Sunteți pe pagina 1din 24

Cap.11.

ASOLAMENTELE

11.2.NOŢIUNI DESPRE ASOLAMENTE

Asolamentul reprezintă împărţirea terenului în sole (tarlale) pe care plantele de cultură se succed
în spaţiu şi în timp într-o ordine bine stabilită şi pe care se aplică in complex sisteme raţionale de lucrare
a solului, de fertilizare şi de protecţie a culturilor în vederea creşterii fertilităţii solului, a sporirii calitative
şi cantitative a producţiilor agricole.
În practica agricolă noţiunea de asolament se confunda cu cea de rotaţie, însă aceasta este
succesiunea plantelor în timp pe o singură solă, deci asolamentul include rotaţia care este aceeaşi pentru toate
solele aceluiaşi asolament.
La întocmirea asolamentelor şi în practicarea acestora se operează cu următoarele noţiuni:
Sola (tarlaua) este suprafaţa de teren din cadrul asolamentului, cu sol cât mai omogen pe care se
cultivă o singură specie. Sola este delimitată de şosele, drumuri, căi ferate, vetre de sat, păduri, canale etc.
Suprafaţa unei sole depinde de zonă, relief, tipul asolamentului etc.; pentru a permite organizarea eficientă a
activităţii de producţie, la cultura mare, aceasta ar trebuie să fie de cel puţin 50-100 ha.
Sola mixtă (combinată) este suprafaţa de teren din cadrul asolamentului, cu sol cât mai omogen, pe
care se cultivă două-trei specii cu însuşiri biologice şi tehnologii asemănătoare (de exemplu mazărea, soia şi
fasolea pe aceeaşi solă). În cadrul solei mixte plantele pot ocupa suprafeţe egale sau diferite.
Parcela este o subdiviziune a solei mixte delimitată de limite naturale sau antropice, având o singură
categorie de folosinţă şi pe care se cultivă o singură specie. În cazul terenurilor plane parcela poate
corespunde solei, iar în cazul terenurilor frământate mai multe parcele la un loc formează o solă mixtă.
Rotaţia culturilor reprezintă ordinea de cultivare a plantelor, în timp, pe o sola şi se prezintă prin
indicarea numerelor de ordine ale fiecărei culturi.
Exemplu (tabelul 11.1):
1. Soia;
2. Grâu de toamnă;
3. Cartof;
4. Porumb.
Tabelul 11.1.
Schiţa asolamentului de 4 ani
Sola I II III IV
Anul
2004 Soia grâu cartof porumb
2005 Grâu cartof porumb soia
2006 Cartof porumb soia grâu
2007 Porumb soia grâu cartof

Durata rotaţiei - numărul de ani după care o cultura revine pe aceeaşi sola sau timpul în care o
cultură trece prin toate solele asolamentului. Durata rotaţiei este egala cu numărul de sole.
Exemplu: în cazul de mai sus rotaţia are o durată de 4 ani; după porumb se cultivă soia, cultura cu
care începe un nou ciclu de rotaţie.
Cultura principala ocupă o anumită sola în anul de referinţă.
Cultura premergătoare s-a cultivat în anul precedent, deci înaintea culturii principale.
Cultura antepremergătoare este premergătoare premergătoarei culturii principale deci s-a cultivat
cu 2 ani mai înainte.
Cultura postmergătoare urmează după cultura principală (în anul următor).
Cultura dubla (succesivă) se însămânţează în acelaşi an, pe aceeaşi solă cu cultura principală, după
recoltarea acestuia. Cultura dublă poate fi pentru boabe, îngrăşământ verde sau furaj.
Exemplu de asolament de 5 ani cu 2 ani culturi duble:
1. Soia + fasole;
2. Grâu de toamnă (cultura I) + porumb masă verde (cultura II);
3. Sfeclă de zahăr;
4. Orz de toamnă (cultura I) + porumb boabe (cultura II);
5. Floarea – soarelui.
Cultura intercalată reprezintă cultivarea unei specii de plante printre rândurile plantei principale.
Recoltarea şi valorificarea culturilor se face separat. Exemplu: fasole prin porumb.
Cultura în amestec constă in cultivarea a 2-3 specii de plante amestecate chiar de la semănat care se
recoltează şi se valorifică împreună. Exemplu: borceagul de toamnă, borceagul de primăvară, amestecuri de
leguminoase şi graminee perene (la înfiinţarea pajiştilor) etc.
Cultura ascunsă (protejată) este o specie de plantă care vegetează o perioadă alături de cultura
principală şi care îşi continuă vegetaţia şi anul viitor. De exemplu trifoiul semănat primăvara în culturile de
grâu, orz, ovăz.
Exemplu:
1. Grâu de toamnă + trifoi;
2. Trifoi;
3. Grâu de toamnă;
4. Porumb boabe;
5. Sfeclă pentru zahăr.
Cultura amelioratoare este o specie de leguminoasă anuală sau perenă care îmbogăţeşte solul în N
fixat pe cale biologica, prin intermediul bacteriilor simbiotice.
Veriga rotaţiei este reprezentată de 2 culturi care se succed într-o rotaţie.
Planul de cultura reprezintă indicarea suprafeţelor (în hectare) ocupate de fiecare specie din cadrul
asolamentului respectiv.
Structura culturilor reprezintă specificarea ponderii fiecărei culturi din cadrul unui asolament.
Suprafaţa totala a asolamentului echivalează cu 100%.
În asolamentul:
1. Soia;
2. Grâu;
3. Sfeclă de zahăr;
4. Porumb.
Soia este în acelaşi timp cultură amelioratoare, premergătoare pentru grâu, antepremergătoare pentru
sfecla de zahăr, postemergătoare pentru porumb, cultură principală pentru prima solă (pentru anul respectiv),
iar împreună cu grâul formează o verigă a rotaţiei. Ea are o pondere de 25% în cadrul asolamentului
respectiv.
Cultura repetata reprezintă cultivarea pe aceeaşi solă a unei plante timp de 2, 3 ani consecutivi. Ea
este admisă numai pentru plantele care se autosuporta: orezul şi cânepa 3-4 ani, tutunul, porumbul şi grâul 2-
3 ani. Următoarele plante nu se autosuportă: floarea-soarelui (poate să revină pe aceeaşi suprafaţă după 5-6
ani), sfecla (după 4 ani), mazărea, inul, ovăzul, plantele legumicole (după 2-4 ani).
Tipul şi schema de asolament. Când într-un asolament se prezintă concret plantele de cultură care se
succed este vorba despre un tip de asolament. Prezentarea asolamentului sub forma grupelor de plante
reprezintă schema de asolament.
Exemplu:
Tipul de asolament: Schema de asolament:
1. Grâu 1. Cereale de toamnă
2. Porumb boabe 2. Prăşitoare
3. Trifoi I 3. Leguminoase perene
4. Trifoi II 4. Leguminoase perene
5. Grâu 5. Cereale de toamnă
6. Porumb boabe 6. Prăşitoare
7. Cartof + sfeclă pentru zahăr 7. Prăşitoare
Solă săritoare reprezintă sola care temporar este scoasă din rotaţia culturilor, timp în care se cultivă
cu o plantă perenă (lucernă, trifoi).
Monocultura reprezintă cultivarea unei singure plante, mai mulţi ani pe acelaşi teren şi anume, cel
puţin atâţia ani cât durează rotaţiile în zona respectivă.

11.4.ROLUL ASOLAMENTULUI ÎN
AGRICULTURA DURABILÃ

În contextul aderării României la Uniunea Europeană dezvoltarea durabilă globală, în acord cu


realităţile evoluţiei viului pe planeta noastră, nu poate fi concepută fără o dezvoltare durabilă a agriculturii
(economic şi ecologic pe termen lung). Sustenabilitatea şi dezvoltarea durabilă nu este o invenţie nouă, ea
este o direcţie a culturii umane încă din cele mai vechi timpuri. Dar au existat şi există şi excepţii care au dus
la degradarea resurselor utilizate (sol, ape, mediu). Nu este de ajuns să aspirăm la dezvoltarea durabilă ci
trebuie luate măsuri concrete. Considerăm, în acest context, că este necesară elaborarea unor noi generaţii de
tehnologii (tehnologii durabile, ecologice), în care armonia, diversitatea, utilizarea resurselor regenerabile,
consumul energetic redus, managementul informaţional etc. să fie componente de bază prin care să se
urmărească ameliorarea condiţiilor de mediu şi nu exploatarea unilaterală a lor.
În acest context obiectivul specific al organizării producţiei agricole este implementarea pilonilor
fundamentali ai agriculturii durabile, astfel:

 implementarea asolamentului ca pivot central al diversităţii sistemului într-o agricultură


durabilă – obiectiv principal pentru realizarea unor producţii optime fără efecte negative asupra
echilibrului ecologic şi în general asupra durabilităţii mediului (o agricultură multifuncţională);
 reducerea consumurilor de energie prin tehnologii, în special în domeniul lucrărilor agresive
asupra solului, dezvoltarea tehnologiilor neconvenţionale de lucrare a solului cu minimum de lucrări,
semănat direct, lucrări de conservare a solului, sisteme antierozionale etc.;
 implementarea şi dezvoltarea Managementului Integrat de Protecţie a Plantelor, în care rolul
principal îl are managementul agricol şi aplicarea “investiţiilor inteligente” obţinute prin cercetarea
ştiinţifică, metodele agrotehnice şi biologice, se admite utilizarea pesticidelor şi a îngrăşămintelor
chimice dar se impune managementul lor;
 fundamentarea ştiinţifică şi practică a unor noi generaţii de tehnologii (eco-tehnologii), care
permit eliminarea hazardului ecologic, armonizarea şi ameliorarea naturii prin tehnologii dinamice
bazate pe resurse recuperabile (menţinerea sau chiar ameliorarea pe termen lung).

Tehnologiile noi, specifice agriculturii durabile, presupun realizarea unei productivităţi superioare
sau cel puţin egale cu cea atinsă de agricultura intensivă şi, în acelaşi timp reducerea impactului asupra
mediului. Asolamentul, sistemul de lucrare a solului şi aplicarea rezultatelor de cercetare din domeniul
biologiei şi ingineriei genetice au un rol tot mai important în rezolvarea acestor probleme pe termen lung.
Fundamentarea şi restructurarea tehnologiilor agricole prin analiza eco-tehnică a diferitelor practici
culturale şi rezolvarea problemelor de non-durabilitate la nivel de analiză sistemică (a agroecosistemului)
include obligatoriu şi asolamentul:

Probleme Analize eco-tehnice


Managementul solului Asolament, rotaţie, lucrările solului, fertilizare
Managementul poluării Managementul integrat al protecţiei plantelor, nutriţia culturilor
Managementul energetic Analiza eficienţei energetice
Managementul agricol Presiunile de eficienţă şi randament
Managementul Managementul integrat al culturilor, al solului, al poluării,
agroecosistemului energetic, agricol, analiza sanitară a alimentelor

