Sunteți pe pagina 1din 6

INDICATORI NONVERBALI ÎN COMPORTAMENTUL SIMULAT

de Gregory Cordes
General Psychology
PSY7220 Social Psychology
Winter 2008

REZUMAT
Această lucrare are în vedere ce este minciuna, cine minte şi de ce. Vor fi discutate şi
câteva metodologii de detecţie a minciunilor, precum şi ocaziile cele mai probabile de a descoperi
un mincinos. Suplimentar, vor fi identificate metodele nefuncţionale de detecţie a minciunii.
Lucrarea se referă în mod special la modelele nonverbale şi faciale de detecţie.

INTRODUCERE
Ce este minciuna?
În conformitate cu Dicţionarul online Merriam-Webster (2008), oamenii mint „făcând
afirmaţii false cu intenţia de a înşela” sau „creând o impresie falsă sau înşelătoare”.
În timp ce minciunile sunt, de regulă, inacceptabile social, există şi excepţii. Paul Ekman
(2001) sugerează că uneori o minciună nu este propriu-zis minciună, de pildă atunci când încălcăm
o promisiune. Dacă circumstanţele în care a fost făcută promisiunea se schimbă, nu mai suntem
obligaţi să o îndeplinim. De exemplu, dacă am promis să duc pe cineva la un film iar acea persoană
nu mai vrea să meargă, nici eu nu mai sunt obligat să fac respectivul drum.
O altă excepţie de la acestă regulă este uitarea; dacă un individ nu-şi aminteşte ceva, nu
există intenţia de a minţi.
În alte două cazuri minciuna nu numai că este acceptată, dar este şi încurajată. În război
este firesc să ne înşelăm adversarul (Eckman, 2001). Aşa cum spunea Sun Tzu (400 î.C.):
„Războiul înseamnă un singur lucru: filosofia mistificării.” Maxima „Feriţi-vă de greci chiar şi
când vă aduc daruri.” e nedreaptă; este de presupus că un adversar militar va folosi limbaje codate
(guile). O altă „zonă liberă” pentru minciună este jocul de noroc (Eckman, 2001). La poker jucătorii
sunt încurajaţi să blufeze şi să-şi manevreze oponenţii. Neînţelegerea sau interpretarea greşită a unui
lucru se încadrează, de asemenea, în „zona liberă” a minciunii, deoarece vizează eşecul intenţionat
al adversarului (Eckman, 2001).
În sfârşit, minciuna care serveşte unui imperativ moral nu este pusă etic sub semnul
întrebării. De exemplu, obţinerea adevărului de la un infractor prin utilizarea unor trucuri verbale
este o utilizare perfect etică a minciunii (Rowland, Bailey, 1994). Cu toate acestea, tehnicile
tradiţionale de interogare ale poliţiei pot genera declaraţii false (Brehm, Kassin, Fein, 2005).
Cine minte şi de ce?
Probabil toată lumea face acest lucru (Hancock, Chafetz, 1966), iar probabilitatea de a fi
minţit corelează invers proporţional cu gradul de apropiere de persoana respectivă (Brehm et al.,
2005). Cu alte cuvinte, cu cât persoana cu care interacţionăm ne este mai străină, cu atât creşte
probabilitatea ca ea să ne mintă (Brehm et al., 2005). Apare astfel ceea ce se numeşte ştiinţific
„inelul adevărului” (the ring of truth) – consecinţele minţirii soţiei sunt cu certitudine mai
semnificative decât în cazul minţirii unui necunoscut.
Tuturor ni se întâmplă să minţim, de aproximativ 200 ori pe zi – asta înseamnă o dată la
cinci minute (Geary, 2000). Alte cercetări sugerează că acest lucru se întâmplă o dată la trei minute
şi jumătate (Livingstone, 2005).
De ce minţim?
