Funcţiile limbii

Esenţială pentru limbă este funcţiunea sa de mijloc de comunicare

între membrii unei societăţi.
Legată de comunicare este şi funcţiunea denominativă, pentru
a cărei exercitare, vorbitorii au la dipoziţie un inventar de
semne.
În general aceste semne denumesc percepţiile gîndirii noastre,
percepţii care odată ce capătă nume , un reazem material, devin
mai stabile.Limbajul permite , aşadar gîndirii să fixeze datele
căpătate prin senz. şi percep.
O altă funcţiune a limbajului este cea expresivă. Mijloacele
expresivităţii lingvistice sînt felurite. Cel mai întrebuinţat
mijloc este intonaţia.
În mod eronat , funţiunea expresivă a limbajului este uneori
confundată cu funcţiunea poetică. Datorită funcţiunii poetice,
mesajele lingvistice pot provoca la interlocutori emoţii
artistice, limbajul, devenind forma de expresie a artei literare,
aşa cum, pentru anumite calităţi, culoarea, sunetul au devenit
materialul altor limbi.Funcţiunea poetică proiectează principiul
echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării.
În ce priveşte teoriile sistematice cu privire la funcţiile
limbajului, acestea sunt destul de puţine încă. O teorie
sistematică asupra funcţiunilor limbajului, ulterior deyvoltată
de alţii, a expus K. Biihler, care a dedus principialele funcţiuni
lingvistice din cele trei părţi componente ale vorbirii:
subiect,vorbitor, destinatar şi comunicare.
Orice mesaj, pentru a fi înţeles, are nevoie de un context, iar
limba nu poate exista şi funţiona decît în măsura în care se
referă necontenit la realitatea exterioară limbii.
Prezenţa unui destinatar în orice act lingvistic justifică afirmaţia
că limba are un caracter social. Evident, transmiţătorul trebuie
să intre în contact cu destinatarul, din aceasta rezultînd
comunicarea.
“Tratat de lingvistică generală”, Bucureşti,1971, pag.9-18