În agricultura durabilă asolamentul este considerat ca una din cele mai importante măsuri
agrotehnice de menţinere şi sporire a fertilităţii solului, de luptă împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor,
de sporire a eficacităţii celorlalte măsuri pedoameliorative şi agrofitotehnice, de obţinere a unor producţii
mari şi de calitate superioară (sănătoase) în condiţii de profitabilitate.
Influenţa asolamentului asupra însuşirilor solului se constată cu certitudine numai în
experienţe de durată medie şi lungă, aceasta chiar dacă influenţa acestuia asupra producţiei plantelor
cultivate se constată chiar şi în rotaţiile bienale.
Natura solului este foarte variată şi aproape fiecare specie sau chiar soiul sau hibridul cultivat preferă
un anumit sol, dar îl şi influenţează diferit.
Textura solului, una din însuşirile cele mai stabile ale solului nu se modifică sub influenţa
asolamentului, dar structura culturilor din asolament trebuie adaptată acestei însuşiri. Astfel grâul preferă
solul lutoargilos, secara şi cartoful reuşesc pe soluri nisipoase, iar majoritatea plantelor preferă soluri cu
textură mijlocie (lutoasă, lutonisipoasă).
Structură solului şi însuşiri fizice bune asigură plantelor cultivate o activitate fiziologică normală.
Rădăcinile cresc în adâncime şi lateral, se ramifică fără să fie stânjenite. Se face un schimb permanent de aer,
deci rădăcinile respiră normal şi absorb continuu elementele nutritive din sol. Apa din precipitaţii circulă
vertical şi se înmagazinează în straturile mai adânci ale solului. Activitatea microorganismelor se desfăşoară
normal, iar în sol există un echilibru între humificarea şi mineralizarea materiei organice.
Structura solului se degradează după plantele anuale, deoarece deşi unele din ele structurează solul,
totuşi la toate li se aplică lucrări repetate, ceea ce determină o descompunere mai intensă a humusului şi ca
atare o stricare a structurii. Pentru refacerea structurii şi a altor proprietăţi ale solului, se va da o atenţie mare
aplicării îngrăşămintelor organice, îngrăşămintelor verzi, amendamentelor, lucrărilor de conservare a solului
etc. Aceste măsuri de refacere a structurii solului trebuiesc integrate asolamentului astfel încât plantele din
rotaţie să valorifice cât mai bine măsurile agrotehnice aplicate. Structura solului se îmbunătăţeşte îndeosebi
în asolamentele cu leguminoase anuale sau perene şi cu graminee perene. În acest fel se creează şi
posibilitatea acumulării unei rezerve mari de apă, o mai bună valorificare şi păstrare a ei, deci se
îmbunătăţeşte şi regimul apei în sol.
Umbrirea solului de către plante duce la menţinerea umidităţii, la combaterea unor buruieni şi la
păstrarea structurii solului, pe care o protejează contra distrugerii de către picăturile de apă ale ploii.
Umbresc bine solul rapiţa, cânepa, lupinul, soia, lucerna şi sub acest raport ele pot alterna cu plantele care nu
umbresc bine solul cum sunt plantele prăşitoare şi cerealele păioase.
Cantitatea de rădăcini, respectiv de materie organică, ce rămân de la plantele cultivate şi care se
transformă în parte în humus, diferă. După C.Nicolae şi colab., 1974, la Staţiunea Experimentală Agricolă
Albota-Argeş, cantitatea de rădăcini rămase la cultura de grâu cultivată după trifoi a fost de 4,0 tone/ha în
comparaţie cu grâul cultivat după porumb unde cantitatea de rădăcini rămasă în sol a fost de 1,4 tone/ha.
Cantitatea de resturi organice rămase în sol şi supuse humificării, a fost de 2,04 tone/ha la monocultura de
grâu timp de 3 ani, de 3,01 tone/ha la rotaţia grâu – porumb - grâu şi de 8,01 tone/ha la rotaţia grâu (trifoi) –
trifoi - porumb.
Cercetările efectuate au arătat că materia organică rămasă în sol depinde nu numai de planta cultivată
dar şi de alegerea rotaţiei optime.
Bilanţul substanţei organice din sol este diferit în funcţie de planta cultivată, sistemul de lucrare
aplicat acestei culturi şi cantitatea de resturi vegetale din producţia secundară lăsată la suprafaţa solului. Prin
cultivare, în sol se petrec concomitent procese de descompunere şi de sinteză a materiei organice. De regulă,
în timpul vegetaţiei predomină procesele de sinteză, iar în perioadele de la recoltare şi până la instalarea
culturii următoare, procesele de descompunere (S.A.Vorobiev, 1991). Rezultatul final depinde de cantitatea
şi compoziţia resturilor vegetale, condiţiile de sol, climă şi sistemul de lucrare a solului (în special
intensitatea afânării). Dacă se aplică un sistem intensiv cu plugul cu cormană şi multe lucrări la pregătirea
patului germinativ, predomină procesul de descompunere, iar în sol, temporar rezultă o bogăţie de substanţe
nutritive, dar cu timpul fertilitatea solului scade. Prin practicarea sistemului minim şi a semănatului direct
amplitudinea intervalului de afânare a solului se reduce, iar între mineralizare şi humificare se menţine un
echilibru. Materia organică se descompune cu cea mai mare intensitate în ordine descrescândă pe terenul
cultivat cu plante prăşitoare, cereale păioase, ierburi perene.
Din cele prezentate, se evidenţiază faptul că bilanţul humusului este condiţionat în mare măsură de
cantitatea de resturi organice rămase în sol după fiecare cultură şi intensitatea lucrărilor solului.
Ierburile perene favorizează acumularea humusului. De aceea, introducerea în rotaţie a acestora,
chiar şi ca solă săritoare, are un mare rol în menţinerea şi reproducerea lărgită a fertilităţii solului. Sub
cereale păioase, îndeosebi în condiţiile sistemului minim de lucrări ale solului, conţinutul de humus, cel mai
adesea se stabilizează; sub culturile de prăşitoare se micşorează. Procesul de descompunere a humusului este
mai intens în asolamentele cu culturile prăşitoare, în zonele mai umede sau în condiţii de irigare şi cu
perioade călduroase lungi. Toate aceste aspecte trebuie avute în vedere la stabilirea unei alternanţe raţionale
a culturilor.
Însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului se modifică în sens pozitiv prin aplicarea asolamentului
după cum arată cercetările efectuate de C.Pintilie şi Gh.Sin, 1980, pe un cernoziom cambic de la ICCPT
Fundulea (tabelul 11.2). Astfel, solul este mai afânat, mai permeabil şi cu o stabilitate hidrică a structurii mai
mare în urma rotaţiei de 4 ani comparativ cu monocultura de porumb.
Lucrările solului sunt foarte bine integrate în sistemul agricol prin intermediul asolamentului,
potenţând efectele acestora. Pentru unele plante este nevoie de arătură adâncă (22-30 cm): sfecla, cartoful,
porumbul, ricinul, pe când pentru altele este suficientă o arătură normală (15-22 cm): grâul, orzul, mazărea,
soia etc. Pe anumite soluri porumbul, grâul, soia etc. se pretează foarte bine la lucrări minime (paraplow,
cizel, agregate complexe), la semănatul pe biloane, semănatul direct etc. Şi sub acest aspect plantele trebuie
să alterneze influenţând favorabil însuşirile solului şi contribuind la optimizarea procesului de producţie.
Rezerva de apă a solului este influenţată de asolament iar aceasta la rândul ei impune sortimentul de
plante care se cultivă. Apa este folosită cantitativ variat de către plante şi de la adâncimi diferite.
Leguminoasele perene, inul de fuior, ovăzul, porumbul, sfecla de zahăr, floarea soarelui, deoarece consumă
multă apă trebuie să alterneze cu plantele care consumă mai puţină apă cum sunt: orzul, grâul, cartoful,
mazărea meiul. Inul şi orzul iau apa de la suprafaţa solului, pe când leguminoasele pot lua apa şi mai din
profunzime.
După o plantă care are un consum mare de apă sau după recoltarea ei solul rămâne mai uscat, se
recomandă să se cultive plante cu un consum mai mic sau care să urmeze după un interval de timp mai
îndelungat, pentru ca rezervele de apă din sol să se refacă. De exemplu: grâul de toamnă şi rapiţa de toamnă
nu poate urma după lucernă în zonele mai secetoase, deoarece lucerna consumă cantităţi mari de apă şi lasă
solul uscat. Nu se recomandă, de asemenea, nici porumbul sau floarea soarelui care consumă cantităţi mari
de apă. Rezultatele cele mai bune în aceste condiţii se obţin prin amplasarea în rotaţie a cartofului şi a
cerealelor de primăvară, mari consumatoare de azot şi care folosesc apa acumulată peste iarnă în orizontul
arabil.
Elementele nutritive pe care le iau plantele din sol variază sub raportul substanţelor pe care le preferă
fiecare plantă, al timpului şi cantităţii necesare, precum şi al adâncimii de la care se aprovizionează, al
solubilităţii etc.
Plantele care consumă mult azot, cum sunt cerealele păioase şi îndeosebi grâul, trebuie să alterneze
cu plante cum sunt leguminoasele care, deşi consumă şi ele azot, îmbogăţesc totuşi solul prin fixarea azotului
din atmosferă cu ajutorul bacteriilor simbiotice care trăiesc în nodozităţile formate pe rădăcinile
leguminoaselor. O parte din azotul fixat rămâne în sol sub forma proteinelor vegetale care cu timpul se
transformă în azot mineral folosit de plantele care urmează în rotaţie. În schimb, cerealele păioase nu
consumă mult calciu, pe care îl consumă leguminoasele.
Grâul de toamnă consumă şi mult fosfor şi sub acest aspect el trebuie să alterneze cu plante care
consumă puţin fosfor cum sunt: fasolea, orzoaica, orzul de primăvară etc.
Sfecla, cartoful, floarea soarelui, consumă mult potasiu, pe când cerealele păioase consumă puţin
potasiu, fapt care impune alternarea între ele a acestor plante.
Muştarul, lupinul, hrişca, secara, mazărea, măzărichea, care au capacitatea de a folosi şi substanţe
mai greu solubile, trebuie să alterneze cu plante care folosesc numai substanţe uşor solubile, cum sunt:
fasolea, orzul, grâul.
Inul, orzul şi fasolea au rădăcini superficiale şi se hrănesc din straturile de la suprafaţă, pe când
leguminoasele perene, sfecla, floarea soarelui au rădăcini adânci şi pot să extragă hrana din straturile mai
adânci (figura 11.1). Astfel că aceste plante trebuie să alterneze între ele, realizându-se rotaţia rădăcinilor.

