3.

1
Anul 1840, evocat de Grigore Alexandrescu în cunoscuta să poezie, a debutat cu
un eveniment de o deosebită importanţă pentru evoluţia ulterioară a
limbii şi literaturii române: la „30 ghenarie”, Mihail Kogălniceanu
semna la Iaşi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”.
Editorul deschide articolul-program, prin a elogia meritele predecesorilor:”La anul
1817,dl.Racocea,c.c. translator românesc în Lemberg, publică prospectul unei foi
periodice ce era să iasă pentru întâiaşi data în limba românească.
Planul său nu se aduce în împlinire. La anul 1821,dl. Z.Carcalechi, în
Buda cerca pentru a două oară o asemenea întreprindere, dar şi
aceasta fu în zadar. În sfârşit, la 1827, dl. I.Eliad vru şi ar fi putut, pe o
scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea şi Carcalechi
nu putură face. Ocârmuirea de atunci a Ţării Româneşti nu-i dădu voia
trebuincioasă. Aşa, puţinii bărbaţi care pe atuncea binevoia a se mai
îndeletnici încă cu literatura naţională pierdură nădejdea de a vedea
vreodată gazete româneşti. Numai doi oameni nu pierdură curajul, ci
aşteptară toate de la vreme şi de la împrejurări. Acestii fură dl aga
Asachi şi dl I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia păstrau în inima
lor focul luminător al ştiinţelor. Aşteptarea lor nu fu înşelată.
Împrejurări cunoscute de toţi le veniră întru ajutor. Aşa, la 1 iunie 1829
în Iaşi, Albina Românească văzu lumina zilei pentru întâiaşi data. Puţin
după ea se arătă şi Curierul Românesc în Bucureşti[a€¦].DupaAlb ină şi
dupaCurier, multe alte gazete româneşti s-au publicat în deosebitele
trei mari provincii ale vechii Dacii. Aşa, în puţină vreme, am văzut în
Valahia:
Muzeul naţional, Gazeta teatrului, Curiozul, România, Pământeanul,
Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul bisericesc, Cantorul de
avis; în Moldova: Alăuta românească, Foaia sătească, Oziris; în Ardeal:
Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania si Foaia inimii. Unele dintr-
însele, adică acele care au avut un început mai statornic, trăiesc şi
astăzi;
celelalte au pierit sau din nepăsarea lor, sau din vina altora. Cele mai bune
foi ce avem astăzi
sunt: Curierul românesc, sub redacţia dlui I. Eliad, Foaia inimii a dlui Barit
siAlb ina
românească, care, în anul acesta mai ales, au dobândit îmbunătăţiri
simţitoare.”
Kogălniceanu sugera, însă, şi cele două laţuri
negative ale publicaţiilor amintite:faptul că acordă prea puţină atenţie
problemelor de literatură, prin urmare, că nu antrenează spiritele în
sfera culturii şi a dezbaterii de idei, pe de altă parte că suferă de o
„colora locală prea pronunţată, cu alte vorbe, că sunt mai mult
provinciale decât româneşti.”
Dacia îşi propunea să meargă mai departe pe drumul deschis, dar
asumându-şi, în mod ferm, dubla sarcină de a se îndeletnici „numai” cu
literatură naţională şi de a publica „productiile romanesti”, fie din orice
parte a Daciei cu condiţia să fie „bune”.
Cele patru puncte ale articolului-program sunt:
1.întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiu estetic:” Critica
noastră va fi
nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”
2.afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române: ”talul
nostru este
realizarea dorinţei că românii să aibă o limbă şi o literatură comună
pentru toţi.”
3.Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre:„Dorul imitaţiei s-a
făcut la noi o mânie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul
naţional. Această mânie este mai ales covârşitoare în literatură. Mai în
toate zilele ies de sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că
sunt numai traducţii din alte limbi şi încă şi acele de-ar fi bune.
Traductiile însă nu fac o literatură.”8
Cu toată aparenţa exclusivistă, punctul acesta nu trebuie interpretat
drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene. După
cum va explică tot în coloanele „Daciei”,într-un număr ulterior,
Kogălniceanu era împotriva abuzurilor, nu a principiului însuşi,
combătea superficialitatea şi maimutarirea Apusului, nu preluarea
cărţilor şi a ideilor folositoare.