Ekman (2001) identifică 9 motive pentru care oamenii mint:
1. pentru a evita pedepsirea lor;
2. pentru a evita pedepsirea altora;
3. pentru a obţine o recompensă;
4. pentru a nu fi recompensaţi alţii;
5. pentru a evita agresiunea fizică (atunci când pedeapsa nu presupune aşa ceva);
6. pentru a evita stânjeneala, penibilul, ridicolul;
7. pentru a ieşi din situaţiile inconfortabile, stânjenitoare;
8. pentru a conserva intimitatea;
9. pentru a-i controla pe ceilalţi;
Femeile şi bărbaţii mint diferit?
Pease şi Pease (2001) sugerează că există o diferenţă de gen în modul în care mint femeile
şi bărbaţii. Femeile fac acest lucru mai des, mai bine şi sunt detectori de minciună superiori
bărbaţilor. Motivul pentru care femeile sunt mai exersate în detecţia minciunilor are la bază faptul
că observă mai acurat schimbările subtile ale limbajului corporal. Afirmaţia că femeile mint mai
mult situează „inelul adevărului” în agresivitatea relaţională: abilitatea de a produce minciuni
convingătoare devine un instrument important în arsenalul verbal feminin, din punctul de vedere al
agresivităţii relaţionale (Brehm et al., 2005).
Cum clasificăm mincinoşii?
Dimitrius şi Mazzarella (1999) indică patru categorii: cei mai mulţi dintre noi sunt
mincinoşi ocazionali, care se simt inconfortabil când mint; în acest caz, indiciile nonverbale pur şi
simplu „curg” din noi. Însă, în cele ce urmează, vom vedea că, în cazul celorlalte trei categorii,
respectiv mincinoşii frecvenţi, experimentaţi şi profesionişti, indiciile tind să „sece”.
Metode de detectare a minciunii.
Uscarea gurii este, probabil, cea mai veche metodă de detecţie; pentru vechii chinezi,
incapacitatea de a scuipa o gură plină cu pudră de orez indica minciuna. Beduinii antici forţau
suspectul să pună limba pe un fier înroşit – arderea limbii evidenţia vina (Kleinmuntz, Szucko,
1984).
Cei mai mulţi dintre noi nu pot detecta un mincinos decât întâmplător (Eckman, 1996), din
câteva motive. Pentru cei mai mulţi dintre noi nu există o recompensă la prinderea unui mincinos.
De multe ori, relaţiile noastre cu cel care minte sunt prea rarefiate. Probabil că mincinoşii realmente
răi nu au putut evolua filogenetic (Ekman, 1996). Însă unii au talent la detecţia minciunii: aproape o
treime din personalul Serviciilor Secrete ale Statelor Unite au obţinut un scor peste 80% pe această
scală şi zero la ipoteza nulă (răspunsuri valide obţinute din întâmplare - n.ref.) (Ekman, 1996;
Ekman, O’Sullivan, Frank, 1999).
Modalităţi de a afla dacă cineva intenţionează să mintă.
Lieberman (1998) sugerează existenţa câtorva semnale care indică simularea, chiar în
nuanţele verbale. Printre acestea se numără adăugarea de informaţii (până când mincinosul este
sigur că ne-a convins), atacul (punerea la zid) sau afirmarea unor credinţe (în loc de fapte) pe post
de răspuns direct (dar sugerând faptul că a fost oferit un asfel de răspuns).
De cele mai multe ori, mincinoşilor le ia mai mult timp să dea un răspuns, au reacţii bizare,
neconvenţionale, tind să uite pronumele, se exprimă cu voce mecanică, distorsionează cursul
faptelor şi comit erori gramaticale sau de sintaxă. Un mincinos poate „trage” de timp, aspect ce
poate apărea sub forma unei cereri: „Vreţissă repetaţi întrebarea?”, „Puteţi fi mai clar?”.
