UNIVERSITATEA DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVA

FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

SPECIALITATE JURNALISM

GR.J082-L

ANALIZA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ

A ARTICOLELOR DE OPINIE PUBLICATE ÎN

COTIDIANUL NAŢIONAL „TIMPUL”

ÎN LUNA OCTOMBRIE 2010

PROFESOR: MARIA GUGULAN

 STUDENT: DOINA MUNTEAN
Cotidianul Naţional „Timpul” este unul dintre cele mai solicitate ziare din
Republica Moldova, cu un „brand” cunoscut, având distribuţie naţională şi fiind
prezent în spaţiul web (timpul.md). Iată de ce consider că informaţia transpusă în
paginile respectivei publicaţii au o conotaţie mare asupra cititorilor, iar ideile
conţinute de articolele de opinie se bucură de încrederea şi credibilitatea grupului
ţintă.

Constantin Tănase, directorul ziarului Timpul, este unul din jurnaliştii care ştiu
să-şi expună clar şi în acelaşi timp cu subînţelesuri profunde opiniile, aducând
argumente şi exemple elocvente. Uşoara satirizare şi simţul umoristic pe care îl
deţine îl individualizează. Reacţia cititorului şi receptivitatea acestuia sunt
garantate şi au fost testate în timp. Un argument ar fi multitudinea de răspunsuri şi
scrisori trimise la redacţie de către cititori, ca reacţie la cele citite în paginile
cotidianului. Prin verticalitatea sa, C. Tănase a devenit lider de opinie în domeniul
jurnalistic şi un analist credibil.
Editorialele, comentariile şi analizele semnate de către C.Tănase, dar şi de alţi
jurnalişti de forţă cum ar fi Arcadie Gherasim, Gheorghe Budeanu, Tatiana Corai
ş.a. sunt nelipsite din paginile ziarului.

Prin lucrarea respectivă mi-am pus scopul de a analiza cantitativ şi calitativ

articolele de opinie publicate în paginile cotidianului naţional „Timpul” şi de a
sublinia unele abateri sau respectări ale normelor teoretice de realizare a acestora

Pe parcursul lunii octombrie au fost publicate:

EDITORIALE: 16 dintre care 15 semnate de Constantin Tănase, 1 semnat de
Arcadie Gherasim
ANALIZE: o singură analiză fără semnătură
COMENTARII: 5 comentarii semnate de Leonid Adarii, Vlad Pâslaru, Constantin
Cheianu, Vasile Şoimaru şi Tatiana Purici (cititoare)

TITLURI ŞI AUTORI
1. Editoriale:
• Opriţi dărâmarea Alianţei!, C.Tănase
• Revoluţia de sus se amână... C.Tănase
• O soluţie: un preşedinte din afara Moldovei, C.Tănase
• Broscoii politici de pe Bâc şi Boul din fabulă, C.Tănase
• I se ridică sau nu i se ridică lui Voronin?, C.Tănase
• Cel mai, cel mai… slogan al anului electoral 2010, C.Tănase
• Ig. Dodon: Ştefan cel Mare şi Sfânt va fi primit în PCRM, C.Tănase
• Moldova noastră, ca o matrioşkă rusească…, C.Tănase
• Sclave cu diplomă sau de ce la Italia ni se scuipă în cratiţă, C.Tănase

2
 • …dacă mai avem vreun rost în ţara asta…, C.Tănase
• Rostul, Dan Puric
• Fiica lui M. Snegur, ministru de Externe al României?, C.Tănase
• …dacă n-am înnebunit toţi cu totul, C.Tănase
• De ce şelinii şi starîşii bâzâie nestingheriţi în R. Moldova?, C.Tănase
• Sex cu comunişti, Arcadie Gherasim
• Moartea ziarelor se amână…, C.Tănase

2. Comentarii
• De la Chişinău la Cluj: o banală călătorie şi o mare schimbare, opinia
cititorului Leonid Adarii
• "Durakovii" cu viziuni kominterniste din vizuinile voroniniste,
Vasile Şoimaru
• Democraţii trebuie să treacă de la vorbe la fapte, opinia cititorului
Tatiana Purici
• Ce vom scrie despre înfrângerea AIE în alegeri, Constantin Cheianu
• II. Să ne „gospodărim” politicienii, Vlad Pâslaru
3. Analize
• Dureri de cap de la coniac şi... brânză

ANALIZA CANTITATIVĂ:

Cantitatea editorialelor apărute timp de o lună: Consider că 16 editoriale/lună

este un număr destul de mare pentru un cotidian. Practic în fiece număr al ziarului
este prezentă secţiunea editorial, mai puţin în Timpul de vineri.

Nu pot să spun acelaşi lucru despre numărul Comentariilor şi Analizelor. O

singură analiză timp de o lună e prea puţin, iar şase comentarii, dintre care două
semnate de cititori, nu spun prea multe. Acest fapt ar putea fi justificat de lipsa unor
reporteri specializaţi şi iniţiaţi în domeniu, sau de presiunea de timp. (la un cotidian
articolele trebuie să apară în mod operativ, iar o analiză bună cere timp,
minuţiozitate şi iniţiere în domeniu tratat)

Editorialul – cantitatea textului Potrivit normelor teoretice un editorial este

compus din 200 – 300 cuvinte. În ziarul Timpul, pentru perioada analizată,
cantitatea de cuvinte dintr-un editorial este de minim 650, ajungând până la 1500
de cuvinte, ceea ce înseamnă un nr.de 5 ori mai mare. Cu toate acestea nu consider
că proporţiile mari ale editorialelor sunt o problemă la Timpul, din moment ce
opinia editorialistului este aşteptată şi „mestecată” de cititori, iar proporţiile ziarului
permit publicarea unor texte de 9000 semne.

3
În schimb, Comentariile sunt de proporţii mai mici decât editorialele. (când ar
trebui să fie invers). Nici analiza nu respectă proporţiile teoretice fiind, de fapt, pe
jumătate.

ANALIZA CALITATIVĂ:

EDITORIAL

Este sau nu editorial?

Din cele 16 texte publicate în luna octombrie la rubrica editorial, trei nu se
încadrează în conceputul de editorial. Este vorba de:
1. Textul „Ig. Dodon: Ştefan cel Mare şi Sfânt va fi primit în PCRM” semnat
de C.Tănase, care este un interviu tradiţional.
2. Un al doilea text este „Rostul”, semnat de Dan Puric, care reprezintă un scurt
fragment din cartea acestuia şi sursa, imboldul în baza căruia a fost scris
editorialul „…dacă mai avem vreun rost în ţara asta…” semnat de C.Tănase.
3. Al treilea text poartă titlul „Moldova noastră, ca o matrioşkă rusească…”,
semnat de Constantin Tănase, şi este un discurs rostit la cel de-al doilea For
al jurnaliştilor români de pretutindeni, vineri, 15 octombrie şi care poate fi
asociată, mai degrabă, cu o analiză.

Acest fapt se datorează denuanţării genurilor (în prezent un pamflet sau o

satiră este considerat editorial). Celelalte 13 texte păstrează conceptul firesc de
editorial.

Calitatea subiectelor
Toate cele 13 editoriale sunt axate pe subiecte de actualitate politică şi prezintă
opinia editorialistului asupra indivizilor politici (Vlad Filat, Vladimir Voronin,
Mihai Ghimpu, Sergiu Mocanu etc) şi a evenimentelor electorale (posibile
pronosticări cu referire la Alianţa pentru Integrare Europeană şi rezultatele
alegerilor din 28 noiembrie), impunătoare pe toată întinderea textului şi fermă.
Luând în consideraţie situaţia politică a RM, subiectele tratate de editorialist sunt
de actualitate şi conotaţie maximă.

Este cunoscut faptul că în prezent editorialele nu mai prezintă subiecte scrise de

o întreagă redacţie sau care înfăţişează opinia întregii echipe redacţionale, ci sunt
subiecte scrise de o persoană împuternicită şi acceptate de întreaga echipă. La
ziarul „Timpul” editorialele sunt sinonime cu C.Tănase, şi rareori sunt semnate de

4
altcineva. Adesea, în text se face simţită prezenţa unor idei şi declaraţii prea
personale, articolul de fond transformându-se în confesiune.

Calitatea exprimării
Calitatea exprimării editorialiştilor Constantin Tănase şi a lui Arcadie
Gherasim nu poate fi pusă la îndoială, aceştia utilizează adresarea directă,
argumente forte, surse şi fapte concrete. Se face observat bagajul bogat de
cunoştinţe al autorului, care face referire la trecutul istoric, fragmente din alte
publicaţii sau cărţi, situaţii politice din alte ţări. Cu toate acestea, pe alocuri
sarcasmul sau ironia mustuoasă il pun pe autor pe o treaptă superior de subiectivă
sau categorică şi uneori mai puţin credibilă.

Calitatea structurală:
Potrivit lui Richard Keeble, articolul de fond este structurat în şase paşi:

1. Intro-ul în care se se anunţă causa scribendi, sub dezideratul de

atragere şi de captare a atenţiei

2. Explicaţia sau partea expozitivă (naratio) Fundamentată, clară şi

completă, pentru a evita ca: „la prima informaţie neclară sau idee
plicticoasă, cititorii să te lase baltă”

3. Rezumatul argumentelor taberei adverse. Formularea, justificarea

şi impunerea unui punct de vedere.

4. Contraargumentele

5. Mai multe argumente

6. Încheierea, concluzia („final clişeu” sau „reformularea

argumentativă”)

Toate cele 13 editoriale conţin un intro care enunţă cauza apariţiei editorialului în
paginile ziarului, evenimentul sau ideea de la care a pornit editorialistul.
Personalizarea sau, mai bine zis, implicarea directă a editorialistului în cele
întâmplate în calitate de pesonaj, contribuie la captarea atenţiei cititorului şi la
creşterea gradului de credibilitate.