4.Promovarea unei literaturii originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în
conformitate cu specificul naţional şi cu estetica românească:”Istoria
noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de
mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru
ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru
această trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii.”9
Deşi, în aceste rânduri, nu e utilizat cuvântul „folclor”, Kogălniceanu
avea în vedere, printre sursele de inspiraţie, şi creaţia populară.
Trebuie notat că, îndreptând atenţia spre mediul local, spre aspectele
particulare şi specifice ale realităţii româneşti, „Dacia literara”
deschidea perspectiva unei literaturi întemeiate pe observaţie,
cultivând „adevarul” şi „naturalul”- îndrumare binevenită într-un climat
de sentimentalism romantic excesiv.
În încheierea articolului-program, autorul anunţa structura revistei(cele patru
părţi):”In partea dintâi vor fi compuneri originale a conlucrărilor foaiei;
partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri româneşti.
Partea a III-a se va îndeletnicii cu critica cărţilor nou ieşite în
deosebitele provincii ale vechii Dacii. Partea a IV-a, numită „Telegraful
Daciei”, ne va da înştiinţări de cărţile ce au să iasă în puţin, de cele ce
au ieşit de sub tipar, relaţii de adunările învăţaţilor români, ştiri despre
literatorii noştrii şi, în sfârşit, tot ce poate fi vrednic de însemnat pentru
publicul român.”
Prin precizarea surselor de inspiraţie, a temelor literare în ultimul punct al
articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile
romantismului(aspiraţie spre originalitate, refugiul în trecutul istoric,
aprecierea valorilor naţionale şi a folclorului, îmbogăţirea limbii literare
prin termeni populari, arhaici sau regionali), revista devine un manifest
literar al romantismului românesc.
Cunoscut ca istoric, om politic, prin implicarea lui în revoluţiile de la1848 din
Ţările Române, M Kogălniceanu se bucură de suficientă popularitate
pentru că ideile amintite să creeze în jurul lui o adevărată mişcare
literară, dovadă, faptul că în 1840 în chiar primul număr al Daciei
Literare, Costache Negruzzi publica prima nuvelă istorică din literatura
noastră, Alexandru Lăpuşneanu, nuvelă care din punct de vedere al
speciei rămâne neegalată. De asemenea,aici publică Vasile Alecsandri
o altă nuvelă romantică, de data aceasta cu un subiect plasat în
contemporaneitate, dar desfăşurată într-un alt spaţiu geografic a€“
Buchetieră de la Florenţa. Printre cei care vor continua filonul istoric
impus de spiritul Daciei Literare, se Nicolae Bălcescu, a€Romanii
subt Mihai-voevod Viteazula€™, Alecu Russo a€Cantarea
Romanieia€™. Alţii merg pe linia memorialisticii, a faptului trăit
( Costache Negruzzi- Negru pe Alb), ori pe cea a însemnărilor de
călătorie, precum Vasile Alecsandri a€™Plimbare la munţi a€,
a€Calatorie Africaa€™, Grigore Alexandrescu Memorial de
călătorie.Există însă şi altă zonă a prozei, critică, ironică, acidă, plină
de luciditate întâlnită de V. Alecsandri, scriitorul cel mai complex al
epocii. Acesta surprinde multe dintre deficienţele unei societăţi în plină
transformare în a€Balta Albaa€™, a€Borseca€™, dar mai ales în
a€Istoria unui galbana€™, gen de proză în care situaţiile şi
personajele, la limita caricaturii, stârnesc râsul.
Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate şi de durată ale
culturii româneşti,reluat laPro pă sirea şi apoi la România literară,
străbate ca un fir roşu prin intraga ideologie literară a vremii. Ecoul său
extraordinar dovedeşte că, departe de a concretiza o iniţiativă izolată,
el nu făcea altceva decât să dea glas unei stări de spirit destul de
generale. Într-adevăr, făcând din specificul naţional resortul viu al noii
culturi, Kogălniceanu şi prietenii săi au marele merit de a fi pus în
program o idee care plutea în aer, dar nu-şi găsise încă o expresie
clară, metodică şi pregnantă. Îmbogăţit în sensurile lui nobile, spiritul
Daciei Literare a ajuns până la noi, apărat şi mereu împrospătat de
gândirea şi fapta artistică a celor mai străluciţi reprezentanţi ai
intelectualităţii româneşti. În preaja lui creşte şi înfloreşte cultura
acestei epoci, spre cinstea şi lauda poporului român, pentru al cărui
nume în lume a€floarea generaţiei de la 1848a€™ a luptat.
