Sunteți pe pagina 1din 107

ELEMENTE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

ŞI INSTITUŢII POLITICE
DREPT CONSTITUTIONAL
Disciplina de studiu de drept constitutional si institutii politice isi propune sa
analizeze ramura dreptului unitar roman alcatuita din normele juridice cu
forta juridical suprema prin care sunt reglementate relatiile sociale
fundamentale ce apar in stanza legatura cu fenomenul puterii de stat,
precum si actiunea acestor norme in viata institutiilor si autoritatilor publice.
NOTIUNEA DE DREPT CONSTITUTIONAL SI NOTIUNEA DE INSTITUTII
POLITICE.
Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduita, instituite sau
sanctionate de stat, reguli ce exprima vointa poporului ridicata la rangul de
lege,a caror aplicare este realizata de buna voie si,in ultima instanta,prin
forta coercitiva a statului. Dreptul romanesc se prezinta ca un ansamblu
sistematizat de norme juridice, cuprinzand mai multe ramuri de drept,
precum dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul
penal etc. Ramura principala a dreptului romanesc este dreptul constitutional
prin care normele sale consacra si ocroteste cele mai importante valori
economice, sociale si politice. In procesul aparitiei si dezvoltarii dreptului, ca
unul din principalele mijloace de realizare a intereselor si vointei
guvernantilor, ramura dreptului constitutional se cristalizeaza mult mai tarziu
si anume o data cu aparitia primelor constitutii scrise din lume . Este stiut ca
inaintea sfarsitului secolului al XVIII – lea nu existau constitutii, iar
guvernantii se supuneau foarte rar unor reguli de drept. Dreptul
constitutional este deci o prezenta mai tarzie in sistemul de drept, neavand
vechimea dreptului civil, dreptului penal
etc. De aceea si conceptul clasic de drept constitutional se formeaza mult
mai tarziu, el fiind de origine italiana, dar format sub impulsul ideilor
franceze. Prima catedra expres denumita „ drept constitutional” s-a creat la
Ferrara in 1797, fiind incredintata lui Giseppe Campagnoni di Luzo. In
Franta,prima catedra de drept constitutional s-a creat in 1834, la Paris, iar
cel care preda dreptul constitutional era Pellegrino Rossi, tot un italian.
Notiunea de drept constitutional se raspandeste cu timpul si in alte tari. In
unele state precum Austria, Germania si Rusia acesta disciplina( si implicit
ramura de drept) este raspandita si cunoscuta sub denumirea de drept de
stat. In tara noastra, dreptul constitutional s-a predat initial impreuna cu
dreptul administrativ, sub denumirea de drept public,dar la 1864 A. Codrescu
isi intituleaza cursul publicat „Dreptul constitutional”, iar la 1881 la Braila
apar „ Elemente de drept constitutional” de Christ I. Suliotis. Concepul de
drept constitutional se considera incetatenit prin predarea (si publicarea) la
Facultatea de Drept din Iasi a cursului de Drept constitutional al profesorului
Constantin Stere (1910) si la facultatea de Drept din Bucuresti a cursului de
Drept constitutional al profesorului Constantin Dissescu (1915). Trebuie sa
observam ca exista o diversitate de pareri cu privire la definirea
dreptuluiconstitutional ca ramura a unui sistem normativ statal. Dreptul constitutional
este definit ca fiind alcatuit din norme juridice care reglementeaza forma
statului, organizarea, functionarea si raporturile dintre puterilepublice, limitele puterilor
publice, organizarea politica a statului etc. Definitiile date au elemente comune dar
si unele nuante specifice . In acest sens trebuie sa observam ca unele
definitii includ drepturile si libertatile omului si cetateanului, altele nu.
Apoi,asemenea nuantari rezulta din intelesul diferit ce se da unor notiuni,
aceasta avand ca efect restrangerea sau, dimpotriva, extinderea sferei
dreptului constitutional.Retinem in acest sens ca unii considera ca dreptul
constitutional reglementeaza relatiilesociale ce apar in procesul organizarii si
exercitarii puterii, alti ca organizarea puterii se cuprinde in exercitarea
puterii, in timp ce altii sustin ca relatiile sociale reglementate de dreptul
constitutional sunt cele care apar in infaptuirea puterii. Daca unele definitii
se marginesc la prezentarea elementelor definitorii general, altele cuprind si
enumerari de institutii ale dreptului constitutional. De asemenea, unele
definitii exprima ideea ca anumite norme ale dreptului constitutional nu ar fi
veritabile norme juridice deoarece nu ar cuprinde sanctiuni pentru incalcarea
lor. Mentionam ca aceasta din urma opinie este contrazisa de realitatea
juridica din zile noastre. Vom defini astfel dreptul constitutional ca acea
ramura a dreptului unitar roman formata din normele juridice care
reglementeaza relatile sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii,
mentinerii si exercitarii statale a puterii. Trebuie sa adaugam ca notiunea
dreptului constitutional nu trebuie confundata cu notiunea de constitutie.
Constitutia este o parte a dreptului constitutional, e drept cea mai
importanta, dar drept constitutional exista chiar si acolo unde nu exista o
constitutie, sfera sa normativa fiind, in mod firesc, mult mai larga decat cea
a constitutiei. Expresia institutii politice cunoaste multe acceptiuni si
sensuri.In sens restrans, in drept, prin institutie se intelege un grup de norme
juridice, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care ii
asigura unitatea si permanenta. Astfel, institutia denumita si juridica este o
parte a unei ramuri de drept si vorbim, de exemplu, de institutia casatoriei,
institutia proprietatii,etc.
4
Pentru disciplina noastra prezinta interes institutiile referitoare la putere.
Astfel determinate, instutiile politice cuprind organele insarcinate sa realizeze puterea
politica si normele privitoare la aceasta realizare, precum Presedintele Romaniei,
Primul Ministru, Parlamentul etc.
Indentificarea raporturilor de drept constitutional Relatiile sociale
specifice dreptului constitutional sunt cele care apar in procesul instaurarii,
mentinerii si exercitarii puterii de stat. Prin urmare, elementul comun si
propriu doar relatiilor sociale care formeaza obiectul de reglementare al dreptului
constitutional este faptul ca ele apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale
a puterii.
S-a considerat ca normele din constitutie care privesc sistemul economic,
relatiile de proprietate, sistemul social, nu reglementeaza relatii sociale, ci
consfintesc esenta statului, bazele acestuia (economica si sociala), ele fiind
reglementate de alte ramuri ale dreptului. Costitutia oferra doar o definitie
pentru aceste concepte, scotand in evidenta ceea ce este fundamental
pentru insasi existenta puterii de stat. Se ajunge astfel la concluzia ca toate
dispozitiile constitutionale in discutie au doar un caracter de consacrare a
unor fenomene sociale obiective, care stau la temelia puterii statale; prin
urmare, aceste dispozitii nu pot fii cuprinse, in totalitatea lor, decat in acea
ramura a dreptului care reglementeaza organizarea si exercitarea puterii de
stat, adica dreptul constitutional. Obiectul de reglementare al dreptului
constitutional cuprinde doua categorii de
relatii sociale: a) relatii cu o dubla natura juridica, adica acele relatii care
fiind reglementate si de
alte ramuri de rept sunt reglementate in acelasi timp si de catre constitutie,
devenind implicit si raporturi de drept constitutional;
b) relatii specifice de drept constitutional, care formeaza obiectul de
reglementare numai pentru normele de drept constitutional. Comun tuturor
acestor relatii este faptul ca se nasc in procesul complex de nstaurare,
mentinere si exercitare a puteri. Exercitarea puterii de stat este o activitate
specifica desfasurata de organele reprezentative, fiind o activitate de
conducere, dar o
onducere de nivel superior tuturor activitatilor de conducere desfasurate de
alte organele statului (vezi art. 2 din Constitutie)

5
Specificul normelor de drept constitutional
In explicarea specificului normelor dreptului constitutional trebuie sa se
plece de a teoria clasica a normei juridice, urmand ca apoi sa regasim
elementele generale in orma de drept constitutional si, totodata, sa
observam ce anume trasaturi proprii are aeasta din urma. Norma juridica
este definita in teoria dreptului ca fiind o regula sociala de conduita,
generala si obligatorie, instituita sau sanctionata de puterea de stat in
diferite forme, menita sa asigure consolidarea si dezvoltarea relatiilor sociale
in conformitate cu interesele si vointa guvernantilor, determinata, in ultima
instanta, de conditiile vietii materiale din societate si a carei respectare este
impusa, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.
Orice norma juridica este, in ultima instanta, un comandament impus de
puterea publica, formulat uneori chiar sub forma supletiva sau de
recomandare. Normele constitutionale, pe langa dispozitii care
reglementeaza nemijlocit unele relatii sociale, au si prevederi care contin
formularea unor principii, consfintesc bazele puteri, definesc unele institutii.
Prevederile care contin formularea unor principii sau definitii "nu pot fi
excluse din sfera notiunii normei juridice", deoarece "si ele au un caracter
normativ".
In dreptul constitutional pot fi identificate mai multe particularitati ale
sanctiunilor normelor acestei ramuri. In primul rand, pentru mai multe
dispozitii este prevazuta o singura sanctiune. Apoi sanctiunile in dreptul
constitutional sunt sanctiuni specifice, precum revocarea mandatului
parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstitutional a
unui act normativ etc. Credem ca pot fi regasite sanctiuni, chiar in normele
constitutionale, pentru incalcarea oricarei dispozitii, cu conditia de a fi
indentificata exact obligatia sau indrituirea, cu alte cuvinte conduita
subiectelor de drept.
In fine, credem ca aprecierea structuri logico-formale a unor norme din
constitutie trebuie facuta prin raportarea lor la intregul sistem de drept.
Aceasta duce la concluzia ca pentru reglementarile de principiu, de larga
generalitate cuprinse in constitutie, unele sanctiuni se regasesc in alte
ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, dreptul penal, dreptul admistrativ.
Subiectele raporturilor de drept constitutional
Subiecte ale raporturilor de drept constitutional sunt oamenii luati individual
sau
grupati pe colective. Cu privire la subiectele raporturilor de drept
constitutional trebuie sa subliniem inca de la inceput doua trasaturi specifice
si anume ca unul din subiecte este totdeauna fie detinatorul puterii, fie
statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor) si ca aceste subiecte actioneaza
in mod necesar intr-un raport juridic aparut in activitatea de instaurare,
mentinere si exercitarea a puterii.Unitatile administrativ-teritoriale sunt sau
nu subiecte ale acestor raporturi ?
Unitatile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept
constitutional, dar nu intelese ca parti de teritoriu, ci ca grupuri de populatie
organizate pe teritoriu.
Poporul
Impartasind opinia ca poporul este subiectul al raporturilor juridice de drept
constitutional, vom observa ca ea isi gaseste fundamentul in chiar dispozitiile
Constitutiei potrivit carora suveranitatea nationala apartine poporului roman,
care incredinteaza exercitiul ei unor organe alese prin vot universal, egal,
direct, secret si liber exprimat Apare deci evident ca poporul roman
concentreaza in mainile sale intreaga putere si, singur, are dreptul sa decida
asupra sortii sale, lucru ce-l face cu prisosinta in procesul de instaurare,
mentinere si exercitare a puterii.Poporul isi exprima, in multe probleme,
vointa sa in mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate aparea mai
direct ca subiect al raporturilor de drept constitutional cu ocazia stabilirii
formei de guvernamant, a structurii de stat, cu ocazia referendumului.
Unitatea de interese ale poporului si statului nu exclude ca poporul si statul
sa fie subiecte de sine statatoare in raporturilor de drept
constitutional, cu atat mai mult cu cat poporul este detinatorul puterii
politice, iar statul capata plenitudinea imputernicirilor sale conform vointei
poporului
Statul
Un alt subiect al raporturilor de drept constitutional este statul. El poate
aparea ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul ca
intreg, apare direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetatenie si
in raporturilor privind federatia
Organele statului (autoritatile publice)
Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constitutional cu indeplinirea
conditiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constitutional. Organele
legiuitoare apar intotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept
constitutional, cu conditia ca raportul juridic la care participa sa fie de drept
constitutional. Celelalte autoritati ale statului (executive, judecatoresti), pot
fi subiecte ale
raporturilor de drept constitutional numai daca participa la un raport juridic
in care celalalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare si daca
raportul se naste in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii.
Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi si ele subiecte ale
raporturilor de drept constitutional. Asemenea organe interne sunt comisiile
parlamentare care desi nu pot emite acte de conducere obligatorii,
indeplinesc unele atributii de propunere, avizare si control. Tot aici pot fi
mentionate birourile permanente si grupurile parlamentare.
Partidele, formatiunile politice, alte organizatii
Ca forme organizatorice prin care cetatenii participa la guvernare, partidele
politice si organizatiile pot fii subiecte ale raporturilor de drept constitutional.
De altfel, Constitutia si unele legi (izvoare de drept constitutional) stabilesc
expres posibilitatea acestora de a fii participante la raporturile ce privesc
instaurarea, mentinerea si exercitatea puterii. Astfel, partidele si formatiunile
politice au dreptul de a propune candidati in alegeri.
Totodata, pentru conducerea alegerilor de deputati si senatori se constituie
birourile electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept
constitutional.
Cetatenii
Pot aparea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constitutional. Ei
pot aparea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite
demnitati sau functii intr-un organ de stat (deputat, senator) sau organizati
pe circumscriptii electorale. In primul caz ei intra ca subiecte ale raporturilor
de drept constitutional,pentru realizarea drepturilor lor fundamentale,in al
doilea apar ca subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de
drept constitutional, iar in ultima situatie apar ca subiecte cu ocazia
alegerilor de deputati, senatori sau a sefului de stat.
Strainii si apatrizii
Se considera ca si aceastia pot aparea ca subiecte ale raporturilor de drept
constitutional in raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetateniei
romane, a azilului politc etc.
Izvoarele formale ale dreptului constitutional roman
Cel putin doua criterii sunt in masura sa ajute la identificarea izvoarelor
formale ale dreptului constitutional roman si aceastea sunt :autoritatea publica
emitenta sicontinutul normativ al actului. In principiu, sunt izvoare ale dreptului
constitutional roman numai actele normative care sunt adoptate de
autoritatile publice reprezentative. In al doilea rand,aceste acte normative
trebuie sa indeplineasca cumulativ si conditia de a contine norme juridice
care se reglementeze relatii sociale fundamentale ce apar in procesul
instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii.
Obiectul juridic (cutuma), trebuie sa aratam ca el a fost si este unul din
izvoarele principale ale dreptului si implicit deci este considerat in unele
sisteme constitutionale ca fiind si izvor al dreptului constitutional.
Cutuma constitutionala este laudata deoarece supletea sa permite corijarea
rigiditatii textelor scrise si adaptarea la circumstantele momentului,
deoarece modul sau de formare garanteaza oportunitatea sa intr-un
domeniu unde experienta este adesea mai fecunda decat dogmatismul,
deoarece ea este actuala, in timp ce textul contrazis este vechi.
Constitutia actuala a Romaniei repune obiceiul in randul izvoarelor dreptului,
valorificand rolul si importanta sa aparte in reglementarea relatiilor
sociale.Aceastarezulta din nominalizarea obiceiului in art. 44 (protectia
proprietatii private) atunci cand se arata ca dreptul de proprietate obliga la
respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei
vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului Teoretic, este greu de admis obiceiul in randul
izvoarelor dreptului constitutional. In ce priveste hotararile guvernului, in
aprecierea lor ca izvoare de drept trebuie sa se plece de la pozitia guvernului
in sistemul autoritatilor publice. Guvernul este o autoritate a administratiei
publice centrale, investita cu menirea de a executa sau de a organiza
executarea legilor. Fata de cerinta ca relatiile sociale importante sa fie
reglementate prin lege nu se poate admite ca guvernul ar putea adopta acte
normative care sa fie izvoare ale dreptului constitutional. O alta solutie ar fi
de natura sa duca la concluzia ca prin actele sale, guvernul ar putea adauga
la lege, ceea ce nu intra in activitatea de executare a legii. Cat priveste
regulamentele de organizare si functionare ale camerelor Parlamentului, dispozitiile
constitutionale actuale duc la concluzia ca regulamentele
parlamentului sunt acte distincte, de natura juridica proprie si ca atare
trebuie nominalizate distinct in ierarhia izvoarelor dreptului
constitutional.Vom adauga ca frecvent apar ca izvoare de drept
constitutional si actele cu putere de lege (legislatia delegata) in statele in
care asemenea acte se edicteaza. In sistemul nostru constitutional
asemenea acte sunt ordonantele Guvernului, care, in masura in care ar
reglementa relatii sociale de natura constitutionala, evident trebuie
considerate izvoare ale dreptului constitutional. Ar putea fi avute in vedere si
conventiile colective reglementate prin art. 41 din Constitutie, conventii ce
au un caracter obligatoriu si sunt garantate.
Constitutia si legile de modificare a Constitutiei
Constitutia este izvorul principal al dreptului constitutional. Asa cum am mai
precizat, deoarece toate normele cuprinse in Constitutie sunt norme de drept
constitutional, Constitutia este in totalitate izvor al dreptului constitutional.
Aceleasi constatari sunt valabile si pentru legile de modificare a Constitutiei.
Legea ca act juridic al Parlamentului
Imediat dupa constitutie, izvor al dreptului constitutional este legea,
inteleasa in acceptiunea sa restransa de act juridic al Parlamentului. Nu
toate legile sunt izvoare ale dreptului constitutional, ci numai unele dintre
ele, in timp ce celelalte sunt izvoare ale altor ramuri de drept. Legile, atat
cele organice cat si cele ordinare, sunt izvoare ale dreptului constitutional cu
conditia sa reglementeze relatii sociale fundamentale ce apar in procesul
instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii. Sunt izvoare ale dreptului
constitutional, printe altele, legea privind cetatenia romana, legile electorale
etc.
Regulamentele parlamentare
Regulamentele de organizare si functionare ale camerelor Parlamentului sunt
izvoare de drept constitutional pentru ca sunt emise de principala autoritate
reprezentativa a statului si reglementeaza relatii sociale fundamentale ce
apar in procesul instaurarii, mentinarii si exercitarii puterii. In sistemul nostru
parlamentar exista trei categorii de regulamente si anume: Regulamentul
Camerei Deputatilor, Regulamentul Senatului siRegulamentul sedintelor
comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.
Ordonantele Guvernului
Temeiul constitutional al legislatiei delegate in tara noastra este art.115 din
Constitutie. Ele pot fi izvoare ale dreptului constitutional daca indeplinesc
conditia de a reglementa relatii sociale fundamentale privind instaurarea,
mentinerea si exercitatrea puterii. Cat priveste cealalta conditie ea se
considera indeplinita ca urmare a delegariilegislative date de Parlament
Tratatul international
Un alt izvor de drept constitutional este tratatul international. Pentru ca un
tratat international sa fie izvor al dreptului constitutional trebuie sa fie de
aplicatie directa, nemijlocita, sa fie ratificat conform dispozitiilor
constitutionale si a cuprinda reglementari ale relatiilor specifice dreptului
constitutional. De asemenea, tratatul trebuie sa licit caci numai tratatele
licite sunt izvoare de drept. Pot fi date ca exemple conventiile incheiate cu
alte state privind reglementarea cetateniei, precum si tratatele in domeniu
drepturilor si libertatilor cetatenesti (pactele si conventiile privitoare la
drepturile omului). Constitutia acuala a Romaniei acorda tratatelor
internationale o atentie sporita. Din examinarea dispozitiilor constitutionale
urmeaza a fi retinute cinci reguli importante si anume :
a) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;
b) statul roman se obliga sa respecte intocmai si cu buna-credinta obligatiile
ce ii revin din tratatele la care este parte;
c) in cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte
cuprinde dispozitii contrare Costitutiei ratificarea lui poate avea loc numai
revizuirea legii fundamentale;
d) interpretarea si aplicarea dispozitiilor constitutionale privind libertatile
publice se va face in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, cu pactele si celelalte tratate;
e) se acorda prioritate reglementarilor internationale in cazul unor
neconcordante intre acestea si reglementarile interne, cu exceptia cazului in
care legile interne contin dispozitii mai favorabile.
Merita subliniat in acest context ca prioritatea reglementarilor internationale
se limiteaza doar la domeniul drepturilor si libertatilor fundamentale si
opereaza doar cu privirea la legislatia interna, fara a aduce atingere
principiul suprematiei Constitutiei.
Controlul constitutionalitatii legilor
Garantie juridica a suprematiei constitutiei specifica legii fundamentale,
control constitutionalitatii legilor este activitatea organizata de verificare a
conformitatii legii cu constitutia, iar ca insitutie a dreptului constitutional, el
cuprinde regulilele privitoare la organele competente a face aceasta
verificare, procedura de urmat precum si masurile ce pot fi luate dupa
realiazarea acestei proceduri. In general, controlul constitutionalitatii legilor
este considerat o garantie a suprematiei constitutiei, folosindu-se desigur
formulari diferite precum sanctiunea suprematiei (Georges Burdeau),
garantia caracterului de suprematie a constitutiei (Andre Hauriou),
sanctiunea violarilor regulilor constitutionale(Marcel Prelot) etc.
Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicatii teoretice si
practice, referitoare la suprematia constitutiei este controlul
constitutionalitatii legilor. Este necesara existenta unui sistem de garantii, in
masura sa permita ca intr-adevar constitutia sa se manifeste ca actul
normativ cu forta juridica suprema. In acest sistem de garantii trebuie sa
existe si un sistem de sanctiuni aplicabile in cazurile in care constitutia este
incalcata. Existenta sanctiunilor pentru incalcarile constitutiei este de majora
importanta caci aceste, alaturi de alte elemente, bineinteles, dau dispozitiilor
constitutionale caracterul de norme juridice.
Notiunea controlului constitutionalitatii legilor
Definitia controlului constitutionalitatii legilor
Doctrina juridica este, in principiu, de acord cu includerea principiului
constitutionalitatii legilor in principiul legalitatii, ca parte componenta a
acestuia din urma. Acesta presupune ca elaborarea actelor normative sa se
faca de organelle competente, dupa procedura prestabilita, cu respectarea
dispozitiilor din actele normative emise de organele statului care, indiferent
de categoria din care fac parte, ocupa o pozitie superioara celor emitente in
sistemul statal respectiv. Este in mare masura admis ca principiul legalitatii,
ca principiu fundamental de organizare si functionare a sistemului organelor
statului, implica respectarea tuturor actelor normative. Fata de aceasta
situatie si legea ordinara trebuie sa fie conforma constitutiei, pentru a
indeplini conditia de legalitate. Constitutionalitatea legii nu inseamna in fond
altceva decat cerinta de legalitate a legii, in sensul ca legea sa se adopte cu
respectarea normelor constitutionale, atat in spiritul cat si in litera lor.