În fiece editorial este prezentă şi partea expozitivă, care, la Constantin Tănase este
amănunţită şi de proporţii extinse, deoarece include şi celelalţi paşi enumeraţi de
Richard Keeble: argumentele şi reacţiile taberei adverse – în cazul respectiv

5
reacţiile AIE şi ale membrilor acesteia, sau reacţiile cititorului ca intermediare sau
dovezi ale reacţiilor actorilor din editorial.

Nici argumentele nu lipsesc din respectivele editoriale, mai mult, unele argumente
la Constantin Tănase pot fi deduse prin citarea surselor, altele prin argumente
proprii (pe alocuri fabuliste şi satirizate)

Predomină încheierea conclusivă, argumentată şi încheierea „soluţie”. Prin

intermediul încheierii editorialistul face un pronostic, dă un sfat sau pur şi simplu
reformulează unul dintre argumentele forte enunţate în text.

Menţinerea poziţiei
Dacă e să ne amintim de partea cui era C. Tănase până şi după 5 aprilie,
observăm o schimbare de curs a opiniei şi ideilor pe care le propagă. De la primul
editorial la al doilea se face observată trecerea editorialistului din tabăra
suporterilor AIE-ului în cea neutră sau chiar de atac. În editorialul „Opriţi
dărâmarea Alianţei!”, C.Tănase elogiază Alianţa numindu-i „ai noştri” pentru ca în
următoarele articole să îşi etaleze dezamăgirea pe care aceasta i-a provocat-o. Dacă
în primul editorial, autorul mărturiseşte că anterior a stat la o cafea cu Vlad Filat şi
că de multe ori a închis ochii şi „gura” nepublicând anumite articole
compromiţătoare, în următoarele articole autorul arată cu degetul la gafele
premierului, criticându-i dur acţiunile şi atitudinea sa şi a liderilor partidelor de la
guvernare.

Eroare a editorialistului
Una dintre erorile editorialiştilor subliniată de Reuben Maury şi Karl G. Pfeiffer în
Effective Editorial Writing, WMC Brown, 1960, apud Mic dicţionar de jurnalism
este „Editorialul care laudă sau critică din raţiuni care ţin de "capitalul imagine" al
unei firme sau publicaţii, este publicitate mascată.”
Respectiva eroare este înfăptuită de Constantin Tănase în cadrul a două editoriale,
când acesta trece de la un subiect politic ce se axează pe imaginea AIE la un
paragraf închinat propriei publicaţii în scopul de a face publicitate directă sau de a
motiva cititorii la o eventuală abonare:

1. „Ştiu, concluzia mea o să-i pună pe jăratic pe unii (unele), dar chiar că nu-mi pasă. Este mai
lesne să dai vina pe „regimul Voronin” sau „regimul Filat”, deoarece, în felul acesta, scoţi de sub
bătaie propriul tău regim moral. E prea primitivă însă schema „voi sunteţi călăii şi rămâneţi să
sugeţi sângele poporului, eu sunt victima voastră şi plec să-mi scuipe în cratiţă”. Sunt sigur, dar o
spun şi specialiştii, în R. Moldova există oportunităţi pentru mulţi din cei care pleacă. Mulţi,
cărora li se scuipă în cratiţă (în suflet) prin alte ţări, ar putea câştiga mia ceea nenorocită de dolari

6
sau euro aici, acasă.
Nu doresc să deschid toate cărţile - şi concurenţii noştri din presă ştiu de ce -, dar vă promit că
(pauză) concluzia mea de mai sus nu este o vorbă în vânt. Şi o să vă demonstrez acest lucru. De
aceea, iubiţi cititori, vă rog ceva: pe 29 octombrie (asta e într-o zi de vineri), va avea loc Ziua
abonatului. În această zi, TIMPUL face o reducere extrem de generoasă, de tocmai 25 la sută.
Beneficiaţi de oferta noastră. Doresc ca, începând din 1 ianuarie 2011, cât mai mulţi moldoveni
să fie abonaţi la TIMPUL, pentru că numai ziarul nostru o să vă demonstreze cum se poate
câştiga o mie de euro pe lună aici, acasă, lângă copii, părinţi, bunei, rude şi prieteni, dar nu în altă
ţară, unde ţi se scuipă în cratiţă (şi în suflet). »

2. „Aşadar, pornim de la certitudinea fermă că pe parcursul vieţii noastre acest cataclism nu se

poate produce, ceea ce înseamnă că trebuie să ne gândim bine cum facem ca în 2011 să nu
rămânem neabonaţi la ziarul preferat. Noi vă propunem o soluţie: fiind conştienţi de faptul că
cititorii noştri nu au bani mulţi, în schimb, sunt bogaţi sufleteşte, le oferim posibilitatea ca vineri,
29 octombrie, de Ziua Abonatului, să se aboneze cu o reducere de 25 la sută. Din câte ştim,
niciun ziar din Moldova nu propune anul acesta o asemenea reducere substanţială. Oferta o facem
îndeosebi celor mai sărăcuţi...”

COMENTARIU
Este sau nu comentariu?
Dacă analizăm cele 6 comentarii apărute în paginile cotidianului « Timpul » în luna
octombrie observăm o uşoară abatere de la normele teoretice. Două dintre ele sunt
semnate de către cititorii ziarului şi ar putea fi, mai degrabă plasate la rubrica
Opinii sau scrisorile cititorilor, pentru că, conform regulei un comentariu este
semnat de personalităţi exterioare redacţiei, dar reprezintă punctul de vedere al unui
specialist care aduce la cunoştinţă cititrilor anumite date statistice şi declaraţii pe
care îşi sprijină comentariul şi la care un cititor nu ar avea acces desinestătător.

Calitatea subiectelor
Şi la categoria comentariu subiectul central este politica şi actorii politici din RM.
Acest fapt poate fi justificat de perioada în care au fost publicate. Cu toate acestea,
este regretabil faptul că ziarele actuale, inclusiv « Timpul », publică prea puţine
comentarii şi analize la subiectul de fenomen economic, care ar avea menirea de a
iniţia şi de a cultiva cititorii întrun domeniu absolut necesar, contribuind astfel la o
restartare a economiei ţării şi poate o debarasare de sărăcie.
Ne umplem prea mult minţile cu bârfele şi scandalurile politice şi uităm de
actualitatea generală şi de nevoia cetăţenilor de a cunoaşte fenomenele din jur şi de
a deveni parte a acestora.

ANALIZA
Este sau nu analiză ?

7
Textul « Dureri de cap de la coniac şi... brânză » este o analiză pentru că este scris
ca urmare a unei declaraţii :
« Până la 20 octombrie curent, agenţii economici care sunt în potenţial conflict cu anumite
indicaţii geografice şi denumiri de origine protejate de UE pot depune contestaţii motivante la
Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI). După caz, acestea vor ajunge la
Directoratul General Agricultură de la Bruxelles. » şi tratează (desfăşoară) un subiect
economic ajutând cititorul să interpreteze corect esenţa acestuia.

Calitatea structurală ?
Conform normelor teoretice o analiză trebuie să conţină:
1. Un lead direct, rezumativ prin care se comunică pe scurt ce s-a
întâmplat.
2. O explicaţie a importanţei evenimentului, adică un răspuns la întrebarea
de ce şi, dacă e cazul, la întrebarea cum.
3. Esenţa evenimentului. De obicei în două – patru alineate.
4. o preistorie a evenimentului
5. Aspectele pozitive şi cele negative ale evenimentului sau ce desfăşurare
posibilă va avea acesta. Aici este important să adoptăm o poziţie cât mai
echilibrată şi să confirmăm opiniile prin citate.
6. încheiere – articolul poate fi încheiat cu un citat care să-l readucă pe
cititor la realitate sau să atragă atenţia acestuia asupra consecinţelor
asupra oamenilor simpli. (se încheie cu un pronostic)
Analiza „Dureri de cap de la coniac şi ...brânză” respectă doar 4 puncte din cele
enumerate:
1. conţine un lead rezumativ care oferă din start o informaţie clară asupra a ceea ce
urmează a fi desfăşurat.
2. Importanţa evenimentului este inclusă în partea analizei care prezintă esenţa
acestuia: alineat 2 – 4
3. alineatul 4 este de urmat de alte 3 alineate cu subtitluri care prezintă o preistorie
a evenimetului: „Cât de grecească este brânza „Feta”, „Cehii, austriecii şi germanii s-au certat de la
napolitane” şi „Palinka ungurească şi palinca românească”

Lipseşte fragmentul în care cititorul ar lua cunoştinţă de aspectele pozitive şi

negative ale evenimentului, taxări şi dificultăţi ce ar putea apărea în cazul în care
agenţii economici nu vor depune contestaţii, sau în cazul în care contestaţiile
acestora nu vor avea câştig de cauză.
Lipseşte încheierea articolului, fapt care lasă cititorului o nedumerire.

CONCLUZIE
„Fiecare îşi coase cojocul după plac”, iar „regulile există pentru a nu fi
respectate”... suntem în perioada în care orice publicaţie încearcă să se rupă de
şablonizări şi reguli comune, chiar şi la nivel de structură a textelor, o perioadă în
care este firească denunanţarea genurilor. Fiecare publicaţie adaptează genurile

8
jurnalistice şi împuternicirile redacţiei conform politicii editoriale. Aspectele
negative ale respectivei mişcări sunt detaşarea (uneori prea mare) de anumite
norme. Un editorial transformându-se în comentariu sau analiză, o presupusă
analiză este, de fapt, comentariu...iar comentariul se trezeşte peste zi că este
editorial.

