Crăciunul – izvor de bucurie si nadejde

Crăciunul sau Nașterea Domnului (nașterea lui Iisus Hristos[1] / Isus Hristos / Isus
Cristos) este o sărbătoare crestină celebrată la 25 decembrie (în calendarul gregorian) sau
6 ianuarie (în calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești
(praznice împărătești) ale Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paști
și de Rusalii.

În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare

legală, iar sărbătoarea se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de
Crăciun. De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică,
celebrată atât de către creștini cât și de către cei necreștini, centrul de greutate al
celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al
schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moș Crăciun”.

Originea termenului
Mulți cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor
Capidan, Nicolae Drăganu, consideră că termenul provine din latinescul calatio cu forma
sa de acuzativ calationem. La romani prin calatio se înțelegea convocarea poporului de
către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna
respectivă, și, prin extindere, sărbătoarea în general, căci cea mai importantă calatio era
aceea de la 1 ianuarie. Până către sfârșitul secolului al IV-lea, nașterea lui Hristos se
sărbătorea odată cu Boboteaza la 6 ianuarie, când se obișnuia să se facă anunțarea
sărbătorilor de peste an (Paști etc.). Și cum celor de curând creștinați din Dacia și din
sudul Dunării această anunțare li se părea apropiată de sărbătoarea păgână calatio, au
denumit cu acest termen sărbătoarea creștină a nașterii lui Hristos. Datele la care se
sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se știe data exactă a nașterii lui
Iisus.

Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur) derivă
cuvântul Crăciun din etimonul creatio (cu acuzativul creationem, în latina vulgară
creation/creatiun) deci ziua creării sau a facerii lui Iisus. Deși s-ar putea obiecta că
acesta ar fi o concepție ariană (care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate
răspunde că poporul care a creat termenul nu putea cunoaște (și nu cunoaște nici acum)
asemenea subtilități teologice. În reacție la această ambiguitate, elitele bisericești au
înlocuit aceste termen popular cu acela de sărbătoarea Născutului (tot de origine latină),
așa cum se constată în Evanghelia învățătoare din 1642 și în Cazania lui Varlaam din
1643, pe baza aceluiași termen deci cu care și celelalte limbi neolatine (romanice) - și nu
numai - au derivat numele sărbătorii (Noël, Natal, Natale, Navidad, Nativity).

Alexandru Ciorănescu și Wagner consideră latinescul creātiōnem, dar cu sensul de

"copil" Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus” <references/[DER]
Dicționarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna,
Tenerife, 1958-1966>

Alte etimoane latine care au fost propuse de lingviști, fără a fi convins un număr suficient
de specialiști, sunt (in)carnationem (Lexiconul de la Buda), crastinum (Hasdeu 615) și
Christi ieiunium (Schuchardt, Literaturblatt VII, 154). Acesta din urmă seamănă cu
termenul uzual grecesc Χριστούγεννα (citit Hristúyena) însemnând Nașterea lui Hristos.
Termenul apare cu diverse semnificații sau ca nume propriu în mai multe limbi care au
fost în contact cu româna: limba bulgară, limba ucraineană, limba sârbă, limba rusă (rusa
veche și rusa modernă).

Pe de altă parte, o posibilă etimologie poate fi legată de denumirea unei vechi sărbători
păgâne a slavilor vestici și anume Korochun, Kračún, Karachun (în limba maghiară
Karácsony înseamnă chiar Crăciun, iar cuvântul a fost preluat odată cu creștinismul de la
slavi).

Sorin Paliga sustine Crăciun este un cuvânt de origine Daco-Tracă legat de sărbătorile
focului cu ocazia solstitiului de iarnă. Precum si in albaneza kercu "bucată de lemn", in
Italiană Ceppo (Craciun dar si creanga/cracă) tot asa si in romana Craciun ar insemna
Crengută/crăcuță. Aceasta posibilitate lingvistică este sustinută și de obiceiul Roman de
a pune crenguțe / crăci de copac la casele oamenilor cu ocazia solstitiului de iarnă si a
festivităților Sol Invictus

Istoria sărbătorii
Tablou german de la jumătatea secolului XV.

Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 decembrie, după cel puțin trei
secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul
al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii
lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr.,
la Roma. (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-
lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii
(sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași
„Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea
lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” ). Sextus Julius Africanus, un creștin
din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru nașterea lui
Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau
6 ianuarie.

În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de

naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii
sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și
martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data
„adevăratei lor nașteri” din prespectiva bisericii. Mulți creștini ai primelor secole erau
scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o
reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane.

Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Iisus Hristos din
momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui
decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora
copierii tradițiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui
Iisus.
Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creștină a
considerat copierea sărbătorilor și a riturilor păgâne ca fiind soluția răspândirii accelerate
a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și
practici rituale păgâne.

Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca
moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană,
germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgâni. Povestea
unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă,
cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6
ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele
misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creștin, redă în
lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii
din „Petra” (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt
scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci
sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara
care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau
nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Iisus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies

Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii
(ca și Saturnaliile). Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui
Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini fac
frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos.

Triburile nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeași dată, „Iule”, pentru a

comemora „renașterea soarelui dătător de lumină și căldură”, de maniera în care și
creștinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”. Reprezentările
numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa
cum în primele reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini. Astfel că, în
secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creștini care afirmau
că serbează nu atât nașterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe
acest papă să-i mustre pe rătăciți, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci
doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) .

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creștinismului, anume
Mitra, avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui
cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constata scriitorul creștin
Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și
Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum). Pe la mijlocul
secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a
Providenței că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos și el se naște! .

Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de

primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creație prin „întruparea lui
Hristos” (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la
care numărându-se 9 luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 decembrie.

Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele
sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta

animalelor, semănături și măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne
permit să înțelegem apariția diferitelor mitologii și tradiții culturale. În noaptea
solstițiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei
stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius,
indicând punctul unde va răsări soarele în dimineața de după solstițiul de iarnă. De la
data solstițiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului
sudic. La data solstițiului de iarnă, soarele își oprește coborârea pe cer iar durata de
lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu își modifică poziția
pe orizont. După acest moment soarele își începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata
zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval
interpretarea unei renasteri a soarelui și a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere
este sărbătorită din nou la data echinocțiului de primăvară, când durata zilei o egalează
pe cea a nopții (dată de care se leagă în creștinism sărbătorirea Paștelui).

Pomul de Crăciun
Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun îsi trage originile de la popoarele Germanice.
Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în toata lumea după Primul Război
Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au
devenit clasice.Iar in prezent bradul este împodobit dupa moda.

Pom de Crăciun împodobit

Moș Crăciun
Moș Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae (în engleză: Santa Claus) care
și-a făcut apariția în secolul I. El împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun
(de 24 spre 25 decembrie). De fapt traditia cadourilor in noaptea de 24 decembrie spre 25
decembrie provine de la Martin Luther care a propagat din anul 1535 aceasta datină
numita Christkind ca o alternativa a obiceiului catolic Nikolaustag de pe 6 decembrie.
Multa vreme in familile catolice a fost mentinuta mai departe traditia cadourilor de
Nikolaus. Scopul lui Martin Luther a fost sa trezeasca interesul copiilor pentru Cristos si
sa-i indeparteze astfel de datina catolica a cadourilor de Nikolaus, ea fiind un mod de
veneratie a catolicilor pentru sfinți.

Crăciunul în tradiția românească

Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine.

Credință și legende populare privitoare la originea termenului

În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu,
umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost
pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaie, însă nici aceștia nu o
primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală.
Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii.
Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa
și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat
babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a
umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a
zis să încerce apa, și când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai
frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini
binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și
acestea cresc la loc.

