curaj vis-a-vis de înălţimi îl imunizează oarecum
împotriva dezvoltării unei fobii de înălţime, în comparaţie cu un copil care îşi observă părinţii îngroziţi de
înălţimi. Acest al doilea copil devine mai vulnerabil la a dezvolta o fobie de înălţime deoarece el observă
şi învaţă acest comportament de la părinţii lui. Inconştient el învaţă o regulă: „înălţimile sunt
periculoase”, prin urmare chiar dacă el nu a avut nici o experienţă traumatică cu înălţimile, poate
dezvolta o fobie doar prin observarea fricii la alţii.

Învăţare verbală

Nu doar experienţa directă sau prin modelare poate declanşa o tulburare de anxietate, ci şi informarea.
Informaţiile pe care le aflăm despre un anumit lucru sau poveştile, pot declanşa o tulburare de anxietate
deşi nu a existat nici o experienţă traumatică directă. O persoană poate dezvolta fobie socială doar
auzind o poveste despre cât de umilit a fost cineva în public sau cineva poate dezvolta fobie de flori
auzind discuţii despre cât de periculoase sunt unele plante.
Sigur evenimentele traumatice pe care le trăim, le observăm sau doar auzim poveşti despre ele sunt
necesare pentru a declanşa o tulburare de tip anxios, dar nu toate persoanele care fie că trăiesc, fie că
observă sau doar aud poveşti despre evenimente traumatice, dezvoltă tulburări de anxietate.

Sunt persoane care dovedesc o oarecare vulnerabilitate faţă de astfel de experienţe şi sunt mai
predispuse la a dezvolta o tulburare de anxietate. Dacă evenimentele ar avea puterea să declanşeze
anxietatea ar însemna că toţi am fi la fel de vulnerabili, terapia nu ar mai avea ce face şi că totul ar ţine
de controlul asupra evenimentelor cu care ne confruntăm. Condiţionarea clasică a demonstrat legătura
existentă între prezenţa unui eveniment negativ şi reacţia organismului nostru şi nimeni nu contestă
efectul condiţionării, dar experimentele făcute pe condiţionare clasică au fost făcute în laborator, în
condiţii controlate. Oamenii, însă, nu trăiesc în laborator şi nu sunt fiinţe naive fără trecut, fără istorii
personale, astfel evenimentul negativ este automat scufundat într-o istorie de viaţă. Interacţiunea cu
acelaşi eveniment traumatic poate avea consecinţe diferite pentru persoane diferite, în funcţie de istoria
de viaţă a fiecărei persoane.

Istoria de viaţă, experienţele prin care o persoană trece sau nu trece, reacţiile la diferite evenimente,
pot face o persoană mai vulnerabilă sau mai invulnerabilă la a dezvolta o tulburare de anxietate.

Studii mai recente (Mineka & Zinbarg, 2006) au arătat că ceea ce se întâmplă înainte, în timpul şi după
ce o persoană a trăit un eveniment traumatic poate influenţa impactul acelui eveniment asupra sa, fie că
evenimentul a fost trăit personal, observat la alte persoane sau s-a vorbit despre el.

Asocierea dintre un eveniment traumatic şi reacţia de frică este mediată de trăsăturile de personalitate,
de mediul în care trăieşte persoana, de experienţele de viaţă de până atunci. Această mediere este de
fapt vulnerabilitatea acelei persoane la a dezvolta o tulburare de anxietate.

Experienţele timpurii de viaţă şi vulnerabilităţile temperamentale afectează , atât pe termen scurt cât şi
pe termen lung, felul în care facem faţă evenimentelor negative/stresante din viaţa noastră.

Luăm de exemplu următoarea situaţie: părinţii mei au avut câine, am copilărit la bunici unde erau mulţi
câini prin preajmă şi nu mi-au făcut nici un rău, şi sunt atacată de un câine dar reuşesc singură să scap
de el. Astfel de exerienţe m-au învăţat că unii câini sunt periculoşi, alţii nu, că pot fi atacată de un câine
dar am reuşit singură să scap de el.

Acelaşi eveniment (atacul unui câine) va avea un impact diferit asupra unei persoane care a crescut fără
a avea câini în preajmă. Câinele este un stimul nou, asupra căruia nu percepe nici un fel de control,
pentru că nu a mai interacţionat cu el înainte. Nu a mai avut experienţe în care să înveţe că nu toţi câinii
sunt periculoşi, că te poţi apăra, că sunt soluţii chiar dacă eşti muşcat de un câine.
Asocierea (directă, prin observare sau verbală) dintre un eveniment traumatic şi reacţia puternică de
frică este necesară, dar nu suficientă pentru a dezvolta o tulburare de anxietate.

