I.

INTRODUCERE

In cursul perioadei itinerante, Domnul, raspunzand la cererea ucenicilor de a-I invata cum sa
se roage, le-a daruit rugaciunea cea mai de pret, rugaciunea prin excelenta, care va fi inaltata
de credinciosii tuturor neamurilor de atunci si pana la sfarsitul veacurilor, Tatal nostru.

Matei, care in Evanghelia sa nu respecta intotdeauna prea fidel cronologia, o include, din
considerente de ordin logic, in cadrul predicii de pe munte, si anume in sectiunea rezervata
sfaturilor privind rugaciunea cea mai potrivita prin care omul se poate apropia de Dumnezeu.
Ar rezulta in acest caz ca ea a fost alcatuita de Iisus in primul Sau an de activitate.

Majoritatea exegetilor sunt insa de parere ca versiunea lui Luca, dupa care rostirea rugaciunii
Tatal nostru, cunoscuta si sub numele de "rugaciune domneasca", a avut loc dupa parasirea
Galileii, este cea autentica. Luca consemneaza in Evanghelia sa imprejurarile in care Domnul
a rostit rugaciunea domneasca, ceea ce constituie un argument in plus in favoarea acestei
versiuni. El arata ca, odata, dupa ce ucenicii Il privisera pe Iisus rugandu-Se, asa cum Ii era
obiceiul, unul dintre ei - evanghelistul nu il numeste - Ii spuse: „Doamne, invata-ne sa ne
rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11, 1). Este miscatoare aceasta cerere, care
dovedeste inca o data smerenia ucenicilor si faptul ca ei se simteau intocmai unor copii fata de
Domnul lor, de la Care asteptau totul. Trebuie retinut de asemenea ca si Sfantul Ioan
Botezatorul, straduindu-se sa-i formeze pe ucenicii sai, ii invatase cum sa se roage.

Fiii unui duh nou aveau nevoie de un nou tip de rugaciune, care sa corespunda spiritualitatii
specifice perioadei harului; de aceea, desi pietatea iudaica poseda numeroase rugaciuni,
potrivite pentru toate nevoile, ucenicii lui Hristos aspirau spre o rugaciune mai pura, rupta de
contingent si redusa la esential.

Numai Fiul Tatalui putea sa-i invete o asemenea rugaciune, concentrata la maximum, bogata
in substanta dogmatica si in semnificatii mistice, dar totodata expresia celei mai smerite
adoratii.

Luca nu face nici o precizare cu privire la locul unde a avut loc acest episod, ci spune doar:
"Pe cand Se ruga Iisus intr-un loc.." (Luca 11, 1). Domnul Se roaga deci inainte de a darui
ucenicilor cel mai de pret dar: rugaciunea prin care se pot apropia de Tatal. Legand acest
moment de cel imediat anterior, adica de oprirea lui Iisus in casa din Betania, s-a tras
concluzia ca rugaciunea Tatal nostru a fost rostita pentru prima data in apropiere de Betania.
Aceasta presupunere este intarita si de traditie. Se stie ca Betania era asezata in apropiere de
Muntele Maslinilor. Pe coasta de apus a acestui munte a fost inaltata de Constantin cel Mare o
bazilica, pe locul unde se banuieste ca Domnul S-a rugat si i-a invatat pe ucenici sa se roage.
Mai tarziu cruciatii si apoi carmelitele franceze au ridicat aici un locas de rugaciune, cunoscut
sub numele de Pater noster.

La Matei, inainte de a-i invata pe ucenici Tatal nostru, Iisus ii sfatuieste sa evite rugaciunile
lungi, prolixe, proprii paganilor, si sa se limiteze la esential, "ca stie Tatal vostru de cele ce
aveti trebuinta mai inainte ca sa cereti voi de la El" (Matei 6, 8). Rugaciunea nu trebuie sa fie
o insiruire de cereri, mai mult sau mai putin egoiste, ci un act de smerita adoratie, o incercare
de a intra in comuniune cu Dumnezeu si de a face ca, prin harul Sau, El sa devina prezent in
sufletul nostru.

1
Dintru inceput Iisus ii indeamna pe ucenici sa-L cheme pe Dumnezeu "Tata", asa cum de
altfel Il numise si in predica de pe munte. Pana atunci, evreii Il chemau pe Dumnezeu "Tata"
doar sporadic, in unele din rugaciunile lor. Folosind aceasta denumire, Domnul vrea sa
sublinieze relatia de tip nou ce avea sa se stabileasca, in perioada harului, intre om si
Dumnezeu, credinciosul situandu-se in pozitia de copil al Tatalui ceresc. Totodata insa, prin
termenul de "Tata" Hristos descopera ceva din taina inaccesibila a Sfintei Treimi. Numirea de
"Tata" indica insusirea specifica, proprie primei Persoane din Sfanta Treime, de a naste pe
Fiul din vesnicie; Dumnezeu este Tata prin esenta, prin fire.

Iisus va starui, in continuare, asupra eficacitatii rugaciunii si, cu acest prilej, indemnandu-i pe
credinciosi sa persevereze in cererile adresate Tatalui, va spune: "Daca voi, rai tiind, stiti sa
dati fiilor vostri daruri bune, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri va da Duh Sfant celor
care cer de la El!" (Luca 11, 13). Aceasta relatie este de o insemnatate capitala pentru
talcuirea rugaciunii de fata. Ucenicii Il solicitasera pe Hristos, de la ei pornise initiativa de a
cere sa li se arate calea spre a se apropia de Dumnezeu. Iisus nu putea sa-i lase deci fara
raspuns, dupa cum nici Tatal nu ii va respinge pe cei care Ii vor cere darul Sfantului Duh. De
aceea ii indeamna El sa se roage pentru a primi Duhul Sfant, pentru ca numai la umbra
lucrarii Duhului pot oamenii sa cuteze a-L chema pe Dumnezeu "Tata". Marturia Sfantului
Pavel din epistola catre romani vine sa intareasca afirmatiile de mai sus. "Caci cati sunt
manati de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu", spune apostolul neamurilor, si tot el
adauga: "Pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei, spre temere, ci ati primit Duhul infierii,
prin care strigam: Avva! Parinte!" (Rom. 8, 14, 15).

