Sunteți pe pagina 1din 18

Fotografie numita “Ochiul lui Dumnezeu”, foarte rara, a unui eveniment ce s-ar produce o data la

3000 de ani

Imaginea alaturata reprezinta o nebuloasa surprinsa in 2002 de telescopul spatial Hubble.


Helix Nebula este un acumulare de gaze si plasma sclipind rosu si albastru, in jurul unei stele
aflata pe moarte, aflata la 650 de ani-lumina de Pamant.
Este una dintre cele mai apropiate nebuloase fata de noi. Forma minunata si bogatia de culori
este data de
expulzarea materiei sub forma de praf si gaze… Aceasta este una dintre cele mai mari si
detaliate imagini dintre toate imaginile celeste realizate cu tehnica moderna de la
NASA.Acest corp ceresc a fost localizat in constelatia Varsator. Dincolo de realitatea
astronomica a acetui fapt imaginea este magica…

În 2007 s-a aniversat o jumătate de secol de la prima tentativă in 1958 a oamenilor făcută pentru
cucerirea spaţiului. Din acest motiv, acest an a fost dedicat astronauţilor şi tuturor celor care au
contribuit, într-un fel sau altul, la depăşirea limitelor pământeşti. Din curiozitate, din dorinţa de a
explora tot mai multe tărâmuri necunoscute, din nevoia de a găsi răspunsuri, din motive de
siguranţă, din raţiuni ştiinţifice, oamenii s-au simţit dintotdeauna atraşi de
întinderile nesfârşite ale cerurilor. În ultimii 50 de ani, au fost făcuţi primii
paşi, poate cei mai importanţi, către cunoaşterea mai aprofundată a spaţiului.
Şi, cine ştie, poate acolo se vor găsi soluţii pentru probleme “pământeşti”
arzătoare, cum ar fi scăderea dramatică a resurselor de apă, salvarea unor specii de floră şi faună,
reducerea otrăvurilor care fac deja parte din viaţa de zi cu zi, preîntâmpinarea şi prevenirea unor
catastrofe naturale.
Dragostea Dimensiuni text: Text mic · Text mareÎnapoi la Spiritualitate creştină

Autor: Georgios Mantzaridis

Dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele rezuma Legea si Prorocii Vechiului Testament.
Intrebat care este cea mai mare porunca din Lege, Mantuitorul a raspuns: "Sa iubesti pe Domnul
Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau. Aceasta este cea
dintai si mare porunca. Iar a doua asemenea acesteia: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.
in aceste doua porunci atarna toata legea si prorocii".

Dumnezeu este iubire. Iubirea


descopera ceea ce este
Dumnezeu si constituie
implinirea si valorificarea
ontologica a credintei si a
nadejdii. Insa iubirea lui
Dumnezeu - iubirea proprie Lui
- ii apare de neinteles omului.
Este de o alta natura si nu o
poate concepe mintea sau inima
omului. Ea este cea care tine
lumea. Dar faptul acesta nu se
face imediat simtit omului.
Iubirea lui Dumnezeu nu se
impune omului, nici nu il sileste
sa ii raspunda. Raspunsul la ea
sta in puterea libertatii. Omul il
poate iubi, dar il poate si uri pe
Dumnezeu. Dar si cel ce il
uraste pe Dumnezeu dovedeste
de fapt o iubire bolnava fata de
El, caci ii recunoaste existenta si
legatura lui cu El. De aceea
acesta este mai de dorit decat
caldicelul sau nepasatorul.

Dumnezeu doreste omul pe de-


a'ntregul. Nu exista nimic in
fiinta umana care sa nu aiba
nevoie de a participa la iubirea lui Dumnezeu. Implinirea celei dintai si mari porunci nu se
infaptuieste prin manifestari sau jertfe partiale ale omului, ci prin desavarsita si integrala daruire
de sine. Omul este chemat sa il iubeasca pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul lui si cu
tot cugetul lui. Dar cum poate izbuti aceasta, cand nu este stapan pe sine insusi? Cum il poate
iubi pe Dumnezeu, cand mintea ii este risipita in cele simtite trupeste si este robita patimilor? De
aceea, tinerea acestei dintai si mari porunci necesita adunarea omului in sine insusi si intoarcerea
mintii si a tuturor puterilor sufletesti in inima lui.

Dragostea de Dumnezeu se vede din tinerea poruncilor Lui: "Cel ce are poruncile Mele si le tine,
acela este cel ce iubeste". Sporirea in dragostea de Dumnezeu este totodata si sporire a libertatii.
Iar sporirea libertatii este si sporire a caracterului dezinteresat al actiunilor omului. Cat omul
robeste patimilor, nu il poate iubi cu adevarat pe Dumnezeu. Dar oricat L-ar iubi pe Dumnezeu,
rar ajunge la implinirea absoluta a poruncii iubirii. De aceea Sfintii marturisesc ca nu tin deplin
poruncile.

Adevarata dragoste de Dumnezeu il face pe om orb fata de zidirile Lui. Precum adevaratul
indragostit nu vede nimic in afara de persoana iubita, la fel si cel indragostit de Dumnezeu nu
vede nimic, fara numai pe Dumnezeu. Iar cel ce nu vede si orbeste "fata de toate cele de dupa
Dumnezeu", este luminat de Domnul si vede "cele... mai dumnezeiesti".

Nimeni nu il poate iubi pe Dumnezeu, daca mai intai nu va avea frica Lui. Si nu se poate teme de
El, daca nu crede in El: Frica se naste din credinta si nu credinta din frica. Curatirea de patimi si
sporirea in iubire se infaptuiesc prin frica. insa iubirea desavarsita "scoate afara frica". Frica este
insusirea etapelor incepatoare ale vietii duhovnicesti. Dar nici credinciosul desavarsit nu este
netemator de Dumnezeu. Insa la el frica ia alta forma. Se impleteste cu iubirea, care o face sa
dispara treptat. Astfel ca exista doua feluri de frica: cea incepatoare, provocata de amenintarea
pedepsei si potrivita credinciosilor nematurizati duhovniceste, si frica desavarsita sau frica celor
desavarsiti, care se naste din adevarata dragoste de Dumnezeu si constituie rodul prezentei
harului. Frica aceasta nu are nimic in comun cu instinctul fricii, dimpotriva, prezenta ei il
elibereaza pe om de toata frica pamanteasca. Frica desavarsita este legata de simtirea maretiei
darului lui Dumnezeu si a pericolului ce il pandeste pe om, si anume acela de-a se arata
nevrednic de chemarea lui si de a cadea mai apoi din pricina nestatorniciei si neputintei lui.
Precum celui ce se afla pe un munte inalt nu ii este frica de munte, ci de-a nu cadea, tot asa si cel
ce se afla in stadiul desavarsirii nu se teme de Dumnezeu, ci de a nu cadea de la El. Se teme ca
nu cumva sa se arate nevrednic.