Prin îmbunătăţirea regimului aerohidric şi a rezervei de elemente nutritive din sol se exercită o
influenţă benefică şi asupra activităţii microorganismelor aerobe din sol, îndeosebi a celor nitrificatoare.
Asolamentul înlătură fenomenul de „oboseală a solului”.
Activitatea microorganismelor folositoare este mai intensă în solul cultivat cu rapiţă, sfeclă, cartof,
borceag, după care se pot cultiva cu succes inul de fuior, grâul, orzul. Dimpotrivă după sorg şi in rămâne în
sol o microfloră dăunătore, ciuperci şi toxine care fac ca după aceste plante să se cultive numai plante care au
capacitatea să refacă microflora utilă din sol cum sunt: cartoful, sfecla, borceagul, ovăzul etc.
Asolamentul organizat şi fertilizarea organo-minerală influenţează populaţiile de microorganisme.
Densităţile medii cele mai mari de microartropode s-au determinat în solele fertilizate cu N70 kg/ha şi
cultivate cu leguminoase şi graminee perene. Cele mai mari densităţi ale populaţiilor de bacterii,
micromicete şi actinomicete s-au înregistrat la cultura grâului de toamnă amplasat în solele cu plante
amelioratoare, iar monocultura de porumb şi rotaţia de 2 ani grâu – porumb au avut un efect negativ asupra
echilibrului microbiologic al solului (C.Ailincăi, 1994).
Oboseala solului rezultat al acţiunii nefavorabile a monoculturii, rezidă din efectul cumulat al mai
multor cauze:
- acumularea în sol de substanţe toxice secretate de rădăcinile plantelor sau rezultate în urma
descompunerilor resturilor de materii organice şi care sunt inhibitoare pentru microorganismele
folositoare, îndeosebi pentru cele din rizosferă, ca şi pentru planta de cultură;
- epuizarea unilaterală a solului în aceleaşi elemente nutritive şi în unele microelemente, din anumite
straturi de sol întrucât aceeaşi plantă îşi trimite rădăcinile în fiecare an aproximativ în acelaşi loc;
- epuizarea aceloraşi straturi ale solului în apă;
- înmulţirea bolilor, a dăunătorilor, a buruienilor specifice, înmulţirea toxinelor, substanţelor
inhibitoare;
- acumularea în cantităţi toxice a ionilor de aluminiu, fier, mangan;
- scăderea numărului de bacterii utile şi înmulţirea celor dăunătoare;
- lucrarea şi îngrăşarea neraţională etc.
Sunt şi specii de plante care nu se pot cultiva unele după altele. Acestea nu se suportă tot datorită
fenomenelor de alellopatie şi oboseală a solului, sau uneori datorită buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
comuni. Aşa de exemplu nu se recomandă să se cultive:
- grâu după orz,
- ovăzul după orzul de primăvară şi invers,
- trifoiul roşu după lucernă şi invers,
- trifoiul roşu după mazăre şi invers,
- sfecla după rapiţă şi invers,
- varza după rapiţă şi invers,
- in după mazăre şi invers,
- floarea soarelui după soia (în principal din cauza sclerotiniei),
- bobul după trifoi,
- tutunul după cânepa şi floarea soarelui şi invers (dacă solul este infestat cu lupoaie).
Până în prezent nu se cunoaşte o metodă mai simplă, mai eficace, mai la îndemână, cu un efect mai
complex, favorabil, asupra fertilităţii solului, decât rotaţia culturilor. Oboseala solului poate fi preîntâmpinată
numai printr-o rotaţie raţională a culturilor.
Reacţia solului este o însuşire care variază de la un sol la altul şi rotaţia culturilor trebuie să ţină cont
de aceasta. Astfel pe solurile argiloase acide dau rezultate bune: ovăzul, sfecla furajeră, trifoiul, pe când pe
solurile argiloase neutre sau slab alcaline reuşesc: grâul şi porumbul. Pe solurile nisipoase acide reuşesc:
lupinul, cartoful, secara, hrişca, pe când pe solurile nisipoase neutre sau slab alcaline reuşesc: orzul şi meiul.
Prin amendamente, îngrăşăminte şi lucrări de afânare se poate corecta favorabil reacţia solului şi, în modul
acesta, se poate mări numărul de plante care se cultivă pe diferite soluri.
Eroziunea solului obligă pe solurile situate pe pante amplasarea unor culturi bune protectoare a
solului. Procesul de eroziune prin apă sau vânt este mult mai redus în cazul asolamentelor, ca urmare a
alternării solelor cu culturi cu grade diferite de acoperire a solului. Orientarea solelor, sistemul de lucrare a
solului, structura culturilor din asolament şi procentul plantelor bune protectoare sunt subordonate mărimii
pantei, cu scopul principal de combatere a eroziunii solului.
Asolamentul este cea mai eficace şi eficientă metodă de luptă susţinută împotriva buruienilor,
bolilor şi dăunătorilor.
Combaterea buruienilor este o măsură aproape tot atât de veche ca şi agricultura. Alternanţa în timp şi
spaţiu a culturilor şi implicit a lucrărilor agrotehnice influenţează considerabil tipul şi intensitatea îmburuienării.
Eficacitatea măsurilor agrotehnice se datorează particularităţilor biologice ale buruienilor care sunt adaptate
fiecărei specii, grupelor de specii cu biologie asemănătoare şi chiar unor alternanţe scurte a diferitelor culturi. O
alternare între cât mai multe culturi cu cerinţe diferite faţă de tehnologiile de cultură, combinate cu combaterea
pe cale chimică la culturile care permit fără riscuri folosirea erbicidelor, reprezintă cheia combaterii cât mai
eficiente a buruienilor.
În cultura de grâu apar buruieni anuale: Poligonum convolvulus (hrişca urcătoare), Papaver rhoeas
(macul roşu), Centaurea cyanus (albăstriţă), Veronica sp., Matricaria sp şi multe altele iar în cultura de porumb:
Setaria sp. (mohorul), Digitaria sanguinalis (meişorul roşu), Echinochloa crus-galii (iarbă bărboasă) şi altele.
Aceste din urmă buruieni apar mai târziu când solul este bine încălzit şi ele se dezvoltă toată perioada de
vegetaţie a porumbului dacă au spaţiu suficient. Prin alternarea culturilor scade numărul buruienilor specifice.
Când alternează grâul cu porumbul, atunci buruienile specifice grâului (cu germinaţie în toamnă şi care pot
ierna) nu mai pot creşte, deoarece după recoltarea grâului terenul se lucrează, se menţine curat de buruieni până
în primăvară când se seamănă porumbul. Astfel prin lucrările solului specifice culturii porumbului se combat
bine buruienile cu germinaţie în toamnă şi care pot ierna. Se înţelege că fiecare specie cultivată acţionează
asupra altor buruieni şi din această cauză succesiunea culturilor agricole contribuie la reducerea numărului
speciilor de buruieni care apar în culturi.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor culturilor agricole este influenţată hotărâtor de asolament.
Fiecare plantă cultivată este atacată de ciuperci, bacterii, virusuri, de insecte, viermi specifici. Prin
cultivarea aceleiaşi plante pe acelaşi teren mai mulţi ani, deci prin monocultură, bolile şi dăunătorii
plantelor cultivate se înmulţesc foarte mult, iar producţia scade cantitativ şi calitativ. Paraziţii vegetali
şi animali sunt adaptaţi să trăiască pe anumite specii de plante. Frecvenţa atacului creşte progresiv în
cazul monoculturii, deoarece multe boli se transmit de la un an la altul prin resturile vegetale rămase în
sol, iar dăunătorii iernează în sol în diferite stadii de dezvoltare. Alternând anual diferite culturi cu
paraziţi diferiţi, cu tehnologii de cultură diferite se creează un dezechilibru în biologia lor (sau chiar li
se întrerupe ciclul biologic), reducându-se astfel gradul lor de atac în perioadele următoare.
La practicarea monoculturii se înmulţesc puternic:
- la grâu ciupercile din genurile Ophiobolus, Fusarium, Heminthosporium, Cercosporella
herpatrichoides;
- la porumb creşte atacul de Tanymecus dillaticolis (gândacul ghebos) şi de Ostrinia nubilalis
(sfredelitorul porumbului);
- la sfecla de zahăr nematozii (Heteroderma schactii), cercosporioza (Cercosporella beticole);
- la floarea soarelui ciuperca Plasmopora helianthi (mană), Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb);
- la cartof virusuri (Solanum virus), mozaicul rugos, râia comună, nematozi (Heterodera
rostochinensis);
- la in şi cânepă fuzarioza şi rugina.
Folosirea insecticidelor şi a fungicidelor au creat la un moment dat impresia că rolul asolamentului
în prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor agricole s-a diminuat substanţial. Sunt însă unele
boli care trebuie să fie combătute atât prin mijloace chimice, cât şi prin mijloace agrotehnice. În acest fel se
reduce cantitatea de fungicide utilizate şi se evită poluarea mediului. În plus, în timp, apar agenţi patogeni
care dobândesc rezistenţă fiind necesară creşterea dozelor sau schimbarea fungicidului. Aceste aspecte sunt
valabile şi în cazul dăunătorilor. Cercetările efectuate în acest sens au arătat că asolamentul rămâne o
componentă de bază în combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor. Este cunoscut că floarea soarelui, de
pildă, este atacată de mană (Plasmopora helianthi) şi că sporii acestei ciuperci rămân în sol iar când floarea
soarelui revine pe acelaşi teren în al 2-lea, al 3-lea sau al 4-lea an, atacul ciupercii devine an de an mai
puternic. După observaţiile efectuate la ICCPT Fundulea, atacul de mană în monocultura de trei ani a florii
soarelui a fost de 47,2%, iar în asolamentul mazăre – grâu – porumb – sfeclă – porumb – floarea soarelui,
când floarea soarelui a revenit pe acelaşi teren de cultură în al 6-lea an, atacul de mană s-a redus la 2,4%.
Plantele ce s-au intercalat în asolament nu sunt atacate de mană (I.Staicu, 1977).
Asolamentul îşi manifestă superioritatea ca principal mijloc economic, ca instrument al producţiei
agricole durabile, a folosirii judicioase a forţei de muncă, a mijloacelor mecanice, a apei, şi ca pârghie a
rentabilităţii producţiei agricole în strânsă concordanţă cu cerinţele economice. Acesta înlesneşte cultivarea
tuturor plantelor de care are nevoie economia, asigurând concomitent folosirea raţională a terenului, asigurându-
se stabilitatea în timp a producţiei plantelor şi îmbunătăţirea continuă a fertilităţii solului.
Asolamentele care dau rezultatele cele mai bune reprezintă o împletire armonioasă a condiţiilor locale
de climă, sol şi sistem economic.
Asolamentul corespunde ideii de realizare a unei agriculturi economice şi în acelaşi timp ecologice,
caracterizat printr-o autonomie mai mare faţă de factorii chimici utilizaţi în procesele tehnologice din agricultură.
Această autonomie se bazează pe valorificarea mai bună a resurselor naturale şi a mecanismelor acestora de
reglare a creşterii şi dezvoltării plantelor. Deplina concordanţă între cerinţele biologice ale plantelor de cultură
care se succed şi amplasarea lor în timp şi spaţiu duce, prin sporirea producţiei la obţinerea unor cantităţi mai
mari de energie produsă, fără creşterea substanţială a cheltuielilor de energie. Realizarea succesiunii culturilor,
introducerea plantelor amelioratoare (în special a leguminoaselor) în rotaţia culturilor creează posibilitatea
economisirii unor mari cantităţi de îngrăşăminte cu azot şi pesticide la fabricarea cărora se consumă mari
cantităţi de energie.
În cadrul asolamentelor se amplifică şi se potenţează eficacitatea tuturor măsurilor agrotehnice:
sistemele de conservare a solului (lucrări minime, semănat direct, lucrări pe biloane etc.), aplicarea
îngrăşămintelor, măsurile de combatere a bolilor, dăunătorilor, buruienilor, măsurile de combatere a
eroziunii solului, irigaţia etc.
Economia de energie. În cadrul unei rotaţii, măsurile agrotehnice de mare eficacitate ca arăturile mai
adânci, îngrăşămintele organice, îngrăşămintele verzi, amendamentele etc., se programează şi se execută
pentru culturile care răspund cel mai bine la aceste măsuri speciale, urmând ca efectul lor prelungit să se
răsfrângă 2-3 ani consecutiv şi asupra celorlalte culturi din rotaţiile asolamentului. Astfel, arătura adâncă nu
se execută în fiecare an, fiind mare consumatoare de energie, ci se programează pentru cartof, sfeclă şi chiar
porumb; plantelor care urmează în rotaţie li se aplică sistemul de lucrare a solului optim economic; gunoiul
de grajd se încorporează în sol pentru culturile prăşitoare (cartof, sfeclă, porumb), urmând ca efectul lui să se
răsfrângă şi asupra celorlalte culturi ce urmează în rotaţie (cereale păioase). Economia de combustibil şi
energie şi valorificarea rotaţiei adâncimii de lucrare a solului se realizează prin practicarea unor adâncimi
raţionale de lucrare a solului în relaţie cu cerinţele acestora.
Valorificarea mai bună a îngrăşămintelor folosite. Îngrăşămintele sporesc recolta şi în cadrul
monoculturii, dar aplicarea lor în cadrul asolamentului este mult mai eficientă. Aşa de exemplu, în
experienţele executate la Săftica, pe un sol brun roşcat (I.Olteanu şi colab., 1982), producţia de grâu de
toamnă a sporit în raport cu monocultura, de la 8%, în cazul unei rotaţii de 2 ani şi fără îngrăşăminte, până la
245%, în cazul unei rotaţii de 4 ani şi cu o cantitate mai mare de îngrăşăminte (tabelul 11.12).
Aceste experienţe şi multe altele conduc la două concluzii importante privind eficacitatea
asolamentului şi a fertilizării, astfel:
 îngrăşămintele au cea mai mare eficacitate atunci când se aplică în cadrul unor asolamente
raţionale,
 cele mai eficace şi rentabile asolamente sunt cele în care se practică o fertilizare raţională.
Valorificarea mai bună a apei de irigaţie. În condiţii de irigare în asolament scade consumul specific
de substanţe nutritive. Cel mai ridicat spor de producţie s-a realizat la rotaţia de 4 ani (N.Hulpoi şi I.Picu,
1972). Cercetările arată că pe 1 mm de apă de irigaţie sporul de producţie exprimat în unităţi cereale este
cuprins între 5,2 şi 23,4 cele mai ridicate valori realizându-se la asolamentul de 4-5 ani iar cele mai scăzute
în monocultură (C.Pintilie, 1985).
Reducerea încărcăturii de erbicide, insecticide şi fungicide pe unitatea de suprafaţă. Asolamentul
potenţează şi efectul metodelor de combatere a buruienilor a bolilor şi dăunătorilor. Rotaţia erbicidelor odată cu
rotaţia culturilor contribuie la obţinerea unei combateri mai echilibrate şi mai economice. Prin alternarea
erbicidelor în cadrul asolamentului se evită situaţia în care folosirea an de an a unui singur erbicid determină
proliferarea speciilor de buruieni rezistente şi acumularea unor reziduuri cu efect negativ asupra culturilor
următoare.
Efectul rotaţiei erbicidelor este amplificat de tipul asolamentului practicat. Gradul de îmburuienare redus
din asolamentele de 3 şi 4 ani în care succed mai multe plante comparativ cu monocultura sau rotaţia de 2 ani,
este o consecinţă nu numai a simplei alternanţe a culturilor şi a diferitelor sisteme de lucrare a solului, ci şi a
erbicidelor, al căror spectru de combatere s-a lărgit prin administrarea pe aceiaşi solă a mai multor produse,
unele an de an în funcţie de planta cultivată.
Acelaşi lucru se constată şi în ceea ce priveşte combaterea bolilor şi a dăunătorilor. Se poate concluziona
că asolamentele favorizează pe multiple planuri o combatere corespunzătoare a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor, inclusiv prin metode chimice, iar efectul de combatere în timp este mai eficient, economic şi
ecologic.
Planificarea lucrărilor pe sole. Asolamentul dă posibilitatea fermierului să elaboreze o planificare
riguroasă a lucrărilor pe sole, culturi şi defalcat pe perioade de timp. Pe baza acestora el calculează şi
planifică necesarul de forţă de muncă, tractoare şi maşini agricole. Existenţa unei structuri corespunzătoare a
culturilor permite evitarea vârfurilor de muncă şi astfel folosirea raţională a resurselor pe întreg ciclul de
producţie. O structură de culturi, diversă şi stabilită pe baza cerinţelor socio-economice, asigură venituri
constante la nivelul fermei. Toate acestea fac, ca prin organizarea unor asolamente optime, activitatea fermei
să fie productivă şi rentabilă.
În sinteză eficienţa economică şi energetică a asolamentelor rezultă din avantajele agronomice,
organizatorice şi ecologice ale acestora, astfel:
 menţin sau chiar îmbunătăţesc însuşirile de fertilitate a solului,
 asigură îmbunătăţirea regimului apei,
 îmbunătăţesc regimul substanţelor nutritive din sol,
 se menţine un echilibru mai bun între mineralizare şi humificare,
 straturile de sol sunt valorificate mai uniform,
 previn fenomenul de “oboseală a solului”,
 procesul de eroziune a solului situat pe pante se diminuează ca urmare a alternării parcelelor cu
diferite plante şi prin amplasarea culturilor bune protectoare a solului,
 fără nici o investiţie, asigură prevenirea pagubelor provocate de buruieni, boli şi dăunători,
 potenţează efectul lucrărilor solului, a fertilizării, a lucrărilor de protecţie a culturilor,
 asigură organizarea şi planificarea optimă a procesului de producţie agricolă,
 contribuie semnificativ la obţinerea unor producţii mari, apropiate de potenţialul biologic al speciilor
şi în raport cu condiţiile pedoclimatice locale,
 contribuie semnificativ la asigurarea calităţii nutriţionale şi sanitare a alimentelor.

11.5.CONDIŢIILE CARE STAU LA BAZA


ÎNTOCMIRII ASOLAMENTELOR
Organizarea unui asolament raţional, care să realizeze sporuri de producţie şi eficienţă economică
maximă, trebuie să ţină seama de condiţiile naturale ale fermei, cerinţele economico-organizatorice şi
cerinţele agrobiologice ale plantelor (figura 11.2).