Colindele de Crăciun

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și

cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este
„mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu
icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt
 texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în
vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit
pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii - câte trei, ca
cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu
ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele
frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe,
covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori
de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste
minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul
Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.

Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea
ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă,
din pătuț” există și la valoni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén
cwerî m'cougnou d'Noyé”.

Obiceiurile culinare

Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se

încheie în seara de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20
decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor
capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele,
caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

Imagini specifice Crăciunului

Decorațiuni de Colindători de
Un Pom de Crăciun la Un magazin de Crăciun în
Crăciun baza clădirii Clifton Mill, Ohio, SUA Crăciun în Jersey
Rockefeller Center

Decor de Crăciun a unei

case din Dublin, Portretul modern al lui
Un Pom de Crăciun California Moș Crăciun, ascultând
 tradițional dorințele celor mici

Carte ilustrată pentru urări de Crăciun.

Trebuie să recunoaștem că preoțimea Bisericii Catolice a copiat fidel ritualul profan

al păgânismului pe care se străduia de fapt să-l distrugă. Cei mai importanți și
respectabili episcopi s-au autoconvins că țărănimea ignorantă va fi mai ușor adusă să
renunțe la superstițiile păgânismului, dacă va găsi o asemănare cu efect compensatoriu în
sânul creștinismului însuși.
Religia lui Constantin și-a încheiat marșul triumfal de cucerire a Imperiului Roman
în mai puțin de un secol, dar atunci, învingătorii înșiși erau deja sclavii furorilor rivalilor
lor învinși” (în limba vremii, latina adică, „păgân” însemna de altfel „țăran”, „locuitor de
la țară”)

OBICEIURI FOLCLORICE DE CRĂCIUN ÎN SATELE HUNEDORENE

În zilele de Crăciun 25, 26 şi 27 decembrie, majoritatea satelor hunedorene abundă în obiceiuri folclorice tradiţionale. Cele mai
întâlnite obiceiuri sunt:

-caluşarii - dans popular fecioresc, cu origine pre-romană, fiind cel mai vechi şi mai spectaculos dintre dansurile tradiţionale
româneşti. Ceata de caluşari este formată din 8 până la 20 de feciori (în funcţie de tradiţia locală şi de numărul feciorilor din sat)
îmbrăcaţi în costum popular tradiţional.
 -irozi sau crai - obicei folcloric tradiţional de Crăciun, vechi de 2000 de ani,
ce interpretează "sceneta" în care este vorba de Naşterea lui Isus, venirea
Magilor urmărind steaua călăuzitoare şi întâlnirea lor cu Irod. Ceata de irozi (crai) este formată din 4-8 baieţi (în funcţie de tradiţia
fiecarui sat) cu vârste cuprinse între 12 şi 14 ani, îmbrăcaţi în costum popular tradiţional.

-stelari - obicei folcloric tradiţional de Crăciun, vechi de 2000 de ani, ce vesteşte Naşterea Mântuitorului. Ceata de stelari este
formată din 7-10 copii (în funcţie de tradiţia fiecărui sat) cu vârste cuprinse între 7 şi 10 ani. Au ca semn particular steaua
împodobită, în unele sate copii fiind îmbracaţi în costum popular tradiţional.

Cetele de caluşari, irozi (crai) şi stelari prezentate mai sus, merg în zilele de Crăciun în satele hunedorene de la o casă la alta,
dansul (sceneta) având loc atât în curţile gospodarilor cât şi pe stradă. După dansul (sceneta) din curte, ceata intră în casa
gospodarului colindându-l. Acest eveniment face ca atât locuitorii satului cât şi invitaţii aflaţi în sat să urmeze cetele. În casele unde
sunt fete de vârste apropiate baieţilor din cete, aceştia le"joacă", formând perechi mixte.