Controlul constitutionalitatii legilor este activitatea organizata de verificare a
conformitatii legii cu constitutia, iar ca insitutie a dreptului constitutional
cuprinde regulile privitoare la autoritatile competente a face acesta
verificare, procedura de urmat si de masurile ce pot fi luate dupa realizarea
acestei proceduri.
Obiectul controlului constitutionalitatii legilor
De princiupiu, control constitutionalitatii legilor priveste numai legea ca act
juridical parlamentului sau actele normative cu forta juridica egala cu a legii.
Sunt acte normative cu forta juridica egala cu a legii acele acte juridice care,
desi sunt emise de alte autoritati decat parlamentul, intervin si
reglementeaza relatii sociale de domeniul legii si pot modifica, suspenda sau
abroga o lege. Asemenea actele se regasesc in mai toate sistemele
constitutionale, de regula sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere
de lege sau ordonante. Celelalte acte normative, provenind de la autoritatile
executive, sunt emise in executarea legilor si nu pot fi supuse aceluiasi
regim juridic ca si legile. Actele administrative nu pot contine reglementari
primare (reglementari cu character independent), iar controlul legalitatii lor
(si implicit al constitutionalitatii) se realizeaza prin mijloace obisnuite de
control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Cat priveste actele organelor judecatoresti, regimul lor juridic este iarasi
diferit, problema controlului constitutionalitatii lor nepunandu-se in aceiasi
termeni ca si pentru actele normative legislative sau de executare. Organele
judecatoresti nu emit norme juridice; de principiu, ele doar aplica legea, iar
controlul legalitatii, (si implicit al constituonalitatii) actelor juridice emise de
aceste autoritati se efecteueaza in cadrul controlului judiciar, care le este
spefic.
Functiile controlului constitutionalitatii legilor
Controlul costitutionalitatii legilor este rezultatul unor realitati statale si
juridice, dar in acelasi timp el este si garantia unor structuri si principii
constitutionale. Functiile acestui control sunt azi incontestabile, prin ele
urmarindu-se, in principal, garantarea suprematiei constitutiei. Controlul
constitutionalitatii legilor apare ca o garantie pentru pacificarea vietii politice
si autentificarea schimbarilor si alternatelor politice.
Aparitia controlului constitutionalitatii legilor
Cauzele aparitiei unor necorcondante intre legea ordinara si cea
fundamentala trebuie cautate in contrandictiile sociale, in raporturile dintre
fortele sociale. In afara acestora au existat si pot exista oriunde puternice
contradictii intre anumite grupuri care formeaza guvernantii, pot chiar exista
mai multe centre de putere in cadrul unui stat. Atunci cand la putere decisiv
era sau este un grup de interese opus celui care a votat constitutia, s-a
urmarit sau se poate urmari adoptarea unor legi care sa-i aduca acestuia
anumite beneficii. De multe ori aceste legi contravin intereselor -
manifestate in textile constitutionale - grupului care a fost la putere (sau mai
influent) in momentul adoptarii constitutiei.
Unele necorcondante dintre constitutie si legile ordinare se datoreaza si
rigiditatii exagerate a unor constitutii. Neputand fi modificate perioade lungi,
constitutiile nu mai sunt in acord cu unele interese care apar pe parcus,
interese ce se exprima prin legile ce se adopta si care, astfel, sfarsesc prin a
fii in contradictie cu legea fundamentala. In fine, anumite necorcondante se
datoreaza, in principiu, neobservarii regurilor de tehnica legislativa. Este
posibil ca uneori nu continutul normativ al legi sa fie in contractie cu legea
fundamentala, ci procedura adoptarii acesteia sa nu fi respectat prevederile
constitutionale.
Controlul constitutionalitatii legilor se justifica, de asemenea, in statele
federative prin exigenta de a realiza o buna armonizare a intereselor
generale ale federatiei cuinteresele specifice, concrete, ale statelor membre.
Astfel, nu pot fi supuse contolului de constitutionalitate la nivel federal atat
legile adoptate de statele membre ale federatiei, cat si legile statului federal.
Clasificarea controlului constitutionalitatii legilor
Utilitatea controlului constitutionalitaii legilor explica extinderea sa in lume,
mai ales in a doua jumatate a secolului al XX-lea. Cu toata acestea mai
exista si astazi state ale caror constitutii nu prevad un asemenea control. In
functie de consacrarea sa in legea fundamentala, controlul constitutionalitatii
legilor a fost clasificat de doctrina in control explicit si control implicit.
Suntem in fata unui control explicit atunci cand in mod expres constitutia il
prevede. In aceasta situatie, constitutia poate numai sa inscrie in mod
expres obligatia verificarii constitutionalalitatii legilor sau poate pe langa
aceasta, sa indice si organul competent si eventual procedura de urmat. Cu
titlu de exemplu pentru controlul explicit prevazut in legea fundamentala
putem cita Constitutia Germaniei, a Italiei, a Spaniei, a Portugaliei, a Belgiei,
a Poloniei, a Romanie. Suntem in prezenta unui control implicit atunci cand
constitutia nu-l prevede in mod expres, dar el exista implicit, ca urmare a
principiului legalitatii. Firesc, atunci cand se verifica indeplinirea conditiei de
legalitate se verifica si constitutionalitatii legii. Ca exemple pentru controlul
implicit al constitutionalitatii legilor pot fi aduse cazul SUA sau controlul
existent in dreptul romaneasc in perioadele 1912-1923 si 1944-1965.
Criteriul organului competent sa eferctueze controlul
Un alt criteriu de clasificare a controlului constitutionalitatii legilor este si cel
al autoritatii statale investita cu acesta competenta. In functie de acest criteiu
au fost stabilite chiar mai multe clasificari.
Intr-o opinie ar exista trei forme de control:
♦controlul prin opinia publica;
♦control politic;
♦ control judecatoresc.
Controlul prin opinia publica este controlul elementar, cuprinde reactia
opiniei publice la violarea constitutiei. Aceasta forma de control, doctrinarii o
considera primitiva, deoarece se apeleaza la violenta. Cat despre contolul
politic, acesta este realizat de autoritatile constituite ale
statului (mai ales de adunarile legiuitoare sau organele interne ale acestora),
altele decat cele judecatoresti. Intr-o doua opinie, controlul
constitutionalitatii legilor ar cunoaste trei forme si
anume:
♦controlul parlamentar;
♦controlul politic;
♦controlul jurisdictional.
In aceasta opinie, controlul politic este exercitat de un organ cu caracter
politicostatal si care functioneaza independent si in afara parlamentului.
Controlul jurisdictional se realizeaza sau prin instantele ordinare sau prin
jurisdictiile speciale.
Intr-o a treia opinie, se considera ca cea mai potrivita clasificare a controlului
constitutionalitatii legilor, in raport cu organele care il exercita, cea mai
conforma cu exigentele stiintifice, este aceea care distinge intre controlul
exercitat de adunarile legiuitoare si cel exercitat de organe din afara lor, care, prin
aceea ca pot lipsi de efecte votul acestor adunari, apar ca fiindu-le
supraordonate; in cadrul organelor supraordonate adunarilor legiuitoare se
face distinctie intre organele politice, cele judecatoresti si cele politico-
jurisdictionale.
In sfarsit, intr-o a patra opinie, in functie de organul competent, controlul
constitutionalitatii legilor cunoaste doua forme :
♦controlul politic;
♦ controlul judecatoresc.
Aceasta clasificare ar avantajul de a evoca si procedura diferita dupa care se
realizeaza controlul si permite o abordare sistematica a institutiei analizate.
In cadrul acestei clasificari, prin control politic se intelege atat controlul
exercitat de catre organele legiuitoare, cat si cel exercitat de organe de stat,
altele decat cele legiuitoare, fie ca li s-a incredintat alaturi de menirea lor de
baza si aceasta sarcina, fie ca sunt special infiintate in acest scop Astazi in
lume controlul constitutionalitatii legilor printr-un organ politic si mai ales
prin parlamente se realizeaza mai rar.
Controlul zis jurisdictional poate fii exercitat fie de organe, altele decat cele
judecatoresti, care folosesc insa o procedura de lucru asemanatoare cu cea
judecatoreasca, fie de catre organele judecatoresti propiu-zise. Interes
deosebit a prezentat si prezinta controlul judecatoresc al constitutionalitaii
legilor. Controversat, cat priveste fundamentarea sa stiintifica, controlul
judecatoresc al constitutionalitatii legilor sa impus in practica multor state,
astazi exercitandu-se sau in temeiul unor dispozitii legale clare, sau pur si
simplu in temeiul dreptului pe care pe care organele judecatoresti singure l-
au arogat.
Criteriul temporal
In functie de momentul in care se efectueza, controlul constitutionalitatii
legilorse clasifica in control anterior adoptarii legilor si control posterior
adoptarii lor. Control anterior adoptarii legilor, denumit si control prealabil,
preventiv sau a priori, se exercita in faza de proiect a legii. Cu privire la acest
control trebuie sa observam ca el nu este un veritabil control al
constitutionalitatii, caci atat timp cat legea nu este adoptata, proiectul poate
fi imbunatatit chiar de initator sau poate fi abandonat. Mai mult Parlamentul
poate fi investit cu dreptul de a decide chiar el, in ultima instanta, asupra
constitutionalitatii textului in discutie. Acest control este mai mult o garantie
de legalitate si deci de contitutionalitate.
Controlul posterior adoptarii legilor, denumit si ulterior sau a posteriori, se
exercita supra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forta juridica egala
cu a legii. In aceasta situatie, in cadrul controlului explicit, de regula, se
prevad organele de stat care pot sesiza neconstitutionalitatea, organele de
stat care pot decide cu privire la constitutionalitatea, procedura de urmat si
sanctiunile. Acesta este veritabilul control al constitutionalitatii legilor .
Constitutia Romaniei din 8 decembrie 1991
Elaborarea Constitutiei a fost unul din punctele formulate in programele si
platformele fortelor politice. Guvernamantul de fapt insituit in decembrie
1989, desi s-a legitimat ca o veritabila putere constituanta si a abolit vechile
structuri de putere, nu a elaborat si constitutia, dar a organizat alegerea unei
Adunari Constituante care sa faca acest lucru. Odata legal constituita in
urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Constituanta a
procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului Constitutiei
Romaniei, potrivit regulamentului sau. Comisia formata a cuprins 12
deputati, 11 senatori si 5 specialisti, desemnati, in mod obisnuit in
dezbaterile din comisie si Parlament prin termenul experti. Prin regimul
juridic ce i s-a stabilit, Comisia de radactare a proiectului Constitutiei
Romaniei a fost o comisie parlamentara speciala,
subordonata numai Adunarii Constituante.
Principiile si structura Constitutiei au fost discutate pana la detalii si votate in
Adunarea Constituanta in perioada 13 februarie 1991 - 21 iunie 1991.
Desigur, Adunarea Constituanta a adus imbunatatiri documentului prezentat.
Cat priveste votarea, ea s-a realizat prin vot deschis. Totusi s-a folosit
sistemul votului secret cu bile pentru un amendament la textul privind
alegerea sefului de stat.
Dezbaterea proiectul de Constitutie in Adunarea Constituanta a inceput in
ziua de 10 septembrie 1991, textul in intregime fiind votat in ziua de 21
noiembrie 1991. Pentru Constitutie au votat mai mult de doua treimi din
numarul total al membrilor Adunarii Constituante. Constitutia a fost supusa
referendumului national, organizat in ziua de 8 decembrie 1991 si, fiind
aprobata, a intrat in vigoare.

Continutul Constitutiei
Continutul normativ al Constitutiei este structurat, din puct de vedere juridic,
in 156 de articole, care sunt grupate in 8 titluri, unele titluri avand capitole si
sectiuni. Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la
structura unitara a statului, la forma sa republicana de guvernamant. Statul
roman este caracterizat ca un stat de drept, democratic si social, in care
suveranitatea nationala apartine poporului care o exercita prin organele sale
reprezentative sau prin referendum. In legatura cu teritoriul, acesta este
organizat administrativ in comune, orase si judete. Tot in acest titlu exista
dipozitii prin care se recunoaste si garanteaza dreptul persoanelor
apartinand minoritatilor nationale la pastrarea, dezvoltarea si exprimarea
identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase. In acelasi timp este
stabilita obligatia statului roman de a sprijini intarirea legaturilor cu romanii
din afara frontierelor tarii si de a actiona pentru pastrarea, dezvoltarea si
exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si
religioase, desigur cu respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt.
De asemenea, in acest titlu exista dispozitii privitoare la partidele politice si
la sindicate, la dobandirea si pierderea cetateniei romane. Sub acest ultim
aspect trebuie retinuta regula in sensul careia cetatenia romana nu poate fi
retrasa aceluia care a dabandit-o prin nastere. Unele dispozitii privesc
relatiile internationale ale Romaniei - definite ca relatii pasnice si de buna
vecinatate - si valoarea juridica a tratatelor internationale. In acest sens se
stabilesc doua reguli de mare importanta si anume: Romania se obliga sa
indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la
care este parte; tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern.
Tot in primul titlu sunt dispozitii privitoare la simbolurile nationale (drapel,
ziua nationala, imnul, stema si sigilul statului), la limba oficiala in stat - care
este limba romana- si la capitala, care este municipiul Bucuresti.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile,libertatile si indatoririle fundamentale.
El este structurat in patru capitole.
In capitolul I, purtand denumirea Dispozitii comune sunt stabilite principii
constitutionale aplicabile domeniului drepturilor si libertatilor.
In capitolul 2, Drepturile si libertatile fundamentale, sunt consacrate:
inviolabilitatile (dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, dreptul la
integritate psihica, libertatea individuala, dreptul la aparare, dreptul la libera
circulatie, dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private, inviolabilitatea
domiciliului); drepturile si libertatile social-economice si culturale (dreptul la
invatatura, dreptul la ocrotirea sanatatii, dreptul la munca si la protectia
sociala a muncii, dreptul la greva, dreptul de proprietate, dreptul de
mostenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la casatorie, dreptul
copiilor si tinerilor la protectie si asistenta, dreptul persoanelor cu handicap
la o protectie sociala); drepturile exclusiv politice ( dreptul la vot si dreptul de a fi
ales); drepturile si libertatile social-politice (libertatea constiintei, libertatea de
exprimare, dreptul la informatie, libertatea intrunirilor, dreptul de asociere,
secretul corespondentei); drepturile-garantii (dreptul de petitionare si dreptul
celui vatamat de catre o autoritate publica); In capitolul III sunt stabilite
Indatoririle fundamentale si anume: indatorirea de fidelitate fata de tara;
indatorirea de aparare a patriei; indatorirea de a satisface serviciul militar;
indatorirea de a contribui la cheltuielile publice; indatorirea de exercitare cu
bunacredinta
a drepturilor si libertatilor si de a respecta drepturile si libertatile celorlati.
Capitolul IV reglementeaza Avocatul Poporului, ca un garantat al drepturilor si
libertatilor cetatenesti.
Titlul III, denumit Autoritatile Publice este structurat pe capitole iar unele
capitole au si sectiuni. Mai intai sunt reglementarile privitoare la Parlament.
Acesta este organizat ca un Parlament cu structura bicamerala (Camera
Deputatilor si Senatul), ales prin vot universal, egal, discret, secret si liber
exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt apoi reglementate: drepturile si
obligatiile deputatilor si senatorilor; procesul de legifirare; domeniul rezervat
legii organice etc.
In capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementarile prinvind Presedintele
Romaniei, care este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber
exprimat, pentru un mandat de 4 ani, Sunt stabilite atributiile,
incompatibilitatile, imunitatea si raspunderea sefului de stat.
Guvernul este reglementat in capitotlul III, care contine norme privitoare la
compozitia, investitura, incompatibilitatea si actele acestuia.
Un capitol aparte (IV) este consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul:
obligatia informarii Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune
intrebari, si de a se adresa interpelari, angajarea raspunderii Guvernului si
motiunea de cenzura, delegarea legislativa.
Capitolul V, Administratia publica, reglementeaza administratia publica centrala
de specialitate si administratia publica locala, iar capitolul VI Autoritatea
judecatoreasca. Dispozitiile din acest capitol se refera la instantele
judecatoresti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii.
Un titlu distinct (IV) denumit Economia si finantele cuprinde norme referitoare la
economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public national, impozitele
si taxele, Curtea de Conturi
Titlul V, Curtea Constitutionala, reglementeaza controlul constitutionalitatii;
Titlul VI se refera la integrarea euroatlantica;
Titlul VII, Revizuirea Constitutiei reglementeaza initiativa revizuirii, procedura si
limitele sale, conturand de altfel, caracterul rigid al Constitutiei; In fine, titlul
VIII, purtand denumirea Dispozitii finale si tranzitorii cuprinde regulile referitoare
la intrarea in vigoare a Constitutiei, conflictul temporal de legi, institutiile
existente si cele viitoare.
Reviziurea Constitutiei din 1991
In cei doisprezece ani de aplicare a constitutiei din 1991 s-au facut
remarcate si unele dificultati de aplicare a sa, care au fost puse sa fie pe
seama unei eronate interpetari a unora din texte constitutionale, fie pe
seama neadaptarii unora din solutiile legislative gasite in 1991 la contextul
social si politic contenporan, aflat in plina evolutie. Ideea necesitatii unei
revizuiri a legii fundamentale a intrat in dezbatere publica, una din formele
cele mai eficiente prin care societatea civila a paticipat la proces fiind
Forumul constitutional organizat in vara anului 2002.
Primul pas in directia efectuarii uneri revizuiri constitutionale l-a reprezentat
constituirea la data de 25 iunie 2002 a Comisiei pentru elaborarea propunerii
legislative privind revizuirea Constitutiei prin Hotararea Parlamentului nr 23
din 25 iunie 2002, comisie ce urma sa redacteze un prim proiect al viitoarei
Constitutii modificate. Pe baza propunerilor si sugestiilor venite din partea
Guvernului, a partidelor politice si a societatii civile Comisia de experti a
redactat o prima versiune a proiectului legii de revizuire a Constitutiei, care,
in aprilie 2003 a facut obiectul unei prime verificari din partea Curtii
Constitutionale, sesizata din oficiu cu privire la proiectul legii de
revizuire.Avizul consulativ al Curtii Constitutionale (Decizia nr. 148 din 16
aprilie 2003, publicata in M. Of. Nr 317/12.05.2003) a indentificat unele
probleme de redactare a proiectului legii constitutionale si a ajutat la
procesul de perfectionare a textului proiectului de lege. Curtea a considerat
ca procedura urmata pentru initierea actualei modificari a Constitutiei
Romaniei respecta prevederile in vigoare. Proiectul legii de revizuire a
Constitutiei a fost apoi dezbatut si adoptat de cele doua camere ale
Parlamentului dupa care urmeaza: Camera Deputatilor a inceput
dezbaterile in data de 17 martie 2003 si le-a finalizat prin adoptarea legii in
cadrul unei sesiuni extraordinare pe data de 30 iunie 2003, iar Senatul a
inceput dezbaterile in cadrul unei sesiuni extraordinare pe data de 25 august
2003 si le-a finalizat prin adoptarea legii pe data de 1 septembrie 2003. Cum
intre versiunile adoptate de cele doua camere ale Parlamentului au existat
unele diferente de redactare, legea de revizuire a fost supusa unei proceduri
de mediere, initiata la 2 septembrie 2003 si finalizata printr-un text comun la
8 septembrie 2003. Legea de revizuire a constitutiei a fost adoptata in
sedinta comuna a celor doua camere, cu votul a doua treimi din numarul
membrilor Parlamentului, la data de 18 septembrie 2003 si a fost supusa
referendumului in zilele de 18 si 19 octombrie 2003, conform Legii nr.
375/2003 pentru organizarea si desfasurarea referendumului national privind
revizuirea Constitutiei. publicata in M.Of.nr. 171/22.09.2003. Constitutia
Romaniei a fost republicata in Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie
2003, dandu-se textelor o noua numerotare.
Finalitatile procesului de revizuire constitutionala pot fi grupate in trei
principale categorii: sporirea garantiilor institutionale si constitutionale ale
drepturilor si libertatilor fundamentale, indeplinirea conditiilor constitutionale
pentru intregrarea Romaniei in Uniunea Europeana si pentru aderarea la
Tratatul Atlanticului de Nord si rezolvarea unor disfunctionalitati remarcate in
cadrul procesului decizional al autoritatilor publice Principalele modificari
aduse regimului juridic al drepturilor si libertatilor fundamentale se refera la
egalitatea cetatenilor indiferent de sex ; la posibilitatea cetatenilor romani cu
dubla cetatenie de a avea acces la functiile si demnitatile publice; la dreptul
la un proces echitabil, desfasurat intr-un termen rezonabil; la emiterea
mandatului de arestare si de perchezitie domiciliara numai de catre
judecator; la consacrarea unor noi drepturi fundamentale, precum dreptul de
liber acces la cultura, dreptul la un mediu inconjurator sanatos, sau
libertatea economica; la garantarea proprietetii private; la asigurarea
raspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale si civile; la
posibilitatea folosirii limbii materne in justitie si administratia publica de
catre persoanele apartinand minoritatilor nationale etc.
Principalele prevederi incluse in textul constitutional in vederea integrarii
Romaniei in structurile euro-atlantice vizeaza: ratificarea tratatelor
internationale care ar fi incompatibile cu Constitutia numai dupa revizuirea
corespunzatoare a acesteia; extradarea si expulzarea cetatenilor romani in
statele membre ale Uniuni Europene numai dupa momentul integrarii si
numai in conformitate cu legislatia interna si regulile specifice UE; drepturile
cetatenilor Uniunii Europene rezidenti pe teritoriul Romaniei de a vota in
alegerile organizate pentru alegerea Parlamentului European si de a alege si
de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale; drepturile exclusiv
politice ale cetatenilor romani care pot alege si pot fi alesi in Parlamentul
European; dreptul de proprietate pentru straini si apatrizi cu privire la
terenuri in Romania, numai dupa integrarea tarii in UE, in conditiile specifice
UE; participarea Armatei Romane la operatiuni de mentinere a pacii in cadrul
si limitele stabilite de tratatele cu privire la securitatea colectiva incheiate de
Romania; exercitarea in comun cu alte state a competentelor precizate in
tratatele fondatoare ale U.E., care este posibila doar in urma aprobarii
exprese a Parlamentului ,data in sedinta comuna cu o majoritate de 2/3;
moneda unica europeana, etc.