11.5.1.CONDIŢIILE NATURALE

Condiţiile de ordin natural se referă la tipul şi însuşirile solului, relieful, expoziţia, adâncimea apei
freatice, ca şi la clima locală cu precipitaţiile, temperatura, lumina, umiditatea atmosferică, curenţii de aer,
brume, îngheţul, grosimea şi stabilitatea stratului de zăpadă. Tot la factori naturali se consideră şi sursele de
apă, curgătoare sau stătătoare, care de asemenea pot influenţa plantele care se încadrează în asolament.
Aceste date geomorfologice, pedoclimatice şi hidrogeologice fac ca unele plante să reuşească relativ uşor, pe
când pentru alte plante condiţiile naturale locale nu corespund decât în mică măsură şi în acest caz se cer mai
multe intervenţii agrotehnice pentru a le crea condiţii favorabile de vegetaţie.
Pornind de la aceste informaţii de natură pedoclimatică au fost întocmite hărţi ecologice la nivelul
ţării, pentru majoritatea culturilor, pe baza cărora s-a făcut zonarea producţiilor agricole. Ulterior, prin
irigare, fertilizare, erbicidare etc. s-a dovedit că zonarea are un caracter dinamic, este susceptibilă la
îmbunătăţiri, iar arealul unor plante s-a extins.
Relieful, prin mărimea pantei, expoziţie şi gradul de erodare, influenţează structura culturilor,
mărimea solelor asolamentelor, ordinea lor, agrotehnica folosită în cultura plantelor, etc. Astfel, pe terenurile
în pantă, creşte în asolament procentul plantelor care se seamănă des şi al celor perene şi scade procentul
plantelor prăşitoare care favorizează eroziunea solului. Amplasarea solelor faţă de relief are un rol deosebit
de mare, ştiut fiind faptul că pe pante se află 65% din terenul agricol şi 35% din arabil la nivelul ţării.
Relieful influenţează decisiv învelişul de sol (pedosfera), regimul de umiditate, căldura, aeraţia, textura şi în
ultimă instanţă potenţialul de fertilitate al solului (capacitatea productivă a terenului). Influenţa nefavorabilă
a reliefului asupra producţiei agricole poate fi mărită sau micşorată în funcţie de structura culturilor din
asolament şi metodele adoptate pentru executarea lucrărilor agrotehnice. Direcţia de executare a lucrărilor
solului şi amplasarea rândurilor de plante cultivate, influenţează intensitatea menţinerii apei din precipitaţii şi
în consecinţă influenţează fenomenul de eroziune.
Amplasarea culturilor dese, semănatul şi lucrările solului pe curba de nivel (de-a curmezişul pantei),
are drept consecinţă micşorarea vitezei de scurgere a apei pe versant, menţinerea umidităţii solului şi
scăderea simţitoare (până la anularea completă) a procesului de eroziune. Pentru folosirea în cele mai bune
condiţii a terenului în pantă şi a realizării unor producţii sporite, sola sau parcela care se lucrează
independent trebuie amplasată în direcţia curbelor de nivel, pentru a se putea asigura toate lucrările
agrotehnice de-a curmezişul pantei.
Relieful variat la nivelul fermei impune diversificarea asolamentelor şi stabilirea mai multor tipuri de
asolamente: de câmp, antierozionale, furajere etc.
Clima determină în mare măsură structura speciilor de plante care pot fi introduse în asolamente.
Dintre factorii climatici, temperatura şi precipitaţiile dintr-o anumită zonă au un rol determinant la stabilirea
sortimentului de culturi şi chiar a soiurilor sau hibrizilor cultivaţi. Frecvenţa îngheţurilor târzii, prezenţa şi
grosimea stratului de zăpadă sunt condiţii foarte importante pentru zonarea grâului şi a rapiţei de toamnă
mai ales când aceste culturi sunt amplasate pe versanţii expuşi vânturilor sau pe culmi şi platouri.
Tipul de sol şi însuşirile acestuia, în special textură şi reacţie, în strânsă legătură cu condiţiile
climatice determină speciile de plante ce se introduc în asolament şi agrotehnica folosită în cadrul
asolamentului. Necesitatea de refacere a stării de fertilitate a solului şi în special a structurii solului
condiţionează introducerea în asolament a culturilor cu influenţă amelioratoare. Astfel, organizarea de
asolamente mixte în care culturile furajere (leguminoase şi graminee perene) să fie integrate în asolamentele
agricole, reprezintă idealul pentru menţinerea însuşirilor de fertilitate a solului, realizarea condiţiilor de
exploatare eficientă a terenurilor şi de aplicare a unor tehnologii performante, inclusiv pentru cultura
ierburilor. Acest lucru este demonstrat de sistemul de asolamente practicat în Uniunea Europeană, unde
majoritatea culturilor furajere sunt integrate în terenurile arabile.
Apa freatică prin adâncimea la care se găseşte poate determina folosinţa terenului şi satisface diferit
cerinţele plantelor cultivate şi astfel constituie un factor de care trebuie să se ţină seama la întocmirea
asolamentelor. Astfel, prezenţa apei freatice la adâncime mai mică de 1 m obligă la folosinţa fâneaţă, iar
prezenţa franjului capilar într-un interval de 2-4 m adâncime poate asigura un surplus important de apă (prin
ascensiune capilară) pentru plantele cultivate, potenţând atât efectul fertilizării cât şi al asolamentului (dă
posibilitatea amplasării unui asolament cu plante mari consumatoare de apă).
11.5.2.CONDIŢIILE ECONOMICO-ORGANIZATORICE

Condiţiile economico-organizatorice sunt reprezentate de cerinţele economiei de piaţa, de reţeaua de


drumuri, de necesitatea folosirii raţionale a forţei de munca şi a mijloacelor mecanice, de existenţa în zona a
unor fabrici de zahăr, de ulei, de conserve, de distanţa faţa de centrele populate, de preţurile şi posibilităţile
de valorificare a producţiilor agricole.
Piaţa de desfacere influenţează alcătuirea asolamentului prin distanţă, accesibilitate, cerere etc. O
unitate agricolă pentru a fi rentabilă şi pentru a putea organiza asolamente adecvate trebuie astfel
proporţionată încât să cuprindă posibilităţi certe de valorificare atât a producţiei principale cât şi a producţiei
secundare, masă verde etc. Pentru a avea la nivelul fermei cheltuielile şi încasările eşalonate asolamentul
trebuie astfel organizat pentru a răspunde şi acestei cerinţe.
Specializarea şi nivelul de informare al fermierului privind cerinţa pe piaţă şi rentabilitatea
culturilor, puterea financiară a acestuia sunt elemente care condiţionează în mare măsură asolamentul
organizat.
Dimensiunea exploataţiei, forma de relief şi reţeaua de drumuri impune mărimea şi forma solelor ca
şi structura asolamentului. Asolamentele raţionale nu se pot organiza pe suprafeţe mici, în exploataţiile mici.
Un asolament raţional în cultura plantelor de câmp se organizează pe minimum patru grupe de culturi,
fiecare în suprafaţă de minimum 10 ha. Dimensiunea exploataţiei trebuie să facă posibilă rotaţia culturilor,
organizarea asolamentului şi îmbinarea ramurilor cu cele mai bune efecte cantitative, calitative şi de eficienţă
generală a producţiei agricole. Acestea, pentru că numai aşa se creează condiţii pentru fertilizare prin procese
naturale a solului, păstrarea calităţii mediului înconjurător, ceea ce se reflectă în calitatea produselor
agroalimentare şi în sănătatea populaţiei. După unele cercetări ale ASAS privind proiectarea dimensiunilor
exploataţiilor agricole din ţara noastră, în principalele zone din sectorul vegetal s-au estimat (indiferent de
forma de proprietate) la minimum 50-100 ha pentru cultura cerealelor şi plantelor tehnice în zona de câmpie.
Dimensiunile actuale ale exploataţiilor ţărăneşti sunt în medie de 2,5 ha, ale societăţilor agricole simple de
cca. 115 ha, iar ale asociaţiilor agricole de 450 ha, fiind destul de departe de cele apreciate ca fiind
corespunzătoare cerinţelor de organizare modernă, eficientă a asolamentului şi a procesului de producţie
agricolă (I.Dincu şi Gh.Lăcătuşu, 2002).
Organizarea procesului de producţie şi executarea corespunzătoare a elementelor de tehnologie între
două culturi succesive presupune stabilirea asolamentului în funcţie de durata de vegetaţie a plantelor. Este
nevoie de timp între recoltarea plantei premergătoare şi până la semănatul plantei care urmează în rotaţie,
care să permită executarea în bune condiţii a lucrărilor solului, a fertilizării etc. Astfel, după culturi care
eliberează terenul târziu în toamnă nu se vor amplasa grâul şi rapiţa de toamnă. Asigurarea unei
productivităţi a muncii prin asolament presupune delimitarea unor sole mari de formă regulată, capabile să
înlesnească efectuarea cu cea mai mare productivitate a lucrărilor agricole. Sunt potrivite din acest punct de
vedere solele de 75-150 ha pentru culturile de câmp situate pe terenurile plane şi numai pe terenurile în pantă
se delimitează sole mai mici, de 50-60 ha sau chiar mai mici. Forma regulată a solelor, dreptunghiulară în
special, asigură de asemenea o productivitate mai mare a agregatelor mecanice de lucru. Astfel, această
formă reduce mersul în gol la capete şi asigură mersul în lucru al agregatelor. Asolamentele trebuie să
asigure luarea în cultură a suprafeţelor neproductive şi să reducă la minimum suprafeţele neutilizate la
capătul parcelelor, pe lângă drumuri, etc.
Atenuarea riscului calamităţilor cum sunt: secetă excesivă, grindină, îngheţuri, furtuni, este mai uşor
realizabilă prin variaţia plantelor şi a soiurilor sau hibrizilor cultivaţi şi impune diversitatea asolamentelor
stabilite. Chiar atunci când aceste calamităţi survin pe tot teritoriul fermei, nu pot dăuna tuturor plantelor de
cultură în aceeaşi măsură, fiindcă le găsesc în diferite faze de vegetaţie. Acest lucru ajută, de asemenea, şi la
repartizarea mai bună a muncii cu maşinile şi utilajele agricole.
Sistema de maşini agricole disponibilă, posibilităţile de reglare şi adaptare a acesteia, planificarea
lucrului şi a celorlalte mijloace de producţie disponibile la nivelul fermei sunt aspecte de care trebuie să se
ţină seama la stabilirea plantelor din asolament.

11.5.3.CONDIŢIILE AGROBIOLOGICE

Cerinţele agrobiologice se referă la cerinţele plantelor cultivate faţă de rotaţie în funcţie de


particularităţile lor biologice şi asigurarea unei rotaţii raţionale a plantelor în asolament.
Rotaţia trebuie alcătuită în aşa fel încât orice cultură, inclusă în structura asolamentului, să urmeze
după o bună premergătoare, iar ea însăşi să fie la rândul ei o bună premergătoare pentru cultura din anul
următor. Există mai multe criterii agrobiologice de care trebuie să se ţină seama în mod obligatoriu la
stabilirea rotaţiei. Modul de nutriţie impune cunoaşterea cerinţelor plantelor din cadrul asolamentului, faţă de
substanţele nutritive, profunzimea sistemului radicular, fenomenele de alellopatie etc. Rotaţia culturilor
trebuie să evite consumul unilateral al substanţelor nutritive şi al apei.
Condiţiile agrobiologice au în vedere, de asemenea, cerinţele plantelor şi specificul legat de
elementele de tehnologie: fertilizare, amendare, lucrările solului, combaterea buruienilor a bolilor şi
dăunătorilor, lungimea perioadei de vegetaţie etc.
Recomandările generale sunt următoarele :
1.Instalarea la începutul rotaţiei a unei culturi cu efect ameliorator asupra întregului ciclu de
rotaţie. Rotaţia începe, de regulă, instalând culturi cu efect ameliorator asupra însuşirilor solului
(leguminoase anuale) şi încadrate în grupa culturilor bune premergătoare. O altă regulă generală este
instalarea la începutul rotaţiei a unei culturi la care să se aplice cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi care
să valorifice bine acest îngrăşământ iar totodată se ameliorează pe timp îndelungat însuşirile solului.
2.Alegerea în rotaţie a celor mai bune premergătoare conform aprecierilor din tabelul 11.14.
3.Protecţia solului împotriva degradării structurii şi a eroziunii. Plantele bune şi foarte bune
protectoare împotriva eroziunii solului (ierburile perene, leguminoasele anuale, cerealele păioase) vor alterna
cu plantele prăşitoare care sunt rele protectoare. Proporţia prăşitoarelor în asolamentele de pe terenurile în
pantă depinde de valoarea pantei. După plantele prăşitoare, care degradează structura, accentuează
mineralizarea humusului, trebuie să urmeze cerealele păioase. Acestea favorizează îmburuienarea, de aceea
trebuie să alterneze cu prăşitoarele care combat mai bine buruienile.
4.Optimizarea folosirii rezervelor de substanţe nutritive din sol. Plantele de cultură se deosebesc
între ele în ceea ce priveşte cantitatea totală de elemente chimice nutritive extrase din sol, adâncimea de sol
de la care folosesc elementele chimice nutritive şi puterea de solubilizare a sistemului radicular. Plantele
mari consumătoare de elemente nutritive cum sunt sfecla pentru zahăr, floarea soarelui trebuie să alterneze
cu plantele cu consumuri reduse, cum sunt cerealele. Fiecare specie extrage din sol substanţele nutritive în
cantităţi şi proporţii diferite. Cerealele păioase folosesc mai mult N şi P, floarea-soarelui, sfecla, cartoful,
porumbul şi altele consuma mai mult K. Posibilităţile de solubilizare a compuşilor cu P diferă de la o plantă
la alta. Inul, orzul, folosesc elementele nutritive din stratul de sol superficial, pe când floarea soarelui, sfecla
de zahăr, dintr-un strat mult mai adânc. Mazărea, lupinul au o putere mare de solubilizare, pe când inul,
orzul, grâul, tutunul o putere mică de solubilizare a elementelor chimice nutritive din sol. Sunt plante care
prin însuşirile lor simbiotice îmbogăţesc solul în azot, ca de exemplu leguminoasele, pe când celelalte plante
consumă din rezerva de azot a solului şi ca urmare acestea trebuie să alterneze în asolament.
5.Optimizarea consumului de apă din sol. În privinţa consumului de apă, plantele cultivate se
deosebesc în: plante mari consumatoare de apă (lucernă, porumb, sfeclă, floarea soarelui, cânepă etc.) şi
plante cu un consum redus (cerealele păioase, inul) şi, plante care consumă apa din straturile profunde de sol
datorită sistemului radicular puternic dezvoltat (lucerna, trifoiul, floarea soarelui, sfecla), sau plante care
consumă apa din stratul arabil (cereale, in, cartof etc.). De exemplu, grâul care se însămânţează toamna nu
poate urma după lucernă, care lasă solul foarte uscat. Se recomandă după lucernă cerealele de primăvară care
consumă apa din rezervele acumulate peste iarnă din stratul arabil.
6.Rotaţia rădăcinilor. Pentru exploatarea raţională a straturilor de sol se recomandă ca după plantele
cu înrădăcinare profundă (lucerna, trifoi, sfecla, floarea-soarelui) să urmeze plante cu înrădăcinare mai
superficială (fasole, in, cartofi, mazăre, grâu) realizându-se astfel “rotaţia rădăcinilor”.
7.Bilanţul humusului în sol. La întocmirea asolamentelor se ţine cont de bilanţul humusului din sol,
de diferenţa dintre humusul nou format şi cel mineralizat. Aceasta depinde de cantitatea şi compoziţia
resturilor organice vegetale şi animale supuse humificării, de condiţiile pedoclimatice, de intensitatea
lucrărilor solului etc. Ierburile perene grâul, porumbul, ovăzul, leguminoasele anuale, lucerna etc. lasă în sol
cantităţi mai mari de resturi organice, iar altele ca inul, bumbacul, cânepa, tutunul, sfecla de zahăr lasă
cantităţi mai mici. În asolamentele în care predomină prăşitoarele, îndeosebi, în zonele mai umede sau în
condiţii de irigare, bilanţul humusului este negativ.
8.Sistemul de lucrare a solului trebuie să alterneze în cadrul asolamentului, “rotaţia sistemului de
lucrare a solului“, asigurând optimizarea însuşirilor solului cu cerinţele plantelor de cultură, cu efecte
favorabile asupra fertilităţii solului şi creşterea eficienţei economice a procesului de producţie agricolă. Se va
alege sistemul clasic de lucrare a solului pentru culturile care preferă un sol foarte afânat (sfeclă de zahăr,
cartof, morcovi etc.) şi sisteme minime sau chiar semănat direct pentru culturi pretabile la aceste tehnologii
(soia, cereale păioase, porumb).
9.Combaterea buruienilor. Unele plante cultivate au ca însoţitori fideli anumite buruieni, sau unele
plante cultivate sunt compromise uşor de buruieni (orzul, macul, inul), iar altele înăbuşesc buruienile (secara,
cânepa, după ce plantele au început să se ridice, lucerna începând cu anul al doilea). Cultivarea fără
întrerupere a unei plante pe aceeaşi sola determină înmulţirea buruienilor specifice plantei de cultură.
Culturile prăşitoare care acoperă repede terenul la începutul vegetaţiei înăbuşă buruienile (cânepa, secară,
rapiţa) altele sunt uşor înăbuşite de buruieni în prima parte a vegetaţiei (inul, lucerna, sparceta, sfecla de
zahăr, sorgul, macul, porumbul etc.). Lucerna, începând cu al doilea an de vegetaţie, înăbuşă pirul.
Asolamentele trebuie sa conducă la evitarea sau cel puţin la diminuarea pericolului îmburuienării.
10.Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Din cauza unor boli şi dăunători comuni, la întocmirea
asolamentelor sunt câteva cerinţe restrictive. Pentru a limita răspândirea lor şi astfel pagubele produse, este
necesar ca în rotaţii să nu revină pe acelaşi teren plante care suferă de atacul aceloraşi boli şi dăunători. De
exemplu gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) şi ruginile se răspândesc mult şi provoacă pagube mari când
cerealele păioase se cultivă în monocultură sau revin la intervale scurte în rotaţie. Tot aşa următoarele culturi
nu pot alterna una după alta: grâul şi orzul; ovăzul şi orzul de primăvară; trifoiul roşu şi lucerna sau mazărea;
rapiţa şi sfecla de zahăr sau varza; mazărea şi inul; soia şi floarea soarelui; tutunul şi cânepa sau floarea-
soarelui (în cazul atacului de lupoaie).
11.Evitarea fenomenului de oboseală a solului care se poate datora acţiunii concomitente a mai
multor cauze ca urmare a netoleranţei anumitor plante de cultură. Netolerarea unor plante de a se cultiva mai
mulţi ani la rând pe acelaşi teren sau la un interval prea scurt de ani, reprezintă un element de care trebuie să
ţinem seama la elaborarea rotaţiilor din asolamente. Nu se suportă în cultură repetată, sau să revină des pe
acelaşi teren: inul, decât după 6-7 ani, sfecla de zahăr, decât după 4 ani, mazărea după 4-6 ani, etc.
Se autosuportă (cultură repetată): porumbul, cânepa dacă terenul se fertilizează, cartoful timp de 2
ani dacă terenul se fertilizează şi nu este pericol de boli şi dăunători, tutunul, fasolea, soia câte 2 ani. Pot
reveni des pe acelaşi teren alături de plantele care se autosuportă doi sau mai mulţi ani în cultură repetată şi
cerealele păioase, cu condiţia fertilizărilor suplimentare şi controlului buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
În concluzie pentru a organiza cele mai raţionale şi eficiente asolamente pentru o anumită exploataţie
agricolă trebuie să se îmbine toate aceste cerinţe menţionate anterior pentru a realiza cea mai bună
optimizare între necesitatea de a produce alimente sănătoase, într-un proces de producţie eficient, situaţia
socio-economică a zonei şi condiţiile ecologice.