ANEXE:

COTIDIANUL NAŢIONAL „TIMPUL”

OCTOMBRIE 2010

Editoriale
1 octombrie 2010

Opriţi dărâmarea Alianţei!

Constantin Tănase

Recunosc cu toată sinceritatea: anul acesta, de când ai noştri sunt la putere, a fost unul
dintre cei mai grei pentru meseria mea de jurnalist. În timpul celor opt ani de regim
comunist lucrurile erau simple, culorile clare şi distincte, fără nuanţe. Venirea la putere a
Alianţei pentru Integrarea Europeană a schimbat radical starea de lucruri. Ca jurnalist,
am fost pus în dificila situaţie de a alege între rostirea adevărului despre noua guvernare şi

9
a nu dăuna noii guvernări, spre satisfacţia oponenţilor ei politici, comuniştii. Sunt sigur,
cititorii au simţit acest lucru. Nu, problema nu a fost cea a dedublării, ci a responsabilităţii
pentru cuvântul scris.

Recunosc tot atât de sincer că anul acesta, de când ai noştri sunt la guvernare, am scris foarte
mult pentru… „sertar”. Al nu ştiu câtelea simţ mă determina, în ultimul moment, să retrag
materialul şi să-l înlocuiesc cu altul, pe altă temă, conducându-mă în activitatea mea de jurnalist
de principiul: mai bine să regret că nu am publicat un material, decât să regret că l-am publicat.
Astfel, din ceea ce am adunat „la sertar” în acest an ar ieşi un volum bunicel de publicistică.

Şi astăzi, pentru acest spaţiu, fusese pregătit un alt material, pe care în ultimul moment l-am
retras. Materialul prezenta o analiză necruţătoare a recentului scandal care i-a avut drept
protagonişti pe cei patru lideri ai Alianţei. Înainte de a prezenta redacţiei materialul, am avut o
discuţie frăţească, la o cafea, cu primarul general Dorin Chirtoacă, iar apoi, la telefon, o discuţie
la fel de calmă cu premierul Vlad Filat. Cu două zile mai înainte, la un ceai verde, am discutat
foarte constructiv cu preşedintele interimar Mihai Ghimpu. Cu toţi trei am avut, cum se spune
astăzi, o discuţie pe fond. Opinia mea este că ceea ce se întâmplă în ultimul timp în Alianţă nu
mai este treaba personală a liderilor ei, ci a întregii societăţi - poate par patetic, dar convingerea
mea este că soarta de mâine a R. Moldova e în mâinile celor patru lideri - Ghimpu, Filat, Lupu şi
Urecheanu. (Mai mulţi m-au sfătuit să-l scot din această listă pe Urecheanu, eu totuşi îl las, pe
propria răspundere). După discuţia pe care am avut-o cu dl Filat, am decis să completez sertarul
cu încă un articol…

L-am ascultat miercuri la „Vocea Basarabiei” pe D. Diacov şi vă spun sincer că - spre deziluzia
unor „patrioţi totali”, care văd lucrurile numai în alb-negru - l-am admirat pentru înţelepciunea cu
care a abordat ultimele evoluţii din Alianţă. Domnia sa este convins că Alianţa există, că trebuie
să existe, că liderii ei trebuie să se calmeze, să se ierte reciproc şi să se aşeze la masa tratativelor.
Acelaşi punct de vedere l-a exprimat şi premierul Filat: haideţi mai întâi să ne calmăm şi apoi
vom discuta.

Şi eu sunt ferm convins că altă alternativă decât Alianţa nu există. Nu e numai convingerea mea,
ci şi a sutelor de mii de alegători. Mi-am retras materialul în speranţa că mai există o şansă ca
situaţia în Alianţă să se normalizeze şi nu e timpul de a declara război sfânt liderilor ei. Războiul
oricând poate fi început, el se începe uşor, dar se încheie greu. Iată de ce am îngropat securea

10
războiului şi, în numele miilor de cititori ai TIMPULUI, mă adresez către toţi liderii Alianţei să
se oprească, să se „răcească”, să realizeze marea responsabilitate istorică ce apasă pe umerii lor.
Dacă există voinţă şi simţul răspunderii politice, patru bărbaţi oricând pot ajunge la o înţelegere
în numele interesului naţional. Societatea vrea să-i vadă pe cei patru împreună, nu cotonogindu-se
reciproc, ci lansând un singur mesaj politic mobilizator: Patria e în pericol, revanşa comunistă
înseamnă moartea R. Moldova.

Dacă liderii Alianţei sunt conştienţi de această nefastă perspectivă şi vor proceda în consecinţă,
presa va fi cu ei, iar eu personal nu aş regreta că am mai pus „la sertar” încă un articol scris cu
multă sinceritate şi necaz.

Eu mi-am spus cuvântul.

4 octombrie 2010

Revoluţia de sus se amână...

Constantin Tănase

După câteva luni de la instalarea la putere a Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE),
urmărind modul în care noua elită conducătoare înţelege să guverneze, am scris că
principalul inamic al noii puteri este Sistemul moştenit de la fostul regim comunist.

Am repetat de mai multe ori că Voronin a plecat, dar Sistemul creat de el a rămas.
Comportamentul primelor persoane din stat, deciziile adoptate, declaraţiile făcute - totul şi toate

11
trădau că nici un partid din Alianţă, luat aparte, nici Alianţa, nu au un proiect politic cât de cât
clar pentru anul 2010 sau pe un termen mai lung. Se acţiona după formula „stimulent - reacţie”,
echipa guvernamentală semănând mai mult cu un detaşament de pompieri decât cu o echipă de
politicieni care ştiu ce ţară au preluat şi ce au de făcut. După ce, într-un editorial de-al meu, am
scris că noua Putere nu are un Proiect politic clar, unul dintre liderii AIE, Urecheanu, a sărit în
sus, reproşându-mi: „Cum n-avem niciun proiect politic!? Avem!”... Poate că îl aveau şi îl ţineau
în secret, dar nu prea cred, pentru că la noi până la urmă totul se află şi, dacă l-ar fi avut, am fi
auzit şi noi…

Fireşte, a existat o explicaţie la modul în care acţiona Guvernul - moştenirea preluată de la

comunişti. Dar, totodată, dacă o ţeavă e fisurată în mai multe locuri, nu e raţional să te ocupi de
astuparea fisurilor - singura soluţie inteligentă e să schimbi ţeava. Urmărindu-i pe noii guvernanţi
cum „astupă” borţile, m-am întrebat (în sine), la un moment dat, dacă ei înţeleg la nivel mare,
filosofic, cu ce Sistem se confruntă şi care sunt căile de demolare a acestuia. Din păcate, tot mai
des vedeam că cei patru lideri ai Alianţei erau mai mult preocupaţi de imaginea propriilor partide
şi de propria lor imagine, decât de problemele adevărate ale acestei ţări. Criza politică - generată,
de altfel, de acelaşi Sistem - i-a legat şi mai mult pe cei patru lideri ai AIE de partidele lor,
îndepărtându-i de nevoile reale ale ţării. Aşa s-a întâmplat, dar de la un moment anume,
problemele RM au dispărut din vizorul lor, principala preocupare devenind propriile partide şi
propriile interese egoiste. Astfel, chiar şi atunci când ei rezolvau o problemă de interes public, o
rezolvau prin prisma intereselor propriilor partide. Drept care, multe dintre acţiunile lor erau nu
pur şi simplu comice sau caraghioase, ci pe de-a dreptul penibile. Cei patru lideri ai Alianţei tot
mai rar apăreau în public împreună, iar când apăreau, stăteau cu mutre mohorâte şi oţetite, le era
greaţă să se uite unul la altul, se împungeau reciproc, spre stupefacţia firească a publicului. Era
evident că cei patru nu formau o echipă, iar Alianţa - un centru strategic ce elaborează politica
ţării. Alianţa se ţinea pe frica de a pierde puterea. Un an de zile, cât au guvernat, cei patru lideri ai
Alianţei nu au ieşit niciodată în faţa opiniei publice cu un mesaj pozitiv comun. Ultimele evoluţii
din AIE au confirmat cele mei negre bănuieli, şi anume, că relaţiile dintre cei patru sunt marcate
de perfidie şi duplicitate curat bizantină. Toţi vedeam (şi vedem) ce se întâmplă, dar, ghidaţi de
responsabila lozincă „Nu dăuna cauzei”, ne prefăceam că nu se întâmplă nimic. De ce se întâmplă
ceea ce se întâmplă?

Să facem o mică abatere de la subiect. În martie 1907, ziarul german DIE ZEIT publică un articol
privitor la răscoalele ţărăneşti din România, semnat de un celebru scriitor român. Acest scriitor se
12
numeşte Ion Luca Caragiale, iar articolul întitulat „1907. Din primăvară până în toamnă” este
publicat în limba română în revista „România muncitoare” spre finele lui 1907. Este un articol
mai puţin popularizat, şi nu întâmplător: pentru că e o radiografie necruţătoare a vieţii politice
româneşti de la începutul secolului XX. Sper să-l reluăm într-o ediţie de vineri şi pentru cititorii
noştri. De ce am trecut de la problemele AIE la un articol publicat în România acum un secol şi
mai bine?