Cea de a doua mare porunca, despre care Domnul spune ca este asemenea celei dintai, este
porunca iubirii aproapelui. Crestinul este chemat sa isi iubeasca aproapele "ca pe sine insusi". La
nivel psihologic aceasta inseamna sa isi iubeasca aproapele precum se iubeste pe el insusi. Insa
plinatatea iubirii crestine nu se afla la nivelul psihologic, ci la cel ontologic. Iar la acest nivel
credinciosul nu mai face separatie intre eul sau si aproapele sau, ci isi iubeste aproapele ca sine
al sau, caci aproapele este sinele sau cel in Hristos.

Asemanarea celor doua porunci se afla la nivelul soteriologiei. Omului ii este cu neputinta sa se
mantuiasca daca nu isi iubeste aproapele. La nivelul teologiei, insa, cea de a doua porunca nu se
poate pune laolalta cu prima si, bineinteles, nici inaintea ei. Dragostea de Dumnezeu cultiva
dragostea de aproapele. Cand este dobandita cea dintai, lesne urmeaza si cea de a doua. Dar si
dragostea de aproapele duce la dragostea de Dumnezeu. Astfel iubirea de Dumnezeu este
indisolubil legata de iubirea aproapelui. in esenta este vorba de o singura iubire cu dubla lucrare,
care se imparte neimpartit lui Dumnezeu si aproapelui. Aceasta inseamna ca, daca lipseste
iubirea de Dumnezeu, lipseste orice relatie de iubire. Iubirea este innascuta omului si expresia ei
este ceva firesc. Insa adevarata iubire, definita de caracterul ei dezinteresat, este cu neputinta
departe de Dumnezeu.

In functie de mobilurile care exista in om, se pot distinge trei feluri de iubire:
a) iubirea interesata, care se conduce dupa interes (slava, bani, placere etc),
b) iubirea naturala, care provine din atasamentul reciproc (iubirea parintilor catre copii, a
copiilor catre parinti etc), si
c) iubirea dezinteresata, care izvoraste din iubirea de Dumnezeu sau din virtute si nu are in
vedere nici un interes personal ingust. Iubirea interesata este �de necinste" sau blamabila, cea
naturala "mijlocie", iar cea dezinteresata "de lauda".

Cea dintai experienta a iubirii i-o ofera omului iubirea materna, inca din viata intrauterina. Prin
aceasta este inaugurata simtirea si trairea ei in lume. De aceea, lipsa iubirii materne are de obicei
consecinte traumatice asupra copiilor.

Dragostea mamei este o iubire naturala care exprima si caracter dezinteresat. Aduce copilului
siguranta si duiosie, dar si dreptul de a o folosi ca mijloc de supravietuire. Spre deosebire de
iubirea mamei fata de copil, iubirea copilului fata de mama este la inceput interesata. in
continuare, insa, apar si celelalte feluri de iubire, astfel incat avem toate cele trei feluri ale ei, si
nu doar in stadii succesive, ci si concomitent in relatiile interpersonale si sociale ale oamenilor.

Tinta vietii crestine este trecerea de la interes la caracterul dezinteresat. Interesul personal este
insotit de frica mortii, pe cand caracterul dezinteresat este cultivat prin depasirea acesteia. Fara
depasirea fricii mortii nu poate exista iubire dezinteresata. Iubirea aceasta are caracter chenotic.
Adica se realizeaza prin daruirea de sine catre aproapele. Iar aceasta daruire de sine ii
tamaduieste eul cel interesat si il preface in sinele sau real.

Dar pentru a se realiza trecerea de la iubirea interesata la cea dezinteresata este nevoie de o lupta
mai presus de om. Sporirea in iubirea dezinteresata se realizeaza prin sporirea in credinta, in
nadejde, in smerenie si in ascultare. Cu cat crede mai mult cineva in Dumnezeu si nadajduieste
in El, cu atat mai mult inainteaza in dragostea de El si in dragostea aproapelui. Si cu cat mai mult
se smereste si lasa deoparte voia individuala, cu atat mai mult i se elibereaza sufletul si rodeste
duhovniceste. In starea aceasta sunt zadarnicite atacurile sau momelile celui viclean, sunt
nimicite patimile si se imbelsugheaza rodul Duhului. Sufletul omului se largeste si imbratiseaza
intreaga lume. In modul acesta ia chip omul „cel pe de-a'ntregul" sau universal, adevaratul
ipostas omenesc.

Dezvoltarea iubirii dezinteresate este firesc sa fie influentata si de catre factori externi. Spiritul
comunitar ce predomina in societatea agricola actiona pozitiv in aceasta directie. Din contra,
spiritul individualist al epocii noastre influenteaza negativ. Astazi oamenii servesc drept
instrumente pentru realizarea unor scopuri ce se afla in afara lor sau care ameninta, chiar, propria
lor persoana. Viata sociala se tipizeaza si iubirea dezinteresata dispare. Omul uita de Dumnezeu
si de aproapele, se inchide in individualismul sau si se izoleaza din pricina interesului sau ingust,
egoist.

Se intampla ca uneori iubirea omului sa se intoarca doar catre Dumnezeu si sa fie uitat omul, sau
sa se intoarca doar catre om si sa fie uitat Dumnezeu. in situatiile acestea iubirea nu este
adevarata. Precum scrie Sfantul Ioan Evanghelistul, "daca cineva zice „iubesc pe Dumnezeu", iar
pe fratele sau il uraste, mincinos este". Dar si daca zice ca isi iubeste aproapele fara sa il iubeasca
pe Dumnezeu, iarasi nu zice adevarul. Iubirea urmeaza o anumita randuiala. Cea dintai vine
iubirea de Dumnezeu si mai apoi iubirea aproapelui. Precum caracteristic noteaza Sfantul
Grigorie al Nyssei, crestinul este chemat sa il iubeasca pe Dumnezeu "cu toata inima si sufletul
si puterea si simtirea lui, si pe aproapele sau ca pe sine insusi; si pe femeie, iarasi, daca are
cineva suflet foarte curat, precum Hristos Biserica, iar daca se afla sub inraurirea patimilor,
precum [isi iubeste] propriul sau trup".

Iubirea fata de om nu poate fi factorul normativ al iubirii fata de Dumnezeu. Desigur, iubirea
aceasta este organic legata de iubirea catre Dumnezeu. Izvorul iubirii este, insa, Dumnezeu. De
aceea iubirea adevarata fata de om presupune iubirea fata de Dumnezeu. Acest fapt este in-
special subliniat in monahism, unde nu este ignorata valoarea iubirii catre aproapele, dar este
limpede subordonata iubirii catre Dumnezeu. Cand monahul pleaca din lume, la inceput isi
concentreaza efortul in tinerea mai ales a primei porunci. Cand ajunge, insa, la o anume masura a
plinatatii, atunci incepe sa lucreze in el iubirea lui Hristos, care il leaga de intreaga lume.

Iubirea exista mai inainte de om. Omul vine la existenta din iubirea lui Dumnezeu, se hraneste cu
ea si se desavarseste in ea. Toti iubesc, fiindca isi au obarsia in iubire si pe aceasta o au
inlauntrul lor ca rost germinativ sau "cuvant samantal". Si desfranatul iubeste desfraul si
varsatorul de sange uciderea si hotul furtul si altii alte rautati. Dar acestia nu iubesc cum se
cuvine, ci gresit. Iubirea adevarata are caracter chenotic. Cel ce iubeste cu adevarat se leapada de
sine insusi si traieste astfel pentru Dumnezeu si pentru ceilalti. Si traind astfel nu doar ca nu isi
pierde sinele, dar chiar isi afla adevaratul sine. Traieste deofiintimea omenirii si devine om
universal, persoana adevarata.

