Magda URSACHE

Marginalii la un decalog al criticii

Postdecembrist, iresponsabilitatea în actul de evaluare critică s-a instalat în cîmpul
literelor. Nu numai istoria a ajuns pe mîna amatorilor, nu numai filosofia, nu numai
antropologia, nu numai sociologia, ci şi critica. Deviza logofătului Conachi, de care mi-a
adus aminte Ionel Necula: „moralul, moralul şi iar moralul”, pare anacronică; ţine de alţi
evi, nu de imaturul nostru secol, mergînd pe 11 ani.
S-a tot repetat: critica de întîmpinare a cam abdicat de la menirea ei, valorificarea
echilibrat-severă, fermă şi exactă. Sigur că există cronicari demni de tot respectul
cititorilor, dar sunt acoperiţi de critificatori, de critificţionari, cum le spune A.D.
Rachieru, după Raymond Federman. Vocile autorizate sunt constant subminate. Se aud
mai tare cei care întreţin encomiile (unii, destul de expresiv), în jurul unor scriitori
valorizaţi abuziv. Un critic de întîmpinare trebuie să spună adevărul despre o ficţiune, nu
invers. „Povestaşul” poate fi mincinos, nu şi criticul. Stendhal zicea că limba i-a fost dată
omului ca să eludeze, să mascheze adevărul, să ascundă ce gîndeşte. Nu şi criticului.
Exemple de autoritate critică sunt destule, slavă Domnului, dar „întîmpinările” riguroase,
evaluînd estetic noile apariţii, se pierd printre ditirambi.
Crizată, viciată de gazetăreală, dar şi de marketing cultural, critica mică, slabă, servilă îşi
permite să gonfleze autori minori, susţinînd ideile primite la pachet de la grupul de
interese. Conştiinţă de sine la criticaştri? Nici nu-şi pun problema ce înseamnă să fii
onest. Mie îmi evocă un fel de insecte cu o singură aripă, de vreme ce prestează ori
encomiu ori pamflet; ori valorizare cu mult adaos de zahăr, ori minimalizare nedreaptă.
Mă rog, nedrept poţi fi, dar nu de rea credinţă. Detirambiştii ştiu că şeful de falangă
trebuie adulat; că orice uşă (spre vîrful scării) funcţionează în montaj push/pull. Ar mai fi
opinat cineva despre snoavele baronului cultural de Coţuşca natală că-s scrise ca de
Balzac, Tolstoi şi Dostoievski la un loc, dacă nu împărţea fonduri în ipostază de primar
iaşiot ori de mai mare peste Cejeu? Avîntul pentru laudatio revine nestăvilit, iar
linguşitori ipocriţi se găsesc mereu, cîtă vreme auctorul deţine o importantă poziţie
socială.
Cineva acuza chiar inadaptarea la... compromisuri. Dacă refuzi să intri în rînd, rămîi fără
premii, fără medalie, fără indemnizaţie de merit, fără subvenţie, fără un Mécène, eşti
etichetat ins înverşunat, ranchiunos, frustrat, un trouble fête. În „iepoca” apusă, cîţi n-au
făcut carieră literară lăsîndu-se preformaţi ca mici; acum – malformaţi ca hamburgerii.
Un proimion la Iliescu ori la Băsescu e bine stimulat, se ştie. Or, un sac gol nu stă-n
picioare, cum spune etnosoful popular. Laşităţile s-au reciclat: cei ghiftuiţi de prim-
secretari în deplasare „pe teren” se mobilizează pentru Iliescu (în 2000), apoi pentru
Băsescu. Şi ce-i mare lucru să deplasezi accentele în favoarea unui cap de revistă, unui
editor, unui membru în stafful USR, să-ţi exprimi admiraţia, cel puţin discutabilă, dar în
folos propriu, pentru producţia poetului Mischiu, cînd era premier, să te inflamezi pînă la
uitare (vînzare) de sine pentru cartea cutărui demnitar. Şi aici aş folosi cuvinte tari:
şarlatanism şi fraudă în valorizare.