Oricât ar fi de ciudat şi de paradoxal, dar viaţa politică din RM de astăzi are numeroase
similitudini de esenţă cu viaţa politică din România în 1907, anul sângeroaselor răscoale
ţărăneşti. Analizând sistemul politic, administraţia şi cultura intelectuală a statului român,
Caragiale taie în carne vie, insistând de mai multe ori asupra atotputerniciei Sistemei (Sistemului,
cum spunem noi astăzi). Partidele, zice autorul, nu au aderenţi, partizani, ci clientelă: „...iar
clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de
mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi
electorali bătăuşi, apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi,
profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi - toţi
teoreticieni de berărie…”. Uitaţi-vă cu atenţie la „activul de partid” al unor formaţiuni politice de
la noi şi o să-i regăsiţi pe toţi cei enumeraţi de Caragiale. Cine-i, de exemplu, un Gheorghe Sima
care, o dată în patru ani, apare la suprafaţă cu „partidul” său? Dar Sergiu Mocanu? Acesta peste
tot e prezentat drept „politician”. Ce profesie mai e si asta?.. Nu ştiu dacă omul acesta a lucrat
ceva concret în ultimele două decenii, dar, ca un adevărat „teoretician de berărie”, a făcut un salt
mortal de la articolele elogioase închinate mareşalului Ion Antonescu, pe care le publica în
„Ţara”, la funcţia de consilier al celui mai înrăit duşman al românismului, Voronin. Şi asemenea
„teoreticieni de berărie” găseşti în toate partidele. Pricopsindu-se cu câte o slujbuliţă în partid,
credeţi că aceştia au curajul de a-l înfrunta pe şef, de a-l opri când acesta o apucă razna? De unde,
aşadar, partide serioase cu oameni care lucrează pentru interesul naţional? De unde partide care
să demoleze Sistemul? Cu asemenea partide şi asemenea „politicieni”, vorba lui Caragiale,
„Sistemul lucrează fără supărare pe toată linia...”. Un rol aparte în viaţa Sistemului îl joacă
oligarhia, pe care Caragiale o numeşte „oligarhia de aventură”, aflată mereu „în oarba luptă de
concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiilor şi profiturilor”. Se înţelege de la sine,
precizează Caragiale, că există şi excepţii, există „mulţi oameni de inimă, cu caracter, şi de
ispravă, dar… pierduţi în mulţimea celor răi, n-au puterea să răstoarne blestemata sistemă
(Sistem) în care sunt ţinuţi captivi cu zălogirea intereselor lor vitale…”. Caragiale încearcă să
propună chiar şi soluţii pentru a demola „funesta sistemă” - „o revoluţie luminată şi conştientă de

13
sus”.

Să revenim acum la berbecii noştri: există astăzi politicieni şi partide ce ar putea înfăptui „o
revoluţie luminată şi conştientă de sus”? Speranţa noastră, anul trecut, a fost Alianţa pentru
Integrare Europeană. Ea urma să pornească „o revoluţie luminată şi conştientă de sus”. Din
păcate, n-a fost să fie. Liderii Alianţei s-au îngropat în propriul lor egoism de partid. Revoluţia se
amână. Trebuie să mergem iar la votare. Dar, să votăm din nou blestemata Sistemă?

5 octombrie 2010

O soluţie: un preşedinte din afara Moldovei

14
Constantin Tănase

Editorialul meu de ieri („Revoluţia de sus se amână…”) se încheia fără a propune o soluţie.
De aceea, mi s-a părut logică şi pertinentă nedumerirea unui cititor de-al nostru, care
întreba pe forumul TIMPULUI: „Bine, şi care atunci sunt soluţiile? Altă forţă sănătoasă nu
a apărut şi nici nu are de unde să apară, cei care mai au minte emigrează cu miile în
Canada şi Statele Unite. Sunt cei care înţeleg că revoluţii nu vor mai fi, iar viaţa trece…”.

Sunt de acord cu autorul că AZI altă forţă sănătoasă (decât Alianţa) nu a apărut, dar nu sunt de
acord cu aceea că „nu are de unde să apară”. Viaţa înseamnă mişcare, iar mişcarea naşte noul.
Aceasta e dialectica, motorul evoluţiei. E adevărat, câteodată roata vremii se poate întoarce
înapoi şi omenirea e scoasă din spirala evoluţiei, intrând în cea a involuţiei. Marele măcel global
numit eufemistic „cel de-al Doilea Război Mondial” este un exemplu concludent în acest sens.
Comparaţi imaginile făcute în lagărele de concentrare fasciste cu pânzele lui Rafael şi Botticelli
şi o să înţelegeţi ce salt uriaş înapoi, spre barbarie a făcut Europa din prima jumătate a sec. XX.
Sau un exemplu mai apropiat nouă: revenirea comuniştilor la putere în RM, pe 25 februarie 2001.
Ne place să credem că istoria nu se repetă, că mersul ei triumfal e numai înainte. Precum vedem,
nu-i chiar aşa. Istoria se repetă şi se răzbună crunt pe cei care-i nesocotesc logica. Spun asta
pentru acei „visători romantici” care cred că noi în anul 2010 am încheiat socotelile cu comuniştii
şi că aceştia niciodată nu vor mai reveni la putere. Cumplită rătăcire.

Să revenim însă la subiectul nostru: care sunt soluţiile pentru a readuce RM pe un făgaş al
stabilităţii, modernizării şi prosperării? E o întrebare la care urmează să răspundă cele mai
luminate minţi ale acestei ţări. Şi constat cu mare regret că, timp de un an cât s-a aflat la
guvernare, Alianţa nu a găsit timp pentru a organiza câteva mese rotunde cu participarea acestor
minţi luminate, în cadrul cărora s-ar fi căutat soluţii pentru ieşirea din criză a RM. Asemenea
soluţii nu se pot naşte în tărtăcuţa unui singur individ, oricât de genial ar fi el; acestea sunt opera
gândirii colective a unei comunităţi. Din păcate, niciun lider al AIE nu a insistat asupra acestui
lucru. Unii au încercat ceva, dar căutau soluţiile acolo unde ele nu pot fi. Doar un exemplu.

Am tăcut ca un partizan (de dragul de „a nu dăuna cauzei”), dar am privit cu multă nelinişte
implicarea unor deputaţi din primul Parlament în politica activă, prin formarea aşa-zisei
organizaţii extrateritoriale a PLDM - ce bâzdâganie o mai fi fiind şi această „organizaţie
extrateritorială”!?. Dacă e adevărat ce se aude, şi anume, că „liderii” acestei „organizaţii” pretind
la locuri de trecere pe listele PLDM, atunci e clar cu ce scop a fost creată respectiva

15
„organizaţie”… Mămulică dragă! În loc să se ocupe de nepot şi de proteze şi - de ce nu? - să se
îngrijească din timp de nişte cănuţe, ştergărele, lumânărele ş.a.m.d. - aceşti tineri pensionari nu ar
fi contra să fericească naţiunea din fotoliile de deputaţi… Am adus acest exemplu pentru a-l face
pe cititor să înţeleagă mai viu şi mai clar de ce RM a ajuns acolo unde a ajuns: elitele noastre nu
caută soluţii pentru ţară, ci pentru burta lor. Ţara lor e burta, maşina luxoasă, afacerea profitabilă.
Ce soluţii pot da aceste elite?

Încerc să formulez eu una, pentru discuţie. Se ştie că mărul discordiei politice din RM a fost şi
rămâne funcţia de preşedinte al republicii. Actuala criză politică şi constituţională a fost generată
de imposibilitatea Parlamentului de a alege şeful statului. Mă tem că şi după alegerile din 28
noiembrie situaţia se va repeta. Divergenţele dintre liderii AIE, pe de o parte, şi dintre Alianţă şi
comunişti, pe de alta, sunt prea adânci, astfel încât va fi imposibil să se ajungă la un consens în
privinţa unei candidaturi cu adevărat merituoase. Ei pot ajunge la o înţelegere, dar numai vizavi
de o candidatură de… compromis. Dar noi, slavă Domnului, ştim ce înseamnă asta şi sunt
convins că RM nu mai are nevoie de încă… o figură de compromis.

Pentru a nu reintra într-o nouă spirală a crizei propun ca (pauză) candidatura viitorului şef
al statului să fie căutată în sânul diasporei moldovene din Italia, Spania, Portugalia, Grecia,
Franţa ş.a.m.d. Avem în aceste ţări foarte mulţi conaţionali şi conaţionale cu studii
superioare, chiar şi cu grade ştiinţifice, cu o bogată experienţă în management, afaceri,
ştiinţă ş.a. Dacă dorim un preşedinte neafiliat unui partid, cunoscător al Europei şi ataşat
valorilor europene, nelegat de mafiile politice locale din Chişinău, acesta trebuie căutat
departe de Moldova… România, când a ajuns în impas, a adus domn străin din ţară
străină. RM e într-o situaţie când sunt necesare măsuri neordinare. Aşadar, dacă dorim cu
adevărat să ajungem în Europa, de ce să nu aducem un preşedinte care trăieşte în Europa
şi care ştie ce e Europa reală, nu cea văzută din avion? Şi apoi, oare nu noi repetăm în
fiecare zi că cei mai dinamici şi deştepţi moldoveni au emigrat din RM? De ce dar să nu
alegem un preşedinte dintre cei mai dinamici şi deştepţi moldoveni?