Numai luminati de Sfantul Duh vor dobandi cei ce cred constiinta dependentei filiale fata de
Dumnezeu, pe Care Il vor privi ca pe un adevarat parinte, asa cum se constata si din citatul
paulin, caci termenul Avva, Parinte, preluat din aramaica, are un pronuntat caracter de
duiosie, marcand disparitia distantei dintre om si Dumnezeu.

Spre a putea rosti rugaciunea Tatal nostru este deci necesar ca ucenicul sa fi inaintat pe calea
desavarsirii. Poate chiar de aceea a asteptat Mantuitorul ultimele luni ale misiunii Sale spre a
pune la indemana ucenicilor aceasta rugaciune. Tatal nostru este darul facut de Fiul, in
impreuna lucrare cu Duhul, celor care cred in El. Tot conform marturiei pauline, se stie ca
Sfantul Duh este Cel ce vine in ajutor slabiciunii noastre, invatandu-ne cum sa ne rugam si
rugandu-Se pentru noi cu suspine negraite (Rom. 8, 26). Sfantul Duh Se alatura deci Fiului
spre a le oferi oamenilor un mijloc cat mai potrivit pentru a-L slavi pe Dumnezeu.

II. ANALIZA

II.1 Adresarea sau Invocatia

Iisus ii invata pe ucenici - si pe noi toti - sa-L numim pe Dumnezeu "Tatal nostru", evitand
formula "Tatal meu", cu un caracter prea individualist. Crestinul nu se roaga niciodata doar
pentru el, ci pentru toti fratii si in comuniune cu ei. Chiar in rugaciunea sa personala, acesta
trebuie sa se simta solidar cu ceilalti, evitand a da glas propriilor nazuinte, a se gandi numai la
sine. Rugaciunea data de Hristos oglindeste duhul comunitar, prezent pururea in viata
Bisericii.

II.2 Dupa invocatia "Tatal nostru", Iisus adauga cuvintele: "Carele esti in ceruri". Intre
aceasta invocatie introductiva si relativa, care o expliciteaza, pare ca exista o contradictie, un

2
abis de netrecut. Ne adresam lui Dumnezeu chemandu-L "Tata", numire ce indica o maxima
apropiere, o inrudire spirituala, certitudinea ca El este pururea cu noi si ca vegheaza asupra
noastra. Expresia "Carele esti in ceruri" accentueaza insa celalalt aspect al Dumnezeirii, si
anume distanta care o desparte de creaturi. In predica de pe munte, Iisus spusese: "Roaga-te
Tatalui tau, Care este in ascuns" (Matei 6, 6), subliniind astfel ca Dumnezeu Se afla pe veci
invaluit intr-un mister de nepatruns.

In rugaciunea Tatal nostru se gasesc deci inmanuncheate cele doua fatete ale Divinitatii:
Dumnezeu este Tatal, Care prin mijlocirea Fiului Sau a venit in preajma oamenilor spre a-i
mantui, dar tot El este si vesnicul Ascuns si Nerevelat, a Carui fiinta va ramane pururea
inaccesibila oricarei creaturi.

Prima parte a rugaciunii domnesti este axata pe nadejdea in venirea imparatiei, de aceea
cererile care o alcatuiesc sunt orientate eshatologic, vizand definitiva instaurare a acesteia.
Mantuitorul va evita sistematic sa includa aspiratii de ordin egoist in aceasta rugaciune model.
Chiar cand vor aparea cereri cu caracter mai personal, ele vor avea in vedere numai
dobandirea mantuirii, fiind straine de orice nazuinta de ordin lumesc.

II.3 Prima dintre ele, "sfinteasca-se numele Tau", a pus oarecare probleme exegetilor,
deoarece este singurul caz din Noul Testament cand verbul, folosit la forma pasiva, Il are ca
subiect pe Dumnezeu. Evreii foloseau formula consacrata "a sfinti numele lui Dumnezeu",
ceea ce insemna a dori ca numele divin sa fie recunoscut drept sfant.

Expresia poate parea paradoxala, caci Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umana
spre a fi socotit sfant. Ea accentueaza insa caracterul de dialog pe care il are intreaga
rugaciune: Dumnezeu asteapta de la om unele adeziuni si marturisiri, fara de care Imparatia
nu va putea lua fiinta. Omul se roaga pentru un tel mai presus de posibilitatea sa de intelegere,
dar la a carui realizare va contribui si el. Imparatia este, dupa cum se stie, un dar facut de
Dumnezeu oamenilor; totusi, omul trebuie sa se roage pentru venirea acesteia, grabind astfel
prin participarea lui instaurarea sa definitiva.

Fericitul Augustin crede ca prin formula de mai sus cerem ca numele lui Dumnezeu sa fie
socotit sfant de toti oamenii, iar Sfintii Ciprian si Chiril al Ierusalimului subliniaza ca astfel
exprimam dorinta ca numele divin sa fie slavit prin propria noastra viata. A sfinti numele lui
Dumnezeu presupune deci nu numai a-L preamari pe Tatal, a marturisi credinta in sfintenia si
atotputernicia Sa, ci si a face ca, prin mijlocirea neinsemnatei noastre existente, sa
straluceasca puterea sfintitoare a lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat ca, in Vechiul Testament, prin numele lui Dumnezeu se intelegea ceea ce
Dumnezeu descoperea oamenilor despre Sine. In aceasta privinta, teologia veterotestamentara
era insa extrem de sumara, ea evitand o analiza mai aprofundata a datelor oferite de revelatie.
Insa dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu i se vor deschide omului alte posibilitati de scrutare
a misterului divin. Cel care va arunca mai multa lumina asupra acestor taine, relevand
existenta unei distinctii fundamentale intre fiinta divina, etern inaccesibila cunoasterii umane,
si energiile sau lucrarile dumnezeiesti, care fac posibil ca Dumnezeu sa intre in relatie cu
omul si sa i Se descopere, va fi Sfantul Grigorie Palama.