11.7.CLASIFICAREA ASOLAMENTELOR

Asolamentele se pot clasifica după mai multe criterii, cum sunt: numărul de sole, structura culturilor şi
destinaţia producţiei principale (culturi pentru boabe, tehnice, culturi pentru furaj, culturi legumicole etc.).
După numărul de sole, asolamentele poate fi cu 2, 3, 4, 5 etc. sole. Numărul de sole trebuie să permită
alcătuirea unei rotaţii raţionale a culturilor, deoarece durata unei rotaţii coincide cu numărul de sole. Dacă
numărul de sole este prea mic, culturile vor reveni prea des pe acelaşi teren, ceea ce contravine regulilor
agrotehnice ale unei rotaţii raţionale. Asolamentele cu durată prea lungă de rotaţie sunt mai greu de elaborat şi de
aplicat. În condiţiile ţării noastre, unde ponderea cerealelor şi a unor plante tehnice este mare, cele mai raţionale
sunt asolamentele cu o durată de rotaţie de 4-6 ani.
Clasificarea asolamentelor după structura culturilor şi destinaţia producţiei principale este
clasificarea cea mai potrivită din punct de vedere organizatoric şi al realizării asolamentului. După acest
criteriu asolamentele pot fi:
- asolamentele de câmp (pentru cultura mare, agricole);
- asolamentele cu solă săritoare;
- asolamentele furajere;
- asolamentele legumicole;
- asolamentele mixte (agricol – furajer, agricol – legumicol etc.);
- asolamentele speciale: de protecţie antierozională, pentru ameliorarea fertilităţii solului,
asolamentele pe soluri cu nevoi speciale (hidromorfe, soluri acide, nisipuri, sărături), cu plante medicinale
şi aromatice, cu plante melifere, asolamente din orezării etc.
Pentru oricare din grupele de asolamente, durata rotaţiei poate varia între 2 şi 6 ani, sau chiar mai
mult. Pentru fiecare fermă durata rotaţiei şi tipul de asolament se va stabili în funcţie de suprafaţa de teren
(caracteristicile acestuia), numărul de sole delimitate (de mărime optimă), structura culturilor şi ponderea
necesară din fiecare cultură.

11.7.1.ASOLAMENTELE DE CÂMP (AGRICOLE)

Asolamentele de câmp sau agricole sunt cele în care predomină plante din cultura mare. În funcţie de
ponderea diferitelor plante sau grupe de plante, pot fi: asolamente cu cereale şi prăşitoare; asolamente cu
cereale, prăşitoare şi leguminoase pentru boabe; asolamente cu cereale, prăşitoare, leguminoase anuale,
plante tehnice; asolamente cu cereale, prăşitoare, leguminoase perene. Având în vedere condiţiile de
favorabilitate care se întâlnesc pe teritoriul ţării noastre, cerinţele economiei naţionale şi tradiţia fiecărei zone
agricole, asolamentele de câmp ocupă cele mai mari suprafeţe, iar în cadrul lor ponderea cea mai mare o au:
grâul de toamnă, porumbul, orzul de toamnă, floarea soarelui, sfecla de zahăr, cartoful, soia etc.
Exemple de rotaţii pentru asolamentele de câmp:
Rotaţii de 2 ani (asolament cu 2 sole simple sau mixte):
Schema rotaţiei: 1. cereale de toamnă,
2. prăşitoare.
Tipul rotaţiei: 1. grâu de toamnă,
2. porumb boabe.
În acest exemplu ambele sole sunt ocupate cu o singură cultură. Asolamentul cu rotaţia de 2 ani este
cunoscut şi sub denumirea de asolamentul bienal. Aceasta este cea mai simplă rotaţie pe care o realizează multe
ferme mici care practică, în general, o agricultură de subzistenţă. Acest tip de asolament prezintă unele
dezavantaje datorită atât perioadei scurte a rotaţiei, cât şi datorită agenţilor fitopatogeni şi dăunători comuni celor
două culturi.
Tipul rotaţiei: 1. grâu de toamnă + orz de toamnă (solă cu 2 culturi),
2. porumb boabe + floarea soarelui.
Acest asolament, cu rotaţie de 2 ani, poate avea ambele sole cu culturi combinate, fiind o solă mixtă.
În locul florii soarelui se pot cultiva cartoful sau sfecla de zahăr. În acest caz trebuie urmărit ca floarea
soarelui, cartoful sau sfecla de zahăr, în al doilea ciclu de rotaţie să nu fie amplasate pe aceeaşi parte din solă
ca în rotaţia precedentă, ci pe partea cealaltă (pe care a fost cultivat porumbul). Totuşi, la floarea soarelui,
chiar şi în acest caz, se poate manifesta atac de Plasmopora sau Orobanche. Această rotaţie este condiţionată
de lipsa infecţiei puternice a culturii de floarea soarelui cu aceşti duşmani.
Rotaţii de 3 ani (asolament cu 3 sole simple sau mixte):
Schema rotaţiei: 1. leguminoase pentru boabe,
2. cereale de toamnă,
3. prăşitoare.
Tipul rotaţiei: 1. mazăre, 1. soia + fasole,
2. grâu de toamnă, 2. grâu + orz de toamnă,
3. porumb boabe. 3. porumb boabe.
Asolamentul de 3 ani (trienal) oferă posibilităţi sporite, faţă de cel bienal, de elaborare a unor rotaţii
raţionale şi de introducere a unui număr mai mare de plante în asolament. În asolamentele trienale dacă se impun
plantele tehnice acestea pot fi introduse pe sole mixte alături de leguminoasele pentru boabe.
Rotaţii de 4 ani (asolament cu 4 sole simple sau mixte):
Schema rotaţiei: 1. leguminoase pentru boabe,
2. cereale de toamnă,
3. prăşitoare + plante tehnice,
4. prăşitoare.
Tipul rotaţiei: 1. mazăre + fasole, 1. soia + fasole,
2. grâu de toamnă, 2. grâu de toamnă,
3. porumb + in fibră, 3. floarea soarelui,
4. cartof + sfeclă de zahăr. 4. porumb + cartof.
Asolamentele cu rotaţii de 4 ani permit cultivarea unui număr sporit de plante şi satisface mai bine
cerinţele de bune premergătoare pentru culturile din rotaţie. Asolamentele de 4 ani asigură condiţii bune de
dezvoltare, dacă una din sole este ocupată cu leguminoase (influenţând fertilitatea solului) iar celelalte sole sunt
ocupate de plante care se autosuportă la un număr mic de ani. Un astfel de asolament nu corespunde în toate
zonele ţării noastre cu ponderea plantelor cultivate, în primul rând cu ponderea grâului şi porumbului, care în
multe zone reprezintă aproape 60%.
Rotaţii de 5 ani (asolament cu 5 sole simple sau mixte):
Schema rotaţiei: Tipul rotaţiei:
1. leguminoase pentru boabe, 1. mazăre + soia + fasole,
2. cereale toamnă, 2. grâu de toamnă + secară,
3. prăşitoare, 3. porumb boabe,
4. plante tehnice, 4. in fibră + sfeclă pentru zahăr,
5. prăşitoare. 5. cartof + floarea soarelui.
Asolamentele de 5 ani permit cultivarea unui număr mai mare de plante, contribuie mai eficient la
combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, asigură posibilitatea rotaţiei sistemului de lucrare a solului şi a
optimizării sistemului de fertilizare. Majoritatea agenţilor patogeni şi dăunătorii specifici culturilor agricole îşi
pierd capacitatea virulentă într-o perioadă de 5 ani.
Rotaţii de 6 ani (asolament cu 6 sole simple sau mixte):
Schema rotaţiei: 1. leguminoase pentru boabe,
2. cereale toamnă,
3. prăşitoare,
4. cereale de toamnă
5. plante tehnice,
6. prăşitoare.
Tipul rotaţiei: 1. mazăre + soia + bob,
2. grâu de toamnă + triticale,
3. porumb boabe,
4. grâu de toamnă + orz de toamnă,
5. in fibră + sfeclă pentru zahăr,
6. cartof + floarea soarelui.
Asolamentele cu durată de 6 ani oferă posibilitatea unui număr foarte mare de combinaţii.
Asolamentele de câmp pot fi irigate sau neirigate.
Asolamentele de câmp irigate se deosebesc faţă de cele neirigate prin introducerea în structura
culturilor a plantelor care valorifică cel mai bine condiţiile de irigare, prin sporuri semnificative de producţie,
care să justifice din plin investiţia prin irigare. Astfel de culturi sunt: sfecla de zahăr, porumbul, grâul etc. În
condiţii de irigare N.Hulpoi şi I.Picu, 1975, recomandă asolamente de 3-5 ani, cu următoarea structură de
culturi: 43% porumb, 25% grâu + orz, 8% sfeclă, 8% soia, 8% floarea soarelui, 8% ierburi perene (17%
culturi duble).
Exemplu de rotaţie în condiţii de irigare:
Schema rotaţiei: 1. cereale păioase + culturi duble,
2. prăşitoare,
3. prăşitoare.
sau
1. leguminoase pentru boabe,
2. prăşitoare,
3. prăşitoare.
Tipul rotaţiei: 1. grâu de toamnă (cultura I) + porumb masă
verde (cultura a II-a),
2. porumb boabe,
3. porumb boabe + sfecla pentru zahăr.
sau
1. soia,
2. porumb boabe,
3. porumb boabe + sfeclă pentru zahăr.
În condiţii de irigare solele au dimensiuni mai mici, pentru a uşura dirijarea apei, iar îngrăşămintele
se folosesc în doze sporite.