Lieberman (1998) afirmă că, de regulă, mincinosul va încerca să schimbe subiectul şi va
deveni mai calm odată ce acest lucru se întâmplă. Mincinoşii pot folosi sarcasmul sau umorul
pentru a distrage atenţia, ori ar putea oferi răspunsuri alternative, acest lucru însemnând că nu
răspund, de fapt, la întrebarea pusă, ci la una complet diferită. Un mincinos va utiliza fapte
cunoscute pentru a susţine o poveste îndoielnică sau va încerca să vă câştige încrederea aducând în
discuţie o nedreptate suferită de voi. Există posibilitatea ca minciuna să fie atât de grosolană, că
devine puţin probabil să fie crezută. De multe ori, răspunsul unui mincinos poate să sune mai
degrabă ca o întrebare (Lieberman, 1998).
Sunetul vocii ne dă de gol. Descreşterea acutelor tonului tinde să indice stresul, în timp ce
creşterea acestora indică nervozitatea (Geary, 2000). Dimpotrivă, Ekman (2003) a descoperit că
acutele verbale cresc când oamenii mint. Fluctuaţiile vocii - pe care nu le putem auzi - ne dau de
gol; acestea sunt rezultatul reducerii fluxului sangvin către corzile vocale, deoarece tensiunea
musculară în gât creşte ca efect al stresului (Geary, 2000). Aceasta nu este o relaţie binară, un da
sau nu, însă funcţionează gradual. Cu alte cuvinte, când indivizii resimt un anumit grad de
vinovăţie, fluctuaţiile vocii indică inconsistenţa a ceea ce afirmă (Geary, 2000).
Tonul vocii joacă un rol aparte, iar acest lucru este valabil şi pentru volumul vocii. Uneori
oamenii coboară vocea când mint; dacă trebuie să mintă preferă să o facă încetişor (Dimitrius,
Mazzarella, 1999). Adesea mincinoşii vor creşte ritmul vorbirii.
Şi limbajul mincinoşilor este diferit. Aceştia evită discursurile complexe, tind să „uite”
cuvinte ca „dar, însă” şi „în orice caz” (Anonymous, 2994). Pe de altă parte, verbe ca „a face” şi „a
merge” sunt des folosite în încercarea de a distrage atenţia. Mincinoşii utilizează mai multe cuvinte
care trimit la emoţii negative şi nu fac remarci clare (Anonymous, 2004). Interesant este faptul că
afazicii - oameni care nu pot înţelege limbajul scris sau vorbit, din cauza unor leziuni cerebrale –
n.ref. – se descurcă mai bine decât majoritatea în a determina dacă cineva minte (Etcoff, Ekman,
Magee, Frank, 2000).
Există indicii că un mincinos e „dat de gol” de chiar ceea ce spune. Principiul cooperării al
lui Grice postulează că scriitorii muncesc serios să obţină un material de calitate, respectiv să nareze
un adevăr ce poate fi probat; din punct de vedere cantitativ, ei trebuie să ofere numai informaţia
necesară, din punct de vedere relaţional, să păstreze coerenţa subiectului iar ca manieră, să evite
ambiguitatea (McGowan, n.d.). Scriitorii fără experienţă violează principiul lui Grice, mai frecvent
când scriu o ficţiune decât atunci când narează un fapt real. Din când în când putem observa acest
lucru, deoarece lungimea explicaţiilor suplimentare şi, implicit, creşterea preţului cărţii par să
sugereze că ni se face o favoare.
Există câteva modalităţi prin care ne păcălesc mincinoşii.
Sunetul are efecte psihologice, iar mincinoşii ştiu şi folosesc aceste principii când ne
mistifică (Lieberman, 1998). De exemplu, mincinoşii vă vor spune că sunt exact ca voi, respectiv ca
cei care vă sunt familiari. Ei vă vor oferi un cadou şi aşteaptă reciprocitate. În alte cazuri, dacă deja
aţi făcut o investiţie mai mare, vă vor oferi un supliment de mică importanţă. Vă vor cere să faceţi
ceva nesemnificativ pentru ei şi apoi, folosind minciuna, îşi vor croi drum pas cu pas până la a vă
controla. Unii vă vor spune că toată lumea procedează astfel sau se vor bizui pe pe conformismul
vostru faţă de autoritate, purtând o uniformă sau un halat de laborator, ori vă vor spune că ceea ce
vă oferă este rarisim (Lieberman, 1998). Darrel Huff (1993) afirmă că unele dintre cele mai facile
minciuni sunt cele care folosesc statistica – e pur şi simplu o chestiune de aşezare a numerelor, de
cum defineşti media or scala graficului.