Reiese, deci, limpede ca iubirea constituie element ontologic al existentei omului si factor care il
ridica la calitatea de persoana adevarata. in forma ei autentica, iubirea este "impartasirea si
participarea dumnezeirii" (a te impartasi de dumnezeire si a participa la ea). De aceea transcende
spatiul si timpul si este pastrata in vesnica prezenta a lui Dumnezeu. Iubirea lumeasca este
superficiala si trecatoare. Este legata de prezenta trupeasca a oamenilor si dureaza cat aceasta.
Are insusirile exterioare ale iubirii, dar nu este statornica. Doar iubirea intemeiata in Dumnezeu
este adevarata si imbratiseaza intreaga creatie.

Avva Dorotei, subliniind directa dependenta a iubirii catre aproapele de iubirea catre Dumnezeu,
noteaza urmatoarele: "Presupuneti ca este un cerc, o taietura rotunda, facuta de la centrul unui
compas. Centrul lui este partea cea mai de jos a cercului, pana la centrul propriu-zis. Cugetati cu
mintea la cele ce va spun. Socotiti ca acest cerc este lumea, ca mijlocul cercului este Dumnezeu,
iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt caile sau vietuirile omenesti. Deci cu cat intra
Sfintii mai mult spre cele dinlauntru, in dorinta de a se apropia de Dumnezeu, pe masura
patrunderii lor ajung mai aproape de Dumnezeu si intreolalta. Cu cat se apropie mai mult de
Dumnezeu, se apropie intreolalta; si cu cat se apropie mai mult intreolalta, se apropie mai mult
de Dumnezeu. La fel cugetati si despre despartire. Caci cand se despart de Dumnezeu si se intorc
la cele dinafara, e vadit ca, cu cat ies si se departeaza mai mult de Dumnezeu, cu atat se
departeaza mai mult unii de altii; si cu cat se departeaza mai mult unii de altii, cu atat se
departeaza mai mult de Dumnezeu. Asa este firea iubirii. In masura in care suntem in afara si nu
iubim pe Dumnezeu, in aceeasi masura ne aflam fiecare departat fata de aproapele. Iar de iubim
pe Dumnezeu, cu cat ne apropiem de El prin iubirea fata de El, cu atat ne unim mai mult, prin
iubire, cu aproapele; si cu cat ne unim mai mult cu aproapele, cu atat ne unim mai mult cu
Dumnezeu".
Sfantul Apostol Pavel noteaza in imnul iubirii ca omul poate avea credinta si cunostinta, poate
detine harisme dumnezeiesti si sa faca minuni, poate savarsi fapte nobile in duhul jertfei de sine
si al iubirii de oameni, dar sa nu aiba iubire. Iar cand nu are iubire, nimic nu este: "De as grai in
limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama rasunatoare si chimval
rasunator. Si de as avea darul prorociei si tainele toate le-as cunoaste si toata stiinta, si de as avea
toata credinta, incat si muntii sa-i mut, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de-as imparti toata
avutia mea si de-as da trupul meu sa fie ars, iar iubire nu am, nimic nu-mi foloseste".

Dupa Sfantul Siluan Atonitul, omul care isi uraste fratele, oricine ar fi el, isi face inima salas al
duhului celui rau si se desparte de Hristos. Toate cele ce sunt infatisate drept fapte ale iubirii,
chiar si jertfa de sine, pot exista si fara iubire reala. Pot proveni dintr-o dispozitie egoista sau din
vreun interes ingust. in special faptele filantropice ale multor asociatii sau fundatii se fac adesea
pentru reclama si pentru o buna imagine in societate, ba chiar pentru a masca alte interese
meschine. Dar filantropia de acest fel nu are nici o valoare pentru morala crestina. Insa acest fapt
nu se intampla cand exista iubire adevarata catre aproapele.

Iubirea exista in persoane si se manifesta in relatiile interpersonale si sociale. Dar in acelasi timp
iubirea nu dispretuieste nici expresiile juridice ale societatii. Dimpotriva, cand exista in persoane,
se intipareste si in aceste dispozitii juridice. De altfel, acest fapt trebuie sa fie obiectul grijii
speciale a credinciosilor. in principal in vremea noastra dezinteresul credinciosilor fata de
prevederile juridice referitoare la viata sociala - care au capatat dimensiuni uriase - dovedeste
lipsa iubirii adevarate. Totodata, insa, trebuie notat ca aparitia acestei iubiri in viata sociala este
dificila si problematica.

Structurile societatii, care presupun interesul personal si concurenta, vin in contradictie cu


iubirea dezinteresata, ca si cu duhul crestinismului in general.

Iubirea dezinteresata presupune acceptarea mortii si depasirea ei prin credinta in Hristos. Astfel
viata capata un nou rost si un scop nou. Liber de frica mortii, care dicteaza si modul organizarii
vietii in lume, credinciosul poate birui greutatile si piedicile intalnite in lume si poate gusta viata
cea adevarata si iubirea cea adevarata. Experienta iubirii este experienta vietii. Iar viata in iubire
este viata in partasia de biruinta asupra mortii.

Viata crestina este adunarea in iubire. Iar Biserica este comuniunea sau societatea iubirii. Este
societatea in care se traieste modul de a exista al Dumnezeului Treimic prin tinerea celei de-a
doua mari porunci. Repetarea pacatului lui Adam in spatiul Bisericii se realizeaza prin faptul de
a se autoproclama omul judecator si cenzor al celorlalti, care duce la impartirea lor in buni si rai.
Insa Hristos ii cheama pe credinciosi sa nu judece, ci sa ierte. Omul nu poate judeca drept, pentru
ca nu cunoaste totul, precum Dumnezeu. Dar cand ajunge la maturitatea duhovniceasca de a nu ii
judeca pe ceilalti, ci de a gandi mereu cele bune despre ei, dobandeste harisma sau darul
deosebirii si poate distinge corect cele ale oamenilor. Si ceea ce este mai important in starea
aceasta este aceea ca "desi il deosebeste pe sfant de criminal, se considera pe sine insusi mai rau
decat criminalul si il iubeste pe acesta cu durere". Oricine ii judeca pe oameni si ii deosebeste in
buni si rai, pe unii iubindu-i si pe ceilalti nu, nu are iubire desavarsita. Iubirea nu ingaduie
deosebiri, ci ii imbratiseaza pe toti, fara deosebire. Cand ea se margineste la anumiti alesi si ii
leapada pe cei nealesi, lesne se preface in ura fata de cei nealesi si astfel taie sau faramiteaza
firea omeneasca.
In privinta iubirii, omul se maturizeaza treptat. Vechiul Testament, ca "pedagog catre Hristos", i-
a chemat pe oameni sa cultive iubirea intr-un cerc definit. Nu exclude iubirea de vrajmasi, ci
limiteaza ura. Scopul este restrangerea raului. De altfel, porunca "ochi pentru ochi si dinte pentru
dinte" nu impune tautopatia, ci limiteaza razbunarea la aceasta. Iar rasplatirea raului cu binele,
care este introdusa in Cartea Pildelor, desi se poate interpreta ca un indemn la practicarea iubirii
dezinteresate, prezinta o anume forma de razbunare nobila, dar si energica: "De flamanzeste
vrajmasul tau, da-i sa imbuce, iar de inseteaza, adapa-l; caci aceasta facand, carbuni aprinsi
ingramadesti pe capul lui". Deci, ceea ce deosebeste iubirea crestina de oricare alta si, prin
urmare, ceea ce il deosebeste pe crestinul adevarat de oricare alt om, este caracterul dezinteresat.
Iubirea dezinteresata este plinatatea a toata virtutea. Precum iubirea si faptele iubirii - observa
Sfantul Grigorie Palama - sunt "plinatatea virtutilor", tot asa si ura si faptele urii sunt "plinatatea
pacatului". Si precum iubirea de oameni (filantropia) se insoteste si coexista cu virtutile, tot asa
si ura de oameni (misantropia) se insoteste si coexista cu rautatile.