Cand Iisus, in rugaciunea arhiereasca, va spune: "Si le-am facut cunoscut numele Tau si-l voi
face cunoscut" (Ioan 17, 26), El va avea in vedere tocmai ceea ce energiile descopera din
fiinta divina, fata lui Dumnezeu care intra in relatIe cu lumea.

3
II.4 "Vie Imparatia Ta"; si aceasta cerere poate surprinde. Mantuitorul Insusi va spune
ucenicilor Sai: "Tatal vostru a binevoit sa va dea voua Imparatia" (Luca 12, 32). Imparatia
este dar dumnezeiesc si totusi suntem indemnati a ne ruga pentru sosirea acesteia. Pare ca
Dumnezeu asteapta ca noi sa-L rugam sa grabeasca venirea noului eon. Cu cat vor fi mai
multi aceia care vor implora cucernic ca Imparatia sa le fie daruita, aspirand la depasirea
actualei etape si la trecerea definitiva in perioada eshatologica, cu atat mai repede va sosi
Imparatia Tatalui.

II.5 A treia cerere, "faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant", indica renuntarea
din partea noastra la orice veleitate personala, precum si fagaduiala de a ne pleca intru totul
hotarari lor divine. Mantuitorul, in ceasul de grea cumpana de la Ghetsimani, va da pilda
totalei resemnari si a acceptarii neconditionate a celor randuite de Tatal, cand va spune: "Nu
precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39). Cel care izbuteste sa primeasca senin
tot ceea ce Dumnezeu ii va trimite va fi pregatit pentru Imparatie.

Hristos ii indeamna insa pe ucenici sa se roage nu numai pentru ca fiecare din ei sa

dobandeasca puterea de a se pleca la voia Tatalui, dar si pentru ca "precum in cer asa si pe
pamant", pretutindeni, pe toate planurile lumii create, hotararile divine sa fie primite si
ascultate, pentru ca astfel "Dumnezeu sa fie toate in toti", dupa cuvantul apostolului (1 Cor.
15, 28).

Aceasta reunire a intregii creatii, reintoarsa definitiv la Dumnezeu, dupa ce va fi renuntat la

orice tendinta de autonomie, nu se va realiza, desigur, decat la sfarsitul veacurilor, cand
Imparatia fiului se va preschimba in aceea a Tatalui (I Cor. 15, 24). De fapt, Imparatia, pentru
venirea careia ni se cere sa ne rugam, nu va fi deplina decat atunci cand numele lui Dumnezeu
va fi adorat de toate fapturile si voia Sa indeplinita pretutindeni.

Cele trei cereri din prima parte a rugaciunii Tatal nostru nu vor putea fi deci implinite intru
totul decat la transfigurarea finala, adica in etapa eshatologica.

Este insa tulburator ca noi, oamenii slabi si pacatosi, suntem indemnati de Insusi Fiul lui
Dumnezeu a ne ruga zilnic pentru aceste lucruri minunate, ce sunt atat de departe de noi si de
limitata noastra putere de intelegere.

S-ar parea ca Dumnezeu asteapta totusi de la om un raspuns, o participare mai mult sau mai
putin activa, spre a reinnoi intreaga creatie, zidind "ceruri noi si pamant nou", in care, dupa
cuvantul apostolului, "locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13). Versurile lui Peguy dovedesc o
intuitie geniala: "Atarna de noi ca Dumnezeu sa nu fie lipsit de zidirea Sa”, spune poetul.

Daca in prima parte a rugaciunii cererile noastre au drept scop intemeierea Imparatiei, fiind
orientate eshatologic, in a doua parte ele au un caracter mai personal, intrucat au in vedere
conditiile carefac posibila mantuirea individuala. Pentru ca sa putem participa la Imparatia
pentru care ne rugam va trebui ca inca din cursul actualei existente sa nu fim lipsiti de painea
"cea spre fiinta", sa fim despovarati de greutatea propriilor pacate si feriti de actiunea
vatamatoare a celui rau.

II.6 Prima cerere - "painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" cuprinde o
intreaga doctrina antropologica. Expresia de "paine spre fiinta", nu se gaseste in Noul
Testament decat in doua locuri, respectiv in cele doua versiuni ale rugaciunii domnesti,
proprii lui Matei si lui Luca. De fapt, termenul apare foarte rar in textele grecesti. Origen il

4
socotea chiar creat de evanghelisti si il traducea prin cuvantul "substantial”, echivalentul
traducerii "painea cea spre fiinta" din Biblia romaneasca, expresie pe care o socotim mai
potrivita decat cea din Biblia de la Ierusalim, unde se spune "painea noastra zilnica".
Rugandu-ne pentru painea cea spre fiinta, ne rugam ca Dumnezeu sa ne daruiasca ceea ce este
esential pentru viata noastra trupeasca si sufleteasca.

Iisus ne indeamna anume sa cerem paine, hrana de capetenie a omului, care asigura existenta
sa fizica, fiind insa susceptibila totodata, prin primirea harului, de a se preface in Euharistie si
de a deveni astfel mijloc de regenerare spirituala si izvor de mantuire.

Hristos nu putea sa-l invete pe om a cere paine exclusiv pentru trup, El, Care respinsese ispita
de a face din dobandirea painii telul suprem al vietii. Cerand deci painea cea spre fiinta, Il
rugam pe Tatal sa ne dea tot ceea ce stie El ca ne este necesar pentru a infrunta greutatile
acestei vieti fara a ne primejdui mantuirea. Ca aceasta ruga nu vizeaza exclusiv satisfacerea
unei necesitati biologice rezulta si din faptul ca Domnul nu ne invata sa cerem o hrana
oarecare, ci painea, adica acel element care, prin consacrare, va deveni insusi sfantul Sau trup.
Prefacerea euharistica asigura asadar painii insusirea sfinteniei. Invatandu-i pe ucenici sa se
roage: "Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi" - asa cum apare in versiunea lui
Matei - Donmul doreste sa limiteze grija omului cu privire la cele necesare sustinerii vietii, la
prezentul imediat. Preocuparea pentru viitor trebuie evitata, deoarece grija, punand stapanire
pe om, l-ar putea abate de la adevarata sa vocatie.