11.7.2.ASOLAMENTELE CU SOLÃ SĂRITOARE

Asolamentele cu solă săritoare sun un caz particular al asolamentelor de câmp, situaţie în care o solă
rămâne câţiva ani ocupată cu o singură plantă perenă (solă săritoare), fără a intra în rotaţia obişnuită a
culturilor. Culturile cele mai frecvente care ocupă sola săritoare sunt lucerna, trifoiul şi ghizdeiul. Introduse
în rotaţia plantelor de câmp aceste culturi îndeplinesc un important rol furajer, dar şi de sporire a fertilităţii
solului şi a recoltelor plantelor din asolament. Numărul de ani după care sola săritoare se introduce în rotaţia
anuală a asolamentului poate fi diferit.
Asolamentele de câmp cu solă săritoare ocupată cu trifoi în cultură pură sau în cultură ascunsă
dau rezultate bune în zonele mai umede şi răcoroase din ţara noastră (Transilvania, Banat, Crişana,
Maramureş şi nordul Moldovei).
Asolamentele cu trifoi în cultură pură prezintă un inconvenient şi anume faptul că, în primul an de
viaţă, trifoiul creşte încet şi ca urmare, în acel an se obţine o producţie mică de masă verde sau fân.
Exemplu de rotaţie cu trifoi în cultură pură:
Schema rotaţiei: 1. leguminoase perene,
2. leguminoase perene,
3. cereale de toamnă,
4. prăşitoare,
5. cereale de primăvară.
Tipul rotaţiei: 1. trifoi,
2. trifoi,
3. grâu de toamnă,
4. porumb,
5. orzoaică de primăvară.
Asolamentele cu trifoi în cultură ascunsă. Trifoiul se seamănă primăvara într-o cultură de cereală
păioasă care a fost semănată în toamnă (de regulă grâul de toamnă) sau împreună cu o cereală de primăvară
(ovăzul). Cultura de trifoi reprezintă cultura ascunsă, iar cereala păioasă cultură protectoare. Pentru ca
plantele de trifoi care cresc încet în prima parte a vegetaţiei să nu fie înăbuşite, cereala păioasă se seamănă
mai rar, desimea reducându-se cu 5-10%, decât în mod normal. Tot în acest scop nu trebuie întârziat
recoltatul cerealei păioase şi apoi îndepărtarea paielor acesteia. La cereala păioasă se obţine o producţie
aproape normală, iar pe teren după recoltarea ei, trifoiul continuă să vegeteze. Până în toamnă se obţine o
producţie mică de trifoi, dar în anul următor producţia este mare.
Exemplu de rotaţie cu trifoi în cultură ascunsă:
Schema rotaţiei: 1. cereală de toamnă + leguminoase perene,
2. leguminoase perene,
3. cereale de toamnă,
4. prăşitoare,
5. prăşitoare.
Tipul rotaţiei: 1. grâu de toamnă + trifoi (cultură ascunsă),
2. trifoi,
3. grâu de toamnă,
4. porumb pentru boabe,
5. cartof + sfecla de zahăr.
Asolamentele de câmp cu solă săritoare ocupată cu lucernă. Când sola săritoare este ocupată cu
lucernă, sola este introdusă în rotaţie, când lucerna a îmbătrânit şi nu mai este capabilă să asigure producţii
ridicate.
Exemplu de rotaţie cu lucernă în solă săritoare:
Schema rotaţiei: 1. leguminoase perene,
2. leguminoase perene,
3. leguminoase perene,
4. prăşitoare,
5. cereale de toamnă,
6. prăşitoare,
7. plante tehnice.
Tipul rotaţiei: 1. lucernă,
2. lucernă,
3. lucernă,
4. porumb pentru boabe,
5. grâu de toamnă,
6. porumb pentru boabe,
7. cartof + sfecla pentru zahăr.
În exemplul de mai sus lucerna ocupă anual 3 sole, adică 43%, din structura culturilor. Astfel de
asolamente pot fi practicate în fermele care dispun de bovine. Lucerna poate fi cultivată şi în amestec cu
graminee perene.

11.7.3.ASOLAMENTELE FURAJERE

Asolamentele furajere sunt asolamente care cuprind numai plante de nutreţ sau, în care predomină
(peste 50%) plantele de nutreţ anuale sau perene. În fermele cu un număr mic de animale, nutreţul necesar
acestora se poate asigura din asolamentele de câmp intercalate cu culturi duble pentru furaj (porumb pentru
siloz, orz, culturi pentru masă verde, porumb boabe, paie, tocături de resturi vegetale etc.), sau acolo unde
sunt pajişti întinse (fânuri, masă verde), din asolamentele de câmp şi de pe pajişti. Asolamentele de câmp cu
solă săritoare (trifoi, lucernă) sau mixte (cu 1-2 sole ocupate de plante furajere anuale) asigură de asemenea o
anumită cantitate de furaj. În fermele cu un număr mare de animale şi în special când acestea dispun de
suprafeţe reduse de pajişti, este necesară organizarea unor asolamente furajere. Optimizarea structurii
asolamentelor furajere depinde în special de specia de animal, rasa, încărcătura de animale la hectar, tipul
producţiei, capacitatea de producţie a acestora, zona pedoclimatică, terenul disponibil şi fertilitatea acestuia.
Având în vedere cerinţele producţiei zootehnice ale fermei, exprimate în unităţi nutritive, tipul de nutreţ
necesar (masă verde, fân, nutreţuri concentrate etc.), se stabilesc speciile de plante furajere şi structura
asolamentelor.
În funcţie de condiţiile ecologice şi relief, asolamentele furajere pot fi: de fermă, de păşune şi
fâneaţă, de tabără.
Asolamentele furajere de fermă se organizează în apropierea fermelor zootehnice şi cuprind plante
care dau producţii mari şi voluminoase şi deci impun mijloace de transport multe. Aşa sunt plantele care se
cultivă pentru masă verde şi siloz, porumbul, bostănoasele, sfecla furajeră, etc. sau plantele furajere anuale şi
perene. De regulă culturile furajere au nevoie de mai multă apă şi ca urmare, asolamentele furajere de fermă
se amplasează pe formele cele mai joase ale reliefului, în depresiuni, luncile râurilor (cu aport freatic), dacă
alte culturi mai pretenţioase nu solicită aceste terenuri.
Exemple de rotaţie pentru asolamente furajere de fermă:
Tipul rotaţiei cu plante furajere anuale:
1. borceag cu secară,
2. porumb siloz,
3. secară masă verde,
4. sfeclă furajeră.
Tipul rotaţiei cu plante furajere perene:
1-3. lucernă,
4. porumb siloz + sfeclă furajeră,
5. secară masă verde,
sau
1. grâu de toamnă + trifoi (cultură ascunsă),
2. trifoi,
3. porumb siloz + sfeclă furajeră,
4. secară masă verde (cultura I) + pepeni furajeri
(cultura a-II-a),
5. borceag de primăvară.
Asolamentele furajere de păşuni şi fâneţe se organizează pe terenuri îndepărtate de fermele de animale.
Ele cuprind în special plante care se folosesc pentru fân sau pentru masă verde ce se valorifică prin păşunat.
Exemple de rotaţie pentru asolamente furajere de păşuni şi fâneţe:
Tipul rotaţiei cu leguminoase şi graminee furajere perene:
1-3. amestec de leguminoase şi graminee perene,
4. porumb furajer,
5. iarba de Sudan,
6. borceag de primăvară (cultura I) + iarba de
Sudan (cultura a-II-a),
7. porumb furajer,
8. iarba de Sudan pentru păşune.
În regiunile cu precipitaţii mai abundente, amestecul de leguminoase şi graminee perene pentru
asolamente furajere de păşuni şi fâneţe se alcătuieşte din următoarele specii: trifoi roşu 11 kh/ha + zâzanie 10
kg/ha; trifoi roşu 11 kg/ha + golomăţ 10 kg/ha; trifoi roşu 12 kg/ha + timoftică 6 kg/ha; lucernă 12 kg/ha +
ovăscior 12 kg/ha; lucernă 12 kg/ha + golomăţ 10 kg/ha; trifoi roşu 2,7 kg/ha + trifoi târâtor 2,7 kg/ha +
ghizdei 1,5 kg/ha + timoftică 4,2 kg/ha + păiuş 5,3 kg/ha + zâzanie 10,6 kg/ha + golomăţ 4,3 kg/ha + iarba
câmpului (Agrostis alba) 2,3 kg/ha.
În solele înierbate, pentru fâneaţă, amestecul de specii, dintre leguminoase şi graminee perene,
trebuie alcătuit în aşa fel încât în momentul înspicatului la graminee trebuie să coincidă cu îmbobocitul
plantei leguminoase. Recolta făcută în acest moment dă cantitatea cea mai mare de fân şi de cea mai bună
calitate.
Asolamentele furajere de tabără sunt necesare întreţinerii vacilor de lapte şi se organizează în
apropierea taberelor zootehnice de vară.
Asolamentele furajere pot fi de scurtă sau lungă durată. Sunt obişnuit de scurtă durată asolamentele
furajere de fermă şi de lungă durată, asolamentele de tabără, de păşuni şi fâneţe. Asolamentele furajere au
printre obiective şi realizarea „convierului verde”.
Convierul verde sau „banda rulantă verde” este succesiunea de culturi prin care se aprovizionează
animalele din fermă cu furaj verde suculent pe întreaga perioadă de vegetaţie. În convierul verde sunt
cuprinse asolamentele furajere, plantele perene cultivate pentru furaj, păşunile şi fâneţele naturale acolo unde
există. În fiecare zonă se vor cultiva plantele care pot reuşi cel mai bine şi acestea într-o rotaţie raţională şi
aplicându-se o agrotehnică corespunzătoare. Se va ţine seama de faptul că plantele furajere anuale ocupă mai
puţin timp terenul şi astfel pot fi intercalate ca şi culturi duble în asolamentele mixte, obţinându-se
randamentele maxime la unitate de suprafaţă.

11.7.4.ASOLAMENTELE LEGUMICOLE

Asolamentele legumicole sunt în mod obişnuit irigate. Caracteristic pentru asolamentele legumicole
sunt, de asemenea, suprafaţa mai mică a solelor, prezenţa pe aceeaşi solă a mai multor plante, prezenţa
culturilor succesive şi intercalate. La introducerea asolamentelor legumicole, trebuie avute în vedere şi alte
particularităţi a acestora:
1. Culturile legumicole sunt mari consumatoare de apă şi ca urmare aceste asolamente se amplasează
pe terenuri apropiate de surse de apă, pentru irigare. Având în vedere necesarul mare de forţă de muncă,
pentru asolamentele legumicole, producţia mare la unitate de suprafaţă şi perisabilitatea mare a acesteia, se
impune amplasarea acestor asolamente aproape de centrele populate, pieţe de desfacere şi valorificare a
producţiei.
2. Solurile cele mai potrivite sunt cele afânate, lutoase, luto-nisipoase; nu sunt indicate solurile greu
permeabile. Se amplasează pe cernoziomuri, soluri aluviale, coluvisoluri, cu reacţie neutră, conţinut ridicat în
humus şi bine aprovizionate cu elemente nutritive.
3. Pentru asolamentele legumicole se aplică cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi ca urmare
trebuie să existe posibilităţi de procurare a acestuia.
4. Foarte multe specii legumicole aparţin aceloraşi familii botanice, având boli şi dăunători comuni.
La alcătuirea rotaţiilor se asigură un interval de minimum 3 ani, de revenire al speciilor din aceeaşi familie
botanică, pe aceeaşi solă.
5. Foarte frecvent, în asolamentele legumicole, se practică solele combinate. La gruparea plantelor pe
solele combinate se are în vedere felul nutriţiei, necesarul de fertilizare, durata de vegetaţie, lucrările de
îngrijire. Se cere ca la ciclul următor al rotaţiei, fiecare specie să ocupe o altă parte a solei, deci diferită de
cea ocupată în ciclul anterior.
6. Asolamentele legumicole fac parte dintr-un sistem intensiv şi în mod frecvent cuprind culturi
succesive.
Exemple de rotaţii pentru asolamente legumicole:
Rotaţii cu plante legumicole de bază:
1. varză de toamnă,
2. tomate de toamnă,
3. ceapă + usturoi,
4. morcov + păstârnac.
Rotaţii cu plante legumicole de bază şi culturi duble:
1. tomate de toamnă,
2. spanac de primăvară (cultura I) + varză de toamnă (cultura a –II-a),
3. ceapă de arpagic (cultura I) + castraveţi de toamnă (cultura a –II-a),
4. morcov + păstârnac + sfeclă roşie,
5. cartof timpuriu (cultura I) + fasole păstăi (cultura
a-II-a).
Rotaţii cu plante legumicole în sistem intensiv (cuprinde culturi
anticipate, duble, asociate şi sole combinate):
1. ridichii de lună (cultură anticipată) + tomate (cultură principală),
2. morcov + pătrunjel + păstârnac,
3. castraveţi timpuri + gulii (cultură intercalată),
4. cartofi timpuri + varză de toamnă,
5. ceapă de arpagic (cultură I) + salată (cultură a–II-a),
6. mazăre + fasole.
Este bine ca asolamentele legumicole să cuprindă în structură şi ierburi perene (lucernă, trifoi etc.),
chiar şi numai în solă săritoare. Numărul mare de lucrări, irigarea şi trecerile repetate peste teren conduc la
degradarea structurii şi compactarea solului. Includerea culturilor amelioratoare a fertilităţii solului, alături
de fertilizarea organică frecventă constituie mijloace agrotehnice importante pentru menţinerea şi sporirea
potenţialului productiv al solurilor.

11.7.5.ASOLAMENTELE MIXTE

Asolamentele mixte sunt asolamente în care se cultivă atât plante specifice asolamentelor din cultura
mare, cât şi plante pentru furaj sau legumicole.
Aceste asolamente sunt mult folosite în producţie răspunzând unor cerinţe economice permanente ale
pieţei.
Asolamentele mixte sunt, de asemenea, caracteristice agriculturii private, cu gospodării de
dimensiuni mai mici.
Exemple de rotaţii pentru asolamente mixte:
Tipul rotaţiei: 1. grâu de toamnă,
2. tomate + ardei,
3. porumb boabe,
4. borceag de primăvară (cultura I) şi varză (cultura
a-II-a),
5. cartof + porumb pentru siloz.
sau
1. grâu de toamnă + trifoi (cultură ascunsă),
2. trifoi,
3. secară (cultura I) + castraveţi de toamnă (cultura
a-II-a),
4. tomate timpurii,
5. porumb pentru boabe + cartof.
În asolamentele mixte diferenţele agrobiologice dintre plantele care se cultivă, precum şi numărul
plantelor sunt mai mari decât în asolamentele specializate, ceea ce uşurează găsirea de premergătoare
potrivite pentru fiecare cultură. Se pot organiza numeroase variante de astfel de asolamente, în funcţie de
condiţiile locale, pedoclimatice şi economico-organizatorice ale fiecărei ferme.