Relatiile sociale din lume se bazeaza pe principiul retributiei sau rasplatirii. Omul considera
natural sa ii iubeasca pe cei care il iubesc si sa ii urasca pe cei care il urasc. Ura fata de cei ce il
iubesc si iubirea fata de cei ce il urasc constituie abateri de la normalitate. in special ura fata de
prieteni este condamnata de constiinta umana comuna drept comportament nesanatos. Dar si
iubirea catre vrajmasi este considerata nebunie. Este o iubire care nu apare la nivelul natural, ci
la nivelul harului. Prin iubirea aceasta omul nu doar ca se reintoarce la starea sa dupa fire, in care
optiunile lui se armonizeaza cu firea lui, dar il si imita pe Dumnezeu insusi, Care S-a jertfit
pentru omul ce se lepadase de El. Din punct de vedere psihologic, in aceasta situatie omul nu il
iubeste pe celalalt atat cat se iubeste pe sine insusi, ci mai mult decat pe sine insusi. Dar ca sa
ajunga la masura aceasta a iubirii este nevoie de multa barbatie si rabdare. Aici culmineaza
iubirea crestina. Iar iubirea aceasta, care e tot atat de tare ca si moartea, este incomparabil mai
puternica decat ura. Poate rabda chiar si rastignirea de catre vrajmasi. De aceea incercarea iubirii
este crucea. Pericolul pentru crestin este acela de-a inceta sa se mai sprijine pe puterea crucii.

Evitarea rasplatirii raului cu rau constituie cea mai eficienta combatere a lui. Sfantul Fotie spune:
"Daca toti ar intoarce si celalalt obraz celor ce ii lovesc peste obrazul drept, unde ar mai fi cei
care sa loveasca?". Prin evitarea impotrivirii este biruit raul fara a-l mai repeta. Astfel se reduce
si cantitativ prezenta lui in lume. in caz contrar, rasplatirea raului cu rau devine mijlocul cresterii
si permanentizarii lui. Evitarea impotrivirii asaza raul in trecut si deschide perspective pozitive
viitorului.

Atitudinea aceasta este absolut justificata in Biserica. Dar si la nivel strict social valoarea ei este
recunoscuta tot mai mult. Trebuie insa notat ca la nivelul vietii sociale este absolut necesar
principiul dreptatii. Omul care alege si urmeaza calea iubirii nu ignora, din dragoste, nedreptatea
ce se face aproapelui sau, nici nu o incurajeaza, cerand nedreptatitului spirit de jertfa. Iubirea
imbratiseaza si pe cel ce nedreptateste si pe cel nedreptatit. Aceasta impune insotirea ei cu
dreptatea. Si, in cazul acesta, impotrivirea inteleapta fata de rau in spiritul dreptatii exprima mai
deplin iubirea crestina. Tinta finala a crestinului ramane iubirea. Aceasta este plinirea tuturor
virtutilor.
Dumnezeu este fie sintagma prin care se face referire la divinitatea supremă a celor trei religii
monoteiste abrahamice: iudaism, creștinism, islam, fie un termen sinonim cu acela de
„divinitate, zeitate, zeu/zeiță”. În general se poate determina la care dintre cele două sensuri se
face referire într-un text prin faptul că în prima sa accepțiune termenul este scris cu majusculă,
iar în cealaltă cu literă mică.

În primul sens, termenul „Dumnezeu” corespunde tetragramei ebraice YHWH, ce este un


acronim; transliterarea acestei tetragrame mai cunoaște și formele YHVH, JHVH sau JHWH. În
lipsa altor precizări, în vorbirea curentă „Dumnezeu” desemnează Dumnezeul evreilor, al
creștinilor și al musulmanilor.

De la dumnezei la Dumnezeu
Multă vreme populația regatelor Iuda și Israel l-au venerat pe IHWH, un zeu tribal propriu, în
schimbul speratei protecții din partea acestuia, fără a nega însă existența divinităților țărilor
vecine. Această practică se numește „monolatrie”, evreii având chiar perioade în care s-au rugat
ocazional la aceste zeități. Astfel, Biblia ne spune (1 Cronici 14:7) [1] că regele David a avut un
fiu numit „Baaliada” (sau „Beeliada”) , adică „Baal știe” (Baal fiind una dintre principalele
zeități cananeene, alături de „El”) și că Saul, și el, a avut un fiu numit Eșbaal (1 Cronici 8:33)
[2]
, adică „omul lui Baal”. Biblia (Ieșire 15:11) [3] îl citează pe Moise spunând: „Cine e ca Tine
între dumnezei Doamne?”. Psalmul 86:8 [4] reia și el ideea: „Nimeni nu e ca tine între dumnezei,
Doamne”. În alți psalmi (e.g.,82:1) [5] dumnezeul evreilor ni se spune că stă de vorbă într-o
adunare de dumnezei („[. . .] El judecă în mijlocul dumnezeilor.”) sau „alți dumnezei se închină
Lui” (Psalm 97:7 - 9) [6]. Aceeași idee a „zeului nostru printre alți zei” este reluată și-n Exod
(18:11) [7] unde Ietro, socrul lui Moise, declară: „Cunosc acum că Domnul este mai mare decât
toți dumnezeii;” De unde concluzia că folosirea pentru YHWH a substantivului comun plural
„dumnezei” („Elohim” pluralul de la „El”/„Eloha”), în afară de a sugera un plural de politețe
indică și spre multitudinea de zei/divinități pe care acesta le-a înlocuit în cursul procesului de
trecere a religiei evreiești spre monoteism. La babilonieni, zeul Marduk întruchipează din ce în
ce mai mulți zei (Lugal-Aki, Nirig, Nergal, Bel și Nebo). Acest fenomen de unificare a
panteonului național are corespondență și în religia Egiptului, deși nici babilonienii, nici
egiptenii nu au atins monoteismul iudaic.