Chiar si atunci cand expresiei "painea cea spre fiinta" i se atribuie o semnificatie spirituala, ea
referindu-se la ceea ce este indispensabil in vederea mantuirii, indemnul de a ne ruga doar
pentru ziua respectiva ramane valabil. Avem nevoie de atata putere cat sa facem fata
greutatilor si ispitelor proprii zilei prezente. Pentru crestinul adevarat, convins ca se afla
permanent sub obladuirea parinteasca a Tatalui, esential este ca, in cuprinsul fiecarei zile, sa-
si indeplineasca fara sovaiala datoria, cu gandul la Hristos si sub umbra ocrotitoare a Sfantului
Duh. De aceea el nu se framanta pentru viitor, nu se intreaba daca va veni o clipa cand nu va
mai fi in stare sa infrunte ispitele si poate se va prabusi. Stiind ca Dumnezeu nu il va parasi
niciodata, ucenicul lui Hristos nu se lasa coplesit de povara unor asemenea intrebari si isi
limiteaza atentia si cererea la clipa prezenta, cunoscand ca in cuprinsul acesteia se pot afla
ascunse atat mantuirea cat si damnarea sa.

II.7 A doua cerere, "si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor
nostri", este o recunoastere implicita a starii de pacat in care ne aflam toti. Mantuitorul va
mai arata in parabola cu vamesul si fariseul ca rugaciunea cea mai bine primita de Dumnezeu
este aceea prin care omul cere iertarea greselilor. A fi constient de aceasta si a te ruga cu
smerenie pentru iertare constituie primul pas pe calea mantuirii, caci o asemenea marturisire
presupune recunoasterea faptului ca mantuirea este un dar de la Dumnezeu. Totodata, ea
implica si o infinita indulgenta fata de pacatele celorlalti.

Numai aceia care vor aseza raporturile lor cu semenii sub semnul dragostei
atoateintelegatoare, si nu al dreptatii, care cantareste si masoara, vor putea fi iertati. De aceea
Hristos ne povatuieste sa iertam gresitilor nostri pentru ca si Tatal sa ne ierte noua. Acela care
iarta fratelui renunta la orice ambitie personala, la orgoliul sau, caci de cele mai multe ori
omul trebuie sa ierte ceea ce socoteste drept atingere a demnitatii sale, drept incalcare a
drepturilor sale. Iertand, el face act de smerenie, pregatindu-si sufletul in vederea primirii
harului, care nu coboara decat asupra acelora deveniti permeabili la energiile divine, prin
intelegerea compatimitoare a greselilor aproapelui.

5
Trebuie subliniat ca in versiunea greaca a Evangheliei dupa Matei apare o alta formulare,
susceptibila de o interpretare mai larga: "Si ne iarta noua datoriile noastre, precum si noi
iertam datornicilor nostri”. Si aici este vorba, fara indoiala, de greselile pe care fiecare le
savarseste, dar credem ca termenul de "datorii" implica o semnificatie sporita. Datoriile
neplatite, care il apasa pe fiecare om, sunt toate faptele de milostenie pe care le-ar fi putut
face, dar le-a omis, tot ce a asteptat in zadar Tatal de la el. De la fiecare dintre noi Tatal
asteapta atat rodirea maxima a darurilor primite, cat si o atentie sporita fata de cei din jur si de
intreaga zidire, precum si o recunostinta nemarginita pentru purtarea Sa de grija. Insa cine
poate afirma ca nu a omis macar vreuna din aceste indatoriri, ca nu a inselat sperantele pe care
Tatal ceresc le-a legat de viata sa?

Pentru asemenea datorii uitate trebuie sa cerem iertare; dar spre a avea aceasta indrazneala
trebuie ca la randul nostru sa iertam celor ce ne-au facut vreun rau. Oricat de grav ar gresi
aproapele fata de noi, suntem datori sa-l iertam, cunoscand ca si daca l-am ierta de saptezeci
de ori cate sapte, iertarea noastra tot nu ar putea compensa datoriile infinite si nicicand
achitate pe care le avem noi fata de Dumnezeu.

De fapt, datoriile fata de aproapele sunt tot atat de nelimitate si de imposibil de onorat in mod
plenar ca si cele fata de Dumnezeu. Indeplinindu-le insa, chiar in modul imperfect, specific
actualei conditii umane, ne platim totusi intr-o mica masura datoriile fata de Dumnezeu. Din
aceasta imensa discrepanta intre ceea ce datoram lui Dumnezeu si ceea ce putem indeplini, in
vederea unei relative echivalente, rezulta obligatia imperativa de a ierta, caci daca vom ierta
din inima, dragostea atoateiertatoare a Tatalui va sterge si datoriile noastre, ramase mereu
neacoperite.

II.8 "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau" (Matei 6, 13; Luca 11, 4)
este a treia cerere dintre cele cu caracter personal, care ar necesita un intins comentariu.
Trebuie insa sa ne limitam la sublinierea catorva puncte esentiale.

Inca din epoca apostolica s-a simtit nevoia de a se evita eventuala interpretare gresita conform
careia s-ar putea trage concluzia ca Dumnezeu il atrage pe om in ispita. In epistola Sfantului
Iacov se spune clar ca Dumnezeu "nu ispiteste pe nimeni" (Iacov 1, 13).

Ispita tine insa de conditia umana de dupa cadere. Existenta spiritului rau, pennanent
preocupat de a defonna opera Creatorului, face ca, in actualul eon, omul sa fie vesnic tinta
atacurilor sale. Desi, prin moartea Sa pe cruce, Hristos il va deposeda de putere, totusi, pana la
Judecata, duhul intunericului va continua sa unelteasca impotriva omului si sa-l amageasca in
mii de chipuri. Dumnezeu ingaduie uneori ca acesta sa fie supus la asemenea ispite pentru ca
astfel sa se smereasca, cunoscand cat este de slab. Niciodata insa cel credincios nu va fi ispitit
peste puterile sale, dupa cum spune Sfantul Pavel: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va
ingadui ca sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci o data cu ispita va aduce si scaparea din ea,
ca sa puteti rabda" (1 Cor. 10, 13).