16
7 octombrie 2010

Broscoii politici de pe Bâc şi Boul din fabulă

Constantin Tănase

Ţin minte, în copilăria mea, când un părinte ajungea la culmea răbdării, ultima sentinţă pe
care i-o arunca în faţă copilului obraznic era următoarea: eu te-am făcut, eu te mântui!
Bineînţeles, nu-l mai „mântuia”, dar dacă totuşi punea mâna pe vinovat, treaba nu ce
termina fără violenţă şi fără, cum spunem noi astăzi, încălcarea brutală a drepturilor
copilului. Deoarece această sentinţă a fost rostită de câteva ori şi la adresa mea, m-am
gândit adânc la ea şi de fiecare dată le-am dat dreptate părinţilor. Cu mintea mea de atunci,
neafectată de diferite convenţii internaţionale privind protecţia copilului, chiar dacă nu
eram de acord cu sentinţa, le recunoşteam părinţilor dreptul de proprietate totală asupra
mea - sunt al lor şi au dreptul să facă cu mine ce doresc…

Indiscutabil, nu există un paralelism perfect şi total între cazul evocat şi cel la care mă voi referi
în continuare, iar în continuare mă voi referi la premierul Vlad Filat. Mai multe persoane m-au
vizitat zilele acestea, rugându-mă „până la pământ” un singur lucru: nu-l ataca, te rog (până la
pământ), pe Vlad (Filat). Le explic vizitatorilor mei ce înseamnă a ataca, le aduc dovezi că eu nu
l-am atacat niciodată pe Filat, că, ziarist fiind şi scriind în fiecare zi, nu puteam (nu pot) să nu-l
vizez în unele contexte, unde mai pui că multe din acţiunile lui sunt taxabile sută la sută. I-am
rugat pe apărătorii lui Filat să citească şi ceea ce scriu alţi ziarişti, care nu-i sunt duşmani lui
Filat, să asculte ce vorbesc oamenii în stradă, acei oameni care au lucrat şi au votat pentru Filat.
Le explic vizitatorilor mei că eu, sincer, nu înţeleg multe din acţiunile lui şi îi întreb ce a căutat
Filat cu un buchet de trandafiri pe 24 august la Memorialul „Eternitate”, când chiar nici M. Lupu
nu a mers acolo, de ce nu a fost invitat la inaugurarea rutei Chişinău-Odesa ministrul de resort
Şalaru, de ce a provocat scandalul cu asumarea răspunderii guvernului, de ce îi „înţeapă” pe
români, amintindu-le despre necesitatea semnării Tratatului de bază, de ce a pornit circul acesta
cu „lipsa cvorumului în guvern”, de ce în permanenţă caută să-i „cotonogească” şi să-i pună în
situaţii idioate pe colegii săi de Alianţă ş.a.m.d., ş.a.m.d. Îi întreb franc: lumea nu-i proastă,
lumea doar vede şi înţelege ce se întâmplă şi voi oare nu vedeţi? Vizitatorii mei ridică din umeri,
se uită cu ochi vinovaţi la mine şi recunosc: da, ai dreptate, dar totuşi lasă-l în pace, nu-l mai
atinge, pentru că, dacă-l critică alţii e una, dar când scrii dumneata - e altă treabă… Şi apoi, aţi
fost prieteni şi mai există şi dl Alexandru…

17
Cunosc foarte bine acest refren - unii îl cântă de vreo doi ani de zile. Nu o singură dată mi s-a
imputat „lipsa de obiectivitate” din cauză că fiul meu face parte din echipa Filat… Puţini au
înţeles că nu există niciun fel de „conflict de interese” în cazul dat: fiecare dintre noi, la locul lui,
ne facem datoria - eu ca ziarist, el ca membru al guvernului Filat. Nu neg, a existat un grad sporit
de toleranţă, pe care mi-a dictat-o bunul-simţ. Dar această toleranţă nu poate depăşi nişte limite,
fapt ce m-ar desfiinţa ca ziarist. Admit, aşa este, sunt mulţi cârcotaşi, invidioşi care au tot
interesul să-l denigreze pe Filat. Dar nu toate sunt poveşti, când absolut din toate părţile ţi se spun
unele şi aceleaşi lucruri despre vanitatea stupidă şi orgoliul necontrolat ale premierului Filat,
despre dispreţul deschis pe care-l manifestă faţă de oamenii de care nu mai are nevoie - oamenii
care şi-au pus obrazul în campania electorală şi l-au „spălat” de acel 4 aprilie 2005! -, despre
apucăturile lui despotice şi „monarhice” şi slăbiciunile lui pentru străvechea artă a intrigilor şi
jocurilor de culise.

Recunosc, am admirat şi eu la începuturi duritatea tânărului premier, fiind convins că ţara are
nevoie în aceste momente grele de o mână tare, de un om cu caracter. Cu timpul însă, am început
să observ cu îngrijorare în acţiunile lui altceva decât duritate bărbătească şi caracter. Nu dezvolt
subiectul aici şi acum pentru că tema de azi e alta. Da, recunosc, am participat şi eu la „spălarea”
lui Filat şi lansarea lui pe actuala orbită politică, serios orbită de ambiţiile lui exagerate. Îmi fac
mea culpa în sensul că am tăcut prea mult… Sper însă că nu definitiv… de mult. Am invocat
pedagogia care se aplica în satele din lunca Prutului în anii copilăriei mele, pedagogie care
culmina cu sentinţa „eu te-am făcut, eu te mântui” nu pentru a o extrapola la relaţiile mele cu
premierul Filat; nu (numai) eu l-am „născut” şi n-am dreptul moral să-l „mântui”, chiar dacă aş
putea. Problema e alta şi e mai adâncă - de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, de ce o mare
speranţă a politicii moldovene, cum a fost Filat, începe să se spulbere, lăsând în urmă decepţii şi
ură faţă de politică şi politicieni? Noi nici nu realizăm cât de mult a avut de pierdut R. Moldova
din cauza unor politicieni loviţi de boala pe care unii, mai culţi, o numesc „ridicarea urinei la
cap”.

…Îmi povestea ieri o cunoştinţă despre impresiile sale de la recentul Congres al PL. Am părăsit
congresul, zice, pentru că mi-au displăcut profund laudele exagerate şi zgomotoase la adresa
liderilor acestui partid. Nici Ghimpu, nici Chirtoacă nu au nevoie de asemenea laude şi linguşiri.
Ne-am ars de atâtea ori când am făcut napoleoni din oameni talentaţi, i-am zeificat până i-am
distrus. Da, liderii au nevoie de sprijinul nostru, dar nu de adulaţii tribale, liderii noştri sunt
18
colegii noştri, fraţii noştri întru idee, dar nu monarhi în faţa cărora trebuie să ne roadem
genunchii. Da, presa democratică n-a avut altă soluţie morală decât să salute şi să sprijine
lansarea PLDM, mai apoi susţinerea Opoziţiei unite, dar aceasta nicidecum nu înseamnă că ”s-a
cununat pe vecie” cu acest partid, cu liderul lui şi trebuie să închidă ochii când lucrurile iau o altă
turnură. Am ferma convingere că astăzi cu adevărat e responsabil în faţa societăţii şi cu adevărat
nu-i vrea răul premierului Filat doar acel care-i spune acestuia, cinstit în faţă, ce crede. Nu ne
putem juca cu focul, participând prin tăcerea noastră la naşterea unui nou „tătucă” al poporului.
Acest pericol există şi eu văd datoria mea morală de a vorbi despre el, dar nu de a culege un
pufuşor de pe reverul premierului spunându-i: O, majestate, cât de mare eşti tu şi cât de mic sunt
eu. Suportă-mă o clipă sub umbra ta măreaţă!

Regret sincer şi o tratez ca pe o nereuşită a mea personală situaţia creată în Alianţă, când toţi cei
trei lideri ai ei au devenit duşmani ai lui Filat. Mă minunez, de cât talent a dat dovadă Filat, cum
de a reuşit, doar într-un an de zile, să-i pornească pe toţi împotriva lui? Nu-i absolvesc de păcate
nici pe ceilalţi lideri ai Alianţei – de multe ori toţi sunt o apă şi un pământ, dar de la cel care vrea
multe se cer multe! Filat, vede toată lumea, a vrut şi vrea mai multe, de aceea i se şi cer mai
multe…

Materialul de astăzi nu este nicidecum „un atac” la adresa lui Filat. O spun clar pentru toţi
prietenii mei. Am punctat nişte idei, la care face să ne gândim cu toţii, dintr-un motiv foarte
serios: nu sunt duşmanul lui Vlad Filat. Duşmanul lui aş deveni atunci când aş spune despre el
alte lucruri, când i-aş telefona în fiecare zi să-i spun ce mai zic unii despre el şi când l-aş ruga să
mă suporte şi pe mine o clipă sub umbra sa măreaţă. De aceea, nu-l „scot din suflet ca pe o
greşeală pe care n-am ştiut-o la-nceput”, cum se zice într-o romanţă, şi-l asigur pe Vlad Filat că,
atunci când nu va mai fi premier şi nu-l vor mai asalta cetele de culegători de puf de pe revere
regale şi amatorii de a sta la umbra lui măreaţă, tot la mine va găsi un cuvânt sincer de consolare
şi încurajare.

P.S. Titlul articolului („Broscoii politici de pe Bâc şi Boul din fabulă”) nu-l vizează pe Vlad
Filat, ci vizează un fenomen, o stare de lucruri reprobabilă din politica noastră. Să
întoarcem privirile înapoi şi să vedem câţi tineri talentaţi au ars pe rugurile politicii
moldovene doar din cauză că, neîmpăcându-se cu statutul şi dimensiunile de broscoi, date
de Dumnezeu, se umflau, visând să ajungă mari, ca boul din fabulă. Cu ce s-a terminat
tentativa - o ştim cu toţii.

19
P.P.S. Domnule prim-ministru, dacă, după lectura acestui articol, n-o să săriţi de pe scaun,
întrebând cu voce tare „Ce mai vrea şi bou’ ista de Tănase de la mine?”, dar veţi rămâne
calm, ca un bărbat puternic, şi veţi cădea adânc pe gânduri, să ştiţi că aveţi viitor politic.
Astfel, nu eu, dar dumneavoastră decideţi asupra acestei chestiuni, a unei chestiuni care ne
priveşte şi pe noi, prostimea, dar şi pe dumneavoastră… (c.t.)