LOCALITĂŢILE ÎN CARE OBICEIURILE POT FI VĂZUTE

Obiceiurile prezentate mai sus pot fi văzute "pe viu" de către turiştii interesaţi în următoarele sate (cele mai reprezentative
recomandate):

-Chitid, Boşorod, Ocolişu Mic, Luncani. Căluşari, irozi (crai), stelari în data de 25, 26 şi 27 decembrie începând cu orele 14.30-15.00
şi până seara târziu. În această zonă se ajunge astfel: Pensiunea Magic-Hunedoara-Călan (din centru oraşului nou) se face dreapta,
se merge aproximativ 1 km iar apoi se face stânga (spre Cetatea dacică Piatra Roşie şi Peştera Cioclovina-a se vedea indicator). La
aproximativ 4-5 km este primul sat Chitid ;celelalte sate fiind în continuare Boşorod, Luncani sau la stânga, la 2-3 km dupa
localitatea Chitid se face o ramificaţie spre Ocolişu Mic. Şoseaua este asfaltată, distanţa aproximativă de la Pensiunea Magic până
la prima localitate (Chitid) este de 35 km.
-Dâncu Mare, Dâncu Mic, Tămăşasa. Căluşari în data de 25,26 şi 27 decembrie începând cu orele14.00-14.30 şi până seara târziu.
În această zonă se ajunge astfel: Pensiunea Magic-Hunedoara-Călan (din centru oraşului nou) se face stânga înspre satul Valea
Sângeorgiului urmându-se drumul asfaltat. După aprox.5 km se ajunge în satul Dâncu Mare. Celelalte sate fiind în continuare Dâncu
Mic şi Tămaşasa. Soseaua este asfaltată, distanţa aproximativă de la Pensiunea Magic până la prima localitate (Dâncu Mare) este
de 38 km.

-Căstău, Beriu, Orăştioara de Jos, Bucium, Orăştioara de Sus, Costeşti (zona cetăţilor dacice din M-ţii Orăştiei). Căluşari în toate
localităţile enumerate, irozi, stelari în satele Beriu şi Orăştioara de Sus. În această zonă se ajunge astfel: Pensiunea Magic-
Hunedoara-Simeria-Oraştie-centru de unde se urmează indicatoarele rutiere de Costeşti (Cetăţile dacice din M-ţii Oraştiei). Prima
localitate după Oraştie este Căstău după care urmează localităţile enumerate cu distanţa de 2-4 km între ele. Şoseaua este
asfaltată, distanţa aproximativă de la Pensiunea Magic până la prima localitate (Căstău) este de 55 km.

Din păcate nu prea sunt indicatoare rutiere dar turiştii pot întreba localnicii, majoritatea fiind extrem de prietenosi.

OBICEIURI FOLCLORICE PADURENEŞTI

Cu toate ca unele obiceiuri mai vechi s-au pierdut sau au scazut în intensitate, batrânii satelor înca le amintesc celor tineri
pentru ca aceste traditii sa nu se piarda definitiv; ele sunt duse mai departe de catre grupul folcloric traditional de copii din Teliucu
Inferior.

Sântoaderu' nu este o sarbatoare religioasa, adica acesta nu este un sfânt din calendar ci o fiinta mitologica, strâns
legata de coptul colacilor. Acest ritual se tine în sâmbata din prima saptamâna din postul Pastilor când fetele se
însoteau cu braduleti, colaci împletiti din aluat si copti si cântau
,, Sot cu mine ,
Sot cu tine
Sot cu Dumnezeu sa fie,, .

Nedeia este o sarbatoare a întregi familii si a întregului sat si totodata una dintre cele mai importante modalitati de
sarbatorire a unui neam. Nedeile se tin pe rând în fiecare sat si seara se încheie cu traditionalul ,, joc ,, în centrul
satului, un loc împrejmuit cu mestecenii adusi de feciorii satului.
Mai sunt obiceiuri legate de prima zi când se manânca porumb fiert - ziua Prabojeniei (6 august), Balul strugurilor,
jocurile de Craciun , mersu' cu colinda , Sântion, etc.
La solicitarea grupurilor de turisti, grupul folcloric traditional de copii din Teliucu Inferior poate prezenta o parte din
aceste obiceiuri la Pensiunea Magic. Costul unei reprezentatii este de 250 lei.