Odata ispita infranta, omul va spori duhovniceste, astfel incat intristarea lui se va preface in
bucurie. Incercarile si ispitele pot deveni deci, pentru cei alesi, trepte spre cer. Hristos va arata
ca Tatal curata mladitele cele bune "ca mai multa roada sa aduca" (Ioan 15, 2).

Daca ispita vine de cele mai multe ori de la cel rau, ea se intoarce adesea impotriva lui,
devenind pentru ucenicul lui Hristos prilej de desavarsire. Este si aceasta una dintre
antinomiile vietii duhovnicesti.

6
Cunoscand ca ispitele ne ameninta la tot pasul, Domnul ne invata sa ne rugam pentru a fi feriti
de astfel de incercari sau, in cazul ca acestea ne-ar incolti, pentru a ni se da puterea de a le
invinge. Ne indeamna de asemenea sa cerem ca Dumnezeu sa ne pazeasca de lucrarea
malefica a spiritului celui rau: "Ci ne izbaveste de cel rau".

Si asupra acestui punct au existat divergente intre exegeti. Parintii greci au tras concluzia ca
Mantuitorul il are aici in vedere pe satana, pe cand cei latini cred ca ar fi vorba numai de rau
in general. Deoarece Mantuitorul a vorbit in numeroase randuri de interventia spiritului rau in
viata oamenilor, infatisat ca un duh personal, si nu ca o entitate abstracta, este greu de
presupus ca tocmai in rugaciunea domneasca, adevarata calauza pentru viata spirituala, s-a
referit la rau ca la un principiu impersonal.

Iisus trebuia sa atraga atentia oamenilor asupra primejdiei reprezentate de duhul intunericului,
ferindu-i de a se amagi cu privire la originea raului. De altfel, in rugaciunea arhiereasca,
rostita dupa Cina cea de Taina, El Se va ruga astfel pentru ucenicii Sai: "Nu ma rog ca sa-i iei
din lume, ci ca sa-i pazesti pe ei de cel viclean" (Ioan 17, 15), afirmand deci din nou ca exista
o forta personala, care primejduieste continuu mantuirea oamenilor.

Prin aceasta ruga, omul cere sprijin in lupta purtata, in cursul existentei pamantesti, cu puterile
intunericului, pe care nu le poate infrunta decat cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, asa cum va
arata Iisus cu alt prilej (Matei 12, 28). Totodata, el se roaga pentru a trece "din moarte la
viata" (Ioan 5, 24) calcand biruitor peste pragul ce desparte cele doua registre existentiale,
deoarece cel rau "are stapanirea mortii" (Evr. 2, 14). Biruinta impotriva duhului intunericului
inseamna deci implicit dobandirea mantuirii vesnice si intrarea in Imparatie, a carei instaurare
definitiva atarna tocmai de infrangerea puterii intunericului.

Desi, prin continutul lor, toate aceste trei cereri se refera direct la aspiratiile noastre personale,
ele sunt totusi straine de orice tendinta egoista, nevizand, in ultima instanta, decat dobandirea
unor gratii ce ne vor deschide portile Imparatiei, a carei venire o cerem in prima parte a
rugaciunii domnesti.

II.9 Ca incheiere a rugaciunii domnesti, Domnul asaza formula pe care in cult o rosteste
numai preotul: "Ca a Ta este imparatia si puterea si slava in veci" (Matei 6, 13). Prin ea
marturisim ca Imparatia, care sta in centrul acestei rugaciuni, este de origine divina. Lui
Dumnezeu Ii apartine de asemenea puterea de a zidi si de a implini toate. Cand omul face
fapte placute lui Dumnezeu, tot la El, izvor infinit de daruri si de binecuvantari, afla puterea
de a le savarsi.

Slava pe care Iisus o atribuie de asemenea Tatalui - in cultul crestin, aceasta formula finala
cuprinde intreaga Sfanta Treime, aceeasi inchinare aducandu-se tuturor Persoanelor divine -
este una din lucrarile sau energiile prin care Dumnezeu, Care in fiinta Sa va ramane vesnic
ascuns, Se descopera omului, spre a-i ingadui sa-L cunoasca si sa-L adore. Imparatia, puterea
si slava apartin deci lui Dumnezeu; dar pe cand Imparatia este darul facut de Dumnezeu
oamenilor, puterea si slava sunt lucrari divine, care se vor descoperi in toata plenitudinea abia
in Imparatia de la sfarsitul veacurilor.

7
III. UTILITATE IN LINGVISTICA COMPARATA

Traduceri ale rugăciunii au fost multǎ vreme utilizate pentru comparații rapide între limbi,
datorat și faptului că primii filologi erau creștini, și o mare parte din aceștia erau preoți.
Datorită activităților misionare, de-a lungul istoriei, una din primele cărți traduse în noile
limbi descoperite era Biblia, și prin urmare, cele mai accesibile texte în orice limbă erau
traduceri parțiale sau totale ale Bibliei. De exemplu, singurul text existent în limba gotică este
Codex Argenteus, reproducerea incompletă a Bibliei lui Ulfilas.

În ultima perioadă însă, această practică a început să fie combǎtută, atât din considerente ce
țin de neutralitate religioasă, cât și din considerente de ordin practic: rugăciunea "Tatăl
Nostru" folosește o formă de exprimare ce diferă de modul de vorbire curent într-o anumită
limbă. În lingvistica din Uniunea Sovietică, din motive ideologice, se foloseau Operele
Complete ale lui V.I. Lenin, având în vedere că fuseseră traduse în toate limbile uniunii, dar și
în principalele limbi ale secolului XX.