13 octombrie 2010

I se ridică sau nu i se ridică lui Voronin?

Constantin Tănase

De parcă toate „loviturile mortale” aplicate până acum mafiei şi corupţiei nu erau
suficiente, politicienii noştri au mai pus în scenă o farsă, cea cu „ridicarea imunităţii” ex-
preşedintelui Voronin.

Deşi despre averile, acumulate dubios, ale lui Voronin şi despre rolul jucat de el în evenimentele
din 7 aprilie 2009 se vorbea de mult în toată Moldova, de la Naslavcea la Giurgiuleşti,
Procuratura, în mod ciudat, s-a apucat să-l deposedeze de imunitate pe acesta abia pe ultima sută
de metri a guvernării AIE-iste. De vreo săptămână, întreaga Moldovă, cu sufletul la gură, se
întreabă: i se ridică sau nu lui Voronin?
Prima întrebare pe care şi-o pune orice om normal e: cui convine această iniţiativă a Procuraturii
Generale? Să lăsăm, deocamdată, la o parte setea de justiţie a moldoveanului. Nu această sete s-a
urmărit a fi potolită de Procuratură. Dacă ar fi fost asta la mijloc, Procuratura se mişca în direcţia
dată încă la începutul anului. Aşadar, a doua întrebare este: de ce Procuratura a pornit procedura
respectivă în pragul campaniei electorale?

Prima şedinţă a Comisiei juridice pentru numiri şi imunităţi s-a încheiat cu niciun rezultat. A
doua şedinţă s-a terminat la fel - Comisia a decis să remită Procuraturii materialele, pentru că nu
există probe suficiente pentru a da curs demersului. Cu alte cuvinte, mai lungeşte, Doamne, boala
până se va coace poama. Aici apare a treia întrebare: de ce Procuratura a iniţiat o procedură pe
care nu poate (sau nu vrea?) s-o ducă la un final logic?

20
Punctul pe „i” l-a pus V. Voronin, care a părăsit şedinţa Comisiei şi a declarat că „totul este un
spectacol, un scenariu politic înainte de alegeri”. De data aceasta nu pot să nu-i dau dreptate celui
mai mincinos ex-preşedinte al RM. Numai că Voronin, ca totdeauna, dacă nu minte de îngheaţă
apele, spune lucrurile pe jumătate. Da, e adevărat, totul e un spectacol, un scenariu politic înainte
de alegeri, dar Voronin nu spune cui îi convine acest spectacol acum, în prag de campanie
electorală - Alianţei de la guvernare sau opoziţiei comuniste? Indiscutabil, comuniştilor. Crede
cineva că Voronin se teme de ridicarea imunităţii? Nu are de ce să se teamă, a spus-o chiar el:
„Eu nu am de ce şi de cine să mă tem. De cine să mă tem? De Ghimpu, de Filat sau de Lupu?”.
Unii îi sugerează lui Voronin că, dacă nu are de ce se teme, să renunţe de bună voie la imunitate.
Vulpoi bătrân, Voronin nu va face aşa ceva, şi nu de frică, ci din cauză că, punându-se de bună
voie la dispoziţia Procuraturii, lucrurile ar întra într-un con de umbră, el însă are nevoie de
spectacol, deoarece, jucând în acest spectacol rolul de victimă, îşi consolidează electoratul,
pornindu-l împotriva guvernării „sângeroase”.

Adevărul e că Procuratura ar putea să se ocupe de Voronin şi fără a i se ridica acestuia

imunitatea. Chiar şi cu imunitatea ridicată, dosarul lui Voronin are şansa să circule ani de zile
prin birourile Procuraturii şi atunci care a fost logica acestui demers care, ierte-mi-se expresia,
pute urât? S-a gândit Procuratura care va fi reacţia opiniei publice interne şi externe la acţiunea
de ridicare a imunităţii unui candidat de pe lista electorală? Nu era clar că un asemenea demers va
fi calificat drept o răfuială politică cu fostul şef de stat şi actualul oponent politic al Alianţei?
Dacă nu s-a gândit, problema e gravă. Dacă s-a gândit, e şi mai gravă.

Un lucru mai rămâne să precizăm: fostul preşedinte Voronin nu este suspectat de jafuri mari, la
scară naţională, ci doar de abuz de putere în timpul evenimentelor din aprilie 2009…

Nu vi se pare că Voronin e suspectat de lucruri care cu greu pot fi dovedite anume ca să nu fie
acuzat de jafurile care se văd cu ochiul liber şi pot fi demonstrate foarte uşor? …Iar noi suntem
puşi, ca nişte proşti, să ghicim pe un fir de romaniţă: i se ridică sau nu i se ridică lui Voronin?
Oare nu cumva Procuratura e preocupată nu de imunitatea lui Voronin, ci de spectacolul în care
acesta să joace rolul de victimă a actualei guvernări?

21
14 octombrie 2010

Cel mai, cel mai… slogan al anului electoral 2010

Constantin Tănase

Mare frământare de inimi şi mâini curate şi cu sloganurile astea electorale! În prag de

alegeri, liderii partidelor au nopţi albe, specialiştii „pe imagine” îşi pierd pofta de mâncare -
nu-i de şagă sau de glumă!

Poţi să nu ai membri de partid, să nu ai pe cine pune în lista electorală, poţi să n-ai structuri în
teritoriu, să n-ai bani (că cinstea de unde s-o iei?), dar dacă n-ai un slogan… penetrant şi
mobilizator nu te mişti înainte. Alegătorii sunt mai sceptici, dar ei, liderii partidelor, sunt convinşi
că sloganul electoral are o forţă magică, el conţine în sine cheia succesului. De aceea se şi bagă
bani grei în elaborarea sloganului, pentru că el, slogănaşul tatei, slogănelul mamei!, poartă în sine
mesajul partidului ce urmează a fi transmis nouă, alegătorilor, iar de mesajul pe care-l transmiţi
depind comportamentul şi decizia alegătorului.
De vreo două decenii de când avem şi noi alegeri libere şi democratice, am auzit zeci de slogane,
legate de spicuşor şi merişor, furnică şi rândunică, ştir şi trandafir, moş şi cocoş! Unele, ca
stilistică fiind geniale, au devenit folclor. De exemplu: „Ascultaţi ce spune moşu’: Oameni buni,
votaţi Cocoşul!”. Altele au murit odată cu încheierea campaniei electorale, bunăoară „Ascultă-ţi
inima!”. Toate însă aveau şi au o calitate fundamentală: mint. Sunt mincinoase, manipulează fără

22
ruşine. De fapt, aste e misiunea lor: să-l manipuleze (popular - să-l prostească) pe alegător.
Precum ţăranii la tarabă îşi fac publicitate mărfii („Cumpăraţi chiperi ieftini, graşi, frumoşi şi
borcănoşi!”), la fel şi politicienii îşi vând marfa: „Votaţi partidul meu, că-i curat ca Dumnezeu!”.
Acest comerţ, în limbaj modern, marketing politic se numeşte.
Anul acesta, partidele n-au strălucit la capitolul frumuseţe artistică; sloganele sunt incolore,
inodore, butucănoase, nebuloase, obscure, sângeroase, cinice şi foarte, foarte… pragmatice. Vă
daţi seama, când zic „pragmatic”, zic „nesimţit”. Să le analizăm pe toate sub genericul „cel mai…
slogan al anului electoral 2010”. Pornim în ordinea înregistrării partidelor la CEC.

1. PNL – PNL face majoritatea. Şi redă Demnitatea. PNL face Unirea!

(Cel mai… pragmatic slogan al anului electoral 2010)
Verbul a face din acest slogan îl trimite pe alegător direct la un proverb străvechi, construit pe
acelaşi verb: din coadă de câine NU FACI sită de mătase. Şi deoarece PNL nu va face
majoritatea, ce (ne) facem cu Demnitatea şi cu Unirea?

2. PDM - Pentru Moldova, PENTRU TINE!

(Cel mai obscur slogan al anului electoral 2010)
Acest slogan n-are niciun mesaj. În schimb are subtext obscur: mai ştii ce pregătesc ei pentru
Moldova şi pentru MINE (cu majuscule) dacă ajung în parlament?

3. PL - Schimbare până la capăt!

(Cel mai antidialectic slogan al anului electoral 2010)
Schimbarea nu e un obiect oarecare, ca să aibă „capăt”, ci un proces dialectic fără sfârşit, adică
fără „capăt”. Dacă şi PL ajunge până la capăt, ce face mai departe – se opreşte? Dacă se opreşte,
înseamnă că nu doreşte să meargă până la capăt…

4. PMUEM - O Moldovă Puternică - O Moldovă Unită!

(Cel mai… unionist slogan al anului electoral 2010)
În acest slogan verbul e ascuns în dosul cratimei. Dar ce înseamnă aici cratima - „este egal cu”
sau exprimă o condiţie? Sigur, o Moldovă poate deveni Puternică când va fi Unită, dar Unită cu
cine?

5. PPCD - Republica Moldova - o ţară de succes!

(Cel mai cinic slogan al anului electoral 2010)
23
După ce PPCD 15 ani a etichetat R. Moldova drept un avorton pe harta Europei, acum vrea să
facă din ea o „ţară de succes”? Concluzia: cel mai cinic slogan al anului electoral 2010.