La colindat, în sara′ de Crăciun

 Mai este puţin până la sărbătoarea Naşterii Domnului care este
considerată şi sărbătoarea bucuriei. Pregătirile pentru Crăciun sunt pe
ultima sută de metri. Pentru fiecare dintre noi, sărbătoarea Crăciunului este
un prilej de a uita problemele şi grijile cu care ne confruntăm restul anului.
Unii se bucură dacă au o masă îmbelşugată de Crăciun, alţii pentru că şi-au
cumpărat o haină nouă sau alţii pentru că, pur şi simplu trăiesc din plin
această sărbătoare alături de cei dragi. Împodobirea bradului, colindatul sau
orice altă activitate specifică acestei sărbători poate readuce zâmbetul pe
buze. Lumea satului hunedorean e plină de obiceiuri. O parte dintre aceste
obiceiuri sunt păstrate cu sfinţenie de sătenii din judeţul Hunedoara, altele
s-au pierdut în negura timpului. Sărbătoarea Crăciunului e un prilej de
bucurie, iar satul hunedorean face, probabil, eforturi de a menţine viu un
trecut atât de încărcat de farmecul sărbătorilor de iarnă.
Colinde cu dubaŞi
Colindatul în Ajunul Crăciunului la casele celor dragi este o tradiţie care
nu s-a pierdut îndelungul timpului şi care se practică şi în mediul urban. O
mare parte din tradiţiile practicate în perioada sărbătorilor de iarnă se
regăsesc la sate. În fiecare zonă, colindatul de Crăciun îmbracă forme
extrem de variate. Dintre tradiţiile care se practică de locuitorii din
comunele hunedorene, predomină dubaşii, căluşarii şi cerbul. Obiceiul
dubaşilor s-a păstrat până în zilele noastre şi se practică cu sfinţenie în
judeţul nostru. Ceata de tineri care umblă din casă în casă cu colinda în Ajun
de Crăciun, au ajuns să fie renumiţi în comuna hunedoreană Dobra. Dubaşii
dobreni sunt aşteptaţi în fiecare an cu drag la fiecare casă. Portul dubaşilor
diferă de la o regiune la altă. Mersul cu dubele este prezent şi în comuna
Băiţa. Dubaşii pornesc să colinde în Ajunul Crăciunului îmbrăcaţi în port
popular de iarnă şi în anumite zone cu câte o pană de fazan. Dubaşii sunt
organizaţi pe trei grupe conduse de un căprar. Când pleacă la colindat în
faţă stă capra sau ţurca, urmată de căprar şi de cele trei şiruri de dubaşi. În
spatele acestora este muzica şi un om care poartă sacul pentru daruri.
Dubaşii intră în fiecare curte în care sunt primiţi şi interpretează colindele
cerute sau nu de gazdă. Sunt răsplătiţi cu cozonac, cârnaţi, ţuică, vin sau
bani. La fiecare casă, dubaşii cântă melodia dubelor, iar dubaşii ţin ritmul
bătând din tobe. Capra este un personaj indispensabil dubaşilor. Un om se
maschează cu ţesături, piei sau diferite materiale colorate, capul imitând-l
pe cel al unei capre, cu două bucăţi de lemn în locul gurii şi care se izbesc
unul de altul, acţionate printr-o frânghie. Capra sau ţurca este mânuită de
omul care s-a mascat şi poate imita ritmul melodiei dubaşilor, existând şi un
dans specific acesteia. Pentru a interpreta rolul dubaşilor şi a caprei,
”actorii” se pregătesc cu o lună înainte de Crăciun făcând repetiţii la casa
unuia dintre cei care vor face parte din grupul dubaşilor. Colindele sunt
învăţate pe de rost şi repetate de nenumărate ori pentru omogenizarea
vocilor dubaşilor. Confecţionarea dubelor se arată a fi un procedeu destul de
complicat pentru cei care le vor folosi. Dubele sunt formate dintr-un lemn de