Dovezi arheologice vin să sprijine textul biblic, demonstrând că în perioada monarhică, sub
Solomon, evreii divinizau mai mulți dumnezei în afară de YHWH, precum Baal, Așera (soția
lui YHWH) [8], Milkon și Kemos. Panteonul evreiesc era ierarhic, în el intrând și kerubimi (sau
heruvimi), inițial personificări ai norilor furtunii, ființe fantastice cu aripi de acvilă cunoscute și
de către alte populații canaaneene [9], serafimi (șerpi înaripați) etc [10].

Etimologie
În limba română termenul este un împrumut de la păgânism, el provenind din latinescul „Domine
Deus”, mai exact din forma sa populară fără „i” („Domne Deus”), „veche invocație păgână
adoptată și de creștini pentru unicul lor Dumnezeu.” [11].

Concepții despre Dumnezeu


Concepția creștină

În creștinism, Dumnezeu, YHWH, este văzut ca fiind creatorul Pământului și al Lumii.

De obicei se consideră că are atributele de sfințenie (separat de păcat și incoruptibil), justețe


(are dreptate în toate), suveranitate (are voință proprie), omnipotență (atotputernic),
omniștiință (atotștiutor), omnibenevolență (atotiubitor) și ubicuitate (omniprezent).
Scripturile conțin multe afirmații directe referitoare la calitățile lui Dumnezeu. Iată doar câteva
exemple: „DOMNUL iubește dreptatea“ (Psalmul 37:28) [12]; Dumnezeu este „atotînalt în
putere“ (Iov 37:23) [13]; „«Eu sunt loial», este declarația lui Iehova” (Ieremia 3:12)[14]; „El este
înțelept cu inima” (Iov 9:4) [15]; El este „un Dumnezeu îndurător și milos, încet la mânie și
abundent în bunătate iubitoare și adevăr” (Exodul 34:6) [16]; „Tu, o, Iehova, ești bun și gata să
ierți” (Psalmul 86:5)[17]; și o calitate a sa este predominantă, „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8)
[18]
.

Isus Pantocrator, Dumnezeu Fiul, mozaic din Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, (azi
Istanbul)

Mulți creștini mărturisesc trei persoane, sau ipostaze (sau ipostasuri), ale lui Dumnezeu. În
Sfânta Evanghelie după Ioan, Iisus însuși spunea: „Eu și Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30)
[19]
, pentru ca mai apoi să menționeze toate cele trei ipostaze: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt,
pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte
despre toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14:26) [20]. Se înțelege din acestea, după cum Sfântul
Grigore Teologul explică: Cele trei ipostasuri sunt „o singură Fire în trei proprietăți,
înțelegătoare, desăvârșite, existând prin ele însele, deosebite în număr, dar nu deosebite în
Dumnezeire” [21].

Această formă de triplă manifestare este numită conform multor culte creștine Sfânta Treime,
nefiind însă recunoscută de adepții iudaismului, islamului și unor culte creștine. Sfânta Treime
are în comun Dumnezeirea, conform multor culte creștine.

Dumnezeu Tatăl este, conform celor mai multor culte creștine, una dintre cele trei Persoane ale
Sfintei Treimi, alături de Fiul și de Sfântul Duh. Dumnezeu Tatăl este nenăscut și negenerat.

Dumnezeu Fiul este, conform celor mai multor culte creștine, una dintre cele trei Persoane ale
Sfintei Treimi, alături de Tatăl și de Sfântul Duh. Dumnezeu Fiul este născut din Dumnezeu
Tatăl mai înainte de timp și întrupat ca om, în timp, din Fecioara Maria [22], prin adumbrirea
acesteia cu Dumnezeu Duhul Sfânt (Luca 1:35) [23].

Dumnezeu Duhul Sfânt este, conform celor mai multor culte creștine, una dintre cele trei
Persoane ale Sfintei Treimi, alături de Tatăl și de Fiul. Dumnezeu Duhul Sfânt purcede din
Dumnezeu Tatăl (după creștinismul ortodox) sau din Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul (după
creștinismul catolic și cel protestant).

Unde locuiește Dumnezeu? În câteva versete se spune despre „ceruri” că sunt „locul locuinței”
lui Dumnezeu (1 Împărați 8:39, 43, 49 [24] ; 2 Cronici 6:33, 39 [25]). Un singur verset însă descrie
măreția lui Iehova Dumnezeu astfel: „Să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe
pământ? Iată, cerurile și cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde” (2 Cronici 6:18) [26].

„Dumnezeu este un Spirit”, spune Biblia (Ioan 4:24) [27]. Prin urmare, el locuiește într-un
domeniu spiritual, complet diferit de universul fizic. Când Biblia spune despre „ceruri”, sau
„cer” [28] că sunt locuința lui Dumnezeu (Psalmi 123:1 [29], Ecclesiast 5:2 [30]), ea arată cât de
grandioasă e această locuință în comparație cu domeniul material în care locuim noi. Așadar,
potrivit Bibliei, Dumnezeu nu locuiește în universul fizic, dar are o locuință bine stabilită
(vezi,e.g.,Iov 23:3) [31].

Biblia oferă și alte răspunsuri legat de locuința lui D-zeu: Dumnezeu locuiește în Sion [28] :
Psalmi 9:11 [32], Psalmi 76:2 [33], Ioel 3:17 [34], 21 [35], și Dumnezeu este omniprezent [36] (panteism
sau panenteism): Psalmi 139:7-10 [37], Fapte 17:28 [38].

Biblia îl caracterizează pe Dumnezeu ca fiind de sexul bărbătesc, cu excepția din Geneza 1:26-
27.[39]

Primul din cele 99 de nume ale lui Allah

Concepția islamică

Pentru detalii, vezi: Alah.

Allah înseamnă Dumnezeu în limba arabă. Termenul desemnează noțiunea de Dumnezeu atât
pentru arabii musulmani, cât și pentru arabii creștini. El este însă cunoscut mai ales prin religia
Islamică, care este religia majoritară a arabilor, fiind un derivat din al-ilah (dumnezeul), care
sugerează unicitatea lui. Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică deci unitatea
divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care
se închină este același cu Dumnezeul iudeo-creștin. Totuși, musulmanii resping teologia
creștină privind doctrina Treimii care îl consideră pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu, văzând în
aceasta o formă de politeism. Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Allah (tawhid).
Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