De mai multe ori s-au făcut referiri la Tatăl nostru al lui Georg Stiernhielm. Acest Tatăl
nostru apare sub titlul Walachica [Ungua] ca ultimul dintr-o serie de versiuni romanice din
Tatăl nostru la sfîrşitul prefeţei lui Stiernhielm De linguarum origine, în ediţia şi traducerea sa
din Ulfilas: D. N. / Jesu Christi I SS. / Evangelia / Ab I Ulfila / Gotho-rum in Moesia
Episcopo / Circa Annum ă Nato Cliristo CCCLX. I Ex I Graeco Gothice translata, nune cum
Parai- / lelis Ver-sionibus, Sveo-Gothicâ, Norraenâ, seu / Islandică et, vulgata Latină / edita,
Stockholm, 1671. Mai întîi s-a referit la acest text, chiar dacă doar în treacăt, L. Şăineanu1,
care, fireşte, na-1 cunoştea direct2. Ulterior, A. Bitay3 face trimitere la acelaşi text pe baza
informaţiei directe, încereînd să soluţioneze şi problema sursei sale, cu o propunere demnă de
luat în seamă. In sfîrşit, independent de Bitay, G. Bonfante s-a referit într-un
important articol la Tatăl nostru românesc al lui Stiernhielm şi 1-a reprodus pentru prima
oară, practic fără greşeli.

Din aceste motive, intenţia noastră nu este de a reveni asupra acestui Tatăl nostru, ci de a
releva mai curînd însemnătatea ce-i revine contribuţiei lui Stiernhielm la istoria cunoaşterii
românei în Europa occidentală, de a urmări istoria ulterioară a acestui Tatăl nostru al său şi
problema sursei lui Stiernhielm, aducînd pentru aceasta din urmă un argument, după cîte ni se
pare, decisiv.
Pentru a putea aprecia în mod just însemnătatea contribuţiei lui Stiernhielm, este

important să ne reprezentăm mai întîi contextul său teoretic. Acest context — şi, într-o
anumită privinţă, principala problemă care îl preocupă pe Stiernhielm în prefaţa sa — este
distincţia între limbă(Ungua) şi dialect(dial ectus ). în legătură cu aceasta, el spune: „Lin-guae
inter se substantia, ceu subjectu; Dialecti vero Accidenti differunt, Linguae Materia, Dialecti
forma distinguuntur”.

Olingua s-ar descompune îndialect i, iar acestea devin cu timpullinguae de sine stătătoare:
„Conversio haec est perpetua: unam linguam abire in diversas Dialectos. Et ultra; singulas
Dialectos, diuturnitate temporis, convalescere in lin-guas". Drept criteriu al caracterului de
sine stătător al limbilor, Stiernhielm ia în considerare, în mod corect, absenţa inteligibilităţii
reciproce: „Linguas vero pro diversis habeo eas, quae eo inter se intervallo distant: ut ipsae
voces substantiales, et forma Accidentalis prorsus aliena videantur, adeo nt vulgo inter se
colloqaentes, nullo modo, nisi per interpre-tem, mutuo se intelligere queant". Cînd el
consideră deci limbile romanice drept limbi noi, Stiernhielm este astfel de părere că ele ar fi

8
devenitlinguae de sine stătătoare şi că nu ar mai fidialect i (el avînd, fireşte, în vedere, înainte
de toate, distanţarea limbilor romanice faţă de latină şi nu atît relaţiile dintre limbile
romanice). El prezintă Tatăl nostru în latină şi în şaptelimbi romanice tocmai ca exemplu al
diferenţierii limbilor (adică al acestordialec ti devenitelinguae ): „Ut eius quod in
Dissertatione de linguis de ortu linguarum novarum diximus, specimen aliquod exhibeamus.
En tibi, benevole Lector, septem linguas novas ex rana Latina natas exhibemus. Idem
judicium capere potes de innumeris aliis". Deci, în cazul Irai Stiernhielm, nu este nicidecum
vorba de vreuna dintre culegerile obişnuite de Tatăl nostru din acea vreme.

Textul românesc al Tatălni nostru pe care îl citează Stiernhielm sună după cum urmează:

„Paerinthele nostru cela ce eşti en cheri. Svintzas caese numele teu. Vie enperetziae ta.
Facaese voe ta, cum en tzer, ase si pre paementu. Paene noastre tza/saetzioace, dae
noaae astezi. Si lase noaae datorii le noastre, cum si noi se laesaem/ datornitzilor noştri.
Si nu dutze preno i la ispitire: tze ne mentueste prenoi de viclianul. Amin.

. In acest text, despărţirile eronate ale cuvintelor (Svintzas caese, datorii le etc.) provin în mod
cert de la Stiernhielm. Si noi se laesaem este probabil o greşeală de tipar pentru Si noi le
laesaem. Ciudat este saetzioace, evident în loc desaetzioase: dacă nu este o greşeală de tipar,
ar putea fi un lapsus al informatorului lui Stiernhielm, care, datorită obişnuinţei de a scrie cu
chirilice, se poate să fi scris în loc de lat. s litera chirilică omofonă c.

Insuşi faptul că acest Tatăl nostru românesc a apărut într-o lucrare atît de importantă a unui
om cu prestigiul lui Stiernhielm conferă acestui text o importanţă cu totul aparte. Dar el este
important şi din motive interne, atît ca text românesc publicat în străinătate, cît şi datorită
contextului în care este prezentat de Stiernhielm.

In primul rînd, acesta este primul text al unui Tatăl nostru românesc bine cunoscut şi prezentat
drept romanic dintre cele apărute în Europa occidentală. Primul Tatăl nostru românesc apărut
în afara României, şi anume cel al lui Luca Stroici, a rămas total necunoscut în Occident.
Primul Tatăl nostru românesc apărut în vreo culegere de Tatăl nostru, cel prezentat de H.
Megiser, în „Specimen quinquaginta diversarum atque inter se differentium linguarum, et
Dialecto-rum”, Frankfurt, 1603, nu este plasat printre textele romanice, ci printre textele în
limbile pe care Megiser nu le poate clasifica, între „Hungarice" şi „Finnonice, vel lingua
silvestrium Laporum". La J.Wilkins, care în An Essay towards a Real Character, and a
Philosophical Language, Londra, 1668, p. 435 şi urm. preia textul lui Megiser, acesta apare
între versiunile slave ale Tatălui nostru, între cea sîrbă şi cea cehă.