11.7.6.ASOLAMENTELE SPECIALE

În această grupă intră asolamente care ocupă, în general, suprafeţe restrânse dar care urmăresc un scop
bine precizat. Acestea sunt:
- asolamentele de protecţie antierozională,
- asolamentele pentru ameliorarea fertilităţii solului,
- asolamentele pe soluri cu nevoi speciale (hidromorfe, soluri acide, nisipuri, sărături),
- asolamentele pentru plante medicinale şi aromatice,
- asolamentele din orezării,
- asolamentele de pepinieră etc.
Asolamentele de protecţie antierozională. Organizarea acestora trebuie să aibă în vedere cu
precădere necesitatea prevenirii eroziunii solului. Principalele elemente în organizarea asolamentelor de
protecţie antierozională sunt înclinarea versantului şi structura culturilor. În acest scop se adaptează
structura culturilor, iar amplasarea solelor se face cu latura lungă de-a lungul curbelor de nivel. Trebuie avut
în vedere faptul că pe terenurile cu pantă de peste 12% apare necesitatea de a introduce asolamente de
protecţie. Pe terenurile cu pantă peste 18-25% se organizează numai asolamente de protecţie. Asolamentele
de protecţie cuprind 6-9 sole care sunt de dimensiuni mai mici, din care cel puţin jumătate sunt cultivate cu
ierburi perene, iar celelalte cu cereale păioase, leguminoase anuale sau prăşitoare. Pe pante mai mari de 25%
se recomandă a fi cultivate numai ierburi perene.
Structura culturilor pe terenurile în pantă trebuie stabilită într-o rotaţie corespunzătoare în
concordanţă cu sistema de maşini pentru lucrările solului şi capacitatea tehnologică de asigurare a
conservării solului. În funcţie de capacitatea plantelor de a proteja solul împotriva eroziunii acestea se
clasifică astfel:
- culturi foarte bune protectoare (grad de acoperire al solului peste 75%): leguminoasele şi
gramineele perene,
- culturi bune protectoare (grad de acoperire 50-75%): cereale păioase, culturi furajere anuale
(borceag, secară masă verde, iarba de Sudan),
- culturi mijlociu protectoare (grad de acoperire 25-50%): leguminoase anuale (soia, fasole, mazăre,
bob etc.),
- culturi slab protectoare (grad de acoperire sub 25 %): prăşitoarele (porumb, cartof, sfeclă etc.).
Exemplu de rotaţii pentru asolamentele de protecţie antierozionale:
Tipul rotaţiei: 1. ovăz + ierburi perene,
2. ierburi perene,
3. ierburi perene,
4. porumb,
5. grâul de toamnă,
6. orz de toamnă,
7. mazăre + fasole.
sau
1. grâu de toamnă + trifoi (cultură ascunsă),
2. trifoi,
3. orzoaică + ovăz,
4. porumb + cartof,
5. grâu de primăvară + in fibră.
Asolamentele pentru ameliorarea fertilităţii solurilor. Acest tip de asolamente presupune
folosirea unei sole ca solă săritoare cultivată cu lucernă, trifoi sau alte ierburi perene, cu scopul de refacere,
de ameliorare a fertilităţii solei respective. După încheierea ciclului de rotaţie, o altă solă este scoasă din
rotaţie pentru a fi cultivată cu unele din plantele cu cea mai bună influenţă asupra fertilităţii solului. Se scoate
din rotaţie şi va deveni solă săritoare, sola cu solul cu cea mai redusă fertilitate şi deci cu cea mai mare
nevoie de a fi ameliorată. În diferitele regiuni ale ţării noastre, unde ierburile perene dau rezultate bune, ele
trebuie folosite ca mijloc de refacere a structurii solului şi în acelaşi timp pentru a asigura baza furajeră.
Asolamentele pe soluri cu nevoi speciale (hidromorfe, soluri acide, nisipuri, sărături).
Asolamentele organizate trebuie adaptate fiecărei situaţii pedoclimatice locale, anumite particularităţi ale
solurilor impunând diferenţierea structurii culturilor.
Asolamentele pe solurile hidromorfe (cu exces de umiditate). În România, solurile cu exces de
umiditate reprezintă circa 3 milioane hectare, răspândite în diferite zone, cu condiţii climatice şi perioadă de
vegetaţie diferită. Din această grupă de soluri fac parte: solurile pseudogleice, solurile negre
clinohidromorfe, lăcoviştile, solurile gleice, solurile turbo-gleice, solurile turboase.
Un exemplu de rotaţie pentru solurile hidromorfe este următorul:
Schema rotaţiei: 1-3. leguminoase perene,
4. prăşitoare,
5. cereale de toamnă + culturi duble,
6. culturi legumicole + culturi duble,
7. culturi tehnice.
Organizarea asolamentului pe aceste soluri impune totodată aplicarea măsurilor tehnologice adecvate
acestor terenuri (reglarea regimului aerohidric, fertilizarea corespunzătoare, măsuri agrotehnice şi
hidroameliorative etc.).
Asolamentele pe solurile acide. Grupa solurilor acide întâlnite la noi în ţară cuprinde solurile brune
roşcate luvice, solurile brune luvice, luvisoluri albice, solurile brune acide, planosolurile, solurile negre
acide, solurile humicosilicatice, solurile brune feriiluviale, podzolurile şi solurile andice.
Alegerea plantelor care intră în rotaţia culturilor pe solurile acide trebuie să ţină seama de
sensibilitatea acestora faţă de reacţia acidă a solului. După sensibilitatea faţă de reacţia solului plantele
cultivate pot fi grupate astfel:
 plante foarte sensibile la aciditate (se dezvoltă bine pe solurile cu reacţie neutră - slab alcalină, cu
pH = 7,0-8,0): sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră, rapiţa, conopida, fasolea de grădină, migdalul,
gutuiul, vişinul;
 plante sensibile la reacţia acidă (se dezvoltă bine pe solurile cu reacţie slab acidă - neutră, cu pH =
6,0-7,0): floarea soarelui, grâu, porumb, fasolea, mazăre, cânepă, spanac, ţelină, dovleci, pepene
verde, prun, coacăz;
 plante tolerante la aciditate (se dezvoltă bine pe solurile cu reacţie moderat – slab acide, cu pH =
5,5-6,0): secara, ovăzul, tomatele, morcov, viţă de vie, măr;
 plante foarte tolerante (preferă reacţia acidă): cartof, lupin, agriş, frag, zmeur.
Un exemplu de asolament pentru solurile acide este următorul:
Tipul rotaţiei: 1. grâu + trifoi (cultură ascunsă),
2. trifoi,
3. grâu de toamnă,
4. porumb (amendat şi fertilizat cu gunoi de grajd),
5. sfeclă + cartof,
6. secară + triticale,
7. porumb.
Asolamentele pe nisipuri. Solurile nisipoase sau psamosolurile sun caracterizate de o fertilitate
naturală scăzută fiind pretabile pentru un număr scăzut de plante: viţă de vie, secară, sorgul pentru boabe,
fasoliţă, pepenii verzi, pepenii galbeni, cartoful timpuriu, lupinul, ricinul, tutunul etc. Producţia oscilează
mult, în funcţie de fertilitatea solurilor care este foarte diferită, chiar pe aceeaşi parcelă. În anii secetoşi,
culturile pot fi compromise.
În condiţiile de irigare sortimentul de plante cultivate pe terenurile nisipoase este mai mare,
adăugându-se cu rezultate bune: porumbul, grâul de toamnă, orzul de toamnă, soia, rapiţa, floarea soarelui,
lucerna etc.
Solele organizate pe terenurile nisipoase sunt cu suprafeţe mici (10-70 ha) de formă dreptunghiulară
şi orientate cu latura lungă pe direcţia vântului dominant. Dimensionarea solelor depinde şi de distanţele
dintre perdelele de protecţie necesare în astfel de condiţii sub forma unor fâşii de arbori cu rol de a opri sau
micşora viteza vânturilor.
În structura de culturi incluse în asolamentele de pe terenurile nisipoase sunt recomandate culturile
amelioratoare. Astfel, rezultate bune se obţin cu lucernă sau lucernă + golomăţ (Dactylis glomerata) incluse
într-un asolament de 4-5 ani. Asolamentele trebuie să cuprindă culturi care acoperă terenul cât mai bine şi o
perioadă cât mai lungă pentru a proteja solul împotriva deflaţiei eoliene. În acest scop plantele pot fi cultivate
în fâşii (în culise), alternând plantele cu talie înaltă (porumb, sorg, floarea soarelui, tutun etc.) cu plantele cu
talie joasă (cartofi, pepeni, ricin, cereale păioase etc.).
Exemple de rotaţie pentru asolamentele organizate pe solurile acide:
La neirigat:
Tipul rotaţiei: 1. grâu de toamnă,
2. porumb,
3. cartofi timpuri (cultură pentru îngrăşământ verde),
4. secară,
5. tutun + pepeni verzi.
La irigat:
Tipul rotaţiei: 1. grâu de toamnă + legume cultură dublă,
2. porumb + cultură pentru îngrăşământ verde,
3. cartof + tutun,
4. castraveţi + pepeni verzi + ceapă.
Asolamentele pe solurile sărăturate. În această categorie intră solurile halomorfe: solonceacuri şi
soloneţuri, dar suprafeţe însemnate, în ţara noastră, sunt reprezentate de soluri din alte clase, dar care au
caractere pronunţate de salinizare şi alcalizare. Fertilitatea lor est foarte scăzută datorită însuşirilor fizico-
chimice şi biologice nefavorabile.
Plantele au capacitate diferită de a suporta sărurile solubile din sol: unele sunt foarte sensibile, altele
mai rezistente, iar o parte dintre ele – plantele de sărături – sunt bine adaptate morfologic şi fiziologic, la
excesul de săruri. Din punctul de vedere al toleranţei la salinitate, plantele pot fi grupate conform tabelului
11.16.
Asolamentele organizate pe terenurile sărăturate trebuie să cuprindă plante cu un grad mare de
toleranţă la salinitate. Aceasta este însă o măsură temporară, fiind necesare măsuri de ameliorare a acestor
soluri şi lărgirea structurii de culturi cu plantele mijlociu tolerante la salinitate.
Asolamentele pentru plantele medicinale şi aromatice. Plantele medicinale, de regulă, sunt
incluse în asolamentele mixte. Acestea pot ocupa sole anuale (macul, muştarul, coriandru, gălbenele) sau
sole săritoare (bienale: menta, fenicul, salvia; perene: levănţica, rozmarin etc.).
Exemplu de rotaţie dintr-un asolament mixt: de câmp – plante medicinale:
Tipul rotaţiei: 1. soia + mazăre,
2. mentă + salvia + fenicul,
3. mentă + salvia + fenicul,
4. grâu de toamnă,
5. porumb + floarea soarelui,
6. mac + muştar,
7. porumb pentru boabe,
8. solă săritoare cu rozmarin + levănţică.
Asolamentele din orezării. Sunt asolamente organizate pe terenuri special amenajate pentru
orezării. Orezul fiind o plantă care se autosuportă 3-4 ani va reprezenta 60-70% din structura culturilor.
Alături de orez se recomandă în aceste asolamente: porumbul, floarea soarelui, sfecla furajeră, grâul, lucerna,
trifoiul.
Asolamentele de pepinieră cuprind o rotaţie bazată pe folosirea unei leguminoase în anul I, urmată
de şcoala de pomi anul I şi şcoala de pomi anul II.

