INTRODUCERE

“Identitatea este ceea ce nu este alienarea. Identitatea este promisiunea unui cămin”.
Leon Wieseltier
Folosind aceasta acceptiune a termenului, ne intrebăm dacă Uniunea Europeana este
un camin pentru cele 273 de milioane de cetateni ale sale. Dificil de zis. În mod cert nu poate
fi vorba de alienare. Consultând eurobarometrele, observăm că aproape jumătate dintre
membrii Uniunii Europene își declară o identitate europeană. Este acest procent unul mare sau
prea puțin? Unii spun că este puțin. Însă ei nu au în vedere că Uniunea Europeană este o
construcție nouă, și că identitatea unei arhitecturi se construiește în timp.
Există mai multe dispute asupra modului în care se formează o identitate. Studiind
modul de formare al identitătii naționale, antropologul Ernest Gellner ajunge la concluzia că
statul natiune a determinat identitatea natională, prin inventarea tradițiilor pentru a omogeniza
societatea. Deși nu își propune omogenizarea și este adepta “unității în diversitate”, Uniunea
Europeană a preluat modelul national de construire a identitătii.
Principalul mod de constituire a identității naționale rezidă în simboluri. Introdus, nu
făra greutate, în 1986, steagul cu cele douăsprezece stele ce simbolizează perfecțiunea este
recunoscut de aproape toată lumea, și, mai mult, se regăsește arborat, alături de steagul
național, chiar și în cele mai mici izolate unități administrative din statele membre. La fel,
imnul european este deseori ascultat alături de cel național, există o zi a Europei, pe 9 mai, ce
amintește de încetarea războiului și a urii între statele europene.
Un alt concept cheie al identității a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht:
cetătenia europeană. Libera circulație a informațiilor, a capitalurilor și a persoanelor ajută la
formarea conștiinței europene a cetățeniei. În plus, calitatea de cetățean presupune un spațiu
public, dezbatere, comunicare și implicare. Chiar dacă este în special un element al politicilor
economice, moneda euro este și ea un atribut al identității europene.
Când Danemarca a respins aderarea la moneda euro, evenimentul a fost interpretat ca
o victorie puternică a spiritului național și, implicit, ca un eșec al consolidării celui european.
Însă atașamentul danezilor pentru moneda națională, nu înseamnă un obstacol în calea
identității europene. Pe cale de consecință, la fel ca orice altă identitate, cea europeana nu
poate fi decât o componentă a unei poli-identități.
Nu cred că există un conflict între identitatea națională a unui european și identitatea
sa europeană. Ba mai mult, identitățile naționale o îmbogățesc pe cea europeană, unele (cea
anglo-saxonă, franceză, germană), mai mult ca altele (țările noi “reîntoarse în Europa”,
Romania, Bulgaria, Slovenia). Problema este că această conștiință a identitatii europene este
încă subdezvoltată, iar identitatea europeană este în principal una de natura politică. Calitatea
democrației și a sistemului politic european joacă un rol important în “simțământul european”.
Comunitatea economică și politica poate alcătui o bază importantă, însă e nevoie de
mai mult pentru a obține sprijinul cetățenilor. Programele culturale și pentru tineret (Capitala
europeană, Youth in Action, Socrates,) creează imaginea de Europă fără frontiere și ajută
cetățenii UE să învețe unii de la alții.
În lucrarea de faţă, se punctează aspectele definitorii ale binomului identitate
națională-cetățenie europeană, ţinând cont de implicațiile asupra locuitorilor de pe bătrânul
continent în contextul tendinței de unficare a Europei. Considerăm că un astfel de studiu
reprezintă un demers util pentru a înţelege realitatea actuală şi provocările cărora statele
trebuie să fie pregătite să le răspundă.
Așadar, nu se poate spune despre identitatea europeană că este un mit. Identitatea
europeană există și este închipuită de fiecare cetățean altfel, în funcție de grupul din care face
parte, de vârstă, de educație. Există însă un spirit comunitar, o unitate europeană, care, chiar
dacă are sensuri diferite pentru diferiți oameni, produce afinitate pentru Europa.
CONCLUZII
Uniunea Europeană, organizație clădită din ruinele celui de-al doilea război mondial
din dorința de a stăvili războiul pe continent odată pentru totdeauna, a fost sortită încă de la
început să capete într-o bună zi contururi politice, astfel încât Europa politică unită devine
acum miza esențială a viitorului Europei. Această aspiratie a devenit din ce în ce mai
manifestă de la adoptarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminând astăzi cu
dezbaterile asupra Constituției Europene. Dar această Europă numără acum în jur de cinci
sute de milioane de persoane. Participarea acestora la dezvoltarea Europei politice rămâne
însă limitată. Despre a cui Europă vorbim atunci, dacă nu despre cea a cetățenilor ei?
“Europa” de astăzi a fost făurită încă de la început de elitele politice conducătoare și nu de
cetățeni.
Cetățenia europeană este un concept recent (consacrat de Tratatul de la Maastricht din
1992) născut dintr-o idee mai veche (datând aproximativ din anii ’40) care se referă la o
realitate nesigură și inconsistentă.
Cetățenia ca și concept are un conținut atât politic cât și juridic (referitor la ansamblul
de drepturi subiective pe care un individ le poate invoca). Condiția existențială a cetățeniei
este capacitatea de a avea drepturi (drepturi subiective conform teoriei pozitive a dreptului) și
de a le putea pune în aplicare. Pe cale de consecință, cetățenia europeană există în măsura în
care titularii săi se pot bucura de drepturile care derivă din acest statut.
Principala chestiune care se pune este cum să transformi cetățenia europeană dintr-un
artefact într-o realitate. Crearea unui sentiment comun de apartenența și impunerea lui de sus
în jos (de la instanțele europene la indivizi) nu poate funcționa pe termen lung. Dificultățile
creării unei solidarități de fapt sunt numeroase și se datorează în primul rând diversității
culturilor naționale, mai exact a rivalităților sau antagonismelor istorice între unele din ele,
precum și procesului continuu de largire.
Construcția politică a Uniunii Europene stă sub semnul valorilor democratice și
liberale. Apare astfel întrebarea dacă putem să creăm în mod artificial o solidaritate
cetățenească într-o entitate politică de talia Uniunii Europene, care pare din ce în ce mai mult
a reproduce la nivel supranațional caracteristicile Statului-națiune. Unde ar putea fi găsită
legitimitatea unei asemenea construcții politice? În rândul unor cetățeni europeni care
conștientizează și interiorizează mai adânc acest statut consimțit.
Pentru aceasta este nevoie de o participare mai activă și un interes mai mare pentru
evenimentele și viitorul Uniunii Europene. Or această linie de conduită cetățenească este
foarte solicitantă și pare greu de conceput ca o mobilizare în acest sens a cetățenilor europeni
ar putea fi posibilă. Nu degeaba disfuncția majoră imputată cetățeniei europene este “apatia
politică” a cetățenilor săi, apatie care tinde uneori să se transforme chiar în anomie.
Fenomenul cel mai evident al acestei tendințe este nivelul ridicat și crescând al absenteismului
la alegerile europene.