In al doilea rînd, textul lui Stiernhielm este relativ corect faţă de celelalte versiuni româneşti
ale Tatălui nostru publicate în străinătate. După cîte constat, este chiar cea mai corectă dintre
toate versiunile româneşti ale Tatălui nostru apărute pînă la 1817, inclusiv, în străinătate.

Toate versiunile româneşti ale Tatălui nostru apărute în secolele al XVII-lea şi al XVIII- lea în
culegerile occidentale de Tatăl nostru, inclusiv unele ale lui Hervâs, îl au la origine fie pe
Megiser, fie pe Stiernhielm. Wilkins preia textul îui Megiser. Andreas Miiller preia, pe de o
parte, textul lui Megiser (pe care îl consideră valah) şi, pe de altă parte, textul lui Stiernhielm
(pe care îl consideră velş). Iar dintre cele trei texte româneşti ale lui Chamberlayne, primul,

9
cel pretins velş, îl are la origine, prin intermediul lui Andreas Miiller, pe Stiernhielm, cel de-al
doilea(Wăla chic e), prin intermediul lui Birndorff şi Miiller (sau Wilkins), pe Megiser, iar cel
de-al treilea ([Wălachice] aliter), tot prin intermediul lui Birndorff şi Miiller, din nou pe
Stiernhielm. De aici rezultă, la Chamberlayne, următoarele filiere de transmitere:
1) STIERNHIELM — Muller2 — Chamberlaynej:
2) MEGISER — Wilkins, Miillerj — (Birndorff) — Chamber-i
3) STIERNHIELM — Muller2 — (Birndorff) — Chamber-layne.
Iar culegerile ulterioare de Tatăl nostru pînă la Hervâs sînt dependente, în această privinţă, de
Miiller, de Chamberlayne sau de amîndoi.

La începutul transmiterii — atît de complicate la prima vedere — în Europa occidentală

a versiunilor româneşti ale Tatălui nostra stau, deci, doar două texte: cel al lui Megiser şi cel
al lai Stiernhielm. Sarsa lui Megiser nu a putut fi pînă acum descoperită44. Aceeaşi
dificultate o întîmpinăm şi cu textul lui Stiernhielm: de unde deţinea Stiernhielm informaţia sa
cm privire la latinitatea românei? De la cine putea el obţine, în îndepărtata Suedie, un Tatăl
nostru românesc şi încă unul atît de corect? A. Bitay şi-a exprimat opinia conform căreia
informatorul lui Stiernhielm ar fi fost învăţatul român Nicolae Milescu (1638—1708). In
acest sens, el aduce mai multe argumente, cele întemeiate reducîndu-se la unul singur însă şi
anume la acela că Milescu a locuit un timp la Stockholm şi ar fi avut astfel posibilitatea să-i
comunice lui Stiernhielm acest Tatăl nostru.

Acest argument este, fireşte, revelator, întrucît Milescu l-ar fi putut întîlni într-adevăr pe
Stiernhielm. Se ştie că Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei între 1653 şi 1658, după
mazilirea de către turci, a ajuns, la sfîrşitul îndelungatelor sale peregrinări prin diferite ţări
(între care Suedia), în Po-merania, unde a trăit pînă la moarte (1688) la Stettin, ca protejat al
regelui Carol al Xl-lea al Suediei, cu care se aliase încă de pe vremea domniei sale în
Moldova. In anul 1664, părăseşte Constantinopolul şi soseşte la Stettin — Via Berlin, unde se
opreşte pentru cîtva timp la principele elector Friedrich Wilhelm von Brandenburg — tînărul,
pe atunci, învăţat Nicolae Milescu, care ocupase deja în Moldova un post la cancelaria
domnească a lui Gheorghe Ştefan, intrînd din nou în slujba acestuia. în octombrie 1666, este
trimis ca sol al acestuia la Stockholm, unde stă vreo nouă luni şi unde intră în legatară cu
ambasadorul francez, marchizul Amauld de Pomponne (un nepot de frate al celebrului
Antoine Arnauld), pentru care scrie, în februarie 1667, Enchiridion sive Stella Orientalis
Occidentali splendens. In iulie 1667 Milesca pleacă mai departe la Paris, cu scrisori ale
regelui Suediei către Lradovic al XlV-lea, iar de la Paris se întoarce în acelaşi an la Stettin. De
aceea, este foarte posibil ca el să se fi în-tîlait, în timpul şederii sale la Stockholm, cu
Stiernhielm — poate în casa ambasadorului francez sau prin mijlocirea acestuia — şi să-i fi
scris, respectiv dictat, Tatăl nostru românesc.
Presupunerea că Tatăl nostru românesc al lui Stiern-hielm provine de la Milescu este deci
îndreptăţită, iar A. Bitay a avut, în această privinţă, fără îndoială, o idee fericită. Această
presupunere însă devine certitudine prin compararea cu un alt Tatăl nostru care s-a dovedit a
proveni de la Milescu.
Din nou la Constantinopol — după moartea lui Gheorghe Ştefan şi după o scurtă şedere în
Moldova —, Milescu scrie, în decembrie 1669, pentru Thomas Smith, capelan al ambasadei
engleze şi paroh al bisericii anglicane, cinci file care conţin, între altele, şi un Tatăl nostru
românesc cu scriere chirilică. Aceste file au fost donate de către Smith, împreună cu alte
manuscrise, în 1683, bibliotecii bodleiene de la Oxford, unde se găsesc şi astăzi, la începutul
şi la sfîrşitul unui manuscris turcesc. Textul autograf al lui Milescu cu Tatăl nostru prezintă

10
similitudini frapante cu textul lui Stiernhielm. în vederea comparării lor, redau aici ambele
texte în ortografie modernă, păstrînd totuşi particularităţile de limbă:

Stiernhielm

Părintele nostru, cela ce eşti în ceri,

svinţască-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta, cum în cer aşe şi pre pămîntu.
Pănea noastră cea săţioasă dă nouă astăzi.
Şi lasă nouă datoriile noastre, cum şi noi le lăsăm datornicilor noştri.
Şi nu duce pre noi la ispitire, ce ne mîntuieşte pre noi de vicleanul. Amin.