In sfarsit, principalele imbunatatirii aduse reglementarilor privitoare la
functionarea autoritatilor statului se refera la : mentionarea expresa a
principiului separatiei puterilor in stat; la metionarea expresa a solidaritatii
poporului roman; la restrangerea imunitatii parlamentare; la diferentierea
atributiilor celor doua Camere ale Parlamentului; la intrarea in vigoare a
legilor la trei zile de la data publicarii; la prelungirea mandatului prezidential;
la procedura punerii sub acuzare a Presedintelui Romaniei; la procedura de
urmat in cazul schimbarii structurii Guvernului; la angajarea raspunderii
Guvernului; la regimul juridic al ordonantelor de urgenta; la precizarea rolului
prefectului ; la cresterea indepententei justitiei si mai buna sa functionare; la
transformarea Curtii Supreme de Justitie in Inalta Curte de Casatie si Justitie;
la statutul Ministerului Public si la Consiliul Superior al Magistraturii; la
eliminarea atributiilor jurisdictionale ale Curtii de Conturi si la sporirea
atributiilor Curtii Constitutionale etc.
Cetatenia Romana
Cetatenia intereseaza nu numai dreptul constitutional, ci in egala masura si
dreptul international (public si mod deosibit cel privat), dreptul familiei etc.
fiind prin excelenta o notiune interdisciplinara. Constitutia si legile confera
cetatenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), in timp ce persoanelor
care nu au aceasta calitate nu le confera decat o parte din aceste drepturi.
Strainii si persoanele fara cetatenie nu se pot bucura de toate drepturile
politice, deoarece numai cetatenii exercita puterea la nivel statal, prin
urmare ei pot participa la guvernarea societatii din care fac parte si de
destinele careia sunt legati. Totodata, numai cetatenilor le incumba anumite
obligatii, cum ar fi obligatia de aparare a patriei sau de aparare a tarii.
Notiunea de cetatenie
Sensurile notiunii de cetatenie
Notiunea de cetatenie poate fii utilizata in doua sensuri: unul eminamente
juridic si unul politic, de expemplu, atunci cand este privita ca o apartenenta
a unui individ la o colectivitate umana (natiune, popor) organizata in stat.
Desi pentru stiinta dreptului constitutional intereseaza, in primul rand, sensul
ei juridic, analiza cetateniei trebuie totusi facuta pornindu-se de la legatura
insidolubila ce exista intre aspectele sale politice si cele juridice. Notiunea de
cetatenie are in stiinta dreptului constitutional doua acceptiuni. In primul
rand, notiunea de cetatenie este utilizata pentru a desemna o institutie juridica,
adica o grupare de norme juridice cu un obiect comun de reglementare. Dar,
notiunea de cetatenie este folosita si pentru a caracteriza conditia (starea)
juridica ce se creeaza acelor persoane care au calitatea de cetatean. In
aceasta a doua acceptiune, cetatenia ce axeaza in jurul ideii de subiect de
drept si numai aici se vorbeste de cetatenia unei persoane, dobandirea si
pierderea cetateniei. In literatura juridica cetatenia a fost conceputa ca o
"legatura intre individ si stat" sau ca o "legatura politica si juridica", o
"apartenenta juridica" sau o calitate a persoanei. Intr-o opinie, cetatenia era
privita ca legatura care uneste un individ, un grup sau anumite bunuri cu un
stat anumit. Aceasta opinie este caracteristica unor autori care considerau ca
raporturile juridice se pot stabili numai intre persoane si bunuri, nu numai
intre persoane. Teza era principial gresita, nestiintifica, intrucat raporturile
juridice se pot stabili numai intre oameni, uneori ele incheindu-se cu privire
la bunuri. Niciodata raporturile juridice nu pot lua nastere intre oameni si
bunuri. Intr-o alta opinie, se pleaca la definirea cetateniei de la teza conform
careia statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populatie si
suveranitate. Intre parerile acestor autori nu exista decat deosebiri de
nuanta, in esenta, ei definind cetatenia ca o legatura politica sau juridica sau
ca o calitate a persoanei, in virtutea careia persoana face parte din
populatie, care ar fi unul din elementele constitutive ale statului. O definitie
considerata corecta priveste cetatenia ca fiind lagatura politica si juridica
permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat. Aceasta legatura se
exprima prin totalitatea drepturilor si obligatiilor reciproce dintre o persoana
si statul al carui cetatean este; in plus, aceasta este o legatura juridica
speciala, reflectata si pe plan extern, pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi
persoana, in statul sau de origine, in alt stat, pe mare, in cer sau in cosmos.
Definitia cetateniei romane
Titlul de cetatean dovedeste apartenenta cetateanului la statul roman, stat
in care suveranitatea nationala apartine poporului. Cetatenii romani se
bucura de drepturi si libertati democratice, drepturi care nu sunt numai
proclamate, ci si garantate in exercitarea lor efectiva. Beneficiari ai
drepturilor si libertatilor cetatenii romani sunt in acelasi timp si titularii unor
indatoriri. Titlul de cetatean roman impune devotament si fidelitate fata de
patrie, slujirea intereselor poporului precum si indeplinirea cu buna-credinta
a obligatiilor inscrise in Constitutie si legile tarii. Egali in drepturi si indatoriri,
cetatenii romani sunt raspunzatori deopotriva pentru dezvoltarea economica
si sociala a tarii, pentru apararea suveranitatii si independentei nationale
Astfel, cetatenia romana trebuie considerata ca acea calitate a persoanei fizice ce exprima
relatiile permanente social-economice, politice si juridice dintre persoana fizica si stat,
dovedind apartenenta sa la statul roman si atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi
titularul tuturor drepturilor si indatoririlor prevazute de Constitutia si legile Romaniei.
Regimul juridic al cetateniei romane
Normele juridice prin care se reglementeaza cetatenia sunt norme ale
dreptului constitutional, ele formand o insitutie specifica a acestei ramuri de
drept. Asa cum am precizat anterior, norme juridice privitoare la cetatenie se
regasesc si in alte ramuri de drept, dar principapelele coordonate juridice ale
insitutiei cetateniei apartin dreptului constitutional, alte reglementari
referindu-se in special la efectele juridice pe care cetatenia le poate avea cu
privire la statutul juridic al persoanei. Prin urmare, in sistemul normativ
roman, izvoarele juridice ale institutiei cetateniei sunt Constitutia (art. 5),
izvorul principal al dreptului constitutional si Legea cetateniei romane.
Desigur, la aceste reglementari trebuie adaugate si cele cuprinse in Legea
nr. 396/2002 privind ratificarea Conventiei europene asupra cetateniei,
adoptata la Strabourg la 6 noiembrie 1977. Prin aceasta ratificare, potrivit
art. 11 din Constitutie, Conventia face parte din dreptul intern. Legea pleaca
de la realitatea ca cetatenia romana inseamna apartenenta persoanei fizice
la patria romana, ca ea implica pentru cetatean atat drepturi cat si obligatii.
Principiile cetateniei romane
1. Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilot prevazute in
Constitutie si legi. Acest principiu, sugereaza ca persoanele care nu au
calitatea de cetateni romani nu se pot bucura, in conditiile legii, decat de o
parte din drepturile si indatoririle prevazute de constitutia si legile tarii
noastre. Din drepturile inscrise in constitutie si legile tarii unele pot fi
exercitate numai de cetateni, strainii sau apatrizii neavand acces la ele.
Exista deci o diferenta intre sfera drepturilor pe care le pot exercita cetatenii
romani si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au
aceasta calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi,
care nu pot fi exercitate si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi
fundamentale cat si drepturi subiective
obisnuite. In grupa acestor drepturile sunt incluse:
a). Dreptul de a alege si dreptul de a fi ales in organele reprezentative
nationale. Aceste drepturi, fiind prin excelenta drepturi politice prin care se
exprima si se exercita puterea statala, apartin in exclusivitate numai
cetatenilor. Revizuirea Constitutiei din 2003 a facut posibila exercitarea
drepturilor de a alege si a fi ales si pentru cetatenii Uniunii Europene, care
indeplinesc conditiile legale, dar numai in cadrul alegerilor locale, alegeri prin
care nu se exprima suveranitatea de stat;
b). Dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si a se deplasa nestanjenit
pe acest teritoriu;
c). Dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania. Trebuie precizat insa ca
aceasta regula mai are acum doar un catacter tranzitotiu, pana la aderarea
Romaniei la Uniunea Europeana. Spre deosebire de anterioara redactare a
legii fundamentale, conform careia cetatenii straini si apatrizii nu puteau
dobandi dreptul de propritate privata asupra terenurilor, art 44 alin. (2) din
Constitutia revizuita precizeaza ca cetatenii straini si apatrizii pot dobandi
dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate
din aderarea Romaniei la U.E. si din alte tratate internationale la care
Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute de o
lege organica, precum si pe calea mostenirii legale;
d). Dreptul de a fi angajat in orice functie sau demnitate publica puntru care
indeplineste condiitile cerute de legile tarii. Trebuie aratat ca, prentru
anumite functii, legile cer in mod expres ca persoana sa aiba calitatea de
cetatean roman (de exemplu, pentru ocuparea functiei de judecator).
Revizuirea legii noastre fundamentale din 2003 nu a facut decat sa
intareasca aceasta idee atunci cand a adaugat la art. 16 alin. (3) precizarea
ca statul roman garanteaza egalitatea de sanse intre femei si barbati pentru
ocuparea functiilor si demnitatilor publice;
e). Dreptul de a nu fii extradat sau expulzat din Romania. Cetateanul roman
nu poate fi extradat la cererea unui stat strain in vederea urmaririi sau
judecarii intr-o cauza penala ori in vederea executarii pedepsei. De
asemenea, el nu poate fi expulzat din Romania. Prin derogare de la acest
principiu general, recunoscut si respectat in practica multor alte state ale
lumii, art. 19 alin. (2) din Constitutia Romaniei revizuita in 2003, dispune ca
cetatenii romani pot fi extradati in baza conventiilor internationale la care
Romania este parte, numai pe baza de reciprocitate si in conditiile ce
urmeaza a fi precizate printr-o lege;
f). Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci cand se afla in strainatate.
Cetatenia romana implica pentru statul roman obligatia de a-si proteja
cetatenii atunci cand acestia, aflandu-se in afara granitelor, au nevoie de
asemenea ajutor impotriva incalcarii drepturilor lor.
2. Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin
Constitutie si legile tari. Retinand aceleasi remarci pe care le-am facut la
primul principiu, vom arata ca cetateanul roman, titular de drepturi si
libertati, este in acelasi timp obligat sa indeplineasca si indatoririle prevazute
de Constitutia si legile tarii. Aceasta cu atat mai mult cu cat cetatenia
romana presupune responsabilitate civica. Conform acestui principiu, unele
obligatii prevazute de Constitutie si legi apartin in exclusivitate cetatenilor
romani, caci numai ei pot fi titularii tututor drepturilor si obligatiilor.
Persoanele care nu au aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite
indatoriri, ce
revin numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru dezvoltarea
economica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei,
suveranitatii si integritatii sale. Aceste obligatii sunt fidelitatea fata de tara si
indatorirea de aparare a patriei.
3. Cetatenii romani sunt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de rasa,
nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica,
de avere sau origine sociala si indiferent de modul in care au dobandit
cetatenia. Asa cum am mai aratat, ideea egalitatii de sanse intre cetateni a
fost intarita in ceea ce priveste accesul la functiile si demnitalite publice prin
adaugarea la art. 16 alin. (3) din Constitutia revizuita a garantarii de catre
stat a egalitatii dintre femei si barbati. 4. Cetatenia este in exclusivitate o chestiune
de stat. Aceast principiu se desprinde cu deosebita claritate din dispozitiile
constitutionale si legale conform carora stabilirea drepturilor si indatoririlor
cetatenilor romani, a modurilor de dobandire si de pierdere a cetateniei
romane, constituie un atribut exclusiv al statului.
5. Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor. Acest
principiu se
desprinde din dispozitiile exprese ale Legii cetateniei romane conform carora
incheierea casatoriei intre un cetatean roman si un strain nu produce nici un
efect asupra cetateniei sotului care a dobandit cetatenia romana in timpul
casatoriei. Invers, nici schimbarea cetateniei unuia din soti nu produce efecte
juridice asupra cetateniei romane a celuilat sot.

Modurile de dobandire a cetateniei romane


1. Dobandirea cetateniei romane prin nastere .
Facand explicatia principiului ius sanguinis, Legea cetateniei romane
stabileste ca este cetatean roman copilul care se naste din parinti cetateni
romani. De asemenea, este cetatean roman copilul nascut dintr-un parinte
cetatean roman si un parinte strain sau fara cetatenie. In toate aceste cazuri,
teritoriul pe care s-a nascut sau unde domiciliaza unul sau ambii parinti, nu
influenteaza, in nici un fel cetatenia copilului.
2. Dobandirea cetateniei romane prin repatriere.
Un alt mod de dobandire a cetateniei romane, prevazut de lege in varianta
sa initiala, dar care a disparut in urma modificarii din 1999 (vezi Legea
nr.192/1999 pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane nr.
21/1991 publicata in M. Of. nr. 611/14.12.1999) este repatrierea. Desi
aceasta modalitate nu mai este enumerata in art. 4 al legii, o regasim la art.
10, unde se face vorbire despre ea ca despre o varianta a dobandirii
cetateniei la cerere, ce beneficieaza de unele reguli proprii (vezi art. 19 si 36
din legea republicata).
Regimul sau juridic a ramas insa neschimbat de aceasta modificare a
textelor legale. Astfel, persoana care a pierdut cetatenia romana o
redobandeste ca efect al repatrierii. In cazul repatrierii este vorba de
persoane care sunt legate de poporul roman si care, din diferite motive, au
intrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea
romaneasca. Asa se explica de ce legea considera repatreirea ca un mod de
dobandire a cetateniei romane.
Plecand de la principiul ca dobandirea cetateniei romane de catre unul din
soti nu are nici o consecinta asupra cetateniei celuilalt sot, se stabileste ca
sotul cetatean strain poate cere dobandirea cetateniei romane in conditiile
legii. Cat priveste copilul minor al repatriatului, legea prevede ca parintii
hotaresc pentru copiii lor minori cu privire la cetatenie si ca minorul care a
implinit varsta de 14 ani trebuie sa isi exprime separat consimtamantul.
Daca parintii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului,
tinand cont de interesele acestuia.
In ceea ce priveste procedura, cererile de dobandire a cetateniei pe calea
repatrierii se depun la Ministerul Justitiei, iar aprobarea lor revine Guvernului,
la propunerea ministrului justitiei (vezi procedura dobandirii cetateniei
romane la cerere).
3. Dobandirea cetateniei romane prin adoptie.
Cetatenia romana se dobandeste ce catre copilul cetean strain sau fara
cetatenie, prin adoptie, daca adoptatorii sunt cetateni romani sau, atunci
cand adoptia se face de o singura persoana, iar acesta este cetatean roman,
iar in toate cazurile, cel adoptat nu a implinit 18 ani. In cazul in care dintre
cei doi adoptatori, numai unul este cetatean roman, cetatenia va fi hotarata,
de comun acord, de catre ei, iar in caz de dezacord va decide instanta de
judecata in functie de interesul adoptatului. Desigur, copilului care a implinit
varsta de 14 ani i se cere consimtamantul.
Cetatenia si in aceasta situatie ramane o problema de stat deoarece adoptia
unui strain de catre parinti cetateni romani nu se poate face decat cu
incuviintarea unei autoritati statale.
4. Dobandirea ( acordarea) cetateniei romane la cerere.
Cel de-al patrulea mod de dobandire a cetateniei romane este acordarea la
cerere. Acest mod de dobandire priveste pe cetatenii straini sau persoanele
fara cetatenie care isi manifesta dorinta de a se integra in societatea
romaneasca.
Persoana care solicita acordarea cetateniei romane trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
a) S-a nascut si domiciliaza la data cererii pe teritoriul Romaniei ori desi nu s-
a nascut pe acest teritoriu, domicilieaza in conditiile legii, continuu si
statornic pe teritoriul statului roman de cel putin 8 ani sau de cel putin 5 ani
in cazul in care este casatorit si convietuieste cu un cetatean roman. Aceste
termene pot fi reduse, daca solicitantul este o personalitate recunoscuta pe
plan international.
b) Doveste, prin comportament, actiuni si atitudini loialitate fata de statul
roman; declara ca
nu intreprinde sau sprijina si nici in trecut nu a intreprins sau sprijinit actiuni
impotriva ordinii de drept ori a sigurantei nationale;
c) A implinit varsta de 18 ani;
d) Are asigurate mijloace legale pentru o existenta decenta, in conditiile
stabilite de legistia privind regimul strainilor;
e) Este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara sau in
strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;
f) Cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si
civilizatie romaneasca in masura suficienta pentru a se integra in viata
sociala;
g) Cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national. Legea cetateniei
romane (art. 8 si art. 10) reglementeaza doua situatii in cazul acordarii
cetateniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetatenia romana persoanei care
a avut aceasta cetatenie si care cere redobandirea ei, cu pastrarea cetateniei
straine si domiciliul in strainatate sau cu stabilirea domiciului in tara. In al
doilea rand, se relementeaza acordarea cetateniei romane persoanei care nu
avut niciodata aceasta cetatenie, dar o cere. Existenta acestor doua categorii
de personae care cer (redobandirea si dobandirea) cetatenia romana, nu ramane
fara efecte juridice cat priveste conditiile ce trebuie indeplinite. Astfel, poate
dobandi cetatenia romana continuand sa domicilieze in strainate numai
persoana care a mai avut aceasta cetatenie, dar a pierdut-o intr-un mod sau
altul. De asemenea, aceasta persoana depune juramant de credinta in fata
sefului misiunii diplomatice sau consulare a Romaniei din tara in care
domiciliaza. In situatia persoanelor care cer acordarea cetateniei romane si
nu au mai avut aceasta calitate legea impune domicilierea in tara si obligatia
depunerii juramantului in tara. Data la care se dobandeste cetatenia romana
si se produc toate efectele sale juridice este cea la care s-a depus juramantul
de credinta.
Legea reglementeaza toate situatiile posibile in cazul cererii de acordare a
cetateniei romane. Astfel, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani, nascut
din parinti cetateni straini sau fara cetatenie, dobandeste cetatenia romana
o data cu parintii sai. Daca insa numai unul din parinti dobandeste cetatenia
romana, cetatenia copilului o vor hotara parintii de comun acord, iar in caz
de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, tinand cont de interesele
acestuia. Consimtamantul copilului care a implinit varsta de 14 ani este
necesar, iar cetatenia se dobandeste pe aceeasi data cu parintele sau.
Cererea de acordare a cetateniei romane se face personal sau prin mandatar
cu procura speciala si autentica si se adreseaza comisiei pentru constatarea
conditiilor de acordare a cetateniei, de pe langa Ministerul Justitiei. Comisia,
in urma examinarii documentelor va intocmi un raport pe care-l va inainta
mistrului justitiei. Daca in raport se arata ca nu sunt intrunite conditiile legale
pentru acordarea cetateniei ministrul justitiei
va coumnica aceasta petitionarului. Daca sunt indeplinite conditiile, ministrul
justitiei va prezenta Guvernului proiectul de hotarare pentru acordarea
cetateniei. Aprobarea cererilor
de acordare a cetateniei romane se face prin hotarare a Guvernului care
precizeaza, in acest sens, asupra propunerilor misnistrului justitiei si se
publica in M. Of.
5. Cetatenia copilului gasit pe teritoriul Romaniei
Potrivit legii romane, copilul gasit pe teritoriul roman este cetatean roman
daca nici unul din parinti nu este cunoscut. Aceasta solutie se intemeieaza
tot pe principiul ius sanguinis, in baza unei prezumtii legale relative in
conformitate cu care cel putin unul din parinti a fost cetatean roman. In cazul
in care filiatia copilului gasit pe teritoriul Romaniei a fost stabilita inainte ca
acesta sa implineasca varsta de 18 ani, fata de ambii parinti, iar acestia sunt
de cetatenie straina el pierde cetatenia romana. Acest lucru se intampla in
cazul in care filiatia copilului gasit a fost stabilita numai fata de un parinte
cetatean strain, iar celalalt parinte a ramas necunoscut.
6. Juramantul de credinta fata de Romania. Efecte juridice
Doua sunt situatiile in care solicitantul cetateniei romane trebuie sa depuna
juramantul de credinta fata de Romania, anume in cazul dobandirii cetateniei
romane la cerere si, respectiv, prin repatriere. Prin continutul sau, juramantul
de credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei respective de a fi
devotata patriei si poporului roman, de a apara drepturile si interesele
nationale, de a respecta constitutia si legile. Procedural, juramantul de
credintita trebuie depus in termen de 6 luni de la data comunicarii hotararii
prin care s-a acordat cetatenia romana. Juramantul se depune in fata
ministrului justitiei sau a secretarului de stat delegat anume in acest scop.
Dupa depunerea juramantului, ministrul justitiei, ori dupa caz, seful misiunii
diplomatice sau consulatare, va elibera persoanei careia i s-a acordat
cetatenia certificatul constatator.
Juramantul de credinta are ca efect juridic faptul ca cetatenia romana se
dobandeste pe
data depunerii sale. Nedepunerea juramantului de credinta in termenul
prevazut din vina
persoanei careia i s-a acordat cetatenia romana conduce la incetarea
efectelor hotararii Guvernului de acordare a cetateniei fata de persoana in
cauza.
Modurile de pierdere a cetateniei romane
1.Retragerea cetateniei romane
Trebuie sa remarcam ca retragerea cetateniei romane apare ca o sanctiune.