11.8.ETAPELE ELABORĂRII ASOLAMENTELOR

Elaborarea şi introducerea asolamentului într-o unitate agricolă (asociaţie agricolă, fermă agricolă)
se face concomitent cu lucrările de organizare a teritoriului.
Organizarea teritoriului este o activitate tehnico-organizatorică care are ca obiectiv, pe de o parte,
studiul condiţiilor naturale de climă, sol, relief, hidrografie, vegetaţie etc., iar pe de altă parte condiţiile
sociale şi economico-organizatorice în scopul valorificării optime a fondului funciar existent, a stabilirii
modului de folosinţă a terenurilor, a agrotehnicii aplicate, a lucrărilor de mecanizare, a integrării sectorului
culturilor de câmp cu cel zootehnic, legumicol, a întreprinderilor anexe etc. Organizarea teritoriului este
prima problemă care trebuie rezolvată în oricare exploataţie agricolă şi ea determină direcţiile şi succesul
dezvoltării ulterioare a acesteia, deoarece urmăreşte ameliorarea şi folosirea adecvată a fiecărei parcele de
teren.
Problemele îmbunătăţirii caracteristicilor solului şi a terenurilor este o componentă a organizării
teritoriului care se pune în special la folosinţele cultivate pentru a apropia condiţiile din teren de cerinţele
ecologice ale plantelor.
Clasificarea lucrărilor de amenajare şi ameliorare a solurilor, poate fi realizată astfel:
⇒ lucrări agrotehnice curente:
- lucrări de bază, de pregătire a patului germinativ,
- lucrări de înfiinţare şi întreţinerea culturilor, fertilizare, protecţia plantelor etc.,
- lucrările de recoltare a culturilor.
⇒ lucrări pedoameliorative:
- amendarea cu calcar şi gips,
- afânarea adâncă (scarificare),
- fertilizarea ameliorativă (radicală),
- combaterea poluării.
⇒ lucrări de îmbunătăţiri funciare:
- îndiguire,
- desecare (de suprafaţă),
- drenaj (de adâncime),
- irigaţie,
- combaterea salinităţii şi alcalinităţii,
- prevenirea şi combaterea eroziunii (fără terasare),
- terasarea terenurilor arabile în pantă.
Organizarea asolamentului în cadrul exploataţiilor agricole are ca scop valorificarea optimă,
raţională a fondului funciar existent, exploatarea eficientă a terenurilor şi stă la baza dotării şi echipării
tehnice a fermei.
Etapele principale de lucru în vederea introducerii asolamentelor raţionale în unităţile agricole sunt:
A.Inventarierea resurselor, a mijloacelor de producţie, stabilirea modului de folosinţă a terenului,
a măsurilor şi lucrărilor pregătitoare. Întocmirea asolamentelor este precedată de o serie de lucrări
pregătitoare, care constau în cartarea solurilor, comasarea terenurilor în trupuri mari, stabilirea măsurilor
ameliorative (irigare, desecare, combaterea eroziunii etc.), trasarea drumurilor principale de exploatare etc.
În acest scop se face mai întâi un studiu privind condiţiile naturale (relief, sol, adâncimea apei freatice,
manifestarea fenomenelor de eroziune, degradare, poluare a solurilor etc.), social-economice (pieţe de
desfacere, aşezări urbane, căi de comunicaţie etc.). În funcţie de favorabilitatea terenurilor (stabilită prin
lucrările de bonitare) şi de condiţiile de microclimă, pentru fiecare folosinţă şi cultură, sunt delimitate pe
teritoriul fermei zone mai mult sau mai puţin favorabile.
Stabilirea modului de folosinţă a terenului constă în analizarea agrotehnică a suprafeţelor care vor fi
destinate a fi folosite ca arabil, plantaţii de vii, pomi, păşuni, fâneţe, terenuri pentru împădurire etc. Câteva
recomandări generale în alegerea folosinţei sunt prezentate în continuare:
- arabil (are cele mai mari cerinţe): volum edafic minim 25-30 cm, panta maximă 20-22%, pH între 5-
8, suprafaţa terenului nivelată;
- pajişte (fîneţe, păşuni): terenuri neindicate pentru celelalte culturi dar fără eroziune puternică, covor
vegetal bine încheiat, pantă maximă 40-50 %;
- plantaţii viticole: volum edafic minim 20-25 cm, pantă maximă 25-30 %, suprafeţe terasate, pH între
6-7,8, expoziţii sudice, sud-est, sud-vest;
- plantaţii pomicole: volum edafic 25-30 cm, pH între 5,5-7,5, panta maximă 35 %, terenul poate fi
neuniform;
- împăduriri: teren frământat care nu se pretează la alte folosinţe, panta 30-50 %, terenuri cu alunecări,
erodate; specii recomandate: stejar, plop, pin negru, salcâm, ulm, frasin, arţar, păr sălbatic, porumbar, alun,
păducel, cătină, sălcioară, lemn câinesc etc.
Fiecare masiv de teren trebuie apreciat şi din punct de vedere al pretabilităţii lui pentru o anumită
folosinţă, în scopul obţinerii unui randament maxim.
Pentru stabilirea celor mai adecvate folosinţe terenul va fi analizat parcelă cu parcelă iar în funcţie de
complexitatea lucrărilor, pentru amenajări şi transformări agricole, se va eşalona pe ani execuţia acestora.
Modul de folosire a terenului şi ca urmare măsurile tehnico-organizatorice care urmează să se aplice
trebuie să asigure prevenirea eroziunii solului, a inundaţiilor, a poluării, păstrarea patrimoniului genetic al
florei şi faunei naturale etc.
B.Stabilirea structurii culturilor. Alcătuirea unor asolamente raţionale şi eficiente presupune
stabilirea structurii culturilor pornind de la considerente economice, organizatorice şi agronomice. Plantele
ce urmează a se cultiva şi deci produsele ce se vor obţine trebuie să aibă posibilităţi certe de valorificare,
conform cu necesităţile fermei, economiei locale şi naţionale. Foarte important este în acest caz realizarea
unui studiu de marketing pentru a evalua posibilităţile de valorificare a viitoarelor produse agricole,
horticole, zootehnice etc.
În sinteză structura culturilor la nivelul exploataţiei agricole este impusă de următoarele:
- necesităţile economice şi posibilităţile de valorificare a produselor obţinute cu eficienţă şi profit;
- condiţiile locale de sol şi climă, modul cum acestea satisfac cerinţele plantelor de cultură;
- forţa de muncă şi baza tehnică existentă care trebuie să asigure executarea la timp şi de bună calitate
a tuturor lucrărilor pentru plantele ce urmează a fi cultivate;
- asigurarea sectorului zootehnic (dacă acesta există) cu furajul necesar;
- diversitatea speciilor de plante pentru a asigura posibilitatea organizării rotaţiilor raţionale şi evitarea
vârfurilor de muncă;
- existenţa plantelor amelioratoare a fertilităţii solului;
- eşalonarea cheltuielilor şi a încasărilor;
- evitarea efectului calamităţilor prin diversitatea culturilor etc.
C.Stabilirea numărului şi mărimii asolamentelor şi delimitarea teritorială a acestora. Condiţiile de
fertilitate, relieful, adâncimea apei freatice, mărimea exploataţiei şi altele impun în mod obiectiv organizarea
mai multor tipuri de asolamente. Într-o unitate agricolă de dimensiuni mari se organizează mai multe
asolamente chiar dacă acestea sunt de acelaşi tip (asolamente de câmp, legumicol) sau sunt asolamente
mixte, speciale etc. În exploataţiile mici se organizează, de regulă, un asolament mixt pe întreaga suprafaţă.
Tipurile de asolamente, numărul şi suprafaţa lor, structura culturilor pentru fiecare, precizarea tuturor
activităţilor de organizare a activităţii, reprezintă sistemul de asolamente al exploataţiei respective.
Organizarea sistemului de asolamente la nivelul exploataţiei agricole are în vedere câteva cerinţe
generale, cum ar fi:
- încadrarea fiecărui tip de asolament în prevederile stabilite pentru sistematizarea teritoriului,
corelarea cu lucrările de îmbunătăţiri funciare,
- într-un asolament se încadrează suprafeţe de teren cu sol cât mai omogen, din punctul de vedere al
fertilităţii, reliefului, adâncimea apei freatice etc.
- fiecare asolament să cuprindă, pe cât posibil, sole aproximativ egale ca dimensiuni,
- în primul rând se delimitează asolamentele speciale (asolamentele antierozionale, asolamentele
pentru soluri cu nevoi speciale etc.),
- se delimitează apoi terenul pentru asolamentele legumicole, care trebuie să fie cu o fertilitate
corespunzătoare, aproape de sursele de apă şi căile de acces, cu posibilităţi de irigare,
- se dimensionează apoi asolamentele furajere şi se amplasează aproape de fermele de animale, se
organizează asolamentele de câmp, mixte etc.
D.Stabilirea numărului de sole şi a mărimii lor. Delimitarea solelor şi a parcelelor de lucru în
cadrul fiecărui asolament, amplasarea drumurilor de câmp. După stabilirea numărului şi a tipului de
asolament se trece la elaborarea fiecărui asolament în parte. În acest scop se grupează culturile stabilite,
pentru fiecare asolament, pe grupe conform cerinţelor agrobiologice şi tehnologiei de cultivare.
După gruparea plantelor pe grupe de culturi se calculează valoarea procentuală a fiecărei grupe. Pe
baza procentului de participare al fiecărei grupe la suprafaţa totală destinată asolamentului se stabileşte
numărul de sole şi respectiv mărimea acestora. La stabilirea numărului de sole pentru un asolament este
necesar să avem în vedere durata rotaţiei (3-6 ani) şi egalitatea dintre numărul de sole şi durata rotaţiei.
De menţionat faptul că sola este veriga de bază în organizarea teritoriului şi a asolamentelor, în
executarea lucrărilor agricole şi în desfăşurarea procesului de producţie agricolă. De aceea delimitarea
solelor în cadrul fiecărui asolament trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- fiecare solă trebuie să cuprindă terenuri cât mai omogene ca favorabilitate pentru culturi şi potenţial
de producţie, pentru a permite aplicarea unor tehnologii unitare pe întreaga suprafaţă;
- pentru a asigura o mai bună dozare şi organizare a elementelor tehnologice şi a inputurilor este bine
ca solele unui asolament să fie pe cât posibil egale, fără abateri de 3-5 % faţă de sola medie;
- forma şi dimensiunile laturilor solelor trebuie să permită folosirea cu randament a tractoarelor şi
agregatelor la executarea lucrărilor agricole; pe terenurile în pantă trebuie să permită executarea lucrărilor pe
curba de nivel precum şi alte măsuri de combatere şi prevenire a eroziunii solului.
Mărimea solelor depinde de tipul, suprafaţa şi numărul de sole ale asolamentului, de relief (sole mai
mari pe terenurile plane şi mai mici pe terenurile în pantă) şi de alţi factori. În terenurile amenajate pentru
irigat, la asolamentele legumicole, suprafaţa solelor este mai mică fiind condiţionată de amenajările
existente, metodele de irigare, lungimea şi lăţimea instalaţiei de udare. Trebuie avut în vedere faptul că la
suprafeţe mici ale solelor se pierd suprafeţe mari de teren cu drumuri, iar pe solele cu suprafeţe mari tehnica
modernă poate fi folosită eficient. Mărimea solei depinde în primul rând de mărimea exploataţiei agricole
sau asolamentului respectiv.
În funcţie de factorii precizaţi mai sus, mărimea solelor poate varia pentru asolamentele legumicole
între 5-50 ha, pentru cele furajere 10-100 ha, pentru cele agricole 20-200 ha.
Lungimea solelor determină lungimea traseului lucrării cu agregatele de maşini şi, ca urmare,
mărimea pierderilor de timp în gol la întoarcerea acestora la capetele solei pe care se lucrează. Din activitatea
practică s-a constatat că cea mai potrivită formă a solei este cea dreptunghiulară cu lungimea laturii mari
cuprinsă între 500-2000 m. Pe măsura creşterii lungimii, scade numărul de întoarceri în gol la capetele
parcelelor de lucru, scade timpul de mers în gol şi consumul de energie, ceea ce determină reducerea
cheltuielilor efectuate cu agregatele de maşini. Sub 500 m lungimea de lucru a solei, productivitatea
agregatelor de maşini scade cu 9%, iar sub 250 m, cu 17% (I.Dincu şi Gh.Lăcătuşu, 2002). Lăţimea solelor
are dimensiunile optime de 400-500 m.
În condiţiile unui relief complex cu pante, lungimi şi expoziţii diverse lucrările nu se mai execută pe
sole formate dintr-o singură parcelă. Pe terenurile în pantă sola este formată, de regulă, din mai multe
parcele, care, trebuie să aibă mărimea şi configuraţia potrivită pentru mecanizare, să fie apropiate, de formă
regulată şi cu laturi paralele. Egalitatea parcelelor care compun o solă este necesară pentru a asigura anual
aceeaşi producţie pentru fiecare cultură şi a se folosi aceleaşi mijloace de producţie şi de transport. Pe
terenurile în pantă, parcelele se trasează cu latura lungă de-a lungul curbelor de nivel sau pe direcţia generală
a acestora. Limitele lor sunt determinate de necesarul de drumuri, benzi înierbate sau perdele antierozionale,
terase banchetă etc. Suprafaţa optimă a parcelei este de 10-100 ha cu lungimea de 500-1500 m şi lăţimea de
20-200 m. Pe pante mai mari de 18% suprafaţa optimă a parcelei variază între 5-30 ha.
Drumurile de câmp se proiectează ca o completare a drumurilor comunale, în aşa fel, încât, reţeaua
de drumuri din teritoriul exploataţiei agricole să permită circulaţia maşinilor agricole şi transporturile
necesare în şi din teren. Amplasarea drumurilor trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe: să asigure
legătura dintre solele asolamentului şi centrele de producţie, amplasarea drumurilor să fie în acord cu limitele
solei, cu perdelele de protecţie a câmpului, cu reţelele de desecare, irigaţie etc.
E.Stabilirea rotaţiei culturilor pe fiecare asolament, a elementelor de tehnologie specifice fiecărei
culturi şi întocmirea registrului de evidenţă a asolamentelor. După ce s-a stabilit mărimea solelor şi a
numărului acestora în cadrul asolamentelor se trece la proiectarea schemelor şi a tipurilor de asolamente.
Este necesară cunoaşterea istoriei fiecărei sole cu privire la planta premergătoare, lucrările solului
executate în anul precedent (arătură adâncă, afânare adâncă, etc.), erbicidele folosite şi care au efect
remanent, îngrăşămintele folosite etc.
În cadrul fiecărui asolament se stabilesc mai multe variante de succesiuni a culturilor în funcţie de
cerinţele plantelor faţă de lucrările agrotehnice, asigurarea celor mai bune premergătoare pentru plantele din
rotaţie, combaterea buruienilor a bolilor şi dăunătorilor etc. În final din variantele analizate se alege varianta
cea mai potrivită pentru condiţiile concrete din fermă. Pentru fiecare solă şi cultură se stabileşte sistemul de
lucrare a solului, modalităţile de fertilizare, măsurile de combatere integrată a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor, prognozarea producţiilor şi a posibilităţilor de valorificare a acestora, precum şi alte elemente
ale organizării procesului de producţie agricolă.
Se întocmeşte apoi registrul cu evidenţa asolamentului care cuprinde toate solele cu suprafaţa, solul,
textura acestuia, conţinutul în humus, indicii hidrofizici, gradul de aprovizionare cu elemente nutritive,
rotaţia culturilor, sistemul de lucrări la sol, soiuri şi hibrizi folosiţi, fertilizanţii aplicaţi, pesticide, unele
observaţii utile pentru fermier.
Fiecare măsură agrofitotehnică influenţează cu o intensitate şi durată mai mare sau mai mică asupra
însuşirilor solului şi asupra dezvoltării plantelor de cultură. În registru de evidenţă a asolamentului se
înregistrează pentru fiecare cultură tehnologia planificată, iar în funcţie de condiţiile concrete din teren,
tehnologia realizată. Evidenţa trebuie ţinută atât pentru întregul asolament cât şi pentru fiecare solă în parte.
Registrul cu istoria asolamentului şi a celorlalte elemente de tehnologie (în format scriptic sau
electronic) are un rol foarte important la evaluarea eficacităţii tehnologiilor aplicate, la justificarea
producţiilor obţinute în fiecare an, la stabilirea cauzelor unor greşeli tehnologice şi evitarea repetării lor, la
perfecţionarea tehnologiilor, în mod diferenţiat pe sole, pentru plantele de cultură sau chiar pentru soiuri şi
hibrizi.
După alcătuirea rotaţiei din asolament se întocmeşte planul măsurilor agrotehnice care trebuie
aplicate conform cerinţelor plantelor şi în concordanţă cu factorii şi influenţele asolamentului. Deoarece
pentru fiecare cultură se practică o anumită tehnologie, odată cu rotaţia plantelor pe diferitele sole ale
asolamentului, are loc şi rotaţia corespunzătoare a sistemului de lucrare a solului, de înfiinţare a culturilor, de
fertilizare, de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc. În proiectarea tehnologiilor specifice
fiecărei culturi se va ţine cont, astfel, de efectele în timp a acestora şi modul optim, raţional al succesiunii
acestora, în scopul realizării unor randamente economice corespunzătoare.
Asolamentul stabilit este bine să fie respectat. Modificarea asolamentului poate fi, însă, impusă de
numeroase cauze: schimbarea destinaţiei terenului, introducerea unor culturi noi ca urmare a cererii pieţei,
introducerea unor tehnologii noi, influenţa unor factori naturali (alunecări de teren, colmatări, salinizări
secundare) etc.