Factori de vulnerabilitate şi invulnerabilitate în tulburările de anxietate

Ce se întâmplă înainte
Experienţele timpurii de viaţă

Unele persoane sunt mai susceptibile decât altele să dezvolte o tulburare de anxietate. În
studiile ei Mineka (Mineka&Zinbarg, 2006), încearcă să explice cum experienţele timpurii de învăţare
influenţează felul în care reacţionăm mai târziu la un eveniment traumatic.

Se pare că expunerile anterioare non-traumatice la un stimul influenţează impactul expunerilor


traumatice viitoare la acelaşi stimul. Altfel spus, experienţele plăcute/non-aversive la dentist precedente
unei experienţe neplăcute/aversive, scad şansele ca o persoană să dezvolte fobie de dentist. Chiar dacă
experienţa este extrem de neplăcută, faptul că au existat situaţii în trecut în care persoana a făcut faţă
situaţiei, a avut control, devine sursă de imunitate împotriva fricii. Condiţionarea dintre stimulul aversiv
şi reacţia de frică nu mai este atât de puternică datorită experienţelor anterioare non-aversive cu acelaşi
stimul. O persoană care are câine sau a avut experienţe plăcute cu câini, chiar dacă este muşcată de un
câine, şansele să dezvolte fobie de câine sunt mai mici faţă de o persoană care este muşcată de un câine
şi nu a avut anterior experienţe non-aversive cu câini.

Un istoric de expuneri non-aversive la un stimul înseamnă habituarea cu acel stimul şi înseamnă control
în interacţiunea cu acel stimul, probabilitatea de a dezvolta o tulburare de anxietate fiind mai mică.

Sentimentul de control

Un alt factor care mediază impactul unui evemiment traumatic este sentimentul de control pe care o
persoană îl are asupra mediului în care trăieşte. Acest sentiment de control înseamnă că vezi o legătură
între acţiunile tale şi ceea ce se întâmplă în jurul tău. Înveţi că ceea ce tu faci are un efect asupra
realităţii din jurul tău şi îţi dă încredere în acţiunile tale.

Persoanele care nu au un sentiment de control asupra mediului în care trăiesc sunt mai vulnerabile la a
dezvolta o tulburare de anxietate. Studiile făcute pe copii au arătat că aceii copii care efectuând acelaşi
comportament, uneori sunt pedepsiţi, alteori recompensaţi, nu văd o legătură între ceea ce fac ei şi ceea
ce se întâmplă în jurul lor. Acelaşi lucru poate avea consecinţe diferite indiferent de ceea ce fac ei sau
văd că indiferent de comportamentul lor, adultul reacţionează diferit la acelaşi comportament. Ei nu
percep nici o legătură între ceea ce ei fac şi realitatea din jurul llor. Creierul extrage o regularitate atunci:
nu am nici un control asupra realităţii din jurul meu. Indiferent de ce fac eu realitatea are o direcţie a ei.
Copiii care cresc în astfel de medii sunt mai predispuşi să dezvolte o tulburare de anxietate în perioada
adultă, deoarece ei nu au încredere în ceea ce ei pot face ăentru a schimba ceva din realitatea care îi
înconjoară. Ceea ce au învăţat din experienţele de viaţă de până atunci este că ceea ce fac ei nu are nici
un efect asupra realităţii în care trăiesc. Aceşti copii au tendinţa de a se percepe mai derabă inutili şi
neajutoraţi.

Iluzia controlului te face să te simţi în siguranţă, te ajută să crezi că tu poţi să schimbi ceva pentru a-ţi fi
mai bine. E ca şi cum ai conduce o maşină, unde tu ai controlul asupra vitezezi. Depinde de tine să mergi
tare, să mergi încet, să te opreşti când ai nevoie, şi tot acest control pe care îl ai îţi dă sentimentul de
siguranţă şi de încredere. În cazul persoanelor care nu au acest sentiment de control e ca şi cum ar
conduce o maşină asupra căreia nu au control. Indiferent de ce fac ei, maşina merge fie încet, fie tare,
fie se opreşte, fie nu se opreşte. Nimic previzibil, iar faptul că ceea ce tu faci nu are nici un impact asupra
realităţii în care trăieşti îţi dă un sentiment de frică şi de neîncredere. De aceea, lipsa de control asupra
realităţii/mediului în care o persoană trăieşte poate fi un factor de vulnerablitate în tulburările de
anxietate.