Trebuie avut in vedere ca potrivit art. 5 alin. (2) din Constitutie, cetatenia
romana nu poate fi retrasa aceluaia care o dobandeste prin nastere. Se
poate retrage cetatenia romana celui care:
a) aflandu-se in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care
vatama interesele statului roman sau lezeaza prestigiul Romaniei;
b) aflandu-se in strainatate, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu
care Romania a rupt relatiile diplomatice sau cu care este in stare de razboi;
c) a obtinut cetatenia romana in mod fraudulos;
d) este cunoscut ca avand legaturi sau a sprijinit, sub orice forma, grupari
teroriste ori a savarsit alte fapte care pun in pericol siguranta nationala.
Se constata ca nu se poate retrage cetatenia romana decat persoanelor care
se afla in afara granitelor tarii. Cetateanului roman care domicilieaza pe
teritoriul Romaniei nu i sepoate retrage cetatenia decat atunci cand a
obtinut-o in mod fraudulos.
Retragerea cetateniei romane se pronunta numai impotriva persoanei
vinovate, aflatein una din situatiile prevazute de lege si mentionate mai inainte
si nu produce nici un effect juridic asupra cetateniei sotului sau copiilor.
Retragerea cetateniei romane se pronunta de catre Guvern, prin hotarare, la
propunerea ministrului justitiei. Efectele juridice ale pierderii cetateniei se
produc de la data publicari in M. Of. a hotararii de retragere.
Renuntarea la cetatenia romana
Renuntarea la cetatenia romana a fost inscrisa ca mod de pierdere deoarece
se pot ivi situatii in care o persoana, cetatean roman, doreste sa se
stabileasca in strainatate si sa obtina cetatenia statului unde se stabileste.
Legea stabileste ca se poate aproba renuntarea la cetatenia romana numai
cetateanului roman care a implinit varsta de 18 ani si numai pentru motive
temeinice.
Poate cere renuntarea la cetatenia romana cel care:
a) nu este invinuit sau inculpat intr-o cauza penala ori nu are de executat o
pedeapsa penala;
b) nu este urmarit pentru debite catre stat sau fata de persoane juridice ori
fizice din tara sau, avand asemenea debite le achita ori prezinta garantii
corespunzatoare pentru achitarea lor;
c) a dobandit ori a solicitat si are asigurarea ca va dobandi o alta cetatenie.
Aprobarea cererii de renuntare la cetatenia romana ( cerere care trebuie sa
fie individuala) revine Gurvernului, la propunerea ministrului justitiei.
Efectele juridice ale pierderii cetateniei pe aceasta cale se produc de la data
publicari in M. Of. a hotararii Guvernului de aprobare a renuntarii la cetatenia
romana. Fiind o cerere individuala, cererea de renuntare la cetatenia romana
nu produce efecte decat fata de cel ce o face, nu si fata de sot sau copii. Cu
toate acestea, dovedind grija pentru integritatea familiei, legea romana
prevede ca in cazul cand ambii parinti (sau unul, daca numai acesta e
cunoscut sau in viata) obtin aprobarea renuntarii la cetatenia romana o data
cu parintii sau, daca
aceastia a pierdut cetatenia romana la date diferite, pe ultima dintre aceste
date. Copilul minor care, pentru a domicilia in stainatate paraseste tara dupa
ce ambii parinti au pierdut cetatenia romana, pierde cetatenia romana pe
data plecarii sale din tara. Legea cere si constimantul minorului care a
implinit varsta de 14 ani.
Alte cazuri de pierdere a cetateniei romane
Sunt situatii care privesc insa numai copiii minori, adica pe aceia care, de
regula, urmeaza conditia juridica a parintilor.
a) Adoptia
Adoptia unui copil minor, cetatean roman, de catre cetateni straini. In cazul
in care un copil minor cetatean roman este adoptat de un cetatean strain,
legea prevede ca el pierde cetatenia romana daca adoptatorul solicita
aceasta in mod expres si daca adoptatul este considerat, potrivit legii
straine, ca a dobandit cetatenia straina. Data pierderii cetateniei romane
este data dobandirii de catre minor a cetateniei adoptatorului. Daca adoptia
a fost declarata nula sau anulata, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani
este considerat ca nu a pierdut niciodata cetatenia romana.
Anularea, declarata nulitaii sau desfacerea adoptiei unui minor de care
cetateni romani. Daca un copil strain a fost a adoptat de cetateni romani, iar
aceasta adoptie a fost anulata sau declarata nula este firesc ca sa piarda si
cetatenia romana pe care o dobandise ca efect al adoptiei sale. Anularea sau
declarerea nulitatii adoptiei in cazul in care copilul nu a implinit varsta de 18
ani si domiciliaza in strainatate sau paraseste tara pentru a domicilia in
strainatate, duc la consecinta ca minorul e considerat ca nu a fost niciodata
roman. Situatia sa prezinta in acelasi mod si in cazul desfacerii adoptiei,
singura deosebire fiind ca de aceasta data copilul pierde cetatenia romana
pe data cand adoptia a fost desfacuta.
In sfarsit, stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul Romaniei duce la
pierderea cetateniei romane, daca parintii (sau doar cel cunoscut) sunt
cetateni straini.
Dovada cetateniei romane
Legea cetateniei romane stabileste clar ca anume inscrisuri fac dovada
cetatenieiromane in tara si in afara hotarelor. Prima regula este ca dovada
cetateniei se face prin buletinul sau cartea de identitate. Prin exceptie,
dovada cetateniei se poate face si cu certificatul constatator.
Cat priveste copiii pana la varsta de 14 ani, ei dovedesc cetatenia cu
certificatul de nastere insotit de buletinul sau cartea de identitate al oricaruia
dintre parinti sau, in cazul in care copilul este inscris in buletinul de
identitate al unuia dintre patinti, numai cu acest buletin.
In strainatate, dovada cetateniei romane se face prin actul valabil de trecere
a frontierei emis de autoritatile romane (pasaportul). Misiunile diplomatice
sau oficiile consulare ramane pot elibera, in caz de nevoie, dovezi de
cetatenie pentru cetatenii romani aflati peste hotare.
Cetatenia de onoare
Potrivit legii, straini care au adus servicii deosebite tarii si natiunii romane
pot dobandi cetatenia de onoare. Aceasta se acorda de catre Parlamentul
Romaniei, la propunerea Guvernului, fara nici o alta formalitate. Beneficiarul
cetateniei de onoare se bucura de toate drepturile civile si politice
recunoscute cetatenilor romani, cu exceptia drepturilor exclusiv electorale si
a celui de a ocupa o functie publica.
Strainii si apatrizii
Pe teritoriul romaniei exista si straini precum si apatrizi. Strain in Romania
este persoana care are cetatenia unui alt stat. Apatridul este persoana care
nu are nici o cetatenie, fiind desemnata in general prin expresia cetatean al
lumii. Regimul juridic al strainilor in Romania rezulta atat din Constitutie, cat
si din legea speciala privitoare la acestia (Legea nr. 123/2001 privind regimul
strainilor in Romania, publicata in M. Of. nr. 168/2001). Legea stabileste pana
la detalii conditia juridica a strainilor.
DREPTURILE, LIBERTATILE SI INDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETATENILOR
Drepturile si libertatile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci si
finalitatea intregii activitati umane, bineinteles a aceleia democratice.
Drepturile si libertatile omului, cu multiplele lor ramificatii si implicatii
teoretice, dar mai ales practice, reprezinta un domeniu important in
preocuparile fiecarui stat precum si in ale comunitatii umane internationale.
Cercetarea stiintifica a drepturilor si libertatilor omului si cetateanului este o
misiune permanenta indeosebi a juristilor pentru ca limba in care ele sunt
formulate este, mai intai, cea a dreptului si deci juristilor le revine, in primul
rand, misiunea de a analiza toate aspectele si de a realiza sinteze. Ea trebuie
sa realizeze clarificarile necesare (notiunile, vocabularul folosit), sa permita
evidentierea progreselor dar si a ramanerilor in urma, sa ofere solutii
legislative care sa permita o reala promovare a respectului pentru aceste
drepturi si desigur o eficienta protectie a lor.
Drepturile fundamentale consacra la nivel normativ acele drepturi ale omului
pe care guvernantii doresc sa le garanteze; prin urmare forta lor juridica si
garantiile lor vor fi cele ale normei juridice prin care au fost consacrate. Prin
urmare, drepturilefundamentale sunt, in egala masura, atat garantii
obiective cat si drepturi subiective, opozabile puterii statale si protejand
individul inclusiv in raporturile sale cu ceilalti membri ai colectivitatii din care
face parte. Consacrarea lor la nivel normative constitutional, le asigura cea
mai eficienta garantare juridica, intrucat astfel ele beneficiaza atat de
mecanismele de garantare a suprematiei normelor constitutionale, cat
si de mecanismele juridice specifice protectiei drepturilor subiective.
Definitia drepturilor fundamentale
Pentru definirea lor trebuie sa luam in consideratie ca:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esentiale pentru cetateni;
c) datorita importantei lor sunt inscrise, in acte deosebite, cum ar fi
declaratiile de drepturi, legi fundamentale (constitutii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind in ultima instanta
facultati ale subiectelor raportului juridic de a actiona intr-un anumit fel sau
de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a
beneficia de protectia si sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esentiale pentru cetateni. Aceasta este
cea mai importanta trasatura. Daca drepturile fundamentale sunt drepturi
subiective, ceea ce le deosebeste de acestea este tocmai aceasta trasatura.
Ea explica de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit numar de
drepturi sunt fundamentale, inscrise, ca atare, in constitutie. Deseori
drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de
Constitutie care sunt determinante pentru statutul juridic al cetateanului.
Anumite drepturi subiective, datorita importantei lor sunt selectate pe
criteriul valoric si inscrise ca drepturi fundamentale. Deci pentru definirea
drepturilor fundamentale, vom retine ca ele sunt drepturi esentiale pentru
cetateni, pentri viata, libertatea, personalitatea lor.
Caracterul de drepturi esentiale il capata un raport cu conditiile concrete de
existenta ale unei societati date. Un drept subiectiv poate fi considerat
esential si deci fudamental intr-o societate data, dar isi poate pierde acest
caracter in alta societate. Mai mult decat atat, chiar in cadrul aceleiasi
societati, in diferite etape istorice, acelasi dreptsubiectiv poate fi sau drept
fundamental sau simplu drept subiectiv potrivit conditiilor concrete
economice, sociale, politice si bineinteles conform vointei guvernantilor, a
carei expresie nu este altceva decat legea ce stabileste chiar catalogul
acestor drepturi. Aceasta explica destul de clar de ce intr-o anumita perioada
istorica numarul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai mic decat
in alta perioada istorica. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai
vazute in interdependenta lor cu celelalte fenomene si indeosebi cu
realitatile economice, sociale, si politice concrete din fiecare tara.
Datorita importantei lor, drepturile fundamentale, sunt inscrise in acte cu forta
juridica suprema, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale. Inscrierea
in
constitutie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale
a acestora de
a fi drepturi esentiale pentru cetateni. Inscrise in Constitutie, li se recunoaste
caracterul
de drepturi fundamentale si li se stabilesc garantii pentru ocrotirea si
exercitarea lor, atat
la nivel normativ cat si institutional.
La sfarsitul acestor consideratii, putem spune ca drepturile fundamentale sunt acele
drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie
si garantare prin Constitutie si legi.
efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplu motiv ca legea se
adreseaza subiectelor de drept, permitand sau interzicand si, bineinteles
sactionand atitutinile
Inviolabilitatile
1. Dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, dreptul la integritate psihica
Aceste drepturi sunt reglementate de catre Constitutie in acelasi articol si
anume art. 22. Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului. El s-a
impus de timpuriu, in sistemul juridic, fiind consacrat inca din primele
declaratii de drepturi si desigur prin constitutii. Este un drept cetatenesc cu
care incepe inventarul drepturilor omului in cele mai importante acte
internationale in acest domeniu. Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor
omului stabileste in art 3 ca "Orice om are dreptul la viata, libertate si la
inviolatilitatea persoanei". Conventia europeana pentru protectia drepturilor
omului si a libertatilor fundamentale consacra in art. 2 ca "Dreptul oricarei
persoane la viata este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicata in mod
intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de catre
un tribunal in cazul in care infractiunea este
sanctionata de lege cu aceasta pedeapsa", iar Pactul privitor la drepturile
civile si politice stabileste in art. 6 pct. 1ca "Dreptul la viata este inerent
persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi
privat de viata sa in mod arbitar". Intr-o acceptiune restransa larga viata
persoanei numai in sensul ei fizic, iar intr-o acceptiune larga viata persoanei
este privita ca un univers de fenomene, fapte, cerinte, si dorinte ce se
adauga, permit si imbogatesc existenta fizica, in aceasta acceptiune larga,
dreptul la viata este asigurat prin intreg sistemul constitutional. Art. 22 din
constitutie se refera la acceptiunea restransa a dreptului la viata, aceasta
solutie fiind mai eficienta din punct de vedere juridic. Art. 22 alineatul (3)
interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrara drepturilor naturale ale
omului. Pedeapsa cu moartea este nu numai o incalcare a drepturilor
naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a
dovedit dreapta si niciodata eficienta. Mai mult, ea produce efecte
ireparabile, istoria dovedind ca de foarte multe ori a fost efectul unor grave
erori judiciare si ca nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuie asfel pedepsit.
Interdictia prevazuta de art 22 al. (3) este absoluta, nici
exceptie nefiind posibila.
Dreptul la integritatea fizica este clar definit prin chiar formularea constitutionala.
Stransa sa legatura cu dreptul la viata a determinat reglementarea in acelasi
articol. Respectul integritatii fizice este garantat chiar prin Constititutie,
rezultand astfel obligatia autoritatilor publice de a o asigura. Orice atingere
adusa interegritatii fizice a persoanei va trebui sanctionata de catre lege, iar
daca ea se impune, totusi, din considerente de ordin social, ea se poate face
numai prin lege, in conditiile articolului 53 din Constitutie (de exemplu
vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sange pentru
dovedirea intoxicatiei alcoolice, efectuarea unui operatii chirurgicale cu
acordul pacitentului etc.)
Dreptul la integritate psihica este ocrotit si considerat de valoare constitutionala,
omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente in care
fizicul si psihicul nu pot fi despartite. Mutilarea uneia sau alteia dintre
integritati este contrare drepturilor umane.
Respectul vietii, integritatii fizice si a integritatii psihice implica in mod firesc
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradate,
ceea ce face in mod expres articolul 22 alineatul (2). Practicarea unor
asemenea precedee si tratamente este o incalcare a demnitatii si
personalitati omului. Prevederile privind interzicerea torturi, a pedepselor
sau tramentatelor inumane ori degradante, se regasesc in Declaratia
Unirversala a Drepturilor Omului (art.5), in Pactul international relativ la
drepturile civile si politice (art.7), si mai ales in Conventia contra torturii si
altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10
decembrie 1984). Aceasta Conventie defineste tortura ca un act prin care o
durere sau suferinta ascutite, fizice sau mentale, sunt produse intentionat
unei persoane cu scopul de a obtine de la ea sau de la o terta persona
informatii sau marturisire, de a pedepsi un act pe care ea sau o terta
persoana l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a
face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terte
personae, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o forma de discriminare
indiferent care este, daca o asemenea durere sau asemenea suferenta sunt
produse de un agent al autoritatii publice sau orice alta persoana avand o
imputernicire oficiala sau la instigarea sa sau cu consimtamantul sau expres
sau tacit.
Conventia cuprinde angajamentul statelor de a lua masurile legislative,
administrative, judiciare si orice alte masuri eficiente pentru a impiedica
comiterea de acte de tortura, aplicare de pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante, pe teritoriul ce se afla sub jurisdictia lor.
Drepturile prevazute in articolul 22 sunt ocrotite de Constitutie fata de toate
subiectele de drept, deci atat fata autoritatile publice cat si fata de ceilalti
cetateni.
2. Libertatea individuala
Constitutia Romaniei reglementeaza libertatea individuala in articulul 23,
articol cu un continut complex. Articolul 23 din Constitutie foloseste doua
exprimari si anume cea de libertate individuala si siguranta persoanei. Aceste doua
notiuni nu sunt unul si acelasi lucru, nu formeaza o categorie juridica unica,
desi sunt si trebuie folosite si explicate impreuna. Explicarea constitutionala
este rezultatul faptului ca libertatile apartinand persoanei trebuie
reglementate nu numai in totalitatea lor, ca fiind esentiale, pentru individ si
indivizibile, ci si fiecare in parte. Apoi uneori este dificil de nominalizat o
libertate, astfel incat prin simpla nominalizare s-o indentifici fara retineri,
desi practicile constitutionale in acest domeniu al drepturilor din prima
generatie sunt indelungate si edificatoare. Libertatea individuala, in contextul
articolului 23 din Constitutie, priveste libertatea fizica a persoanei, dreptul
sau de a se putea comporta si misca libera, de a nu fii tinuta in sclavie sau in
orice alta servitute, de a nu fii retinuta, arestata sau detinuta decat in
cazurile si dupa formele expres prevazute de Constitutie si legi. Libertatea
individuala este expresia constitutionala a starii naturale umane, omul
nascandu-se liber. Societatea are obligatia de a respecta si proteja libertatea
omului.
Notiunea de siguranta a persoanei exprima ansamblul, garantiilor care protejeaza
persoana in situatiile in care autoritatile publice, in aplicarea Constitutiei si
legilor, iau anumite masuri care privesc libertatea individuala, garantii, care
asigura ca aceste masuri sa nu fie ilegale. Acest sistem de garantii (de
regula) permite realizarea represiunii faptelor antisociale (nelegale,
infractiunilor), dar in acelasi timp asigura inocentilor ocrotirea juridica necesara.
Articolul 23 din Constitutie stabileste conditiile in care se pot realiza
perchezitii, retineri si arestarii si anume ca aceastea pot fi dispuse numai in
cazurile si cu procedura prevazute de lege.
Perchezitia este o masura reglementata in Codul de procedura penala in
capitolul denumit "Mijloace de proba" si precizata astfel: "Cand persoana
careia i s-a cerut sa prea vreun obiect sau vreun inscris... tagaduieste
existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori pentru
descoperirea si strangerea probelor este necesar, organul de urmarire
penala sau instanta de judecata poate dispune efectuarea unei perchezitii.
Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala". Prin ea insasi perchezitia
priveste direct libertatea individuala si mai ales siguranta persoanei in
acceptiunea pe care am formult-o mai inainte. De aceea perchezitia se poate
efectua numai in cazurile si conditiile prevazute de lege. Trebuie sa adaugam
ca revine procedurii penale stabilirea de reguli, pana la detaliu, privind
incuviintarea, timpul, procedura de efectuare a perchezitiilor. Retinerea este o
masura procesual-penala, preventiva, prin care persoana fata de
care exista unele indicii ca a savarsit o fapta, prevazuta si pedepsita de lege,
este private de libertatea sa, de catre autoritatile competente pe o durata
strict limitata. Fiind o masura care priveste libertatea individuala, retinerea
este reglementata prin Constitutie si in detaliu prin legislatia penala.
In legatura cu durata maxima a retinerii care nu poate depasi 24 de ore, ea
trebuie interpretata ca o durata ce nu poate fi depasita si nu ca o durata
practicata in orice caz de retinere. Aceasta inseamna ca retinerea poate dura
si mai putin de o ora si cinci ore, in functie de motivele retinerii si de
operativitatea in rezolvarea problemelor pe care le ridica fiecare caz in parte.
Nimic nu impiedica juridic raspunderea autoritatii pentru o retinere pana la
limita maxima daca se dovedeste ca aceasta retinere a fost abuziva si ca
deci ea nu era necesara.
Arestarea este o masura care atinge grav libertatea individuala, ea avand
consecinte mari, uneori nebanuite, asupra reputatiei persoanei, a vietii sale
intime si familiale, a fericirii sale. Persoana arestata suporta banuiala de
culpabilitate, masura putand produce efecte ireparabile. De aceea arestarea
este supusa unor reguli constitutionale clare si ferme, luarea sa revenind
unor autoritati care actioneaza numai din ordinul legii, independent si
impartial si anume judecatorilor. Doua reguli constitutionale cheie sunt
prevazute, explicit, in articolul 23 si anume ca arestarea se face numai pe
baza unui mandat de arestare, si ca aceasta masura o poate dispune numai
judecatorul.
Coborand alineatul (4) cu alineatul (2) rezulta ca arestarea poate dispune
numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.
In cursul urmaririi penale, arestarea preventiva se poate dispune pentru
maxim 30 de zile si se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare data,
fara ca durata totala a arestului preventiv al unei persoane sa poata depasi
un termen rezonabil, si in nici un caz sa nu fie mai mare de 180 de zile. In
cursul judecatii, pe durata arestarii preventive nu poate fi mai mare de 60 de
zile, acesta fiind intervalul de timp maxim pe care il are la dispozitie instanta
de judecata pentru a verifica periodic legalitatea si temeinicia luarii masurii
arestarii. Evident ca acestea fiind duratele stabilite ca maxime, arestarea
poate opera si pentru termene mai mici decat cele precizate in textul
constitutional. In toate situatiile, cel arestat are posibilitatea de a cere
punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune.
Controlul judiciar si cautiunea sunt douainstitutii procesual penale care
garanteaza ca persoana pusa in libertate provizorie va raspunde tuturor
solicitarilor autoritatilor judiciare, solicitari legate desigur de procesul penal
in care este implicata.Aceasta regula a libertatii provizorii incearca sa
valorifice la maximum prezumtia de nevinovatie, dar si sa reduca la
minimum riscul unei erori judiciare si, in general, al unor acte ireparabile. Cel
arestat are oricand posibilitatea de a ataca incheierile judecatoresti
referitoare la arestarea sa prin caile de atac prevazute de lege.
Deoarece atat retinerea cat si arestarea privesc libertatea individuala ele se
pot ordona numai atunci cand exista motive legale, iar in ideea de respect al
libertatii si sigurantei persoanei si ea are dreptul sa cunoasca aceste motive
care impun masuri atat de grave si care desigur o privesc. Autoritatea care
efectueaza retinerea sau arestarea, are obligatia constitutionala de a
comunica de indata persoanei retinute sau arestate motivele masurii luate.
Comunicarea se face in limba pe care o intelege cel in cauza. Invinuirea se
aduce la cunostinta in cel mai scurt termen, dar si acest lucru este esential,
numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu, prezenta avocatului in
aceasta secventa procesuala este obligatorie, de aceea autoritatea publica
trebuie sa ia masurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu,
atunci cand nu se realizeaza prezenta unui avocet ales. Regula
constitutionala este atat de clara si desigur imperativa incat nu admite nici un
subterfugiu juridic, incalcarea ei fiind o grava incalcare a Constitutiei.