Originea termenului Allah precede apariția islamului, acesta fiind un zeu al panteonului arab
politeist, alături de consoartele lui feminine, anume Al-Lat, Al-Uza și Manat. Acest fapt se
înscrie în tiparul semit clasic (de ex., Yahve a avut în mintea evreilor timp de sute de ani și el o
consoartă, numită Așera (celebra Astarte biblică), până când într-un final a fost desăvârșită
trecerea de la politeism la monoteism, trecând prin monolatrie, așa cum ne atestă arheologia;
aceeași situație cu Baal, zeul canaaneean.), al unor zeități masculine asociate unora feminine. În
lucrările sale de istoria religiei, Mircea Eliade, ca și alți istorici ai religiei, explică cum faptul că
unele erau socotite zeități ale fertilității iar altele zeități creatoare, a provocat la un moment dat
prin preferința spre cele din urmă, trecerea la monoteism. Astfel se explică de ce atunci când
Mohamed a intrat în conflict cu elitele de la Meca, unchiul său Abu Lahab, care îi era ostil, a
creat în 616 o uniune cu toate clanurile din Mecca împotriva tribului lui Mahomed, iar actul
întocmit de uniunea aceasta clanică se încheia cu formula "In numele Tău, Oh, Alah!" Tradiția
pioasă nu vede nimic anormal în faptul că kuraișiții, păgâni pe atunci, scriu "In numele lui
Alah", cum ea nu găsește anormal nici faptul că tatăl lui Mahomed avea prenumele "Servitorul
lui Alah" (sau dacă vrem "sclavul lui Alah" – asta înseamnă Abdalah). Explicația acestui fapt
este că arabii politeiști recunoșteau mai mulți zei, printre care și Alah (divinitatea masculină),
care era, ca orice bărbat arab "șeful casei", adică șeful casei de piatră care era templul orașului.
În această construcție neterminată (fără acoperiș) erau reunite toate puterile supranaturale în care
arabii credeau pe atunci. Rocile, în general, erau considerate ca fiind lăcașuri ale zeilor. Asta e
semnificația cuvântului "bayt ilah" în araba, sau "beth el" în ebraică. Ritualul pe locul acestor
așezări de piatră sau pur și simplu pietre, era rotirea în jurul lor, însă existau și mișcări
necirculare, cum era un dus-întors între două roci sacre, așa cum era cazul cu rocile Safa, în sud-
est, și Marwa, în nord. Natura pietroasă a Arabiei explică acest cult al pietrelor, cum este și
piatra neagră încastrată în colțul Kaabei, la sud-estul edificiului. Arabii credeau însa nu numai că
pietrele, ci și arborii conțin sacrul; un tufiș de palmieri (nakhla) servea de exemplu ca rezidență
"Doamnei", divinității feminine ("raba") venerată de locuitorii Meccăi, care mai era numită și
Al-'Uza ("Prea-Puternica"); aceștia îi cereau protecție, așa cum stă bine unor comercianți
experimentați, care credeau că a face alianțe cu puterile supranaturale era benefic pentru
comerțul lor. Ce poate fi mai natural decât alianța stăpânilor și domnilor (rab) acestor spații
sacre, creându-se astfel un cult? Acest fapt util apărea evident în lunile sacre de pelerinaj
(primăvara și cele 3 luni de toamnă), perioade de siguranță și pace în cursul cărora puteau avea
loc târgurile de schimburi de mărfuri. Pelerinajul la Mecca se făcea pentru a cere protecție celor
3 doamne și stapâne (Al-Lat, Al-Uza și Manat), însă exista aici și un domn (rab), care era
stăpânul casei (bayt) de piatră, și care în contrast cu divinitățile feminine ce procurau abundență,
era creator. De aici explicația insistenței Coranului în respingerea "asociaționismului", adică
recunoașterea în continuare a divinităților feminine alaturi de divinitatea masculină recuperată
de noua religie. În această optică, islamul este o trecere de la un politeism ierarhic local, la
monoteism pur, sub influența religiilor mai vechi, anume iudaismul și creștinismul.
Numele lui Allah în limba arabă

Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Allah deoarece o astfel de imagine artistică
ar duce, în optica tradițională musulmană, la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulți
musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea bi- sau tri-
dimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Allah prin numeroasele atribute divine
menționate în Coran, adică prin cele 99 de nume ale sale.

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Allah
Categorii: Dispute PDVN | Islam

In Islam, Dumnezeu poartă numele de Allah. Mahomed, întemeietorul ei, arată că Allah este
același cu Dumnezeul biblic. De asemenea, Isus apare în revelațiile lui.

Concepția iudaică

Iudaismul este cea mai veche religie abrahamică, având însă un număr mai redus de credincioși.
Iudaismul, centrat pe existența unui Dumnezeu revelat lui Moise, a jucat un rol esențial în
păstrarea identității naționale a poporului evreu și formarea Statului Israel.

Argumente pro și contra existenței lui Dumnezeu


Existența sau inexistența lui Dumnezeu, în special al Dumnezeului creștin și iudaic, este un
subiect imens al literaturii filosofice. După ce în antichitate și în evul mediu numeroși filosofi și
teologi au urmărit cu preponderență demonstrarea existenței lui, în zilele noastre accentul se
pune pe demonstrarea inexistenței.

• Platon și Aristotel demonstrau existența unei cauze primare de la care provin toate
celelalte cauze (argumentul cosmologic);
• Sf. Anselm de Canterbury propune argumentul ontologic în favoarea existenței, reluat
mai apoi de Descartes și criticat de Kant (existența nu e un predicat) [40];
• Filosoful englez William Paley propune analogia ceasornicarului, care în esență constă în
a arăta că, așa cum un ceasornic, un mecanism suficient de complex, are un creator, așa
și omul, un mecanism cu mult mai complex, trebuie să aibă un Creator;
• Spinoza demonstra existența lui Dumnezeu pe bază de definiții și axiome [41]; -Spinoza
nu era teist ci panteist [42]: pentru el Dumnezeu este Natura[43];
• Promotorii religiei arată rolul jucat de aceasta în crearea unui sistem convergent, dacă nu
unitar, de valori comportamentale (sau morale), care au influențat apoi creșterea
economică [44];
• Lipsa dovezilor pentru existența zeilor/supranaturalului e principalul argument al ateilor.
Bertrand Russell, celebrul filosof, matematician și logician ateu, a fost întrebat ce ar
spune dacă ar ajunge în fața lui Dumnezeu după moarte, iar acesta i-ar cere motivele
pentru care nu a crezut în El. Replica lui Russell a fost sarcastică dar sinceră: „N-au fost
suficiente dovezi, Doamne, n-au fost suficiente dovezi.”;
• Evoluționismul contrazice direct cartea Genezei [45]. În primul capitol al Genezei, se arată
că Dumnezeu a făcut:

1. „pomi roditori, care să facă rod după soiul lor” (Geneza 1:11),
2. „iarbă cu sămânță după soiul ei” (Geneza 1:12),
3. „peștii cei mari și toate viețuitoarele care se mișcă și de care mișună apele, după
soiurile lor;... orice pasăre înaripată după soiul ei” (Geneza 1:21),
4. „viețuitoare după soiul lor, vite, târâtoare și fiare pământești, după soiul lor” (Geneza
1:24),
5. „fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor și toate târâtoarele pământului
după soiul lor” (Geneza 1:25).
Formularea „a făcut...după soiul lor” implică o creare simultană a tuturor acestor forme
de viață, ceea ce contrazice dovezile materiale privind evoluția acestora.
De remarcat că acest punct de vedere neagă interpretarea literală a Bibliei și nu existența
lui Dumnezeu (iudeo-creștino-islamic sau păgân).[46]

• Problema răului (teodiceea) [47] pune la îndoială existența unui zeu care este deopotrivă
omnipotent, atotcunoscător și atotiubitor, aducând argumentul că un asemenea zeu nu ar
trebui să permită existența răului și a durerii [48]. Această abordare are o variantă foarte
răspândită în țările în care creștinismul este subvenționat de stat, prin sublinierea
faptului că clerul comite numeroase încălcări ale normelor religioase pe care le
propovăduiește (anticlericalism) [49]; de remarcat că anticlericalismul neagă autoritatea
clerului, nu existența lui Dumnezeu (iudeo-creștino-islamic sau păgân).[46]