Reacţia la un eveniment traumatic este diferită atunci când crezi că tu poţi face ceva pentru a schimba
lucrurile, când crezi că ceea ce faci nu este în zadar, faţă de situaţia în care crezi că indiferet de ceea ce
faci tu nu poţi schimba ceea ce se întâmplă.

Copiii timizi şi retraşi, au şanse mai mari să dezvolte o tulburare de anxietate în


perioada adultă.
Retragerea, timiditatea, prudenţa excesivă, sunt o formă de evitare. Nu permit învăţarea. Prin faptul că
sunt timid şi retras, nu mă expun unor situaţii de viaţă. De exemplu, prin faptul că nu mă expun
situaţiilor sociale, nu am cum să învăţ să mă comport în astfel de situaţii. Neştiind cum să mă comport
mi-e teamă să mă implic în situaţii sociale, este ca şi cum m-aş avânta în luptă fără arme. Se formează
astfel un cerc vicios, care nu este problematic atâta timp cât mediul în care persoana trăieşte nu
presupune interacţiuni sociale noi. Faptul că eu nu ştiu să interacţionez social nu este o problemă, atâta
timp cât nu am nevoie să interacţionez social. Faptul că nu ştiu să mă comport în preajma câinilor şi mi-e
frică de ei este în regulă atâta timp cât nu sunt nevoit(ă) să interacţionez cu câini.

Experienţele de viaţă şi sentimentul de control dobândit înaintea unei


experienţe traumatice pot acţiona ca un scut împotriva tulburărilor de
anxietate sau din contră poate fi un factor de vulnerabilitate. Astfel de
factori pot explica diferenţele individuale în reacţia la o experienţă
traumatică.

Ce se întâmplă în timpul
Nu numai ce se întâmplă înainte, ci şi ce se întâmplă în timpul unei experienţe negative/traumatice
influenţează declanşarea şi evoluţia unei tulburări de anxietate.
Caracteristici ale evenimentului traumatic

Probabilitatea de a dezvolta o tulburare de anxietate depinde şi de caracteristicile evenimentului


traumatic. Faptul că te confrunţi cu un eveniment aversiv/traumatic din care ai scăpare este diferit faţă
de confruntarea cu un eveniment din care scăparea este imposibilă. Aşadar faptul că evenimentul în sine
permite scăparea îl face mai puţin aversiv. Sentimentul că ai un control asupra ceea ce ţi se întâmplă, că
tu poţi să faci ceva pentru a scăpa de pericol, influenţează reacţia la evenimentul respectiv. Şansele de a
dezvolta o tulburare de anxietate sunt mai mici atunci când în confruntarea cu un eveniment traumatic
există o scăpare, o şansă de a evita ameninţarea.

Reacţiile sunt diferite când eşti atacat de un câine şi reuşeşti singur să scapi faţă de când eşti atacat de
un câine, dar nu te descurci singur şi trebuie să te ajute altcineva pentru a scăpa de pericol. Faptul că
reuşeşti singur îţi dă sentimentul de control, încredere şi te ajută să faci faţă evenimentului. Frica este
eclipsată de abilitatea de a face faţă pericolului.

Ce se întâmplă după
Ceea ce se întâmplă după trăirea un eveniment traumatic poate influenţa declanşarea unei tulburări de
anxietate sau intensitatea anxietăţii.

Efectul inflaţionist al stresului

Studiile arată că dacă în urma unui eveniment traumatic, nu foarte sever, o persoană trăieşte un nou
eveniment traumatic, există posibilitatea de a dezvolta anxietate faţă de primul eveniment traumatic
trăit. De exemplu o persoană care are un accident de maşină şi este atacată pe stradă la scurt timp după
ce a avut accidentul, poate dezvolta fobie de condus, fără ca acest al doilea eveniment traumatic să aibă
vreo legătură cu maşina sau condusul. Acest efect este numit în literatură efectul inflaţionist al stresului.
Pe un fond de stres deja existent, se întâmplă ceva nasol, lucru care amplifică ceea ce exista deja în
subsidiar. Oragnsimul nu mai are resurse pentru a se lupta.