Dintre colaboratorii revistei menţionăm pe Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi,
Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Al Donici, C. Stamati.
3.2
Dispariţia Daciei Literare
După numai trei numere,în luna august a aceluiaşi an în care a apărut,
prin a€inalta hotatarea€™a unui domn arbitrar, Dacia Literară este
suprimată. Pretexul a fost găsit foarte repede. Cauzele sunt foarte
adânci şi ele ţin de atitudinea ferm democratică, puternic antifeudala,
pe care editorul revistei a luat-o în adordare şi rezolvarea tuturo
problemelor fundamentale ale politicii şi culturii româneşti, atitudine pe
care a€nepravolnica ocarmuirea€™ a considerat-o a€nepotrivita cu
împrejurările din afară şi dinlauntrua€™, dezaprobând-o în toate
manifestările ei. În articolul M. A. Demidoff în Banat, Valachia şi
Moldova era citat proverbul a€™a€™Pestele de la cap se împute
a€™a€™, aluzie la domnitorul Mihail Sturdza, iar în
a€˜Descriere istorică a tabloului ce înfăţişează pe Alexandru Cel
Bun,domnul Moldovei, când
au primit coroană şi hlamidă de la ambasadorii împăratului Ioan
Paleologul, Mihail
Kogălniceanu adusese prea multe laude domnitorului moldovean, ceea
ce, după mărturiile lui
Vasile Alecsandri, l-ar fi supărat pe Mihail Sturdza.
Diparand fără să mai apară, deşi Kogălniceanu a sperat mereu într-o
revenire asupra hotărârii domneşti, Dacia Literară a continuat să
trăiască în conştiinţa urmaşilor. Posteritatea i-a încredinţat privilefgiul
unui destin activ,pe măsura importanţei evenimentului pe care l-a
marcat, prin apariţia ei, în publicistica românească.
3.3
Spiritul Daciei Literare reluat în revistele următoare
Cu o autoritate prelungită mult dincolo de epocă în care a apărut şi pe care
cu autoritate ideologică a oglindit-o, spiritul Daciei Literare n-a dispărut
odată cu periodicul care i-a dat viaţă şi vigoare. Ideile care au susţinut
platformă teoretică a revistei, s-au perpetuat în programele
nenumăratelor publicaţii care apăr după 1840, până către 1860, atât în
Moldova cât şi în Muntenia sau Transilvania, ba chiar şi peste hotare.
Astfel se remarcă :Propăşirea (1844), Magazin istoric pentru Dacia
(1854), România viitoare(Paris, 1850),Zimbru l (1850),
Junimea romană (Paris 1851) etc acestea adunând în jurul lor scriitori din
toate provinciile
româneşti, hotărâţi, printr-un efort unitar şi convergent, să realizeze o
literatură după normele
estetice şi tiparele meteorologice preconizate de revista ieşeană din
1840.
Ideea romantică a inspiraţiei din trecutul istoric va răzbate, însă, foarte
curând într-un alt articol program care va deschide revista Arhiva
românească, editată de acelaşi îndrumător literar a€“ Mihali
Kogălniceanu.
10a€˜Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie
paladiul naţionalităţilor
noastre. Într-însa vom prevede viitorul, printr-însă vom fi români. Căci istoria
este măsură sau metrul prin care se poate şti dacă un popor
propăşeşte, sau dacă se înapoiază. Întrebaţi dar istoria şi veţi şti ce
suntem, de unde venim şi unde mergem. De unde venim şi unde
mergem, trecutul şi viitorul, iată toată fiinţa noastră, iată mijlocul de a
ne cunoaşte.a€™
Spiritul Daciei Literare se regăseşte integral în revista a€Propasireaa€™
editată în anul 1844, de un grup de scriitori moldoveni, având ca
principal animator pe Mihail Kogălniceanu.