Procentajul populației din țările europene care la recensământul din 2005 au răspuns că
„au credință că există Dumnezeu”.
• Filosoful german Karl Marx opinează că religia ar fi „opiu pentru mase”, în sensul că
acestea din urmă ar fi îndoctrinate (sau sedate, ca și sedarea cu opiu), de religie și
promotorii acesteia, împotriva declanșării revoluției proletare și a făuririi unei societăți
mai bune.
• Pastorul protestant olandez Klaas Hendrikse, care este ateu, a argumentat într-o carte
controversată că inexistența lui Dumnezeu nu ne poate împiedica să credem în
Dumnezeu.[50] După el, existente sunt obiectele materiale, iar Dumnezeu nu este un obiect
material, ci un proces, o trăire care are loc prin și între credincioși.[50]

Distribuția credinței în Dumnezeu


Aproximativ 54% din populația lumii s-a identificat ca aparținând uneia din cele trei religii
abrahamice (33% creștini, 21% musulmani, 0.22% evrei). Din restul de 46%, 6% sunt budiști,
13% hinduși, 6% religii tradiționale chineze, 6% cu diferite alte religii și 16% nereligioși (atei,
agnostici, sau persoane care au răspuns cu „fără religie” în cadrul studiilor efectuate).
Majoritatea acestor religii implică credința într-un zeu sau în mai mulți zei [51]. Pe continentul
european, credința în Dumnezeu este cea mai răspândită în țările ortodoxe (România, Grecia),
musulmane (Turcia) sau romano-catolice (Polonia, Portugalia) [52

Întrebare: Există Dumnezeu? Există dovezi în sprijinul existenţei lui


Dumnezeu?

Răspuns: Există Dumnezeu? Am găsit foarte interesant faptul că se acordă atât de


multă atenţie acestui subiect. Ultimile statistici spun că peste 90% din populaţia
lumii de astăzi crede în existenţa lui Dumnezeu sau a unei puteri superioare. Totuşi,
discuţia este cumva generată de cei care cred că Dumnezeu există în dorinţa de a
demonstra că El există cu adevărat. În ceea ce mă priveşte, cred că discuţia ar
trebui să aibă o direcţie cu totul opusă.

În orice caz, existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată sau negată. Chiar
Biblia spune că noi trebuie să acceptăm prin credinţă că Dumnezeu există: “Şi fără
credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu,
trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). Dacă
ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa întregii lumi pentru a
demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, nu am mai avea nevoie de
credinţă. " 'Tomo' i-a zis Iisus, 'pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au
văzut, şi au crezut” (Ioan 20:29).

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu sunt dovezi cu privire la existenţa lui Dumnezeu.


Biblia spune: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea
mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.
Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor
străbate tot pământul, şi glasul lor merge pană la marginile lumii. În ceruri El a
întins un cort soarelui” (Psalmul 19:1-4). Privind la stele, înţelegând mărimea
universului, văzând minunăţiile naturii, şi frumuseţea unui asfinţit de soare – toate
acestea arată către un Dumnezeu Creator. Şi dacă aceste motive nu sunt de ajuns,
există dovezi ale lui Dumnezeu în propriile noastre inimi. Eclesiastul 3:11 ne spune:
“…a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei…”. Există ceva în adâncul fiinţei
noastre care recunoaşte că viaţa nu se sfârşeşte aici pe pământ şi că nu aparţinem
acestei lumi pentru totdeauna. La nivelul intelectului, putem respinge aceasta
cunoaştere, însă prezenţa lui Dumnezeu în noi şi prin noi îşi face încă simţită
influenţa în interiorul nostru. Biblia ne avertizează că, în ciuda acestui lucru, unii
oameni vor nega totuşi existenţa lui Dumnezeu: “Nebunul zice în inima lui: „Nu este
Dumnezeu!”.” (Psalmul 14:1). Întrucât peste 98% din oamenii care au trăit de-a
lungul istoriei pe pământ, din toate culturile, toate popoarele şi de pe toate
continentele, au crezut în existenţa lui Dumnezeu sub diferite forme, trebuie să
existe ceva (sau cineva) care să fi generat această credinţă.

În plus faţă de argumentele Bibliei cu privire la existenţa lui Dumnezeu, există şi


argumente logice. În primul rând, există argumentul ontologic. Cea mai cunoscută
formă a argumentului ontologic utilizează conceptul de Dumnezeu pentru a
demonstra existenţa lui Dumnezeu. Se începe prin definirea lui Dumnezeu drept
“cineva sau ceva mai presus de care nimic nu poate fi conceput”. Apoi este clar că
a exista înseamnă mai mult decât a nu exista, şi astfel cel mai mare lucru care se
poate concepe trebuie să existe. Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci El nu ar fi cea
mai mare fiinţă care ar putea exista – însă asta ar intra în contradicţie chiar cu
definiţia lui Dumnezeu. Cel de-al doilea argument este cel teleologic. Argumentul
teleologic constă în aceea că întrucât universul ne arată o concepţie atât de
uimitoare, încât trebuie să existe o Persoană Divină care să îl fi conceput. De
exemplu, dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape
sau mai departe de soare, nu ar fi în măsură să aibă viaţă pe el aşa cum se
întâmplă acum. Dacă elementele din atmosfera terestră ar avea proporţii diferite cu
numai câteva procente, orice vieţuitoare de pe pământ ar muri. Probabilitatea de
apariţie a unei singure molecule de proteină este de 1 la 10243 (adică 10 urmat de
243 zerouri). Pe de altă parte, o singură celula este formată din milioane de
molecule de proteine.

Al treilea argument logic cu privire la existenţa lui Dumnezeu este denumit


argumentul cosmologic. Fiecare efect trebuie să aibă o cauză. Universul şi orice
există în el reprezintă un efect. Trebuie, deci, să existe ceva care să fi cauzat
apariţia şi existenţa acestuia. În sfârşit în acest şir, trebuie să existe ceva “ne-
cauzat” care să fi fost sursa a tot ceea ce a apărut şi există. Acest ceva “ne-cauzat”
nu poate fi decât Dumnezeu. Al patrulea argument este cunoscut şi sub numele de
argumentul moral. Fiecare popor din istorie a avut o formă sau alta de norme sau
legi. Toţi au avut o percepţie asupra binelui sau răului. Crimele, minciuna, hoţia şi
imoralitatea sunt pretutindeni asociate cu răul. De unde am putea să avem acest
simţ al binelui şi răului dacă nu de la un Dumnezeu Sfânt?

În ciuda a tot ce am prezentat mai sus, Biblia ne spune că există şi vor exista
oameni vor refuza aceste argumente clare şi de netăgăduit cu privire la Dumnezeu
şi vor crede minciuni în locul lor. Romani 1:25 declară: “căci au schimbat în
minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul
Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” Biblia arată de asemenea că
oamenii nu au nici o scuză pentru necredinţa în Dumnezeu: “În adevăr, însuşirile
nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la
facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că
nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:20).