Inteligenţa, orizontul cultural, sensibilitatea modernă, forţa morală nu mai sunt atuurile
criticii. Cînd N. Manolescu dădea tonul, ştiam că o anume carte a fost profesionist
promovată, cu precizie şi fineţe analitică; aveam încredere maximă în diagnosticul său şi
dădeam fuga la librărie. Rareori (pe degetele unei mîini) mi s-a întîmplat să nu mă
convingă demonstraţia. Îi aşteptam opinia, o comentam; eram convinsă că nu va lăuda
nu’ş ce efemeridă lirică (o dată s-a întîmplat: cazul Silviu Rusu, un versificator cu rude la
Moscova; că nu va face genuflexiuni în faţa unui om politic de temut (s-a mai întîmplat:
cazul Popescu-Dumnezeu; n-am gustat „aprecierea” estetică a lui P.-Dumnezeu, „scribul”
discursurilor din dictatură). Dar cronicile „greşite”, aflate sub vremi, le ţin minte, pentru
că au fost, repet, rarissime. Intrau în decalogul lui Manolescu: talentul, curajul, cinstea,
competenţa, angajarea. Bref: preferinţa era credinţă. Mai greu mi-a fost să-l urmez după
'90. Istoria critică a literaturii române este operă magistrală dacă o considerăm jurnal de
cărţi, de lectură; dar, ca istorie literară, îmi evocă o maşină superbă, căreia i s-a defectat
GPS-ul şi te poartă unde vrea ea, nu unde vrei tu. GPS-ul defect te duce la poetul... C.A.
Rosetti, cînd tu îţi propui să ajungi la Radu Gyr, lipsă de pe hartă; la Dana Dumitriu, în
loc de Iolanda Malamen; îl cauţi pe Marian Popa şi dai de Paul Cornea; pe Lucian Raicu
şi nimereşti la Mihai Zamfir; vrei să mergi la Crainic, eşti trimis la Elena Ştefoi. Băieşu
n-are adresă, cu atît mai puţin Puşi Dinulescu; cauţi Gaiţele, şi-ţi apare Mielul lui
Baranga, cu sarcină de la PCR să turbeze. Vasile Lovinescu nu-i cartografiat de acest
GPS; Zigu Ornea – da. Şi uite cum cititorul onest e turmentat şi rătăceşte în căutarea
andrinsantului.
Pentru că am vorbit de decalog, aş cita unul util criticului, formulat de Ioana Pârvulescu:
„1. Să nu ai alţi Dumnezei (Popescu, Rădulescu, Ceauşescu, Iliescu, Băsescu, n.mea,
Magda U.), în afară de literatură; 2. Să nu-ţi faci idoli, să nu te închini lor şi să nu-i
slujeşti, căci scrisul se răzbună; 3. să nu iei în deşert ce faci; 4. Să nu ucizi cartea despre
care scrii, dacă are oricît de puţină viaţă în ea; 5. Să nu te laşi în voia umorilor; 6. Să nu te
laşi în voia judecăţilor primite de-a gata; 7. să nu dai sfaturi; 8. Să nu mărturiseşte strîmb,
să nu fii necinstit; 9. Să nu scrii fără să fi citit totul cu atenţie; 10. Să nu scrii despre ceea
ce te depăşeşte” (maladie veche în istoria criticii: Maiorescu îi indica lui Gherea drumul
spre şcoală, n. mea, Magda U.).
Cu „poruncile” Ioanei Pârvulescu consun, nu fără a face două adnotări măcar: să nu furi
ideile altuia şi să nu vrei să ai ciraci. Şi-mi aduc aminte de Hasdeu, care îi reproşa lui Titu
Maiorescu cum că n-a creat elevi, doar ciraci.
Există criticaştri care – record! – nesocotesc întreg decalogul; calcă toate interdicţiile. Îşi
cioplesc dumnezei din autori situaţi în poziţii de putere, practică idolatria, iau în deşert
clasicii, incizează nonşalant debutanţi singuratici, ai nimănui, iubesc sau urăsc o carte din
cauza autorului, scriu, ca buni coterişti, la comanda capilor politicii literare, dau sfaturi
neîntrebaţi despre ce trebuie sau despre ce nu trebuie să scrii; îţi spun că n-ai scris ce ai
scris ori ai scris ce n-ai scris. Sub anonimat, un „Viktor” mă ocăra că m-am ocupat de
Constantin Virgil Gheorghiu şi mă ameninţa crud cu... procesul de la Nürenberg. Mărturii
strîmbe despre ce nici cu gîndul n-ai gîndit se găsesc pe blogosferă cu duiumul.
Cronici, după pohtă şi patimă, tot apar, deci emoţionalul bate raţionalul. L. Ulici, la cartea
mea de debut, A patra dimensiune (1973), mi-a dat un verdict dur, că-s nepricepută la
poezie; în fapt, mi-a plătit o poliţă, ca să nu spun mai mult. Intoleranţa lui avea altă cauză
decît nepriceperea mea.
În ce mă priveşte, am o relaţie bună cu critica; nu mă simt sabotată nici de tineri, nici de
generaţia mea, dar mi s-a întîmplat să fiu răstălmăcită. Mi s-a tăiat din citat, ca la frizer,
să iasă altceva, ba chiar mi s-au folosit vorbele proprii împotrivă.