Lieberman (1998) sugerează o altă metodă de detectare a minciunii, pe care o putem
subsuma domeniului psihologiei pavloviene. Această strategie reprezintă un demers specific de a
obţine adevărul. Lieberman (1998) sugerează formularea unei serii de întrebări, având certitudinea
unor răspunsuri adevărate din partea ţintei. La un moment dat ancoraţi răspunsul adevărat cu un
gest, nu prea evident. Intermitent, condiţionaţi individul prin întrebări la care folosiţi şi ancora
(gestul), având certitudinea unui răspuns corect. Apoi, folosiţi gestul când puneţi o întrebare la care
nu mai sunteţi siguri că îndividul va răspunde sincer (Lieberman, 1998). Această metodă dă
rezultate la minciuni mici, deoarece nimeni nu va mărturisi o crimă astfel.
În ceea ce priveşte investigaţiile criminale, retenţia „informaţiilor incriminatoare” este un
element esenţial în dreptul penal (law enforcement) (Rowland, Bailey, 1994). Cu alte cuvinte,
procurorii nu fac publice toate informaţiile relevante pentru o anumită infracţiune. A determina dacă
un suspect deţine „informaţii incriminatoare” devine astfel un element vital în stabilirea vinei.
Dreptul penal foloseşte „informaţiile incriminatoare” pentru a valida mărturiile (Rowland, Bailey,
1994). Lipsa acestora generează „lipsa de vină”. Drept exemplu, ne aşteptăm ca medicii să ştie la ce
foloseşte un stetoscop – altfel, ne vom îndoi asupra veridicităţii lor profesionale.
O altă metodă este căutarea erorilor de logică. Există 42 erori de logică produse de
mincinos. Acestea includ: atacarea persoanei şi nu a argumentului (în sensul că pretenţiile sau
acţiunile celuilalt sunt inconsistente, deci false), apelul la falsa autoritate, apelul la emoţie, frică,
flatare, noutăţi, regret, popularitate, ridicol, ciudă, tradiţie, ameninţare sau rejectare, „cerşirea”
întrebării, exemplele tendenţioase, alterarea validităţii probei, evidenţierea propriului interes,
compoziţia (inventarea – n.ref.), confundarea cauzei cu efectul, divizarea, falsa dilemă, eroarea
jucătorului, eroarea genetică, ca să exemplificăm câteva (Dell’Amico, 2008).
Dar care ar fi cele mai bune ocazii de a prinde un micinos?
În conformitate cu Ekman (2001), există câteva ocazii când un mincinos devine vulnerabil.
De exemplu, dacă acesta nu a mai spus niciodată respectiva minciună, dacă minciuna are miză mare
sau există riscul unei pedepse severe, dacă intervievatorul este open-minded şi nu trage la concluzii
prea repede, dacă intervieviatul vorbeşte suficient de mult şi dacă ambii împart un background
cultural comun. Intervievatorul trebuie să înţeleagă aceste dificultăţi şi, mai ales, cum să
interpreteze indicii nonverbali ai comportamentului simulat (Ekman, 2001).
Metode care nu funcţionează.
Ochii, în sine, nu sunt un indicator valid, poligrafele sunt, în cel mai bun caz, îndoielnice
iar tortura este o metodă sigură de a obţine o minciună. „Uită-te fix în ochii mei şi spune-mi
adevărul.” nu reprezintă o metodă eficientă de a determina dacă o persoană minte sau nu (Ekman,
2001; Lawson, 2006); această tehnică poate fi asociată cu cea a „prafului în ochi”.