Re-evaluarea evenimentului

În urma unui eveniment traumatic, reacţiile celorlalţi sau informaţiile primite de la ei pot influenţa
propriile reacţii la acel eveniment. Evenimentul nu a declanşat anxietatea, dar reacţiile celor din jur pot
amplifica semnificaţia evenimentului, modificându-ţi percepţia asupra lui. Această post-evaluare a
evenimentului poate să amplifice sentimentul de frică simţit. Altfel spus, ni se întâmplă ceva neplăcut,
dar reuşim să facem faţă evenimentului fără a rămâne cu un puternic sentiment de frică. Brusc cei din
jur încep să reacţioneze şi să îţi spună cât de periculos este ceea ce ţi s-a întâmplat, moment în care
începi şi tu să te întrebi dacă oare nu ai luat totul prea puţin în serios, dacă nu într-adevăr lucrurile sunt
mai periculoase decât ai considerat tu, şi astfel reacţia ta faţă de evenimentul pe care l-ai trăit este
modificată în funcţie de reacţiile celorlalţi.

Sunt studii care arată că simpla repetare mentală a evenimentului trăit poate amplifica sentimentul de
frică trăit. Chiar dacă în momentul în care te confrunţi cu un eveniment traumatic nu trăieşti un
sentiment puternic de frică, faptul că ulterior îl tot repeţi în minte, retrăieşti mental evenimentul, poate
să amplifice frica trăită. Retrăind mental evenimentul nu facem decât să îi dăm o mai mare relevanţă.
Creierul face următorul raţionament: dacă te tot gândeşti la acest lucru înseamnă că ai o problemă cu
el. Faptul că este o problemă pentru tine înseamnă că are de ce să îţi fie frică. Prin urmare nu neaparat
evenimentul, cât reacţia de după eveniment dă formă consecinţelor emoţionale pe care acel eveniment
poate să le aibă.

Sunt mai mulţi factori care pot influenţa declanşarea unei tulburări de anxietate şi după cum am văzut
condiţionarea a doi stimuli nu este suficientă. Prezenţa unui eveniment traumatic poate declanşa o
tulburare de anxietate, dar acest lucru depinde de istoria de viaţă a acelei persoane, de ce se întâmplă în
timpul evenimentului şi de ce se întâmplă după ce evenimentul a trecut.

Anumite frici sau fobii sunt mai probabile decât altele

Tot studiile pe condiţionare spun că dobândim o frică sau fobie faţă de acele obiecte care sunt asociate
unei traume trăite. Observaţiile clinice însă contrazic acest lucru, demonstrând că anumite fobii sunt mai
probabile decât altele, chiar în lipsa unei asocieri cu un eveniment traumatic. Este mai probabil ca
oamenii să dezvolte o fobie de şerpi, înălţimi, apă sau spaţii închise decât o fobie de maşini, biciclete,
arme, deşi acestea sunt mai des asociate cu o traumă în prezent.

Se pare că suntem mai predispuşi la anumite frici decât la altele. Una din explicaţii o oferă evoluţia.
Avem tendiţa de a asocia, în mintea noastră, mai degrabă şerpi, înălţimile, apa sau spaţiile închise, cu
evenimente aversive, deoarece acestea au fost asociate cu evenimente aversive în trecutul nosru
preistoric.

Frica faţă de astfel de obiecte a asigurat supravieţuirea speciei, prin urmare în urma selecţiei naturale
ele au rămas în „zestrea noastră genetică”. Ne învărtim toată ziua printre maşini, dar nouă ne este frică
de şerpi. Acele frici care la un moment dat în evoluţie ne-au asigurat supravieţuirea au rămas ca şi
semnale de alarmă, deşi ele nu mai sunt neaparat un reper pentru supravieţuire. Chiar dacă noi nu am
trăit evenimente traumatice asociate şerpilor, înălţimilor, apei sau spaţiilor închise, este suficient că
strămoşii noştri au trăit astfel de traume. Acest lucru ne face pe noi să fim mai predispuşi la a evalua
şerpii, înălţimile, spaţiile închise ca periculoase deşi nu am trăit nici o traumă asociată lor.