Retinerea si arestarea unei persoane se justifica prin existenta unor motive,
desigur legale. Daca aceste motive au disparut, spune Constitutia, cel retinut
sau arestat trebuie in mod obligatoriu eliberat. Desi textul nu stabileste un
termen in care eliberarea sa se produca, el trebuie sa fie cel al constatarii
legale si oficiale a disparitiei motivelor. Articolul 23 din Constitutie stabileste
doua reguli fundamentale, de mare traditie in sistemele juridice si de
incotestabila actualitate, anume prezumtia de nevinovatie si legalitatea pedepsei. La
acestea, revizuirea constitutionala a adaugat inca o regula
devenita cu timpul traditie in mai multe state dezvoltate, aceea a
imposibilitatii de a prevede prin lege sau aplica sanctiuni privative de
libertate in alte domenii decat in celpenal.
3. Dreptul la aparare
Dreptul la aparare este un drept fundamental cetatenesc, de traditie in
istoria institutiei
drepturilor si libertatilor cetatenesti. Cele doua alineate ale articolului 24
surprind corect continutul dreptului la aparare, sub cele doua acceptiuni ale
sale. Intr-o acceptiune larga dreptul la aparare cuprinde totalitatea
drepturilor si regulilor procedurale care ofera persoanei posibilitatea de a se
apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste invinuirile, sa scoata la
iveala nevinovatia sa. In procesele civile, comerciale, de munca, de
contencios administrativ, dreptul la aparare ca totalitate de drepturi si reguli
procedurale ofera partilor posibilitatea de a-si valorifica pretentiile sale de a
dovedi netemeinicia pretentiilor adversarului. In aceasta acceptiune larga se
include si posibilitatea folosirii avocatului. In acceptiunea sa restransa
dreptul la aparare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.
4. Dreptul la libera circulatie
Dreptul la libera circulatie este un drept care asigura libertatea de miscare a
cetateanului. Constitutia reglementeaza ambele aspecte care formeaza
continutul dreptului la libera circulatie si anume: libera circulatie pe teriroriul
Romaniei si libera circulatie in afara teritoriului. Este firesc insa ca libera
circulatie nu poate fi absoluta, ea trebuie sa se desfasoare potrivit unor
reguli, cu indeplinirea si respectarea unor conditii, stabilite de lege. De
regula, aceste conditii privind exercitarea dreptului la libera circulatie
urmaresc ocrotirea unor valori economice si sociale, a drepturilor si
libertatilor fundamentale, normala desfasurare a relatiilor cu alte state etc.
De astfel chiar Pactul international privitor la drepturile civile si politice
stabileste prin art. 12 ca libera circulatie poate face obiectul unor restrictii
daca sunt: a) prevazute de lege; b) necesare pentru protejarea sigurantei
nationale, ordinii publice, sanatatii sau moralitatii publice; c) compatibile cu
celelalte drepturi recunoscute.
In legatura cu libera circulatie pe teritoriul Romaniei, prin articolul 25 se
asigura posibilitatea pentru orice cetatean de a circula nestanjenit pe
teritoriul statului nostru si de a-si stabili resedinta sau domiciliul in orice
localitate. Cat priveste libera circulatie a cetatenilor romani in strainatate ea
este de asemenea garantata prin permiterea emigrarii si revenirii in tara.
Documentele juridice internationale prevad ca nimeni nu poate fi privat, in
mod arbitrar, de dreptul de a intra in propria sa tara si ca strainul aflator
legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat in executarea unei
decizii, luate in conformitate cu legea si, daca ratiuni imperioase de
securitate nationala nu se opun, el trebuie sa aiba posibilitatea de a prezenta
considerentele care pledeaza impotriva expulzarii sale si de a obtine
examinarea cazului sau de catre autoritatea competenta, ori de catre una
sau mai multe persoane special desemnate de aceasta autoritate, fiind
reprezentat in acest scop
5. Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private
Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private are un continut compex.
El este un aspect al respectarii personalitatii omului, proclamata prin
articolul 1 din Constitutie ca valoare suprema.
Constitutia impune autoritatilor publice obligatia de a respecta si ocroti viata
intima, familiala si privata, recunoscandu-se de fapt ca orice persoana fizica,
orice om, are dreptul la propria sa viata intima, familiala si privata.
Constitutia obliga autoritatile publice la respectul vietii intime, familiale si
private si la ocrotirea impotriva oricaror atentate din partea oricarui subiect
de drept (om sau autoritate, grup atc.). Nimeni nu poate sa se amestece in
viata intima, familiala sau privata a persoanei fara consimtantul acesteia,
consimtamant care desigur trebuie sa fie explicit (sau sa reiasa ca a fost
explicit) si exprimat liber.
Autoritatile publice trebuie sa ia toate masurile posibile si rezonabile pentru
a ocroti viata intima, familiala si privata a persoanei. Astfel judecatorii au
obligatia de a declara sedinta secreta de judecata in procesele in care
publicitatea ar afecta aceste valori, fara sa aduca vreun serviciu legii sau
justitiei. Se considera de asemenea ca este un atentat la viata intima a
persoanei ascultarea, inregistrarea sau trasmiterea prin aparat oarecare a
imaginilor sau a vorbelor pronuntate de o persoana, fara consimtamantul
acesteia, asa cum procedeaza unii fotografi de presa care utilizeaza
teleobiective pentru a surprinde scene din viata particulara a unor politicieni
sau actrite si a le specula. Intra de asemenea in dimensiunile vietii intime,
familiale si private, dreptul exclusive al persoanei la propria imagine. Dreptul
la propria imagine si respectul intimitatii sunt
inseparabile. Este de asemenea interzisa si desigur sanctionata aducerea la
cunostinta publica a aspectelor din viata conjugala a persoanelor.
Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi este de fapt un aspect al vietii intime si
private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile si imprescriptibile
drepturi ale omului. Acest drept este cunoscut si sub denumirea de dreptul
persoanei de a dispune de corpul sau sau ceea de libertate corporala. Multa
vreme aceasta libertate a fost refuzata din motive religioase, morale sau din
motive cutumiare. De aceea ea apare implicit in legislatii mult mai tarziu
decat alte drepturi si libertati. Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi
cuprinde cel putin doua aspecte: numai persoana poate dispune de fiinta sa,
de integritatea sa fizica si de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept
persoana nu trebuie sa incalce drepturile altora, ordinea publica sau bunele
moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viata si libertatea
persoanei. Omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete,
investigatii, cercetari sociologice, psihologice, medicale sau de alta natura,
de a accepta sa se supuna unor experimente medicale, stiintifice, de a
accepta prin acte juridice transplantul de organe si tesuturi umane, de a
participa ca subiect la operatiile de inginerie genetica etc. Uneori acest drept
se confunda cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decat o amuzanta
eroare, pentru ca sinuciderea prin ea insasi este in afara oricarei
reglementari conventionale sau legale. Dreptul persoanei de a dispune de ea
insasi isi gaseste temeiul juridic si in art. 7 din Pactul international privitor la
drepturile civile si politice, potrivit
caruia nimeni nu poate fi supus torturii si unor pedepse sau tratamente
crude, inhumane sau degradante si care interzice in special "ca o persoana
sa fie supusa, fara consimtamantul sau, unei experiente medicale sau
stiintifice".
In mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea insasi comporta limitele
determinate de protectia celorlalti, a grupui social. Fara a intra in detalii in
aceasta privinta, vom mentiona, printre alte limitari: examenul sanatatii
impus pentru exercitiul unor activitati, pentru casatorie; examenele medicale
instituite in mediile scolare si studentesti pentru depistarea unor maladi
contagioase; masurile medicale pentru combaterea bolilor venerice, a
toxicomaniei, vaccinarile obligatorii.
Respectul si ocrotirea vietii intime, familiale si private, consacrate prin art.
26 din Constitutie se coreleaza cu dispozitiile art. 17 din Pactul international
privitor la drepturile civile si politice care arata ca nimeni nu va putea fi
obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale in viata sa privata,in familia sa, in
domiciliul sau corespondenta sa, sau atingerilor ilegale in onoarea si
reputatia sa. Orice persoana, spune art.17, are dreptul la protectia legii
impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
6. Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalitatii umane implica si respectul domiciliului sau, care
cuprinde doua aspecte si anume: inviolabilitatea domiciului si libera alegere,
schimbare sau folosire a domiciliului. Cat priveste cel de al 2-lea aspect el si-
a gasit exprimarea juridical in art. 25 din Constitutie privind libera circulatie.
Inviolabilitatea domiciului exprima juridic interdictia patrunderii in
domiciliului
unei persoane. Desi in institule-ul sau articolul 27 marcheaza acest drept prin
expresia inviolabilitatea domiciliului, in continutul alineatului (1) se vorbeste de
domiciliu si resedinta. Ambele exprimari sunt desigur corecte. Trebuie sa avem in
vedere ca in dreptul Constitutional (si in cel public in general) notiunea de
domiciliu are o acceptiune diferita de cea pe care i-o da dreptul civil. Se stie
ca in dreptul civil, domiciliul unei personae fizice este acolo unde ea isi are
locuinta sa statornica si principala. In dreptul constitutional notiunea de
domiciliu are o acceptiune larga, cuprinzand practic atat domiciliul in sensul
dreptului civil cat si resedinta unei persone fizice.Aceasta acceptiune larga
este utilizata si in alte ramuri de drept cum ar fi dreptul penal. In dreptul
constitutional prin domiciliu se intelege de fapt locul (locuinta) unde traieste
o persoana si famili sa (desigur daca are o familie). Cuprinde nu numai
camera in care doarme, camerele unde traieste persoana fizica ci si
dependentele, curtea, gradina, garajul, sau
orice alt loc imprejmuit tinand de ele. In unele situatii insa si in dreptul
constitutional se utilizeaza conceptul de domiciliu ca in dreptul civil (vezi de
exemplu, ocuparea functiilor publice). Notiunea de domiciliu nu se confunda
cu acea proprietate, sau de proprietar. De astfel inviolabilitatea domiciliului
se fundamenteaza mai mult pe respectul personalitatii umane, decat pe
dreptul de proprietate. Pentru a evita vreo interpretare speculativa a
dispozitiilor sale, Constitutia utilizeaza si notiunea de resedinta. Din
examinarea art. 27 rezulta cu claritate doua situatii dinstinte privind
patrunderea in domiciliul unei persoane. O prima situatie este aceea cand se
poate patrunde in locuinta unei persoane cu consimtamantul acesteia, mai
exact cu invoirea acesteia. Cea de a doua situatie, derogatorie, este situatia
in care se poate patrunde in locuinta unei persoane si fara invoirea acesteia,
dar numai in cazurile prevazute de art. 27alin.(2) din Constitutie.
Prin alin. (2) textul constitutional urmareste limitarea situatiilor in care prin
lege se poate deroga de la principiul constitutional de baza in sensul caruia
nimeni nu poate patrunde sau ramane in domiciliul sau resedinta unei
persoane, fara invoirea acesteia. Examinand aceste situatii putem observa
ca acestea sunt necesare, legale si exceptionale; ele sunt, de asemenea,
limitativ enumerate, nici o lege neputand adauga situatii noi la cele deja
stabilite de Constitutie.
Situatiile prevazute in alin. (2) sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege.
Daca in ce priveste situatiile prevazute la literele a), c) si d) ele sunt exclusiv
acelea in care legea ordona, pentru aplicarea ei, sa se patrunda in locuinta
unei persoane (perchezitiile domiciliare, arestarea unei persoane, executarea
silita a hotararilor judecatoresti, luarea masurilor asiguratorii), situatia
prevazuta in litera b) cuprinde si cazurile in care, desi legea nu ordona, nu
sanctioneaza totusi patrunderea in domiciliul unei persoane fara invoirea
acesteia. Aceste masuri formeaza in drept starea de necesitate. Asa cum s-a
aratat deja in literatura juridica, in desfasurarea vietii social-umane se ivesc
uneori situatii de fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care
pun in pericol valori sociale ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un
pericol nu este posibila decat prin savarsirea unei fapte care in mod obisnuit
este socotita ca ilicita. In aceste situatii fapta savarsita pentru salvarea
valorilor aflate in pericol se considera comisa in stare de necesitate.Iar
starea de necessitate constituie in anumite conditii cauza de inlaturare a
caracterului penal al faptei care exclude existenta infractiunii si a raspunderii
penale. Se considera a fi de necesitate
in caz de incendiu, inundatii, cutremure de pamant. In asemenea situatii nu
numai autoritatile dar si cetatenii pot pantrunde in locuinta unei persoane in
scopul de a inlatura primejdia privind viata, integritatea sau bunurile unei
persoane. De asemenea se mai poate patrunde in locuinta unei persoane,
fara invoirea acesteia si pentru salvarea unei personae care a incercat sa se
sinucida sau a unei persoane accidentate sau, bineinteles si in caz de
strigate de ajutor dinauntru. Asemenea fapte, comise in atare situatii
beneficieaza de efectele starii de necesitate. Avand in vedere implicatiile
juridice, morale dar si sociale ale perchezitiilor, Constitutia consacra acestora
doua alineate distincte. Intr-unul dintre alin. (3) este stabilita autoritatea
competenta sa dispuna perchezitii, precum si procedura de efectuare.
Autoritatea competenta este exclusiv judecatorul, precizare introdusa in urma
revizuirii Constitutiei, iar in ceea ce priveste procedura, se lasa legii
posibilitatea de a o stabili, stiut fiind ca regulile procedurale nu pot aduce
atingerea substantei dreptului.
Intr-un alt alineat (4) textul constitutional interzice perchezitiile in timpul
noptii, in afara de situatia flagrantului delict.
Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
1. Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice 326
om are vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a
forţei de muncă.
Dreptul la învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin
semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept
implicate în realizarea sa. În ce priveşte conţinutul se poate remarca nu
numai multitudinea elementelor componente, ci şi un specific juridic
rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură
este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unor
forme de învăţământ (primar, general etc.). Acest conţinut mixt determină
şi specificul reglementărilor constituţionale şi bineînţeles legale. Apoi,
dreptul la învăţătură, ca drept fundamental trebuie astfel organizat încât să
asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu
prioritate a criteriului competenţei profesionale şi interzicerea discriminărilor
sau privilegiilor.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea
persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic,
capabilă de a avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie
să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului
demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice,
favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale,
etnice sau religioase, promovarea ideii de pace. Iată numai câteva temeiuri
pe care se sprijină reglementările constituţionale în acest domeniu, temeiuri
ce rezultă din pactele şi tratatele internaţionale în domeniu.
Constituţia prin articolul 32 stabileşte formele organizatorice prin care se
realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu,
învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur
Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele
principale, tradiţionale de altfel. Dar, prin formularea „alte forme de
instrucţie şi perfecţionare", permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin
care dreptul la învăţătură se va putea realiza.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba
oficială a statului. Potrivit articolului 13, în România limba oficială este
limba română.
2. Accesul la cultură
Accesul la cultură este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii
Constituţiei din 2003, adevărat complement al dreptului la învăţătură
exprimat în legea fundamentală şi, împreună cu acesta, parte integrantă a
unui drept la educaţie văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită
şi nediscriminatorie de acces la informaţia cu caracter educativ şi
cultural.Noua reglementare constituţională pune accentul pe posibilitatea
persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, care nu trebuie să fie îngrădită de
nimeni, nici de autorităţile publice, dar nici de alte persoane.
3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc
receptat în Constituţia României, îndeosebi din Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează
dreptul persoanei la securitate socială, aici intrând şi asigurările sociale,
iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de cea mai
bună sănătate fizică şi mentală. Textul constituţional răspunde exigenţelor
juridice şi practice în domeniul ocrotirii sănătăţii. Garantând dreptul la
ocrotirea sănătăţii, articolul 34 stabileşte obligaţii corelative clare şi ferme
în sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea
igienei şi sănătăţii publice.
4. Dreptul la mediu sănătos
Articolul 35 din Constituţie precizează că statul recunoaşte oricărei personae
dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, astfel arătând
că titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci orice subiecte
individuale de drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este ţinut să
instituie şi să asigure cadrul legislativ necesar pentru exercitarea deplină a
dreptului.
5. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social-
economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în articolul 41 dreptul la
muncă este un drept cu un conţinut juridic complex.
Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea
constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept subiectiv la
muncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru
societate. Acest drept fundamental nu poate fi îngrădit pentru că, într-o
viziune ştiinţifică îndeobşte admisă, dreptul la muncă este dreptul fiinţei
umane de a trăi procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa. Intr-o
asemenea viziune, dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane,
natural şi imprescriptibil.
Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea alegerii
locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă. Protecţia socială a
muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră importanţă.
Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi
asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii
include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor forma
obiectul legilor din acest domeniu.
Aceste componente alte dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi
igiena muncii; regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; salariul minim brut
pe ţară; repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în
condiţii grele etc. La acestea, revizuirea constituţională a adăugat şi
formarea profesională. Textul constituţional face doar o enumerarea
exemplificativă, precizând „precum şi alte situaţii specifice", marcând astfel
caracterul său receptiv, deschis spre soluţii legislative care să asigure cât
mai eficient protecţia socială a muncii.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală
exprimă, în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii
proclamată prin articolele 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie
constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată fără abateri,
atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea
oricăror convenţii (contracte) de muncă, încălcarea acestei reguli
constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării nulităţii sau
anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.
În fine, articolul 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în
domeniul muncii şi al protecţiei sociale a muncii, cât şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.
Nu constituie muncă forţată activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor
militare sau activităţile desfăşurate în locul acestora de cei care, potrivit
legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau de
conştiinţă. De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane
condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de
libertate condiţionată, în legătură cu aceste din urmă prevederi
constituţionale trebuie menţionat că ele se
referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă. Totodată, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de
situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte
din obligaţiile civile normale stabilite de lege. Privitor la situaţiile create de
calamităţi ori alt pericol, vom observa că este vorba de situaţii care pun în
pericol viaţa, securitatea sau sănătatea întregii sau unei părţi din populaţie.
Numai o asemenea interpretare este
în concordanţă cu prevederile art. 8 din Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale.
6. Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un
drept social-politic.
Constituţia României reglementează în articolul 43 dreptul la grevă. Este
îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a
muncii de către salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector de muncă,
încetare prin care se urmăreşte obţinerea prin constrângere (obligarea
patronatului) a modificării condiţiilor de munca şi de viaţă. Dreptul la grevă
se află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi precum libertatea
întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul de asociere şi mai ales
cu asocierea în sindicate. De altfel este uşor de observat că potrivit
articolului 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, iar
potrivit articolului 43 alineatul (1) greva are ca scop apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă intervine
atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat,
fiind astfel soluţia ultimă, extremă prin care patronatul (administraţia)
trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.
7. Dreptul de proprietate privată
Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiţie în
catalogul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantat fiecărui cetăţean.
Constituţia României garantează în articolul 44 dreptul de proprietate
privată, precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal
proprietatea privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul
căreia nu există drepturi absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a
stabili conţinutul şi limitele drepturilor reglementate prin articolul 44.
8. Dreptul la moştenire
În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept
în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile
legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin articolul 46 din Constituţie
care stabileşte că „Dreptul la moştenire este garantat".
9. Libertatea economică
În legea noastră fundamentală libertatea economică a fost introdusă abia ca
urmare a revizuirii constituţionale din 2003, deşi despre dezideratul unei
economii de piaţă se făcea vorbire şi anterior modificării Constituţiei, în
articolul 134 (vechea numerotare). A fost astfel consacrată la nivel
constituţional nu doar libertatea de asociere (vezi articolul 40), ca expresie
particulară a libertăţii conştiinţei (vezi articolul 29), ci şi libera exercitare a
unor activităţi lucrative, prin care se urmăreşte obţinerea sau împărţirea de
beneficii. Articolul 54 din Constituţie reglementează
acest drept ca pe o libertate din prima generaţie, precizând că dreptul
oricărei persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul
garantând doar accesu neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea
acesteia.
10. Dreptul la un nivel de trai decent
Articolul 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc 351
receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. El este. În
mare măsură, şi rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilor
cetăţeneşti nu numai prin eforturile individuale ale fiecărui stat, ci şi prin
eforturile colective ale comunităţii internaţionale. Prin conţinutul său. dreptul
la un nivel de trai decent, include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile
de viaţă care să-i asigure, lui şi
familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi şi aici suntem în
prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii
rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană,
îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează
prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să
contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza
standardele civilizaţiei. De aceea Constituţia obligă statul la luarea măsurilor
de dezvoltare economică şi de protecţie şi
asistenţă socială corespunzătoare.
11. Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi
întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ
la drepturile economice, sociale şi culturale (art.10) familia este elementul
natural şi fundamental al societăţii. Articolul 48 al Constituţiei exprimă
această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei liber consimţite.
Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă.
12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Articolul 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept 356
fundamental cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la
protecţie şi asistenţă.
Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor
357constatări.
a) Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de
identificat, vârsta fiind criteriul natural şi cert.
b) Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim
special de protecţie şi de asistenţă. Acest text comandă conţinutul chiar
al unor dispoziţii constituţionale. Am arătat deja că potrivit articolului 41
tinerii au dreptul la măsuri speciale de protecţie socială a muncii. Mai mult
chiar alineatul (4) din articolul 49 din Constituţie stabileşte interdicţia
angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani. Această interdicţie
valorifică în planul legislaţiei interne o regulă internaţională în sensul căreia
vârsta minimă de angajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă nu
trebuie să fie inferioară vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie şi
nici într-un caz sub 15 ani.
c) Complexitatea şi împrevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc
regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice
costituţionale. În primul rând sunt nominalizate măsurile mai importante şi
certe, domenii în care obligaţiile statului sunt clar concretizate, în acest sens
se stabileşte obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi ajutoare
pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al
prevederilor constituţionale spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar
şi a posibilităţilor, mai ales materiale ale statului, este exprimat prin
posibilitatea acordată legii de a stabili şi alte forme de protecţie socială, în
al doilea rând, textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni
acestui drept, în acest sens se interzice exploatarea minorilor. Se valorifică
practic prevederile art. 10 alineatul (3) din Pactul internaţional privitor la
drepturile economice, sociale şi culturale potrivit cărora copiii şi tinerii
trebuie protejaţi împotriva exploatării economice şi sociale. De
asemenea, prevederile constituţionale interzic folosirea copiilor şi minorilor
în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdie
viaţa ori dezvoltarea normală, în fine, trebuie să observăm că se pune în
sarcina statului obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi
sportivă a ţării.