6. MAE
Încă nu are slogan. Aşteptăm.

7. PPM – Nu are slogan. Concluzia: şi nici nu-i trebuie, că la ce i-ar folosi?

8. PpNŢ - Moldova fără Mafie!

(Cel mai cinic slogan al anului electoral 2010, după sloganul PPCD-ului)
Cât va exista S. Mocanu va exista şi Mafia.

9. PR - Noi dezvoltăm Republica!

(Cel mai mincinos slogan al anului electoral 2010)
Dacă nu uităm că „liderul” acestui partid e A. Stratan, fost ministru în guvernul comunist, mai
convingător ar fi fost sloganul: Noi furăm Republica!

10. AMN - Noi ne facem datoria. Mergem înainte.

(Cel mai ermetic slogan al anului electoral 2010)
Sloganul nu precizează faţă de cine îşi face datoria AMN? Şi cine sunt noi, liderii AMN? Fără
aceste precizări poţi merge înainte, dar nu ajungi departe.

11. PUM - Încredere neamului de bună-credinţă

(Cel mai rusesc slogan al anului electoral 2010)
Sloganul e ambiguu, cu subtext mistic. Ne vom putea pronunţa asupra lui când va fi tradus corect
în limba noastră. Concluzia: cel mai bine ar fi să fie tradus după alegeri.

12. PCRM - Moldova alege Victoria!

(Cel mai periculos slogan al anului electoral 2010)
Acesta nu-i slogan, ci trotil electoral. Victorie asupra cui? Asupra populaţiei R. Moldova care nu-
i votează pe comunişti. E cel mai sângeros, mai războinic, mai inuman şi mai periculos slogan al
anului electoral 2010.

13. PLDM - Moldova fără sărăcie!

24
(Cel mai optimist slogan al anului electoral 2010)
Moldova poate fi „fără sărăcie” doar când va fi fără Voronin şi fără comunişti. Aceştia încă nu au
dispărut, deci nu are cum să dispară nici sărăcia. Optimismul, dacă-i prea mult, strică…

Închei aici, pe o undă nostalgică după mustoasele slogane ale anilor ’90 când ne adunam în faţa
televizoarelor s-ascultăm ce spune moşu’… Măcar cu atâta plăcere ne alegeam din campaniile
electorale.

15 octombrie 2010

Ig. Dodon: Ştefan cel Mare şi Sfânt va fi primit în PCRM

Constantin Tănase
(Interviu cu Igor Dodon despre întâlnirea lui V. Voronin cu Ştefan cel Mare şi Sfânt)

Moto:
Întrebare: Dacă ar fi în viaţă Ştefan cel Mare, ce ar face din PCRM?
Igor Dodon: S-ar bucura că mai există în Ţara Moldovei partide care protejează identitatea
moldovenilor şi simbolurile moldovenilor. (Din presă)

C.T.: Domnule Dodon, pe ce vă bazaţi atunci când afirmaţi acest lucru, de unde ştiţi că s-ar
bucura de existenţa PCRM?
Ig. D.: Din prima sursă, cum ziceţi voi, ziariştii. Am discutat personal cu Ştefan cel Mare.

C.T.: V-aţi întâlnit personal cu marele voievod? Unde, când?

Ig. D.: N-o să mă credeţi, dar, ca comunist, nu pot spune minciuni. L-am întâlnit în faţa sediului
partidului nostru. Mă grăbeam să mă întâlnesc cu şeful meu, tovarăşul Voronin, şi văd la intrare

25
un bătrân care mi s-a părut neobişnuit: era îmbrăcat într-un fel de caftan aurit, avea plete blonde,
lăsate pe umeri, în picioare avea un fel de cizme stranii, dintr-un fel de material, se sprijinea pe o
sabie lungă şi cerceta cu atenţie sediul partidului nostru. M-am apropiat de el şi pe loc mi-am dat
seama - el e, voievodul nostru, apărătorul neamului moldovenesc. Îi dau bună ziua, el se uită la
mine, mă cercetează cu atenţie şi unde face: Al cui e palatul ista, ghiaure, cine a îndrăznit, fără
mila şi voia mea, să înalţe un palat mai mare decât cetatea mea de la Suceava?

C.T.: Şi ce i-aţi răspuns voievodului?

Ig. D.: I-am spus că acesta e sediul partidului nostru, care protejează identitatea moldovenilor şi
simbolurile moldovenilor. Ştefan cel Mare s-a bucurat foarte mult şi a zis: Vino să te pup,
voinicul meu, eu chiar acest partid îl caut, am auzit acolo, de unde vin, că a apărut un asemenea
partid în această margine a moşiei mele şi am vrut să văd cine este domn peste el.

C. T.: Şi i-aţi făcut cunoştinţă cu domnul Voronin?

Ig. D.: Bineînţeles. Tovarăşul Voronin i-a povestit programul partidului, i-a vorbit despre
eforturile partidului în vederea consolidării statalităţii moldoveneşti. Măria Sa asculta cu multă
atenţie şi, la un moment dat, a întrebat ce înseamnă „statalitate moldovenească”. Când tovarăşul
Voronin a început să-i explice, Ştefan cel Mare s-a făcut vânăt la faţă şi a rotit sabia în aer. Noroc
de bodyguard, care a intervenit, că-i zbura capul şefului. Cum, a prins a striga Voievodul: tu ai
pus cetăţi pe Prut şi ai tăiat Ţara mea în două şi asta la tine, neam de păgân ce eşti, se cheamă
„statalitate moldovenească”!?

C. T.: Şi cum s-a încheiat discuţia, aţi aplanat scandalul?

Ig. D.: Foarte simplu, şeful a dat comandă şi bodyguarzii l-au înşfăcat şi l-au scos afară din sediu.
Ne-am convins că şi Ştefan ce Mare, pe care noi îl iubeam şi-l propagam atât de mult, e tot român
şi pe deasupra mai e şi unionist şi antistatalist. Ce să mai discuţi cu el?

C. T.: Şi cum veţi proceda mai departe, vă lepădaţi de Ştefan cel Mare?
Ig. D.: Să fim serioşi, cum să ne lepădăm, cu ce rămânem? Îl vom venera şi în continuare, că n-
avem încotro. Dar vom continua să zicem despre el că e moldovean, şi că e foarte bucuros că
există un asemenea partid ca PCRM, care protejează identitatea şi simbolurile moldovenilor.
Politica-i politică şi apoi cum să câştigi alegerile, dacă le vom spune moldovenilor că Ştefan cel
Mare e român unionist şi antistatalist? Mai bine nu mă întâlneam, că mi-am stricat părerea despre
el.
26
C. T.: Domnule Dodon, aţi vorbit de mai multe ori despre „diferenţa dintre limba română
şi cea moldovenească”. Există vreo diferenţă, în ce constă ea?
Ig. D.: Foarte bună întrebare! „Între română şi moldovenească nu există diferenţe esenţiale de
conţinut, dar există diferenţe de principiu. Limba moldovenească este un termen istoric, este
limba în care au vorbit strămoşii noştri moldoveni, este limba în care au vorbit străbuneii, buneii
şi părinţii mei. Limba moldovenească este limba cronicarilor, este limba principalelor creaţii
literare din secolele trecute, este limba care subliniază identitatea noastră de moldoveni,
denumirea ţării noastre, istoria şi cultura noastră. Suntem moldoveni, trăim pe pământ
moldovenesc, vorbim moldoveneşte. Aşa a fost de secole, aşa trebuie să fie şi de acum încolo,
dacă ne preţuim tradiţiile şi istoria.
Iar limba română este similară cu limba moldovenească, pentru că a apărut din limba
moldovenească; doar că limba română e un termen politic, un compromis politic din secolul
XIX, dar care, cu părere de rău, înlocuind termenul istoric de limba moldovenească, a ştirbit
identitatea moldovenilor de dincolo de Prut”.

C. T.: Staţi, că m-aţi încurcat cu totul. Dumneavoastră afirmaţi că „între română şi

moldovenească nu există diferenţe esenţiale de conţinut, dar există diferenţe de principiu”.
Reiese că diferenţele sunt de principiu, dar nu-s esenţiale. Nu prind logica afirmaţiei.
Ig. D.: Cum nu o prindeţi? Explic mai popular: „Limba română este similară cu limba
moldovenească pentru că a apărut din limba moldovenească…”.

C. T.: Acum chiar că m-aţi… ambiguizat cu totul…

Ig. D.: Ce v-am făcut?

C.T.: În loc să dezambiguizaţi, aţi ambiguizat şi mai mult mesajul…

Ig. D.: Adică v-am zakalibit?

C. T.: Cam aşa ceva. Dacă spuneţi că limba română e similară cu limba „moldovenească”,
reiese că sunt două limbi, pentru că ştiţi ce înseamnă similar?
Ig. D.: Da, reiese că-s două…

C.T.: Păi, dacă-s două, cum puteau două limbi să apară din una singură, una şi aceeaşi, şi
să rămână aceeaşi şi totodată similară una cu alta?

27
Ig. D.: Aşa-s eu, om profund în gândire, îi zakalibesc pe toţi. Însuşi Ştefan cel Mare a rămas cu
gura căscată când i-am spus acest lucru…

C. T.: Aţi discutat şi cu Măria Sa acest subiect?

Ig. D.: Desigur. N-a vrut însă să înţeleagă nimic. Bum-bum, nu alta! V-am spus şi mai sus, Ştefan
cel Mare s-a developat – nu e moldovan ca noi, adică ca mine, ca Voronin, ca Mişin, ci e român
unionist şi antistatalist ca voi. Cu toate acestea, noi nu ne lepădăm de el. Precum Iisus Hristos a
fost primul comunist, Ştefan cel Mare va fi al doilea. Îi primim pe ambii în PCRM. Să vedeţi cu
ce echipă consolidată vom merge anul acesta în alegeri… Le dăm chişca la toţi liberalii şi
democraţii… Îi cucerim pe toţi moldovenii… Moldova alege victoria!