Oamenii îşi justifică lipsa credinţei în Dumnezeu pentru că nu ar fi “ştiinţific” sau


pentru că “nu ar exista dovezi”. Adevăratul motiv este că odată ce oamenii ar
recunoaşte că Dumnezeu există, ei ar trebui să recunoască şi că există şi o relaţie
de responsabilitate faţă de Dumnezeu, şi în felul acesta că au nevoie de iertare din
partea lui Dumnezeu (Romani 3:23; 6:23). Dacă Dumnezeu există, atunci suntem
responsabili pentru faptele noastre înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu
există, atunci noi am putea să facem orice dorim fără să fie cazul să ne îngrijorăm
în privinţa judecăţii lui Dumnezeu. Eu cred că acesta este motivul pentru care
evoluţionismul este atât de puternic promovat de către atât de multe persoane din
vremurile noastre – pentru a le da oamenilor o alternativă la credinţa într-un
Dumnezeu Creator. Dumnezeu există şi toţi ştim la urma urmei că El există. Simplul
fapt că unele persoane promovează atât de agresiv necredinţa în existenţa lui
Dumnezeu este de fapt un argument al existenţei Sale.

Dă-mi voie să îţi ofer un ultim argument pentru a arăta că Dumnezeu există. Cum
ştiu eu că Dumnezeu există? Ştiu că Dumnezeu există pentru că vorbesc cu El în
fiecare zi. Nu Îi aud vocea efectiv, prin sunete, dar Îi simt prezenţa, Îi simt
călăuzirea, Îi cunosc dragostea pentru mine, Îi doresc harul. Au existat lucruri care
s-au petrecut în viaţa mea şi care nu au altă explicaţie posibilă decât că sunt de la
Dumnezeu. Dumnezeu m-a mântuit şi mi-a schimbat viaţa într-un mod atât de
miraculos încât nu pot face altceva decât să recunosc şi să laud existenţa Lui.
Totuşi, nici unul dintre aceste argumente nu pot să convingă pe nimeni dintre cei
care refuză să recunoască ceea ce este atât de clar. În final, existenţa lui Dumnezeu
trebuie acceptată prin credinţă (Evrei 11:6). Credinţa în Dumnezeu nu reprezintă un
salt în întuneric, ci este un pas sigur într-o zonă bine luminată unde 90% din oameni
deja locuiesc.
Ce probe a adus Iisus Hristos pentru a dovedi că este Dumnezeu? A făcut ceea ce oamenii nu
pot face. A făcut minuni. A vindecat pe bolnavi... orbi, şchiopi, surzi; chiar a înviat şi doi oameni
din morţi. A dovedit că are putere asupra lucrurilor... a înmulţit mâncarea într-atât încât au putut
mânca pe săturate câteva mii de oameni. A făcut minuni şi în ce priveşte natura... a mers pe lac, a
poruncit unei furtuni puternice să înceteze. Oamenii de pretutindeni mergeau după El fiindcă le
îndeplinea nevoile şi făcea minuni. El a spus oamenilor că dacă nu vor să creadă ceea ce le
spune, ar trebui să creadă în El măcar fiindcă văd minunile pe care le face.10

Iisus Hristos ne-a arătat că Dumnezeu este blând, plin de dragoste, conştient de egoismul şi de
defectele noastre şi că totuşi... Îşi doreşte din suflet o relaţie cu noi. Hristos ne-a revelat că, deşi
Dumnezeu consideră că suntem păcătoşi şi că merităm să fim pedepsiţi, totuşi dragostea Sa
pentru noi a biruit, făcându-L să Se gândească la un alt plan pentru scăparea noastră. Dumnezeu
însuşi a luat chip de om şi a primit în locul nostru pedeapsa pentru păcatele noastre. Ţi se pare
ridicol sau absurd? Poate... dar cunosc mulţi taţi care, dacă ar fi posibil, ar face bucuroşi schimb
de locuri cu copilul lor aflat pe patul de spital, din cauza cancerului. Biblia spune că motivul
pentru care îl putem iubi pe Dumnezeu este că... El ne-a iubit mai întâi.

Iisus a murit în locul nostru, pentru ca noi să putem fi iertaţi. Dintre toate religiile din lume, veţi
vedea ca numai prin Iisus Dumnezeu le întinde o mână oamenilor, deschizându-le astfel calea
unei relaţii personale cu El. Iisus ne arată dragostea lui Dumnezeu, care caută să ne împlinească
nevoile şi să ne atragă la Sine. Datorită morţii şi învierii lui Iisus, astăzi ni se oferă o viaţă nouă.
Putem primi iertarea de păcate, putem fi total acceptaţi şi iubiţi de către Dumnezeu. El spune:
„Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”11 Iată-L, aşadar, pe
Dumnezeu în acţiune!

Există Dumnezeu? De vrei să ştii răspunsul, caută să afli cât mai multe despre Iisus Hristos.
Biblia ne spune: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”12

Deşi Ii stă în putere să ne oblige să credem în El, totuşi Dumnezeu nu o face. Dimpotrivă, El ne
pune la dispoziţie suficiente dovezi ale existenţei Sale, pentru ca noi să alegem singuri să Ii
răspundem. Distanţa perfectă a Terrei faţă de Soare, proprietăţile chimice deosebite ale apei,
creierul uman, ADN-ul, numărul mare de oameni care confirmă faptul că Il cunosc pe
Dumnezeu, dorinţa - care ne macină inima şi mintea - de a afla dacă există Dumnezeu, dorinţa
lui Dumnezeu de a Se lăsa găsit prin Iisus Hristos. Dacă vrei să ştii mai multe despre Iisus şi
despre motivele care te îndeamnă să crezi în El, te rog să citeşti „Dincolo de credinţa oarbă”.

Varsta speciei umane nu este stabilita cu exactitate, dar ea este de ordinul sutelor de mii de ani.
Sa luam o valoare conservatoare de 100.000 de ani. In 98.000 din acestia existenta oamenilor a
fost plina de suferinta si de durere: muream pe capete de la dureri de masele sau de la banale
pneumonii, eram infricosati de noapte, de foc, de dezastre naturale, de eclipse sau alte fenomene
neindeajuns intelese, molime care au decimat populatia umana in repetate randuri la care se mai
adaga si ce ne-am facut cu mana noastra: regimuri politice tiranice, razboaie pentru teritorii,
pentru femeii si alte asemenea. In tot acest timp divinitatea sta cu mainile in san privind tot acest
macabru spectacol, si acum 2000 de ani gaseste de cuviinta sa intervina. Si cea mai buna metoda
pe care o gaseste pentru a interveni e un sacrificiu uman in Palestina epocii bronzului prin
aparitii in fata unor tarani semianalfabeti stupefiati. De ce nu in China, unde oamenii aveau
busole si nave si praf de pusca si puteau mai eficient raspandi "the good news", sau de ce nu a
mai asteptat 2000 de ani pana sa inventam noi satelitii de comunicatii si fibra optica prin care se
pot transmite Terabiti de informatie in fractiuni de secunde pe tot globul?