Poligrafele au o lungă reputaţie de detectori de minciuni. Dar chiar funcţionează ele?
Există câteva probleme cu poligrafele, una fiind că acestea măsoară simptomele fiziologice ale
activării (arousal - n.ref.) (Ekman, 2001). Teoria poligrafului spune că dacă activarea este mai
ridicată la o întrebare ce urmează după o alta de bază, acest lucru indică minciuna. Dar poligraful nu
arată dacă activarea e rezultatul fricii sau al vinovăţiei; activarea poate fi rezultatul mulţumirii sau
mâniei în legătură cu întrebarea pusă. Poligrafele sunt inerent supuse greşelii – ele vor măsura
activarea, dar nu pot determina ce o cauzează. Cohen şi Swedlik (2004) sugerează că poligrafele
eşuează parţial şi din cauză că cele mai multe State pretind nu mai mult de două săptămâni de
training calificat pentru obţinerea licenţei. De fapt, factorul uman necesar să determine cauza
activării este slab calificat pentru a realiza o astfel de evaluare.
Tortura este o metodă de obţinere a adevărului folosită de-a lungul timpului, dar a dat ea
rezultatele scontate? Nu, în conformitate cu afirmaţiile unui interogator militar experimentat; ceea
ce se obţine astfel este fie adevărul, fie încercarea de a înceta tortura – adică o minciună (Oficiul
Comunicaţiilor, 2006).
Metode nonverbale.
Lieberman (1998) sugerează câteva indicii nonverbale de minciună. De exemplu,
mincinoşii tind să sincronizeze prost cuvintele cu gesturile (în sensul că cuvintele nu se potrivesc cu
gesturile) şi fac mişcări mecanice cu capul. Există patru tipuri de gesturi nonverbale pe care un
mincinos este probabil să le facă (Geary, 2000):
1. ilustratorii vor face ceva care să le sublinieze spusele, de exemplu ridicând un deget;
2. manipulatorii tind să atingă ceva sau să bată cu degetul; atingerea feţei e special
importantă, deoarece poate indica o încercare de ascundere a expresiilor faciale. Microexpresiile au
schimbări volatile, care tind să se întâmple când individul îşi reprimă adevăratele emoţii. Pe
parcursul lucrării vom discuta mai detaliat despre microexpresii;
3. mincinosul ar putea folosi o emblemă, un gest fără semnificaţie (Geary, 2000) –
ridicarea unui umăr, de exemplu;
4. ocazional, mincinoşii relevă o serie de scăpări, incluzând rotirea ochilor, agitaţia
membrelor, vorbirea repezită, schimbările vocii, mutarea de pe un picior pe altul ori în balansarea în
faţă şi în spate, nervozitatea, încruntarea, transpiraţia, tremuratul, frisoanele, acoperirea feţei,
trecerea limbii peste buze şi dinţi sau aplecarea în faţă într-o manieră nepotrivit de familiară
(Dimitrus, Mazzarella, 1999).
În plus, schimbările de voce pot include tonul, volumul sau pattern-ul vorbirii. Spre
deosebire de mincinoşii ocazionali, cei frecvenţi mint cu regularitate şi nu simt nicio mustrare de
conştiinţă. La mincinosul frecvent există totuşi scăpări în construcţia minciunii, dar sunt subtile.
Dimitrius şi Mazzarella ne indică focalizarea pe consistenţa internă la mincinosul frecvent apt să
devină neglijent, care astfel face afirmaţii contradictorii sau erori logice.
Cei care mint din obişnuinţă pot nici să nu mai ştie că mint. Ei trec rapid de la o situaţie la
alta, astfel că ceilalţi nu pot detecta înşelătoria dacă sunt limitaţi de circumstanţe, însă
inconsistenţele lor interne sunt evidente când îi observăm de la un context la altul.