salcie sau de paltin scobit pe marginea cărora se întinde o piele de oaie sau
de capră.
Irozii Şi cerbul
De-a lungul timpului, locuitorii comunei Băiţa au păstrat un obicei
extrem de interesant numit irozii. La întrebarea ce se înţelege prin acest
obicei al irozilor, am înţeles că este vorba despre o piesă de teatru
interpretată de tineri ai satului. O imagine biblică transpusă în fiecare an de
irozii cu irod şi de cei trei crai de la Răsărit care vestesc naşterea Domnului
Iisus Hristos. La fel ca în alte locuri şi aici se practică umblatul cu steaua
prin sate.
Un alt obicei deosebit care predomină prin părţile hunedorene,
asemănător cu capra din punct de vedere al costumului şi al dansului este
cerbul. Tradiţia cerbului este prezentă în zona Sălaşului de Sus,
Sarmizegetusa şi alte comune hunedorene. Masca de cerb se compune din
cap, cu maxilar clămpănitor şi un trup realizat dintr-o pătura sau un
material colorat. Trofeul de cerb trebuie amplasat în partea superioară a
capului pentru a scoate în evidenţă specificul acestui obicei. Coarnele sunt
împodobite cu diferite elemente decorative deosebite, de la beteală, flori,
mărgele până la oglinzi. Cerbul este însoţit de personaje care interpretează
rolul de ciobani sau de bătrâni şi babe, dar şi dansatori în costume populare.
În cursul dansului cerbului există un moment în care animalul cade jos la
pământ şi se îmbolnăveşte. Ciobanul şi celălalte personaje apar dintr-o dată
extrem de îngrijorate de îmbolnăvirea animalului. Ciobanul poartă un dialog
cu cerbul care în unele regiuni pare a fi un descânt. Odată cu însănătoşirea
animalului reapare veselia şi bucuria. Momentul în care animalul se află în
agonie reprezintă ”moartea” anului care a trecut şi sosirea noului an.
Pizarai sau colăcelul dăruit copiilor
Când se apropie sărbătorile de iarnă, locuitorii din Sălaşu de Sus se
pregătesc să le întâmpine aşa cum se cuvine după datina străbună. Unele
obiceiuri practicate aici sunt diferite faţă de alte zone. De exemplu, în ajunul
Crăciunului se ”umblă cu pizăraii”. Acesta este un obicei prin care copiii mici
se adună în cete şi merg pe la case după ”pizărai”, strigând în cor câteva
versuri: ”Bună sara lui ajun, Dă-i mai bună lui Crăciun, Dă-mi şi mie un
pizarau, Că-s pruncul lui Dumnezeu”. Pizăraul este un colăcel făcut din făină
de grâu pe care stăpânii caselor îi dau copiilor care merg cu uratul.
Darurile care se oferă de crăciun se fac din covrigi, colaci şi colaci
rotunzi ca soarele şi luna.
Fetele nemăritate aŞteaptă căluŞarii
Căluşarii sunt un alt obicei practicat de sătenii hunedoreni. Obiceiul
căluşarilor are cea mai mare dezvoltare, desfăşurându-se, în special, în zona
Orăştiei, văile Streiului şi Mureşului şi depresiunea Bradului. Jocul
căluşarilor se deosebeşte de colindul cu duba prin faptul că, accentul este
pus pe joc, însoţit de strigături specifice. Ceata de căluşari din Bretea
Română a transformat această tradiţie în una specifică comunei. Căluşarii
din Fâlcelele Bune şi Rele au participat la numeroase concursuri,
remarcându-se prin jocul lor. De asemenea, tradiţia căluşarilor este întâlnită
în Sarmizegetusa şi Râu de Mori. Jocul căluşarilor pare a fi unul dintre cele
mai vechi şi mai complexe dansuri autohtone. Se spune că persoanele de
sex masculin care doreau să intre în ceata de căluşari se adunau cu o