Critica ultrapozitivă, totuna cu lauda, abundă în urbea Ieşilor. Recenzentul de
întîmpinare, cu o capacitate enormă de a înghiţi lunar o cantitate uriaşă de pixeli şi de
cărţi pe papir, intră în delir verbal cînd e vorba de însăilările prietenilor; nu şi de ale celor
l’alţi, ca să folosesc ortografierea din titlul unei reviste de avangardă. Unul a scris o
capodoperă, un altul „mai mult decît o capodoperă”, celălalt „tinde spre capodoperă”.
Atîţia capodoperează, că poetul Cezar Ivănescu a şi zbucnit, cu năduf: „Nu te poţi mişca
prin oraş, ca să nu calci un geniu pe bătătură”. Avem genii la kil sau la legătură,
exhibîndu-şi producţiile nu numai pe căi electronice, dar şi-n tramvaie. Poeţi de mare
forţă! Fundamentali ca Adi Cristi, planetari ca Aurel Ştefanachi, continentali ca Valeriu
Stancu. Cît a fost secretarul Filialei ieşene, s-a scris cu zel despre poezia „stanculiană”.
Grandomania e, uneori, tîmpă: îl crezi pe criticuş cînd bate les champs (cum zice Ştefan
Arteni că ar zice Chiriţoaia) că ai dăruit literaturii române o carte indelebilă (epitet marca
G. Călinescu). Neologizarea dă bine, iar dacă se uzează de contradictorialitate, în loc de
plebeul contradicţie, de scriiturare pentru scriitură şi de scriiturist pentru scriitor,
pretenţiile de eseist subtil cresc. Cum spuneam, orgoliosul poate fi convins uşor că
reprezintă „sensibilismul ieşean”, că a produs „revelaţia absolută”, că e o „personalitate
de amploare”, cu loc în dicţionar. Primus inter pares este... mulţi.
Se fac prezentări plătite ca maneaua la nuntă: pe piaţa liberă a cărţii, cronica e şi ea o
marfă, are un preţ. Deţii cont gras, ai şi cotă literară pe măsură, iei şi premii (de
excelenţă) cu parale aduse de-acasă. Critica (îmi asum cacofonia) ca afacere merge şi mai
bine cînd prinzi o rubrică la ziar. Criticul de ziar, care spune de nenumărate ori da şi mai
niciodată nu, are parte de avantaj-serviciu, dacă e destul de productiv la laude şi precaut
în respingeri.
Veţi zice că nu-i o glorie să fii măgulit la culme de un astfel de criticuş. Circula, la „Viaţa
românească”, pe vremea lui Topîrceanu, un soi de blestem glumeţ: „Lăuda-te-ar Bogdan
Duică!”. Mai încoace, Cicerone Theodorescu făcea alegerea: „mai bine să mă înjure
Călinescu decît să mă laude Gafiţa”. Ce-i drept, dacă te laudă Mariana Vichy Vârtosu (un
exemplu din multe) e semn rău.
Acest tsunami de impostură critică, de amatorism critic produce confuzie valorică
garantată. Ca urmare a acţiunii recenzentului de întîmpinare, care nu face economie de
calificative (poetul şi traducătorul Christian Schenk o spune mai frust: „onanism verbal”),
USR pare a ilustra premiza că n-avem literatură, dar avem scriitori mii, cu acte în regulă
(carnet şi cotizaţie la zi).
Numai la Iaşi, SPIC (Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani, 1996-2009) inventariază
nu mai puţin de 549 de nume. Ce puhoi pe capul cititorului. Altfel spus, ce explozie de
„localism creator”! Dicţionarul scriitorilor ieşeni şi al veleitarilor de pe Bahlui în jos ar
fi fost un titlu mai propice. Fără o selecţie riguroasă, uriaşa muncă a lexicografilor a
devenit inutilă. La observaţia mea, Nicolae şi Florin Busuioc ar putea riposta că fiecare a
venit cu maldăre de „întîmpinări” laudative. Numai că evaluarea n-ar trebui lăsată în
seama autorilor.
Soluţia? Nu alta decît credibilizarea actului critic, serios afectată. Pentru salvarea speciei
de critic de întîmpinare, judecăţile nu trebuie să fie nici acte de caritate, nici condiţionate,
negociabile, conjuncturale. Ca veleitarii să dea doi paşi înapoi şi literatura de calitate să
aibă o recunoaştere clară, o cotă pe criterii estetice. Pînă cînd sita timpului va cerne ce-i
de cernut, cronicarul de întîmpinare trebuie să fie instanţa de prestigiu.