Nu înseamnă că anumite frici sunt înnăscute sau că suntem programaţi genetic la a dezvolta anumite
fobii. Suntem mai predispuşi la a dezvolta anumite frici deoarece la un moment dat în evoluţie ele au
reprezentat un avantaj pentru supravieţuirea noastră. Pentru a dezvolta o fobie este nevoie însă să
existe o vulnerabilitate a persoanei, iar pe fondul acestei vulnerabilităţi probabilitatea este mai mare de
a dezvolta anumite frici (de înălţime, şerpi, apă, etc). Existenţa acestor frici în „zestrea noastră genetică”
poate explica şi iraţionalitatea fobiilor. Ne este frică de şerpi deşi poate nu am vazut niciodată un şarpe
viu, ne este frică de înălţimi deşi nu am avut nici o experienţă negativă într-un loc la înălţime, etc.
Studiile pe maimuţe au arătat că o maimuţă dezvoltă mai repede o fobie de şerpi decât o fobie de
ciuperci sau flori, prin expunerea la astfel de stimuli. De precizat că maimuţele incluse în experiment nu
fuseseră anterior deloc expuse la şerpi, flori sau ciuperci.

Concluzii:
Tulburările de anxietate sunt învăţate. Învăţarea poate fi:

directă - evenimentul traumatic este trăit personal

vicariantă - evenimentul traumatic este observat la alte persoane

verbală – evenimentul traumatic este povestit.


Anxietatea apare pe un fond de vulnerabilitate. Această vulnerabilitate depinde de ce se întâmplă
înaintea unui eveniment traumatic, în timpul şi după.

Un eveniment traumatic poate sau nu să declanşeze o tulburare de anxietate în funcţie de:

experienţele timpurii de viaţă,

sentimentul de control pe care o persoană îl dobândeşte de-a lungul vieţii,

caracteristicile evenimentului traumatic în sine,

reacţiile celor din jur la un eveniment traumatic trăit

Ce se întâmplă înaintea evenimentului traumatic, experienţele de viaţă, poate fi factor de


vulnerabilitate sau invulnerabilitate pentru tulburările de anxietate.

Expunerile non-traumatice la un eveniment scad şansele ca expuneri traumatice viitoare să


declanşeze o tulburare de anxietate. Acest lucru explică de ce nu toate persoanele care, de exemplu,
sunt muşcate de câini dezvoltă fobie de câine sau de ce nu toate persoanele care se blochează în lift
dezvoltă fobie de lift, etc.

Controlul (sentimentul că există o legătură între ceea ce tu faci şi ceea ce se întâmplă în


realitate) este un alt factor de invulnerabilitate în declanşarea tulburărilor de anxietate. Faptul
că eu am sentimentul de control asupra mediului în care trăiesc îmi dă curaj şi încredere că eu pot să fac
ceva pentru a schimba lucrurile.
Ce se întâmplă în timpul unui eveniment traumatic poate influenţa declanşarea unei tulburări de
anxietate. Faptul că reuşesc să scap singur sau mă ajută alţii, faptul că există o posibilitate de scăpare
sau nu, sunt factori care influenţează consecinţele evenimentului traumatic. Şansele de a dezvolta
anxietate sunt mai mici dacă reuşesc singur să fac faţă unui eveniment traumatic sau dacă există o
posibilitate de a scăpa de situaţia neplăcută.

Ce se întâmplă după un eveniment traumatic poate modifica percepţia sau reacţia la acel eveniment.
Repetarea mentală a evenimentului trăit sau reacţiile negative exagerate ale celorlalţi pot să modifice
reacţia personală la un eveniment traumatic. Faptul că mă tot gândesc la ce mi s-a întâmplat mă face să
îi dau acelui eveniment o relevanţă mai mare, încep să mă gândesc că lucrurile sunt mai grave decât am
crezut şi că are de ce să-mi fie frică. La fel, reacţiile celor din jur faţă de ce mi s-a întâmplat pot să
resemnifice relevanţa evenimentului. Reacţiile anxioase ale celor din jur pot să inducă anxietatea.

Experienţele de viaţă, confruntarea cu situaţii diferite,


plăcute şi neplăcute, permit învăţarea.

„Oferă” instrumente şi strategii pentru a face faţă realităţii


în care trăim.
Simpla trăire şi confruntare cu experienţele prin care trecem
poate fi un factor de invulnerabilitate în tulburările de
anxietate.
Prudenţa excesivă, retragerea, evitarea,
nu îţi permit să înveţi cum să faci faţă realităţii în care
trăieşti.
Prudenţa excesivă, retragerea, evitarea, oferă siguranţă,
dar ne vulnerabilizează în faţa realităţii în care trăim!