săptămână înaintea Rusaliilor, în afara satului, la malul unei ape, unde
depuneau jurământul prin care se legau să respecte regulile cetei. Ceata
formată din nouă sau 11 căluşari era condusă de un vătaf sau staret, căruia
toţi erau supuşi. Căluşarii trebuiau să trăiască timp de o săptămână în cel
mai sacru mod. Jocul căluşarilor poartă funcţii şi semnificaţii diferite ca
vechime. Unii spuneau că jucatul copiilor purtaţi în braţe în jocul căluşarilor
alungă bolile. De asemenea, se credea că prin intrarea în hora căluşarilor a
tinerelor fete, aceştia grăbesc căsătoria. Aceste credinţe şi-au pierdut
semnificaţia de-a lungul timpului, fiind considerate de unii doar superstiţii.
Cu toate aceste, o fărâme de adevăr a mai rămas. La Râu de Mori, ceata
căluşarilor umblă de la o casă la alta. Dacă în curtea în care colindă, nu
există o fată de măritat, căluşarii joacă doar hora. Practica este modificată
în cazul în care la o casă locuieşte o tânără nemăritată. Căluşarii joacă şi
cântă special pentru ea.
Tradiţiile sărbătorilor de iarnă se mai păstrează încă la sate. Este
adevărat că în cea mai mare parte a locurilor frumuseţea obiceiurilor de
Crăciun nu s-au păstrat. Cu toate acestea, hunedoreni au dat dovadă şi de
data această că timpul nu şi-a pus în totalitate amprenta. Cerbul, căluşarii,
colindatul şi dubaşii atestă vechimea şi continuitatea existenţei oamenilor
pe aceste meleaguri.
Colindul momârlanilor
Festivalul Piţărăilor, manifestare care se desfăşoară anual, în perioada
sărbătorilor de Cărciun, în comunităţile de momârlani din Valea Jiului, este
un obicei transmis din generaţie în generaţie încă de pe vremea dacilor, în
care tinerii pleacă la colindat. Îmbrăcaţi în straie populare şi cu steaguri cu
clopoţei, cete de tineri şi copii pleacă la colindat prin gospodăriile din
localitate, gazdele oferindu-le daruri pentru colindul oferit. Obiceiul
piţărăilor este păstrat în comunităţile de momârlani din Valea Jiului încă de
pe vremea dacilor şi are ca semnificaţie sacrificiul adus divinităţii ca
mulţumire pentru rodnicia holdelor şi a pomilor. Adunaţi în cete, copiii şi
tinerii din sat îmbracă straie populare şi în noaptea de Ajun împodobesc
steaguri cu clopoţei, năframe multicolore, ciucuri şi coroniţe de flori, pe care
le agaţă pe prăjini, iar a doua zi dimineaţă pornesc, călare, la colindat.
Cetele de piţărăi sunt primite în gospodării cu strigăte de veselie şi daruri.
Tradiţia spune că nimeni nu are voie să ceară mai mult decât primeşte. În
caz contrar, riscă să fie exclus din ceată. După împărţirea darurilor, în
ogradă se încinge dansul piţărăilor, denumit ”învârtita jienească”, în
acompaniament de fluiere. „Cât îi Soarele de sus / Piţărăi ca-n Jieţ nu-s /
Cu feciori înalţi-frumoşi / Şi la minte sănătoşi / Cât îi Soarele de mare / La
Jieţ întâi răsare”, strigă cetele de piţărăi. Tinerii au învăţat versurile de la
cei mai în vârstă. Potrivit credinţei populare, piţărăii pot umbla liberi prin
casele şi curţile oamenilor, pentru că ei sunt purtători de noroc şi fericire.
La Petroşani, colindătorii se adună la biserica din cartierul Livezeni şi de
acolo pornesc călare spre centrul oraşului, în faţa primăriei unde piţărăii vor
colinda «gazdele», respectiv reprezentanţii administraţiei publice locale.