13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială
Este un drept fundamental aparte, prevăzut în articolul 50 din Constituţie.
Acest drept priveşte o categoric de oameni care fiind defavorizaţi de soartă
trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia
obligă statul la o politică naţională care să asigure protecţia persoanelor cu
handicap în toate domeniile vieţii şi, desigur, egalitatea şanselor.
Drepturile exclusiv politice
În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au
ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. În
categoria drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale
ale cetăţenilor.
Drepturile electorale sunt: dreptul de vot, prevăzut de articolul 36 din
Constituţie şi dreptul de a fi ales, prevăzut de articolul 37 din Constituţie în
ceea ce priveşte autorităţile prin care se exprimă suveranitatea naţională şi
de articolul 38 în ceea ce priveşte Parlamentul European. Analiza conţinutului
acestor drepturi fundamentale se face la sistemul electoral.
Drepturile şi libertăţile social-politice
1. Libertatea conştiinţei
Din examinarea articolului 29 din Constituţie rezultă că libertatea
conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în
particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de
a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult
rehgios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea
conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească are un conţinut complex,
ea încorporează mai multe aspecte, mai multe „libertăţi". Aceste aspecte
sunt şi trebuie analizate numai împreună pentru că există şi se pot
concretiza numai împreună şi pentru că ele configurează din punct de
vedere juridic un singur drept, o singură libertate.Libertatea conştiinţei este
o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi conţinutul altor libertăţi,
precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea
asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a
gândurilor, religiei, opiniilor. Articolul 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei
persoane de a avea o concepţie a sa proprie despre lumea înconjurătoare.
2. Libertatea de exprimare
Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce forme şi
mijloace se poate realiza un asemenea lucru, în legătură cu primul aspect,
vom observa că pot fi exprimate liber, gândurile, opiniile, credinţele şi
creaţiile de orice fel. Această formulare largă exprimă atât domeniul
reglementat cât şi imposibilitatea nominalizării prin Constituţie a tuturor
creaţiilor spirituale pe care mintea iscoditoare a omului le poate imagina şi
realiza, fantezia umană fiind
nemăsurată şi imprevizibilă. De aceea, prin formularea creaţii de orice fel
textul constituţional reuşeşte să fie eficient şi cuprinzător. Cât priveşte
formele şi mijloacele de exprimare (cel de al doilea aspect) formularea
constituţională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai,
scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare în public.
Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere
constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea, este
interzisă suprimarea publicaţiilor Libertatea de exprimare permite
cetăţenilor (de altfel oricui, în general) 383 de a participa la viaţa politică,
socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc;
3. Dreptul la informaţie
Dreptul la informare este un drept receptat de Constituţia României din
marile instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. el este un
adevărat drept fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a
omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a
acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase şi
creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi
informaţii privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală.
4. Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în
posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru
a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Prin conţinutul său această
libertate se află într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţe: precum şi cu
libertatea de exprimare. Este şi motivul pentru care în moc tradiţional şi
constant aceste libertăţi sunt clasificate în aceeaşi categorie de drepturi,
cele social-politice, denumite şi libertăţi de opinie.
Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace Dintre
acestea Constituţia enumera mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile.
Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această
libertate şi caracterul deschis, receptiv al dispoziţiilor constituţionale, îi
determinat ca după nominalizarea celor trei forme să se adauge şi
exprimarea “orice alte întruniri”. Astfel, articolul 39 nu restrânge formele şi
mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme
nominalizate.
Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu
întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul paşnic al
întrunirilor; c) interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei
reguli au character constituţional.
5. Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de
regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei,
libertatea de exprimare etc., cu care şi prin care se explică în ce priveşte
conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se
asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate, patronate
sau alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la
viaţa politică, ştiinţifică,
socială şi culturala, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune.
6. Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei
fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de
comunicare gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate
sau făcute publice este inviolabilitatea corespondenţei. Acest principiu
este rezultatul unei îndelungate istorii, în care nu au lipsit abuzurile,
primitivismul, încălcările repetate. Formulat simplu, prin articolul 28 din
Constituţie, secretul corespondenţei are totuşi un conţinut complex, plin de
semnificaţii şi aspecte juridice.
Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame,
trimiteri poştale de orice fel, altele decât scrisorile şi telegramele,
convorbirile telefonice şi alte mijloace legale de comunicare. Formularea
articolului 28 încearcă să surprindă, şi reuşeşte, gama largă de forme şi
mijloace prin care oamenii comunică între ei. Drepturile garanţii
1. Dreptul de petiţionare Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc
de tradiţie în sistemul juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare
este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau care
privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi în
categoria drepturilor garanţii, el fiind şi o garanţie juridică generală
pentru celelalte drepturi şi libertăţi. În condiţiile articolului 51 din Constituţie,
dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual, de către cetăţean, fie
de către un grup de cetăţeni, fie de
către organizaţii legal constituite.
Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de regimul
juridic stabilit prin articolul 51 din Constituţie, se fac numai în numele
petiţionarilor sau în situaţia de la alineatul (2), în numele colectivelor pe care
organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiţie trebuie
semnată şi deci, trebuie să conţină datele de identificare a petiţionarului.
Prin formularea sa clară, textul constituţional nu priveşte şi deci, nici nu
protejează juridic petiţiile anonime. Aceasta dă dispoziţiei constituţionale şi
un evident caracter moral.
1. Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regulă
constituţională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline
2. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică Dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental,
încadrat tradiţional în marea categorie a drepturilor garanţii, alături de
dreptul de petiţionare, cu care, de altfel, se află într-o strânsă corelata
Articolul 52 din Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii
autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea săi
nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora. Aceasta înseamnă că toate
celelalte dispoziţii legale îşi au suportul juridic în articolul 52 din Constituţie
cu care trebuie corelate. Răspunderea autorităţilor publice, potrivit
articolului 52 intervine în 406 situaţii clar definite şi anume: a) când emit un
act administrativ prin care vătăma o persoană; b) când nu soluţionează în
termenul legal o cerere a unei persoane, c) când prin erori judiciare săvârşite
în procese se produc prejudicii. Articolul 52 din Constituţie nominalizează şi
pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul, acestea fiind: a)
recunoaşterea dreptului pretins, b) anularea actului, c) repararea pagubei.
Este, precum se observă, o ordine firească. Nu se poate obţine repararea
pagubei fără a se recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără a intra în
detalii, trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu
are obligaţia de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a
autorităţii publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către
autoritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetăţeanul are în sarcina
sa doar proba legăturii cauzale între actul autorităţii publice şi paguba
(vătămarea) produsă persoanei.
În acelaşi fel trebuie interpretate şi dispoziţiile alineatului (3), care stabilesc
răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare.
Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele prejudicii ce
rezultă, de la funcţionarii proprii, vor putea face un asemenea lucru prin
procedurile legale privind raporturile de muncă. Statul are acţiune în regres
şi faţă de magistraţii cărora li se impută erorile judiciare pe motiv de rea-
credinţă sau gravă neglijenţă.
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români
În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri
fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească
într-o societate democratică, în această ordine de idei, este evidentă
legătura indisolubilă ce există şi trebuie să existe între drepturi şi îndatoriri,
îndatoririle asigurând şi ele prin conţinutul lor dezvoltarea personalităţii
-umane, realizarea scopurilor societăţii.
1. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin articolul 54 din Constituţie, este urmarea
firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt
încredinţate funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii
cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege.
2. Îndatorirea de apărare a patriei
Îndatorirea de apărare a patriei, prevăzută prin articolul 55 din Constituţie,
impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită
atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate
împotriva ţării. Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi
şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire
profesională. Datorie sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere
acestuia o conduită ireproşabilă şi fidelitate faţă de poporul român.
Încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea, potrivit
legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea
inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie
crime grave şi nt pedepsite.
3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
Articolul 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a
contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Este o îndatorire
firească, mai ales dacă ţinem seama de numeroasele prestaţii, în special cu
caracter social, pe care acelaşi stat este obligat să le realizeze în beneficiul
cetăţenilor săi. Merită precizat şi faptul că obligaţia se referă la orice fel de
cheltuieli publice şi nu doar la cele legate de constituirea veniturilor
bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor
sociale de stat.
4. Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi
libertăţilor
şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi
1. Articolul 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor
locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna-
credinţă (bonafides), principiu tradiţional de drept civil, este considerată o
regulă constituţională. Această transformare de natură juridică va avea
consecinţe deosebite în rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea
drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. În conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi
obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi (neminem laedere),
obligaţia firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi de libertate.
ELEMENTE DE DREPT CONSTITUŢIONAL
ŞI INSTITUŢII POLITICE
PARTEA A II-A
Caracterele statului român
Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constituţionale în vigoare.
Astfel, în articolul l al Constituţiei României adoptată prin referendum la 8
decembrie 1991 aşa cum a fost reformulat acest text în urma revizuirii din
cursul anului 2003, statul român este caracterizat ca fiind un stat naţional,
suveran şi independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi
social.
1. România - stat naţional
Caracterul naţional al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce
vizează unul din elementele sale constitutive, anume populaţia. Aşa cum
am arătat deja, naţiunea reprezintă unul din elementele constitutive ale
statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine.
Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi
materială, în cadrul populaţiei unui stat, de regulă, distingem trei categorii
de persoane şi anume cetăţenii, străinii şi apatrizii; aceste două categorii de
la urmă nu sunt incluse în categoria naţiune.
Formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unui proces istoric
îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi
independenţă, pentru eliberarea naţională şi socială. Formarea statului
naţional român a fost mult timp întârziată deoarece în această parte a
Europei capitalismul s-a dezvoltat mult mai târziu şi mai lent decât în apus.
La aceasta s-a adăugat jugul străin, îndeosebi cel otoman. Un moment
important în formarea statului naţional unitar român 1-a constituit unirea
Moldovei cu Ţara Românească, în 1859. Desăvârşirea statului naţional
unitary român s-a realizat în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi
Transilvaniei cu
România. Formarea statului naţional unitar român a fost opera întregii
naţiuni române. Trebuie însă precizat că, în decursul istoriei, anterior
formării statului naţional unitar, pe teritoriul ţării noastre alături de români s-
au aşezat şi maghiari, evrei, romi şi germani, precum şi, într-un număr mai
mic, oameni de alte naţionalităţi. Aceştia au muncit şi luptat alături de
români, au suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de drepturi egale
cu românii. Caracterul naţional al statului român nu urmăreşte decât să
sublinieze originile istorice ale statului şi naţiunii române. Prin această
subliniere nu se poate aduce nici un prejudiciu nici unei persoane care deţine
cetăţenia română, întrucât, aşa cum am arătat, populaţia unui stat este
alcătuită din totalitatea persoanelor care au cetăţenia unui stat, indiferent de
originea lor, de naţionalitate sau de orice alte criterii.
2. România - stat suveran şi independent
Redactarea articolului l din Constituţie poate ridica unele semne de întrebare
dacă se are în vedere faptul că, după cum am arătat, suveranitatea
prezintă două aspecte bine cunoscute în dreptul public clasic:
independenţa şi supremaţia. Supremaţia constă în aceea că statul
suveran este, în drept, cea mai puternică dintre toate colectivităţile publice
pe care le include şi dintre toate subiectele de drept existente în interiorul
său. Supremaţia desemnează deci aspectul pozitiv al suveranităţii, faptul că
ea este apreciată prin comparaţie cu tot ce este interior şi
interior sferei statale.
Astfel, în zbuciumata sa istorie, poporul român a fost lipsit de dreptul de a
decide liber de destinele ţării, căci dominaţia străină s-a manifestat secole în
şir, iar cucerirea independenţei de stat în urma războiului româno-ruso-turc
din 1877, deşi a permis afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca
naţiune de sine stătătoare, a însemnat numai un pas spre cucerirea
suveranităţii. România a continuat să fie aservită economic şi politic puterilor
străine. Evenimentele istorice, printre care cele două războaie mondiale nu
pot să nu fie menţionate, au afectat, prin desfăşurarea şi urmările lor,
suveranitatea României.
Începând cu secolul al XlX-lea, constituţiile române au consacrat în formulări
din ce în ce mai clare suveranitatea şi independenţa statului. Astfel, Statutul
desvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/9 august 1858, primul text cu
valoare de lege fundamentală din istoria modernă a Românei, a suferit în
1862 unele „modificări îndeplinitorii" printre care, subliniată în chiar textul
vremii, este menţionarea faptului că „Principatele Unite pot în viitor a
modifica şi a schimba legile care privesc administraţiunea lor din launtru, cu
concursul legal al tuturor puterilor stabilite, şi fără nici o intervenţiune".
Acest veritabil sâmbure de independenţă a fost ulterior reluat în toate
textele constituţionale referitoare la caracterizarea statului român.
Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să îşi găsească
garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în
capacitatea de apărare a ţării. Totodată se constituie în puternice garanţii
eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor în general şi, prin
urmare, şi pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare,
încredere şi securitate, organismele internaţionale (O.N.U.) organismele sale
specializate, Consiliul Europei, alte organisme internaţionale) la care
participă şi ţara noastră.
Articolul 2 din Constituţia României arată că suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin
referendum. Suveranitatea puterii de stat a României se fundamentează pe
conceptul de suveranitate naţională, cu toate consecinţele ce decurg din
acest fapt. Puterea de stat nu se poate exercita direct de către popor, ci
numai prin organelle reprezentative. Iată însă că legea noastră fundamentală
a înţeles să combine regimul
juridic al suveranităţii naţionale exprimată în forma statală cu unele avantaje
ale conceptului de suveranitate populară, mai precis cu exercitarea directă a
puterii de stat de către popor prin modalitatea referendumului.
România - stat unitar şi indivizibil
Caracterul unitar al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce
vizează unul din elementele sale constitutive, anume teritoriul. Sub
aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe
teritoriul României este organizată o singură formaţiune statală. Pe cale de
consecinţă, există un singur rând de autorităţi publice centrale, adică un
singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Sub aspectul organizării
administrativ-teritoriale, aşa cum am văzut, România este organizată în
judeţe, oraşe şi comune, iar autorităţile publice administrative din aceste
unităţi funcţionează pe baza principiilor descentralizării, autonomiei locale şi
al desconcentrării serviciilor publice locale (vezi articolul 120 din Constituţie).
întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. Forma unitară
corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului
român. Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter
exprimat încă de Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei
elemente constitutive ale statului în ansamblu, precum şi pe fiecare dintre
ele în parte. Nici unul din cele treielemente - teritoriu, populaţie şi
suveranitate - nu poate fi împărţit, în sensul de a fi substăpânirea altor state.
România - stat de drept, democratic şi social
România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate s-a
impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a
considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor
reguli juridice. Este evident că statul de drept a apărut ca o replică dată
statului despotic. Spre sfârşitul secolului al XVlII-lea şi începutul secolului al
XlX-lea s-a formulat şi teoretizat idcca potrivit căreia scopul fundamental al
statului este de a asigura realizarea dreptului şi că oamenii care deţin
puterea (guvernanţii) sunt supuşi dreptului şi limitaţi prin drept. Statul
administrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că starul de drept nu se
confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept
rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii
(inclusiv juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în
coordonatele dreptului. Statul de drept trebuie efectiv să se auto-limiteze
prin drept.
Ca atare statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se
consideră că suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia
dreptului este evidentă; conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor
reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea
şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice); se realizează
accesul liber la justiţie. România este un stat democratic, ceea ce exprimă
realitatea că regimul politic
al României este unul democratic. Din perspectiva analizei formei de stat,
această ultimă trăsătură întregeşte caracterizarea statului român cu
precizarea modului în care se exercită puterea de stat în raport cu elementul
statului care este populaţia. Caracterul democratic al statului înseamnă că
autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri
libere şi corecte. De asemenea implică proclamarea şi garantarea libertăţilor
publice. Totodată democraţia implică: un system pluralist, responsabilitatea
guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea imparţială a
justiţiei de către judecători independenţi şi inamovibili.
Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de
drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se
presupun reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul
puterilor este realizat, unde supremaţia constituţiei este asigurată. Pentru
că, în fond democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.
România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura
(esenţa) statului, cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi
trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un
conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul
fertil exprimării reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor
lor, a şanselor lor egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de
afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină,
trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure realizarea
binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi
de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză dar care sunt
indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea
unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială, înţelegerea
caracterului social al statului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor
unor prevederi constituţionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea
dreptului la învăţătură; art. 34 privind obligaţia statului de a lua măsuri
pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; art. 41 privind protecţia socială
a muncii; art. 47 privind obligaţia statului de a lua măsurile necesare
asigurării unul nivel de trai decent cetăţenilor; art. 49 privind protecţia
copiilor şi tinerilor; art. 50 privind protecţia persoanelor cu handicap.
Parlamentul
Caracterizarea parlamentului
Apariţia parlamentului, ca instituţie politico-juridică fundamentală într-o
societate organizată în stat, a fost de fapt o reacţie firească împotriva
despotismului şi tiraniei specifice absolutismului feudal. Apariţia
parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de
participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre
legile democraţiei.
Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din
una sau mai multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare alcătuită dintr-
un număr de membri (deputaţi, senatori), dispunând, într-o măsură mai
mare sau mai mică, de putere de decizie. Parlamentul nu trebuie confundat
cu comitetele sau comisiile, care, de regulă, sunt create de către camerele
parlamentare şi cuprind un număr mai mic de membri şi nici cu adunările
consultative, care nu au puteri de decizie.
Funcţiile parlamentului
1. Generalităţi privind funcţiile parlamentului
Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal.
De aceea şi competenţa sa (împuternicirile) trebuie să răspundă necesităţii
de a se crea condiţiile exprimării voinţei poporului care 1-a ales şi pe care-1
reprezintă direct, nemijlocit.
Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel a
conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare funcţiile
parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fiind
ales direct de către cetăţeni,
prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai
importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.
1. Funcţia deliberativă
Ceea ce face unicitatea şi specificitatea parlamentului este că în exercitarea
variatelor sale funcţii el procedează prin aceeaşi operaţiune de voinţă, care
este deliberarea. Se adaugă că avantajul definirii unei puteri publice prin
modul său de operare este că puterea rămâne deasupra funcţiilor pe care le
îndeplineşte şi că, în speţă, puterea deliberativă nu este absorbită de funcţia
de a face legi, nici de altfel de cea de control al guvernului.
Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este în afara oricărei
îndoieli că parlamentul are - şi trebuie să aibă - funcţii legislative, precum
şi funcţii decontrol. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate îndeplini şi
funcţia de constituantă precum şi funcţia jurisdicţională.
2. Funcţia constituantă
Trebuie să menţionăm că funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se
confundă, în principiu parlamentul legiferează. Au fost situaţii, şi mai pot fi,
în care parlamentul poate primi funcţii constituante. Astfel, Parlamentul
României ales la 20 mai 1990, a fost organizat prin legea electorală, act cu
caracter constituţional, ca adunare constituantă. Rolul său stabilit prin lege a
fost de a elabora Constituţia. Până la adoptarea Constituţiei el a îndeplinit,
potrivit legii electorale şi rolul de adunare legiuitoare. Tot un element
constitutiv al funcţiei constituante poate fi considerată şi atribuţia
Parlamentului de a revizui Constituţia (a se vedea art. 150-152 din
Constituţie). Această atribuţie îi este conferită de puterea constituantă, care
îi poate stabili şi limitele. Parlamentul României a exercitat această funcţie în
anul 2003.
Clasificarea funcţiilor
Vom distinge următoarele funcţii: a) legislativă (adoptarea legilor); b)
stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale,
statale şi juridice; c) alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorităţi statale; d) controlul parlamentar; e) conducerea în
politica externă; f) organizarea şi funcţionarea proprie.
1. Funcţia legislativă a parlamentului
Legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea
mai importantă funcţie în cadrul celor trei. Într-o viziune simplă funcţia
legislativă înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv
iar, în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţională. Vom observa însă că
legea are două accepţiuni, deopotrivă corecte şi des utilizate. O accepţiune
largă de act juridic normativ şi o accepţiune restrânsă de act al
parlamentului. Pentru înţelegerea corectă a funcţiei legislative, trebuie să
precizăm că ne referim la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la
sensul de act juridic normativ al parlamentului, în această accepţiune
adoptarea legilor aparţine numai parlamentului. Ca atare într-o asemenea
viziune trebuie interpretat şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României potrivit
căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Exercitarea funcţiei legislative, aparţine teoretic numai parlamentului, care o
exercită singur, în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele
aspecte ale acestei funcţii, cu executivul, cu electoratul (referendum), cu
comisiile proprii. Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin
iniţiativa legislativă, legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.
Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României se poate reţine că
stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73,
care stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi: legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.Potrivit art. 73 legile
constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar legile organice se
adoptă pentru: sistemul electoral şi Autoritatea Electorală Permanentă;
organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; statutul deputaţilor
şi senatorilor şi drepturile acestora; organizarea şi desfăşurarea
referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală şi al stării de război;
regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi
regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
statutul funcţionarului public; contenciosul administrativ; organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti,
a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului;
regimul general al cultelor; statutul minorităţilor naţionale; reglementarea
celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi
organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra
cărora legislativul poate hotărî.

2. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice,


culturale,
statale şi juridice
Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de
către popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai importante.
Aceste împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege.