Mincinoşii profesionişti sunt cei mai dificil de identificat, deoarece sunt exersaţi.
Minciunile lor sunt bine construite – răspunsurile lor sunt consistente, logice şi oferite pe loc. Cheia
descifrării unui comportament simulat tinde să fie schimbarea abruptă a conduitei. Pe de altă parte,
oamenii oneşti tind să ne întâmpine deschis, zâmbind sincer (Dimitrius, Mazzarella, 1999).
Chiar aşa, cum arată un zâmbet sincer?
Caracteristica principală a unui astfel de zâmbet rezidă în orbicularis oculi – muşchii de la
colţul ochilor – o expresie facială ce provoacă „laba gâştei” (Geary, 2000; Ekman, 2001). În
conformitate cu Ekman (2001), zâmbetul spune o mulţime de lucruri despre starea noastră de spirit.

Modelele faciale.
Ekman (2001) indică pe faţă cele mai valabile „puncte fierbinţi” ale scăpărilor în
disimulare. De exemplu, Lieberman (1998) sugerează că gura relevă când un mincinos simulează
emoţii ca surpriza, admiraţia (awe) şi fericirea. Zâmbetul are o calitate unică – necesită doar un
muşchi pentru a exprima fericirea (Ekman, 2001). Putem identifica un zâmbet de la 300 picioare
depărtare (circa 100 m – n.ref.) şi vom descoperi că e dificil să nu răspundem la fel.
Există 18 zâmbete sincere, toate caracterizate prin contracţia orbicularis oculi, incluzând
aici zâmbetul care arată simpatia (felt), frica, dispreţul, deprimarea, nenorocirea, mânia, tristeţea,
surpriza plăcută, emoţionarea, dispreţul, tip Chaplin, flirtul, jena, calificarea, complianţa,
coordonarea (ân sensul de rapport – n.ref.) şi faptul de a asculta pe cineva. Pe de altă parte, Ekman
(2003) caracterizează zâmbetele false prin lipsa „labei gâştii” iar oamenii care produc astfel de
zâmbete tind să nu fie oneşti.
Însă se susţine experimental acest lucru? Da, şi încă puternic (Ekman, 2001). Indivizii
angajaţi în comportamente simulate tind să producă mai multe zâmbete false decât cei care spun
adevărul (Ekman, 2001). Interesant e faptul că putem evalua foarte rapid şi corect un individ,
pornind de la un zâmbet onest (Flora, 2004), prin intermediul unui proces numit „feliere fină”,
gândit de către psihologi drept un mecanism evoluţionist de apărare (Flora, 2004; Gladwell, 2005).
Există dovezi care susţin acest aspect. Oamenii cărora li se cere să evalueze rapid dacă cineva minte
sau nu pot determina acest lucru cu o acurateţe de 74% (Vrij, Evans, Akenhurst, Mann, 2004). În
plus, alţi indicatori faciali ne pot da unele „ponturi” în legătură cu adevărul, inclusiv dilatarea
pupilei, clipitul, roşitul, lăcrimarea, înroşirea şi albirea succesive, erorile în timp sau spaţiu şi
asimetria (Ekman, 2001).
Există câteva metode de a detecta emoţiile false.
Faţa ne trădează; de exemplu, absenţa expresiilor frunţii este o metodă validă de a
determina dacă cineva simulează frica sau tristeţea (Ekman, 2001). Emoţiile negative corelează cu
expresiile faciale asimetrice; într-un experiment, 75% dintre subiecţi au arătat expresii asimetrice
când au vizionat un film neplăcut (Ekman, 2001). Aşa cum se arăta mai devreme, microexpresiile
au durată foarte scurtă. Valoarea acestor expresii se remarcă atunci când ceea ce observăm nu se
potriveşte cu ceea ce spune vorbitorul (Ekman, 2003). De exemplu, un prieten care afişează o
microexpresie supărat-amuzată şi se uită la noi cu un zâmbet care produce liber „laba gâştii” (a
non-Duchene smile), în timp ce ne povesteşte ce vacanţă grozavă a petrecut oferă un indiciu că ceea
ce spune poate fi mai puţin adevărat. De asemenea, o expresie fugară este mult mai probabil să
indice adevărata stare emoţională a individului (Ekma, 2003). Să ne mai uităm o dată la ochi.