Milescu

Părintele nostru, cela ce eşti în ceriuri, svinţască-să numele tău, vie împărăţia ta, facă-să
voia ta, cum în ceriu aşe şi pre pămîntu. Pâinea noastră cea săţioasă dă-ne nouă astăzi. Şi
iartă nouă datoriile noastre, după cum şi noi lăsăm datornicilor noştri.
Şi nu ne aduce pre noi la ispitire, ce ne mîntueşte de vicleanul. Amin.

Nici una dintre versiunile cunoscute mie, provenind de la persoane diferite, nu seamănă atît de
mult una cu alta. Deosebirile ce pot fi constatate între cele două texte: în ceri/în ceriuri, dă
nouă astăzi/dă-ne nouă astăzi, şi lasă nouă datoriile/şi iartă nouă datoriile, cum şi noi le
lăsăm/după cum şi noi lăsăm, şi nu duce pre noi/şi nu ne aduce pre noi, ce rie mîntueşte pre
noi/ce ne mîntueşte sînt toate variante care pot apărea la redarea acestui text de către un singur
vorbitor. Frapantă, dar în cazul lui Milescu explicabilă, este numai forma păinea în cel de-al
doilea text faţă de pănea în primul. Mult mai caracteristice sînt în schimb concordanţele, care
nu apar toate laolaltă la nici o altă pereche de versiuni dintre cele cunoscute nouă: Părintele
nostru, cela ce eşti, vie împărăţia ta, facă-se voia ta, pî(i)nea noastră cea săţioasă, datoriile
noastre, cum şi noi (le) lăsăm, datornicilor noştri, la ispitire, mîntueşte, de vicleanul. Alte
versiuni româneşti din Tatăl nostru au în aceste cazuri: Tatăl nostru, care eşti,respectiv ce eşti,
să vie împărăţia ta, (să) fie voia ta, plinea noastră (cea) de toate zilele, greşalele noastre,
iertăm, greşiţilor noştri, în ispită, izbăveşte, de cel Rău.

11
IV. VARIANTE ALE TEXTULUI „TATĂL NOSTRU” IN LIMBILE ROMANICE
ACTUALE

LATINA

Pater noster qui es in celis

Sanctificentur nomen tuum
Adveniar regnum tuum
Fiat voluntas tua
Sicut in caelo et in terra
Panem nostrum cotidianum
Da nobis hodie
Et dimitte nobis debita nostra
Sicut et nos dimitimus debitoribus nostris
Et ne nos inducas in temptationes
Sed libera nos a malo
Amen!

ROMANA

Tatăl nostru care ești în ceruri,

sfințească-se numele Tău,
vie împărăția Ta,
facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe Pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele,
dă-ne-o nouă astăzi
și ne iartă nouă greșelile noastre
precum iertăm și noi greșiților noștri
și nu ne duce pe noi în ispită
ci ne izbăvește de cel rău.
Că a Ta este împărăția și puterea și mărirea,
acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.

FRANCEZA

Notre Père, qui êtes aux cieux ;

Que votre nom soit sanctifié ;
Que votre règne arrive ;
Que votre volonté soit faite sur la terre comme au ciel.
Donnez-nous aujourd'hui notre pain quotidien (ou : de ce jour).
(Et) pardonnez-nous nos offenses, comme nous pardonnons à ceux qui nous ont
offensés.
(Et) ne nous laissez pas succomber à la tentation.
Mais délivrez-nous du mal.
Ainsi soit-il.
Amen.

12
PORTUGHEZA

Pai Nosso que estais no Céu,

santificado seja o vosso Nome,
venha a nós o vosso Reino,
seja feita a vossa vontade
assim na terra como no Céu.
O pão nosso de cada dia nos dai hoje,
perdoai as nossas ofensas
assim como nós perdoamos
a quem nos tem ofendido,
e não nos deixeis cair em tentação,
mas livrai-nos do Mal.
Amém.

SPANIOLA

Padre nuestro, que estás en los Cielos,

santificado sea tu nombre, venga tu Reino,
hágase tu voluntad así en la tierra como en el cielo.
El pan nuestro de cada día dánoslo hoy,
y perdónanos nuestras deudas así como nosotros
perdonamos a nuestros deudores, y no nos
dejes caer en la tentación, mas líbranos del mal.
Amen.

ITALIANA

Padre nostro, che sei nei cieli,

sia santificato il tuo nome,
venga il tuo regno,
sia fatta la tua volontà
come in cielo così in terra.
Dacci oggi
il nostro pane quotidiano,
e rimetti a noi i nostri debiti
come noi li rimettiamo
ai nostri debitori,
e non ci indurre in tentazione,
ma liberaci dal male.
Amen

13
V. ALTE VARIANTE ALE TEXTULUI „TATĂL NOSTRU”

LATINA VULGARA

Pater Noster qui es in caelis:

sanctificétur Nomen Tuum;
advéniat Regnum Tuum;
fiat volúntas Tua,
sicut in caelo, et in terra.
Panem nostrum
cotidianum da nobis hódie;
et dimítte nobis débita nostra,
sicut et nos
dimíttimus debitóribus nostris;
et ne nos indúcas in tentatiónem;
sed líbera nos a malo. Amen.
GREACA

Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς

ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου·
ἐλθέτω ἡ βασιλεία σου·
γενηθήτω τὸ θέλημά σου,
ὡς ἐν οὐρανῷ καὶ ἐπὶ τῆς γῆς·
τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον δὸς ἡμῖν σήμερον·
καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφελήματα ἡμῶν,
ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡμῶν·
καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν,
ἀλλὰ ῥῦσαι ἡμᾶς ἀπὸ τοῦ πονηροῦ.
[Ὅτι σοῦ ἐστιν ἡ βασιλεία καὶ ἡ δύναμις καὶ ἡ δόξα εἰς τοὺς αἰῶνας·]
ἀμήν.

14
BIBLIOGRAFIE

Coseriu, Eugen „Limba romana in fata occidentului”, Editura Dacia, Cluj

Napoca, 1994

15