Revin, în general, parlamentului următoarele atribuţii; adoptarea bugetului,
aprobarea programului guvernului; declararea mobilizării generale sau
parţiale; reglementarea alegerilor; reglementarea organizării şi desfăşurării
referendumului; organizarea şi funcţionarea organelor de stat precum şi a
partidelor politice; organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;
stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă; stabilirea
infracţiunilor şi pedepselor; acordarea amnistiei; reglementarea cetăţeniei;
stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice;
stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor; emisiunea de monedă;
stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii; stabilirea regulilor generale
privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială; organizarea
învăţământului; organizarea administrativă a teritoriului; stabilirea statutului
funcţionarilor publici; stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc. Desigur cele
mai multe dintre acestea se hotărăsc prin legi, dar aici avem în vedere
conţinutul funcţiei şi nu forma sa de realizare. Atribuţiile Parlamentului
României de această natură sunt prevăzute în mai multe articole ale
Constituţiei (a se vedea de exemplu art. 73, precum şi art. 65 care
nominalizează: primirea mesajului Preşedintelui României; aprobarea
bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea
mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de război; suspendarea
sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi etc.)
3. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi statale
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă la un
sistem constituţional la altul. Parlamentul României, potrivit Constituţiei,
poate suspenda din funcţie Preşedintele României (art. 95), acordă votul de
încredere Programului şi întregii liste a Guvernului (art. 103), poate retrage
încrederea acordată Guvernului (art. 113), numeşte judecători la Curtea
Constituţională prin votul Camerei Deputaţilor şi al Senatului (art. 142),
numeşte directorii serviciilor de informaţii, numeşte Avocatul Poporului etc.
4. Controlul parlamentar
Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanţă. Acest
control este necesar şi deplin şi se manifestă diferenţiat.
Ei este necesar deoarece parlamentul ca organ de stat căruia poporul îi
delegă funcţia deliberativă, trebuie să constate, direct, cum sunt respectate
şi aplicate Constituţia şi legile, cum autorităţile statale îşi realizează rolul ce-
1 au în mecanismul statal.
Controlul exercitat de către parlament este un control deplin. De principiu,
el se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate potrivit constituţiei şi
legilor, Parlamentul având dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca
organe de stat sau înalţi funcţionari, a căror activitate este nesatisfăcătoare.
Acest control este diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate,
cât şi de poziţia în sistemul statal a autorităţii controlate.
Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc.
El se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de către una din
camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de
control. Constituţia României conţine multe dispoziţii în acest sens, printre
care menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor două
Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a
Guvernului (art. 109), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul
controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art. 111) etc.
Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul
parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin
dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b)
controlul exercitat prin comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin
întrebări şi interpelări; d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine
informaţiile necesare; e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor
cetăţenilor; f) controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).
a. Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje,
rapoarte, programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor
statale. Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta
parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă,
programe. Astfel Parlamentul României, ascultă anual mesajul Preşedintelui
României cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88 din
Constituţie); ascultă şi aprobă programul Guvernului (art. 103 din
Constituţie); ascultă anual raportul Curţii de Conturi (art. 140 din
Constituţie), ascultă rapoartele Avocatului Poporului (art. 60 din Constituţie).

b. Controlul exercitat prin comisiile parlamentare


Acesta este un control eficient, practicat destul de des. în sens larg toate
comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă
încredinţate unor comisii de anchetă sau comisii speciale.
c. Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări
Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat în
Constituţia României.
Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de
stat (îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată
în parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale,
juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc. Interpelările
se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin
regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De
regulă, obiectul interpelării se formulează în scris şi se depune preşedintelui
Camerei care o supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi
dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă. De asemenea, dacă se
socoteşte necesar, discuţiile asupra interpelării se încheie printr-o moţiune
[art. 112 alin. (2) din Constituţie], în mod obişnuit, interpelarea presupune un
vot, ea putând avea drept consecinţă chiar punerea în joc a responsabilităţii
guvernului în faţa parlamentului.
Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o cerere
formulată fie de un grup parlamentar, fie de unul sau mai mulţi deputaţi,
adresată Guvernului, prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului
în probleme importante ale activităţii sale interne şi externe. Regulamentul
Senatului defineşte interpelarea ca o cerere adresată de un senator
Guvernului sau unui membru al acestuia.
d. Dreptul Deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile
necesare
Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor
şi senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia
acestora de a le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art. 111
stabileşte că, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, Guvernul şi
celelalte organe ale administraţiei publice sunt obligate să prezinte
informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de
comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.
e. Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor
Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Camerelor
Parlamentului, ştiut fiind că deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii
cetăţenilor şi ca atare pot fi intermediari între cetăţeni şi guvern. Deputaţii şi
senatorii trebuie să se preocupe de rezolvarea petiţiilor cetăţenilor, să
acţioneze şi să intervină pentru ei la administraţie, la miniştri. Este un mijloc
prin care miniştrii şi guvernul pot cunoaşte doleanţele cetăţenilor, este deci
un aspect al apărării intereselor particulare. Rezolvarea petiţiilor de către
Camerele Parlamentului, discutarea în şedinţele acestora a unor probleme
rezultând din petiţii, au o mare eficienţă date fiind publicitatea dezbaterilor
parlamentare, faptul că guvernul trebuie să se explice în public, publicarea
dezbaterilor în M. Of, difuzarea lor prin presă, radio, televiziune.
f. Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)
Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766) şi a cunoscut o
rapidă răspândire, mai ales la nivelul continentului european, în special după
cel de-al doilea război mondial. Ea funcţionează sub diferite denumiri
precum: comisar parlamentar, apărător al poporului, apărător public,
mediator public, avocat al poporului, procurer parlamentar.
Ombudsman-ul, este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de
către Parlament pentru a supraveghea administraţia. Denumirea sub care
instituţia ombudsman-ului se regăseşte în România este
Avocatul poporului. Avocatul poporului îşi găseşte reglementarea
constituţională în articolele 58-60.
Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, în genere în raport cu autorităţile publice şi în special
în raport cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un antidot
puternic contra birocratismului care este, în mare măsură, o boală foarte
extinsă. Avocatul poporului este numit în şedinţa comună a celor două
Camere ale
Parlamentului pentru un mandat cu o durată de 5 ani. Această modalitate de
numire, precum şi prelungirea mandatului de la 4 la 5 ani sunt rezultatul
revizuirii textului constituţional. Anterior revizuirii Constituţiei din 2003
Avocatul Poporului era numit doar de Senat, această atribuţie specială a
Camerei superioare fiind singura ce diferenţia competenţele celor două
Camere ale Parlamentului. Pe durata mandatului său avocatul poporului nu
poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, regimul incompa-
tibilităţilor fiind modificat în urma revizuirii Constituţiei în sensul că este
permis cumulul unor funcţii didactice în învăţământul superior.
O altă noutate introdusă prin revizuirea Constituţiei o reprezintă şi
posibilitatea numirii de adjuncţi ai Avocatului Poporului, specializaţi pe
domenii de activitate. Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile fie din oficiu,
fie la cererea persoanelor interesate. Pentru ca activitatea sa să fie eficientă
Constituţia obligă autorităţile publice să-i asigure sprijinul necesar. Avocatul
poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de a
prezenta acestuia rapoarte, în aceste rapoarte avocatul poporului poate face
şi recomandări privind legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea
libertăţilor publice.
5. Conducerea în politica externă
Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii
ce ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu
sunt: ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de
război; decizia de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare (a se vedea
şi art. 65 din Constituţie).
6. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi
funcţionarea sa
În cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea
alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea
organelor interne de lucru; aprobarea bugetului propriu: unele atribuţii
privind statutul parlamentarilor.
a.Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
Atunci când se întrunesc în prima şedinţă după alegeri, separat,
CameraDeputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii
fiecărui membru, hotărând validarea alegerii sau, după caz, anularea
alegerii, în acest sens, fiecare Cameră îşi alege o comisie de validare care să
reflecte configuraţia sa politică, aşa cum rezultă ea din constituirea
grupurilor parlamentare. Verificând legalitatea alegerii, comisia întocmeşte
un raport, în ultimă instanţă decizia privind validarea sau invalidarea alegerii
aparţinând respectivei Camere. Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul
sunt legal constituite numai după validare. Potrivit Regulamentelor Camerei
Deputaţilor şi Senatului, acestea sunt legal constituite după validarea a două
treimi din mandate.
b. Adoptarea regulamentului de funcţionare
Adoptarea regulamentului exprimă autonomia regulamentară a
parlamentului şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. Atât
Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea
prin regulamente proprii, în sistemul bicameral, se poate adopta şi un
regulament al întregului parlament, mai ales când Camerele reunite
funcţionează ca adunare constituantă sau, în Constituţie se prevede
realizarea unor atribuţii numai în această formulă organizatorică (validarea
alegerii şefului de stat, ascultarea mesajului anual al şefului de stat,
exercitarea altor atribuţii).
c. Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului
În cadrul acestei atribuţii, care exprimă autonomia organizatorică a
Camerelor, sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a comitetului
(biroului) parlamentului pentru situaţia în care camerele lucrează reunite
(Adunarea Constituantă în România); formarea comisiilor parlamentare etc.
d. Stabilirea bugetului propriu
Această atribuţie exprimă autonomia bugetară a camerelor, a
parlamentului. Astfel potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie resursele
financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.
e. Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor
Dacă statutul senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea acestora face
obiectul unei legi organice [conform art. 73 alin. (3) litera c) din Constituţie]
adoptatăîn şedinţa comună a celor două Camere [conform art. 65 alin. (2)
litera j) din Constituţie], există şi unele atribuţii legate de statutul
parlamentarilor care ţin exclusive de competenţa fiecăreia din Camere (de
exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare -art. 72 din Constituţie).
.
Funcţionarea parlamentului
1. Mandatul sau legislatura
Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este
alesparlamentul (sau camerele) şi îşi exercită împuternicirile sale. Cât
priveşte Parlamentul României, art. 63 din Constituţia revizuită prevede ca
mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat
se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgenţă, până la încetarea acestora. Alegerile pentru noile Camere vor avea
loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la
dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea
Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Pentru a atenua
influenţa parlamentarilor în funcţie în alegerile ce urmează expirării
mandatului sau dizolvării acestuia şi desigur pentru a găsi o soluţie de
asigurare a continuităţii conducerii la acest înalt nivel statal, Constituţia
stabileşte că mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a
noului Parlament. Această prelungire nu dă însă Parlamentului totalitatea
împuternicirilor din timpul mandatului normal. Astfel, pe perioada acestei
prelungiri a mandatului, Parlamentul nu poate revizui Constituţia şi nu poate
adopta, modifica sau abroga legi organice. Tot în ideea garantării unei
necesare continuităţi în activitatea parlamentară, Constituţia a prevăzut şi că
proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a
Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.
2. Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, principala formă
de lucru fiind sesiunea.
a. Categorii de sesiuni
Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare.
Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea,
parlamentul) este obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin
lege. Potrivit art. 66 alin. (1) din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi
Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an.
Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori
este nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Desigur, sesiunile extraordinare se
realizează acolo unde durata în timp a sesiunilor este limitată. Potrivit art. 66
alin. (2) din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc
şi în sesiuni extraordinare.
b. Convocarea sesiunilor parlamentare
Conform art. 66 alin. (3) din Constituţia României, convocarea, în orice tip de
sesiune, revine preşedinţilor camerelor şi se realizează prin decizie. In
legătură cu acest aspect trebuie reţinute însă şi dispoziţiile art. 63 alin. (3),
potrivit cărora Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea
Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri. Trebuie
menţionată şi ipoteza convocării de drept a Parlamentului, ipoteză ce rezultă
din art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (2) din Constituţie. Astfel potrivit art. 92
alin. (3) Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore în cazul declanşării
unei agresiuni armate împotriva României, iar potrivit art. 93 alin. (2)
convocarea de drept se realizează în cel mult 48 de ore de la instituirea stării
de asediu sau a stării de urgenţă. De asemenea Parlamentul se convoacă
obligatoriu în sesiune în situaţia adoptării ordonanţelor de urgenţă,
prevăzute la art. 115 alin. (5) din Constituţie.
c. Durata sesiunilor
Durata sesiunilor este fie stabilită explicit prin lege, fie, de regulă, durează
până la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situaţiilor
când se hotărăşte închiderea sau suspendarea lor. Dispoziţiilor Constituţiei
României în acest domeniu valorifică procedee eficiente şi practice, în ce
priveşte sesiunile ordinare, Constituţia stabileşte că acestea sunt două pe
an, menţionând şi perioada calendaristică în care se desfăşoară. Astfel,
prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul
lunii iunie.
Cea de a doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii decembrie. Cât priveşte sesiunile extraordinare acestea pot
fi convocate la iniţiativa Preşedintelui României, a biroului permanent al
fiecărei Camere ori cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor.
3. Şedinţele
În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe, care se
desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele,
trebuie avut în vedere că potrivit Constituţiei Camera Deputaţilor şi Senatul
lucrează în şedinţe separate şi şedinţe comune. Constituţia
nominalizează prin art. 65 alin. (2) situaţiile în care Camerele lucrează în
şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea acestora este stabilită prin
regulament. Aceste şedinţe sunt publice, cu excepţia situaţiilor când se
hotărăşte şedinţă secretă.
Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutat de
membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor
Camerelor Parlamentului României, conducerea lucrărilor aparţine
Preşedintelui Camerei sau, în lipsa acestuia, unuia din vicepreşedinţi, ajutat
de doi secretari. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de
preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi
secretari câte unul de la fiecare Cameră. Astfel, potrivit regulamentului,
Camera Deputaţilor îşi desfăşoară activitatea, în plen, în comisii, şi în
grupurile parlamentare, pe parcursul a patru sau cinci zile consecutive din
săptămână, potrivit programului stabilit de ea, la propunerea Biroului
permanent. A cincea zi din săptămână, de regulă, potrivit programului este
rezervată activităţii în circumscripţiile electorale în care deputaţii au fost
aleşi. La propunerea Biroului permanent se vor putea ţine şedinţe şi după un
alt program. Cât priveşte Senatul, acesta îşi desfăşoară activitatea în plen şi
pe comisii, de regulă, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi. La propunerea
Biroului permanent se vor putea ţine şedinţe sau efectua deplasări ale
senatorilor în judeţe şi după un alt program. La şedinţe au dreptul să
participe, în afara deputaţilor sau senatorilor, membrii sau reprezentanţii
Guvernului, diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii,
precum şi cetăţeni, pe baza autorizaţiei sau invitaţiei emise de secretarul
general al aparatului Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul permanent.
Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt 783
prezen şi cel puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi,
adică dacă este întrunit cvorumul de şedinţă. De aceea, deputaţii şi
senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe
lista de prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatul sau senatorul care
nu poate lua parte la şedinţă, din motive independente de
voinţa sa, va trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând
cauzele care îl împiedică să participe.
Puterea executivă
Precizări terminologice
În cadrul „puterilor" statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice,
puterea executivă. Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie (în
constituţie în primul rând) fie prin expresia „putere executivă", fie prin cea
de „autoritate administrativă", fie prin cea de „administraţie de stat".
Constituţia României, sub titlul III intitulat Autorităţile publice reglementează,
în ordine, Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap.
III), Administraţia publică (cap. V). Practic sunt numite direct autorităţile.
Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând, de regulă,
denumirea de monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în
funcţie de forma de guvernământ.
Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de
Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul
constituţional, de faptul dacă executivul este format din una sau două
structuri.Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo
unde există) şi miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 alin. (3) al
Constituţiei României, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică.
Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută
legile în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu
sau de resort. Ele se subordonează guvernului.
Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în
unităţile administrativ-teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe
verticală) faţă de organele executive superioare, dar şi (uneori) o
subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către
cetăţeni.
Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia
În România, potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează un candidat
pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are
majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate,
a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în termen de 10
zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra
programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului se
dezbat de către Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţă comună.
Votul de încredere se acordă cu votul majorităţii deputaţilor şi al senatorilor,
iar pe baza sa Preşedintele României numeşte Guvernul. Primul-ministru şi
ceilalţi miniştri vor depune individual, în faţa Preşedintelui, jurământul de
credinţă, acesta fiind momentul începând cu care membrii Guvernului îşi
încep exercitarea mandatului, (art. 104 din Constituţia revizuită) Preşedintele
României are dreptul să revoce şi să numească, la propunerea
primului ministru pe membrii Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului. Articolul 107 alin. (2) din
Constituţia revizuită prevede că Preşedintele nu poate totuşi să îl revoce pe
Primul-Ministru. Doar în cazul în care Primul-Ministru se află într-una din
situaţiile enumerate la art. 106 din Constituţie (demisie, pierderea drepturilor
electorale, stare de incompatibilitate, deces sau alte cazuri prevăzute de
lege) şeful statului poate desemna un alt membru al Guvernului ca prim-
ministru interimar, până la formarea noului Guvern.
Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora
În activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol
hotărâtor.Participarea lor la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât
uneori este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia
legislativului şi cât cea a executivului. Se afirmă tot mai des şi mai ferm că
organele executive sunt singurele în măsură să elaboreze politica şi să o
pună în aplicare. Rolul organelor executive, se spune, este de a lua decizii,
de a realiza programe, de a angaja şi realiza negocieri, de a recompensa pe
cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa afacerile şi
problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară. Se
consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentru această
misiune. Din punct de vedere tehnic ele dispun de oameni de decizie,
ierarhizaţi. Din punct de vedere politic membrii executivului (a se vedea
situaţia primului-ministru) sunt conducători, lideri ai partidului majoritar, în
fine, din punct de vedere instituţional executivul dispune de mijloace
administrative, financiare şi de o forţă publică ce este indispensabilă
executării legilor.
Intervenţia legislativului în activitatea executivului
Aceasta se realizează prin mai multe căi:
a. Adoptarea legilor
Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe
care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.
b. Aprobarea programul executivului
Orice guvern îşi formulează un program de guvernare. Acest program este
aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în guvern. De
regulă, neaprobarea programului conduce la demisia guvernului.
c. Aprobarea delegării legislative
În anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi abilitat să emită norme
juridice în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă
o asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării,
precum şi modul în care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (a
se vedea şi art. 115 din Constituţia României privind abilitarea Guvernului de
a emite ordonanţe).
d. Controlul activităţii guvernului
Este una din cele mai importante funcţii ale parlamentului. Deşi această
funcţie pierde mult din importanţă dacă guvernul dispune în adunări de o
majoritate fidelă, ea rămâne o funcţie nu numai teoretică, ci şi practică. Dar
existenţa parlamentului şi dreptului său de control, explicit prevăzut în
constituţii, constituie un avertisment permanent pentru executiv şi un garant
contra eventualelor abuzuri.
2. Intervenţia executivului în activitatea legislativului
Relaţiile dintre cele două puteri, legislativă şi executivă implică şi intervenţii
ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al
promulgării legilor şi al referendumului.
a. Cu prilejul iniţiativei legislative
Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a fost explicată deja. Se
constată că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului
de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul. Dar, şi acest lucru este
revelator aici, guvernul îşi exercită cu prisosinţă dreptul de iniţiativă
legislativă.
b. Cu prilejul promulgării legilor
Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de elaborare a
acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia.
Promulgarea legii nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este
obligatorie, în unele sisteme constituţionale promulgarea presupune
posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în cazuri întemeiate,
reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are drept de
veto, putând practic bloca o lege.
c. Cu prilejul referendumului
În multe sisteme constituţionale organizarea referendumului este în
sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.
Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive Practica
constituţională a statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte. Sunt
sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este
considerat ca incompatibil cu exerciţiul unui mandat în parlament. Un al
doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi
colaborarea puterilor permiţând cumularea celor două funcţii (mandate).
Există un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştrii nu sunt obligaţi
să fie şi parlamentari. În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru
al guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.
Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe
Există tendinţa constantă de creştere a rolului executivului, tendinţă
evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ. Această tendinţă nu este
întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte explicaţia şi justificarea în
rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituţii
statale. Aşa văzute lucrurile vom observa că la putere este adus acel guvern
care să înfăptuiască platforma electorală a partidului învingător în alegeri,
desigur împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare. De aici tendinţa de
a da guvernului misiunea, dar posibilitatea luării marilor decizii politice care
se traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare
rezervându-li-se rolul de organisme de reflecţie şi de control al acţiunilor
guvernului. Această fundamentare teoretică şi practică face ca guvernul,
considerat subordonat parlamentului fiindcă nu rezultă direct din alegeri, să
fie în realitate „elementul motor şi dinamic al întregului sistem politic" (Pierre
Pactet). în relaţia legislativ-executiv guvernului nu i se mai
rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol primordial.
Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de
creştere a rolului său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme
constituţionale, şeful de stat este ales prin vot universal, el primind
împuternicirile sale direct de la popor (SUA, Franţa, România). Creşterea
rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor atribuţii
legislative, lucru evident mai ales prin legislaţia delegată (Franţa, România),
în fine, importanţa crescândă a sectoarelor afaceri străine, apărare,
economie, sectoare în care parlamentele pot face puţine lucruri, duce
evident la sporirea rolului executivului.
Instituţia şefului de stat
Consideraţii generale
Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor
statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef,
recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult
statele, concepute ca mari colectivităţi umane, grupate pe teritorii mai mult
sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul
organizării lor politice şi instituţia şefului de stat. Această instituţie, a
cunoscut o evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile,
protocoalele.
Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-a numit sau se numesc
regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi.
2. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României
Explicarea rolului şi atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să
pornească de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art.
80 alin. (1) din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a
Preşedintelui României: a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în
relaţiile interne şi internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat;
b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării. Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de
stat o are în ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele
atribuţii ale Preşedintelui României, precum cele în domeniul apărării;
c) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii
juridice, dar şi politice, Constituţia adăugând că, în acest scop, Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate. De asemenea, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele
României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Caracterizându-1 astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte
Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi
grupate astfel: a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea
şi funcţionarea puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea,
avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii
în domeniul apărării ţării şi asigurării
ordinii publice; e) atribuţii în domeniul politicii externe; f) alte atribuţii.
1. Atribuţii privind legiferarea
Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de către parlament
concură şialte autorităţi, mai ales executivul. De aceea şeful de stat are
importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României:
promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată.
Reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul
Oficial; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu
neconstituţionalitatea legilor, potrivit art. 146 lit. a) sau în legătură cu
conflicte juridice de natură constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din
Constituţia revizuită.
2. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice
Din caracterizarea instituţiei şefului de stat stabilită de art. 80 alin. (2) din
Constituţie rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat
se află în raporturi constituţionale clar definite cu autorităţile publice, multe
din atribuţiile sale privesc organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste
atribuţii sunt: prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii (art. 88); consultarea Guvernului cu privire la
probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86); participarea la
şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile art. 87;
organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 90).
3. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea
sau
revocarea unor autorităţi publice
În sistemul constituţional fundamentat pe echilibrul puterilor este firesc ca
principalele autorităţi să colaboreze la constituirea autorităţilor. Atribuţiile ce
revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea Parlamentului
în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-
ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de
Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de remaniere
guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primuluiministru (art.
85 din Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea Constituţională,
potrivit art. 142 alin. (3) din Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în
condiţiile art. 125 din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art. 94 lit.
c) din Constituţie;
acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral [art. 94 lit. b)], etc.
4. Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice
În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate, în situaţii
excepţionale Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea
fiind supusă aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea
de măsuri pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva
României. Printr-un mesaj aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului
această situaţie; instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau
totale. Preşedintele va solicita Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate
în cel mult 5 zile de la luarea acestor măsuri.
5. Atribuţii în domeniul politicii externe
În această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor
negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului într-un
termen rezonabil; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a
reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau
schimbării rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a
reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
6. Alte atribuţii
În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;
acordarea graţierii individuale.
Alegerea şefului de stat în România
România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia
de şef de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României
este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie
adoptată de Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României şi consacrată prin art. 81 din Constituţie. Alegerea
Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un
candidat obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor
înscrişi în listele electorale, este declarat ca ales Preşedinte. Dacă nici unul
dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de
scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea
numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte,
candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.
Răspunderea şefului de stat
Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această
calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la
prima vedere. Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că
şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate. Pe
această idee se fundamentează multe prevederi constituţionale, precum cele
privind contrasemnarea actelor şefului de stat. Astfel, Constituţia română din
1923 (art. 87) stabilea că „persoana regelui este inviolabilă, miniştrii lui sunt
răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi
contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător
de acel act " (vezi şi art. 44 din Constituţia din anul 1938).
Desigur, şeful statului nu poate fi în afara răspunderii politice a
guvernanţilor. Dacă în sistemele monarhice lucrurile se pun altfel datorită
chiar modului de succesiune la tron, în sistemele republicane răspunderea
trebuie să existe. Aici întinderea răspunderii şi modalităţile de realizare
depind de modalitatea de desemnare a şefului de stat. Astfel, atunci când
şeful de stat este ales de parlament, şeful de stat răspunde, măcar aparent
în faţa acestuia. Parlamentul poate chiar controla activitatea şefului de stat
şi îl poate revoca.
Dacă însă şeful de stat este ales direct, prin sufragiu universal, atunci
parlamentul are un rol foarte scăzut sau inexistent în antrenarea răspunderii
şefului de stat. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură
cu răspunderea şefului de stat, aceste dispoziţii privind imunitatea,
răspunderea politică şi răspunderea penală.
1. Imunitatea
Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate.
Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea
parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Constituţiei vom reţine că
sunt aplicabile, corespunzător, regulile pe care le-am analizat deja privind
lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului [art. 84 alin. (2) trimite explicit la art.
72 din Constituţie], precum şi cele privind inviolabilitatea persoanei
Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84.
2. Răspunderea politică
Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de răspunderea
penală, pentru că urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice.
Această răspundere îşi are temeiul juridic în art. 95 din Constituţie. Ea
intervine atunci când Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin
care încalcă prevederile Constituţiei, în asemenea situaţie se poate propune
suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din numărul deputaţilor
şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi Preşedintelui
României. Discutând propunerea, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea
Curţii
Constituţionale, pot hotărî suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
Constituţia dă dreptul Preşedintelui de a putea da Parlamentului explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută. În cazul în care propunerea de suspendare
din funcţie este aprobată, demiterea Preşedintelui României se poate
decide numai prin referendum, care se organizează în
cel mult 30 de zile.
3. Răspunderea penală
Această răspundere intervine în situaţia în care şeful statului ar comite crima
de înaltă trădare, în acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de
Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Constituţia revizuită a precizat
cui revine competenţa de a propune punerea sub acuzare a Preşedintelui,
respectiv majorităţii senatorilor şi deputaţilor. Acuzaţia se aduce la
cunoştinţa celui interesat neîntârziat, pentru ca acesta să poată da explicaţii
cu privire la faptele ce i se impută.
Între momentul punerii sub acuzare şi cel al demiterii Preşedintele este
suspendat de drept, conform art. 96 alin. (3) din Constituţia revizuită.
Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dacă s-a
pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de
drept. În legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că
potrivit art. 98 din Constituţie, şi preşedintelui interimar i se aplică
dispoziţiile privind răspunderea politică.
Actele şefului de stat
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă
denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter individual.
Decretele trebuie contrasemnate de către primul-ministru. Contrasem-narea
actelor şefului de stat s-a practicat şi se practică în sistemele constituţionale.
Prin aceasta, se dă actului respective o motivaţie mai solidă şi se
antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat
actul. Contrasemnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de către şeful
de stat a împuternicirilor conferite de constituţie şi legi, contrasemnarea fiind
o condiţie de valabilitate a actului.
Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că
obligaţia contrasemnării decretelor de către primul-ministru nu priveşte
toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionate prin art. 100 alin. (2).
Decretele Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al României,
nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.
Curtea Constituţională a României
Controlul constituţionalităţii în România
În România, controlul constituţionalităţii îşi găseşte reglementarea în art.
142- 147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările din anul 1997. în
dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a
adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind
competenţa Curţii Constituţionale mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în
Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României.
Caracterizarea Curţii Constituţionale
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din
9 judecători numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire
sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către
Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale
este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o
durată de 3 ani.
Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o
treime, procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile
tendinţe. Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de
judecător al Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică
superioară; înaltă competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în
activitatea juridică sau în învăţământul superior juridic, în activitatea lor
judecătorii sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei
nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea
soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi
sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea
Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui
României, după caz, şi la cererea Procurorului General. Trebuie observat că
activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai controlul
constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă
legătură cu
aplicarea şi respectarea Constituţiei.
De aceea având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii
Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste
atribuţii ea poate fi considerată o autoritate publică politico-
jurisdicţională. Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a
membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii,
caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare şi funcţionare
(independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi
proceduri. Caracterizarea Curţii Constituţionale rezultă din dispoziţiile art.
142 alin. (1) din Constituţie, care arată ca ea este garantul suprem al
Constituţiei. Trebuie avute
în vedere şi dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este unica autoritate
jurisdicţională constituţională din România şi este independentă faţă de
orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici
o autoritate publică. Actele supuse controlului de constituţionalitate
Examinând dispoziţiile constituţionale vom observa că intră în sfera
controlului de constituţionalitate următoarele acte: legile ca acte juridice ale
Parlamentului; tratatele sau alte acorduri internaţionale; iniţiativele de
revizuire a Constituţiei; Regulamentele Parlamentului; ordonanţele
guvernului; iniţiativele legislative populare.
1. Legile
Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control
prealabil şi printr-un control posterior.
Controlul prealabil (a priori) se exercită asupra legilor votate de către
Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizarea
uneia dintre autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume:
Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Guvernul, înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, cel puţin 50 de deputaţi sau cel
puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu.
Cea de a doua situaţie priveşte controlul posterior (a posteriori) al
constituţionalităţii legilor (adică legile intrate în vigoare). Acest control se
realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
2. Tratatele sau alte acorduri internaţionale
Atribuţie adăugată competenţei Curţii Constituţionale prin revizuirea
Constituţiei din 2003, verificarea constituţionalităţii tratatelor sau altor
acorduri internaţionale trebuie corelată cu prevederea art. 11 alin. (3), şi ea
nouă, prin care se dispune ratificarea unui tratat internaţional ce ar cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei numai după revizuirea acesteia din urmă.
Aceasta înseamnă că în cadrul procedurii de ratificare a tratatelor sau altor
acorduri internaţionale o etapă obligatorie este verificarea conformităţii
acestora cu prevederile constituţionale anterior aprobării
acestora de către Parlament. Această verificare nu se exercită de Curtea
Constituţională din oficiu, ci numai la sesizarea unor subiecte de drept
limitative enumerate de litera b) a art. 146, anume unul din preşedinţii celor
două Camere sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori, în cazul în care se constată o contrarietate între dispoziţiile
tratatului sau acordului internaţional şi cele ale legii fundamentale pentru ca
ratificarea să fie posibilă este necesară mai întâi revizuirea Constituţiei.
3. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei
În limitele precizate prin art. 150 şi art. 152 din Constituţia revizuită, legile
constituţionale
formează obiectul singurei atribuţii exercitate de Curtea Constituţională din
oficiu.
4. Regulamentele Parlamentului
Sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Controlul
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la
sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar
sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Faţă de procedura de adoptare a regulamentelor Parlamentului şi deci de
posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale, urmează să constatăm că aici
suntem în prezenţa unui control posterior (sancţionator).
5. Ordonanţele Guvernului
Potrivit art. 115 din Constituţie, Guvernul poate emite ordonanţe. Aceste
ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare, fiind
cunoscută în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa stând lucrurile,
este firesc ca şi ordonanţele să fie supuse controlului de constituţionalitate,
aceasta realizându-se însă prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.
6. Iniţiativele legislative populare
Aşa cum am explicat la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativa
pot avea şi cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea,
desigur, a unor reguli constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli
constituţionale în cazul iniţiativei legislative populare revine Curţii
Constituţionale.
Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale
În afara controlului constituţionalităţii unor acte normative Curţii
Constituţionale îi revin şi alte atribuţii prin care este împuternicită a se
pronunţa asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de
către unele autorităţi publice situate la înalte nivele statale.

1. Atribuţia de a veghea Ia respectarea procedurii pentru alegerea


Preşedintelui României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului
În exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţională: înregistrează câte un
exemplar al propunerilor de candidatură; soluţionează contestaţiile, rezolvă
contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de
circumscripţie în legătură cu împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni
politice, ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte
procesele-verbale privind rezultatele alegerilor prezidenţiale şi documentaţia
respectivă şi validează sau anulează aceste alegeri; publică rezultatul
alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul Oficial; prezintă Parlamentului
un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în vederea
depunerii jurământului etc.
2. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor
constatate
Parlamentului şi Guvernului
3. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României
4. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru
organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia
5. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid
politic
6. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice
Revizuirea Constituţiei din cursul anului 2003 a adăugat competenţei Curţii
Constituţionale şi această atribuţie care priveşte toate autorităţile publice de
la nivel central prin care se realizează puterea legiuitoare, cea executivă şi
cea judecătorească, dar se limitează doar la conflictele juridice de natură
constituţională, neincluzându-le şi pe cele de natură politică sau pe cele care
nu sunt de rang constituţional. Atribuţia se exercită doar la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
7. Alte atribuţii
Prin revizuirea legii fundamentale enumerarea atribuţiilor constituţionale ale
acestei jurisdicţii s-a transformat din limitativă în enumerativă, adău-gându-
se posibilitatea ca prin legea organică a Curţii Constituţionale să fie
prevăzute şi alte competenţe decât cele expres menţionate în textul
constituţional. Această modalitate de reglementare permite o mai mare
flexibilitate a legii fundamentale, prin aceea că, în cazul în care ar fi
necesară o eventuală adaptare a reglementării la realitatea socială în
permanentă schimbare, acest lucru nu ar mai necesita o revizuire a
Constituţiei, ci s-ar putea realiza prin modificarea legii organice a Curţii. Cu
toate acestea, intervenţia liberului arbitru al legiuitorului constituant într-un
domeniu ce ţine exclusiv de
Competenţa puterii constituante, în ultimă instanţă garantul independenţei
jurisdicţiei constituţionale, poate ridica unele semne de întrebare.
Procedura în faţa Curţii Constituţionale
Controlul constituţionalităţii actelor normative arătate şi exercitarea
celorlalte atribuţii prezentate aici se realizează potrivit unor proceduri
stabilite pe larg în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, cu modificările ulterioare. Potrivit art. 16 din sus-
menţionata lege procedura jurisdicţională se completează cu regulile
procedurii civile în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii
în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărându-se exclusiv de către
Curte. Regulile procedurale cuprind îndeosebi sesizarea Curţii
Constituţionale, operaţiunile premergătoare şedinţelor, examinarea şi
deliberarea, comunicarea actelor Curţii. Câteva reguli generale trebuie
menţionate şi anume: sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris
şi motivat; plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt
prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor; actele Curţii se
adoptă cu votul majorităţii judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice, în
afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea hotărăşte şedinţă
secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile,
regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia
să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile, documentele şi datele
pe care le deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
1. Denumirea actelor Curţii Constituţionale
Această problemă poate suscita multe discuţii faţă de terminologia nuanţată
utilizată atât în Constituţie, cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art. 146 din Constituţie
unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că aceasta:
se pronunţă [lit. a), b) şi c)], hotărăşte [lit. d) şi k)], soluţionează [lit. e)],
veghează [lit. f) şi i)], constată [lit. g)], dă aviz [lit. h)], verifică [lit. j)].
Indiferent de diversitatea acestor activităţi, considerate într-o viziune
generală, toate înseamnă sau presupun control de constituţionalitate, care
se realizează prin acte juridice. Constituţia nominalizează două acte juridice
şi anume decizia şi avizul consultativ. Faţă de realitatea că avizul
consultativ intervine numai în situaţia expres şi limitativ prevăzute de art.
144 lit. h) din Constituţie (la propunerea de suspendare din funcţie) s-ar
putea interpreta că toate celelalte acte juridice ale Curţii Constituţionale
îmbracă forma deciziilor. Mai mult, într-o interpretare restrictivă a
dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (4), s-ar părea că numai deciziile
Curţii Constituţionale sunt obligatorii. După ce stabileşte că actele Curţii
Constituţionale sunt deciziile, hotărârile şi avizele, dezvoltând dispoziţiile
constituţionale, Legea nr. 47/1992 arată şi care este
actul prin care se procedează la exercitarea atribuţiilor.
Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci
când se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, tratatelor sau altor
acorduri internaţionale, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, ordonanţelor,
precum şi când soluţionează contestaţiile care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic. Curtea Constituţională procedează
prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, verifică îndeplinirea
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni sau
soluţionează conflicte juridice de natură constituţională, în fine, Curtea
Constituţională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul
propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. trebuie, de
asemenea, adăugat că deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii.
Ca atare, în afară de decizii şi avize Curtea Constituţională mai emite şi
hotărâri. Soluţia Legii nr. 47/1992 nu poate rămâne sub acest aspect în afara
discuţiei şi criticii pentru că adaugă la Constituţie. Desigur exced acestei
prelegeri universitare discuţiile pe teme de rigurozitate juridică şi, ca atare,
aici doar semnalăm aceste aspecte.
Autoritatea judecătorească
Terminologie şi noţiuni
În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este cea
judecătorească. Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără
justiţie, lipsa justiţiei veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă
viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod
firesc trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască
şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când
drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate, neglijate. Această funcţie
a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte, învestită cu puteri
statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi
imparţială.
Specificul activităţii jurisdicţionale
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi
legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează
drept. El aplică dreptul creat de către parlament, ci nu poate înlătura o lege
pe motiv că nu-i de accord cu ea, din diferite motive reale sau pur
sentimentale, ştiut fiind că dura lexsedlex. Va trebui să observăm că însăşi
competenţa instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale) este stabilită
prin constituţie şi legi. Justiţia (în general, activitatea jurisdicţională) este o
activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei şi legilor,
obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia
caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact
încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.
1. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia
Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, în cadrul acestor
exigenţe se enumera în general următoarele: legalitatea; buna administrare
a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; publicitatea
procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea
sancţiunilor etc.
1. Principiul legalităţii
Este un principiu ce în mod firesc exccde justiţiei, fiind de esenţa statului de
drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei şi anume sub
două mari aspecte; legalitatea instanţelor judecătoreşti şi, respectiv
legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor. Cât priveşte primul aspect, vom
reţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale numai acele autorităţi statale
cărora constituţia şi legile le recunosc asemenea calităţi. De asemenea,
instanţele judecătoreşti (jurisdicţionale) pot rezolva procese numai în limita
competenţei conferite de lege. în fine, procedura de rezolvare a litigiilor este
numai cea prevăzută de lege.
Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă
este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută
de lege. Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este
consacrat prin art. 124 din Constituţia României.
2. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi
Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele
principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Constituţia României revizuită
a adăugat o nouă dimensiune acestui principiu, stabilind că justiţia este nu
doar unică şi egală, ci şi imparţială, [a se vedea art. 124 alin. (2)] De
asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi
reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal, tuturor
participanţilor.
3. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie
Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor
care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor
dosarului şi a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De
aceea Ii se asigură traducerea printr-un interpret. Constituţia României
conţine mai multe dispoziţii în acest sens, ele fiind îmbogăţite prin revizuirea
ce a avut loc în cursul anului 2003. Astfel, art. 128 alin. (1) stabileşte că
procedura judiciară se desfăşoară în limba română, pentru ca următoarele
două alineate să stabilească în ce cazuri şi condiţii se poate utiliza limba
maternă în justiţie. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale vor
avea dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor judecătoreşti,
în condiţiile ce vor fi stabilite printr-o lege organică. Modalităţile concrete de
realizare a acestui drept special al acestor subiecte de drept vor fi astfel
reglementate încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu
implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Cetăţenii străini şi
apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a
pune concluzii, prin interpret, în procesele
penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
4. Dreptul la apărare
Este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu
fundamcntal al justiţiei.
5. Prezumţia de nevinovăţie
Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată
nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească
definitivă de condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale
demnităţii şi libertăţii umane. Este principiul căruia i se subordonează
întreaga activitate jurisdicţională. Este prevăzut explicit în art. 23 alin. (11)
din Constituţia României.
6. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu,
în activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca
atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine,
instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe
care trebuie să o dea. Independenţa judecătorului, de altfel independenţa
justiţiei, ţine de chiar separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de
independenţa autorităţii
jurisdicţionale. Constituţia României prin art. 124 alin. (3) stabileşte că
judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului,
fiind o măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul
nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post
echivalent, nici avansat fără consimţământul său. Inamovibilitatea pune
magistraţii la adăpost de orice revocare şi transferare impusă în afară de
greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională. Constituţia României
cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamovibilitatea judecătorilor. Din
examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în
condiţiile legii. [art. 125 alin. (1)] Inamovibilitatea nu priveşte însă
judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Ori
judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte. Dar
în legătură cu aceştia, legea de organizare judecătorească, arată că se
bucură de stabilitate, ca şi procurorii.
O precizare este de asemenea pertinentă şi anume că inamovibilitatea
priveşte numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de conducere
judecătorească. Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde
de executiv, trebuie avute în vedere două reguli şi anume; ea să revină
numai corpului magistraţilor (de exemplu, Consiliului Superior al
Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi consecinţelor avansării, în
sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră, în acest sens
Constituţia României, prin art. 125 alin. (2) prevede că promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi propuse numai de Consiliul
Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Pentru a nu crea
prin avansare situaţii nedorite se practică şi avansarea pe Ioc. Astfel, legea
de organizare judecătorească, prin art. 78, după ce stabileşte că avansarea
sau transferarea magistraţilor se poate face numai cu consimţământul
acestora, adaugă că magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi
avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot
fi avansaţi pe loc.
Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are
controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai
de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale. Astfel
realizate lucrurile se poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa
legislativului şi a executivului.

2. Organele judecătoreşti
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe
judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din
judecătorii, tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.
Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea judecătorească,
reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi
Consiliul Superior al Magistraturii. Nu trebuie înţeles că toate aceste
organisme se integrează în puterea judecătorească, în această putere intră
numai instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art.
126 alin. (1) din Constituţie, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legii
organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti
corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de
instanţe extraordinare. Iar Legea de organizare judecătorească (nr. 92 din 4
august 1992, cu modificările ulterioare) prin art. 10 stabileşte următoarele
instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie. Constituţia revizuită a precizat şi că prin lege organică
pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu participarea unor
persoane din afara magistraturii. De asemenea, în limitele stabilite prin lege
funcţionează şi tribunalele militare. Compunerea înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi regulile sale de funcţionare vor fi reglementate printr-o lege
organică [art. 126 alin. (4)].
Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiţi în pachete, care în mod
generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea
ministrului justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în
activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea
de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile
constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt:
legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte funcţia de garant al
independenţei justiţiei. Această autoritate a fost creată în vederea exercitării
a două funcţii expres enumerate în textul constituţional şi anume: a)
propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor, cu excepţie celor stagiari; b) este colegiul de disciplină al
judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile stabilite prin legea sa organică.
Articolul 134 alin. (4) din legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului
organic stabilirea şi a altor competenţe în sarcina Consiliului Superior al
Magistraturii, numai în măsura în care prin acestea s-ar realiza rolul său
fundamental, acela de garant la independenţei justiţiei.
Constituţia revizuită a prevăzut o structură complexă pentru această
autoritate, care este formată din 19 membri, desemnaţi pentru un mandat
de 6 ani, după cum urmează: 14 aleşi de adunările generale ale magistraţilor
şi validaţi de Senat; 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul
dreptului care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de
Senat; ministrul justiţiei, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un
mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit dintre cei 14 magistraţi desemnaţi
în adunările generale ale magistraţilor.
În cazul în care Preşedintele României participă la şedinţele Consiliului
Superior al Magistraturii el le şi prezidează.
Consiliul Superior al Magistraturii adoptă hotărâri definitive şi irevocabile prin
vot secret. O singură excepţie se stabileşte de la caracterul definitiv al
hotărârilor, anume situaţia prevăzută la art. 134 alin. (2) din Constituţia
revizuită, atunci când acesta îşi îndeplineşte rolul de instanţă de judecată a
judecătorilor şi procurorilor; în materie disciplinară înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie îndeplineşte rolul de instanţă de recurs.
Nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerul Justiţiei, care are un rol aparte în
administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor legale prin care este organizat el
„este organul administraţiei publice de specialitate care exercită atribuţiile
prevăzute de lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării
pedepselor penale, precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public,
asigurând condiţiile necesare funcţionării întregului sistem al Justiţiei pe baza
strictei aplicări a legii, corespunzător principiilor democratice ale statului de
drept".