Faptul de a ne uita drept în ochii cuiva nu este o metodă validă de a ne asigura de adevăr;
direcţia ochilor ne dă unele indicaţii despre cum gândeşte individul respectiv (Lieberman, 1998).
Pentru dreptaci, amintirea informaţiilor forţează ochii să se orienteze în stânga-sus (dreapta-sus
pentru stângaci). De asemenea, dreptacii se uită în dreapta-sus când îşi imaginează ceva (şi invers
pentru stângaci). Observând ochii putem afla dacă persoana cu care vorbim îşi aminteşte un fapt sau
îl produce (Lieberman, 1998).
Sunt infailibili indicatorii nonverbali de detecţie a minciunii?
Nu, indicatorii nonverbali de detecţie a minciunii au o valididate doar cu puţin superioară
ipotezei nule (pura întâmplare – n.ref). Pentru cei mai mulţi dintre noi, aceşti indicatori intră în
categoria testelor proiective. Există 3 motive care cauzează acest lucru (Coughlin, 2002):
1. asimetria facială este greu de observat în timp real;
2. uneori mincinoşii nu afişează microexpresii;
3. eroarea Othello, descrisă de Ekman – dacă mincinoşii resimt frica de a fi descoperiţi, cei
oneşti se pot teme că nu vor părea credibili (Ekman, 2001).
Concluzii:
- Multe afirmaţii care par să se potrivească definiţiei minciunii sunt, de fapt, non-minciuni
(Ekman, 2001).
- Minţitul este un comportament uman foarte comun – pentru cei mai mulţi nu produce
vreun rău, afară de cazul în care miza este ridicată, ca la comiterea unei infracţiuni (Geary, 2000).
- Bărbaţii şi femeile mint, însă femeile sunt mai experimentate în detecţia minciunii (Pease,
Pease, 2001). Unii oameni sunt inerent mai buni decât alţii la detecţia minciunii (Ekman, 1996).
- Mincinoşii utilizează o serie de strategii – chiar aceste strategii ne ghidează în aflarea
adevărului (Lieberman, 1998).
- Există o mare varietate de simptome psihologice cauzate de minciună, încluzând
microexpresiile, emblemele (gesturile fără semnificaţie – n.ref), ilustrările şi manipulările, pentru a
numi doar câteva (Ekman, 2001).
- Minciuna modifică chiar stilul în care scriem (LaFond, n.d.).
- Cele mai bune ocazii de a prinde un mincinos apar când mincinosul nu are experienţă
(Ekman, 2001).
- Multe tehnici de detectare a minciunii nu funcţionează, inclusiv uitatul drept în ochii
celuilalt (Ekman, 2002; Lawson, 2006), poligrafele (Cohen, Swerdlik, 2004) şi tortura (Oficiul
Comunicaţiilor, 2006).
- Detecţia nonverbală a minciunii este, în fapt, un test proiectiv; cu toate acestea,
cercetările neurofiziologice indică posibilitatea unei standardizări a metodelor de detecţie a
minciunii. Folosind imageria cu rezonanţă magnetică (f.M.R.I.), cercetătorii au descoperit câteva
formaţiuni cerebrale implicate direct în producerea comportamentului simulat (Langleblen,
Schroeder, Maldjian, Gur, McDonald, Ragland O’Brien, Childress, 2002). Aceste formaţiuni includ
girusul frontal superior, cortexul cingulat anterior, cortexul parietal anterior, cortexul premotor şi
motor stâng (Langleben et al., 2002). Viitorul detecţiei minciunii ar putea rezida în neuroştiinţe.