C. T.: Acesta-i sloganul electoral al PCRM?

Ig. D.: Da, e şmecher gândit, nu? Noi vom zice „Moldova alege victoria” şi-l vom scoate în faţă
pe Ştefan cel Mare cu Crucea şi Sabia, dar ne vom gândi, de fapt, la Stalin şi la Armata Roşie…

C. T.: Domnule Dodon, vă mulţumesc pentru acest interviu.

Ig. D.: Cu plăcere, sper că nu-l veţi publica, ca să mă faceţi de râs?

C. T.: Bineînţeles, nu, chiar în numărul de mâine.

18 octombrie 2010

Moldova noastră, ca o matrioşkă rusească…

Constantin Tănase

(Discurs rostit la cel de-al doilea For al jurnaliştilor români de pretutindeni, vineri, 15
octombrie)

Stimaţi colegi, genericul congresului nostru, aflat la a doua ediţie, este „Presă, Putere, Libertate”.
Vorbind despre aceste trei lucruri (Presă, Putere, Libertate), inevitabil trebuie să vorbim despre
democraţie. Winston Churchill spunea: „Democraţia fără presă este inacceptabilă. Democraţia cu
presă este insuportabilă”. Pentru a nu ne consuma în discuţii bizantine despre echidistanţa presei,
trebuie, înainte de a vorbi despre starea presei din R. Moldova, să vorbim despre starea

28
democraţiei în R. Moldova şi să răspundem la întrebarea: trăim într-un regim cu democraţie
inacceptabilă sau insuportabilă? Aş risca să cred că noi, cei din R. Moldova, beneficiem, totuşi,
de un regim cu o democraţie insuportabilă, dacă acceptăm butada premierului britanic.

Toate problemele presei noastre de astăzi sunt şi problemele democraţiei moldovene. Presa de la
Chişinău este exact la fel ca democraţia de la Chişinău. Concluzia poate fi extrapolată, fără riscul
de a greşi prea mult, asupra presei din România, Rusia sau America. R. Moldova nu a ieşit încă
din pielea de şarpe a comunismului, a unui sistem totalitar, care, practic, a rămas intact după un
an de guvernare democrată.
Denumirea prezentei secţiuni este „Presa şi Puterea în R. Moldova. Presa în campania
electorală”. Ca să mă menţin în limita acestei probleme, îmi permiteţi să mă refer foarte sumar la
următoarele chestiuni: Presa militantă şi presa echidistantă, Solidaritatea breslei jurnalistice
de la Chişinău, Presa şi Libertatea, Presa şi Puterea şi De ce are nevoie presa de la
Chişinău.

Presa militantă şi presa echidistantă

Dacă astăzi se respiră mai uşor la Chişinău, dar se respiră mai uşor, e şi meritul acelei prese pe
care eu o numesc militantă şi care a contribuit într-o măsură decisivă la venirea la putere a
partidelor liberal-democrate. E adevărat, treaba asta nu place la toţi. Voronin, de exemplu, se
arăta revoltat şi deranjat de faptul că, în acest an, Chişinăul foieşte de maşini cu numere de
înmatriculare româneşti. Pentru aceştia gradul de independenţă şi democraţie în R. Moldova se
măsoară după numărul jeep-urilor cu numere de înmatriculare de Tiraspol, Odesa şi Breansk.
Apropo, într-un cântec din epoca Cenaclului „Flacăra” - „Să nu uităm de cei mai trişti ca noi” -,
există o strofă:
Destul cu-atâtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cântece câştig,
Un cântec nu-i nimic, dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Şi presa nu valorează prea mult, dacă nu face mai cald în casele în care-i frig. Dar în Moldova,
domnii mei, e frig, e încă foarte frig şi, după alegerile din 28 noiembrie, să nu fie frig ca în
Siberia. Ca să nu se întâmple aceasta, avem nevoie de o presă militantă. Nu opun spiritul militant
în presă echidistanţei, dar nici nu accept laşitatea presei care îmbracă haina echidistanţei. R.
29
Moldova trebuie trasă de urechi în sus din mlaştina mentalităţilor sovietice, comuniste şi ruseşti,
R. Moldova trebuie împinsă (iertaţi-mi verbul) în albia modernizării pe toate planurile. Fără o
presă militantă însă, aceste obiective istorice nu pot fi atinse. Eu înţeleg, jurnaliştilor din
instituţiile de presă care navighează sub pavilion american sau britanic li-i mai uşor, ei îşi permit
luxul de a fi echidistanţi, noi însă trebuie să ne ducem crucea doar de aspiranţi la gloria
deontologiei presei anglo-saxone: luăm cuvânt la mitinguri - ni se deschid dosare penale, ni se
aminteşte că avem copii şi nepoţi şi ar putea să dispară... Atât la acest capitol, că şi aşa poate fi
prea mult.

Solidaritatea breslei jurnalistice

Am rămas puţin surprins ieri, când o televiziune de ştiri de la Chişinău, referindu-se la congresul
nostru, concluziona. Citez: „Primele concluzii oferite de participanţii la congres sunt: presa din R.
Moldova este împărţită la nesfârşit în două tabere, adică presa de limbă rusă şi presa de limbă
română. Astfel spus, este o împărţire în două societăţi diferite, adică acei care vorbesc limba rusă
şi acei care vorbesc limba română. Într-un cuvânt, cei care vorbesc limba română preferă presa
românească, iar cei care vorbesc limba rusă preferă presa rusească. Altfel spus, cei care vorbesc
limba română preferă democraţia şi integrarea europeană a R. Moldova, iar cei care
vorbesc limba rusă preferă comunismul şi preferă, desigur, Rusia”.

În primul rând, nu cred că aceasta „este prima concluzie” a congresului nostru. În al doilea rând,
e uşor exagerată concluzia domnişoarei cu microfonul că „cei care vorbesc limba română preferă
democraţia şi integrarea europeană a R. Moldova”. Avem la Chişinău ziare, televiziuni, jurnalişti
şi politicieni care vorbesc destul de bine limba română, dar care nu pot fi suspectaţi că „preferă
democraţia şi integrarea R. Moldova în UE”. Astfel, trebuie să admitem că şi comuniştii, şi presa
comunistă de limbă română „preferă democraţia şi integrarea R. Moldova în UE”. De-ar fi să fie
aşa! Aici e marea încurcătură şi originalitate a insuportabilei democraţii moldovene, că societatea
noastră nu e împărţită în două, cum se afirmă, ci e o matrioşkă rusească în care orice parte se mai
împarte încă într-o parte. Astfel, partea moldoveană (societatea şi presa) se mai împarte în două
părţi – presa moldoveană pro-românească care înseamnă automat şi proeuropeană, şi presa
moldoveană anti-românească care este prin vocaţie antieuropeană şi anti-moldovenească. Şi asta
nu e tot. Presa moldoveană pro-românească se mai împarte la rândul ei în două – în presă
proeuropeană statalistă şi în presă proeuropeană unionistă. Presa unionistă se mai împarte în două
– care scrie cu  din A şi care scrie cu Î din I… Şi tot aşa, toate la noi se împart până la capăt,

30
fără rest. În felul acesta, jurnaliştii de limbă română de la Chişinău constituie o ceată pestriţă,
zgomotoasă şi, bineînţeles, talentată de credincioşi care intră în aceeaşi biserică, dar se închină la
sfinţi diferiţi. Cred că am răspuns la chestiunea despre solidaritatea breslei jurnalistice de la
Chişinău.

Presa şi Libertatea

O presă liberă, cu adevărat liberă, este o utopie. Şi într-o democraţie inacceptabilă, şi într-o
democraţie insuportabilă libertatea presei (implicit a jurnalistului) are, vorba clasicilor, un singur
măsurătoriu – cel moral. Eşti liber pe măsura în care eşti moral. Şi nu invers, Doamne fereşte! Un
jurnalist e liber pe atât câtă libertate poate duce pe umerii săi, iar această libertate se circumscrie
unui cadru moral. Eu, personal, m-am simţit mai liber în timpul celor opt ani de democraţie
comunistă, fiindcă presa noastră era mai puţină şi mai morală.

Presa şi Puterea

Ca să înţelegeţi cum e Puterea de la Chişinău (Bucureşti), răsfoiţi ziarele şi priviţi televiziunile de

la Chişinău (Bucureşti). Şi invers. Cum e Puterea aşa e şi Presa. Aceasta însă nicidecum nu
înseamnă, în mod fatal, că am intrat într-un cerc vicios din care nu putem ieşi. Dimpotrivă, presa,
fie că şi în zigzaguri şi cu paşi mici, trebuie să iasă de sub hipnoza Puterii, să slujească publicul.
Din păcate, şi astăzi, o parte a „câinilor de pază” din Chişinău, în loc să latre, se gudură în faţa
Puterii şi a Viţelului de aur.

De ce are nevoie astăzi presa democratică de la Chişinău

Nu sunt de acord cu acei care răspunzând la această întrebare pun pe primul loc banii. Experienţa
de 20 de ani ne-a demonstrat că şi cu bani foarte mulţi poţi face o presă foarte proastă. Instituţii
glorioase de presă din R. Moldova s-au prăbuşit sub povara valizelor cu bani. Nu întotdeauna mi
se par motivate reproşurile faţă de ţara-mumă vizavi de sprijinul financiar prea modest acordat
presei de la Chişinău. Nu poţi hrăni veşnic, din palmă, un pui, căruia nu-i mai cresc aripile, care
papă non-stop, se îngraşă şi tot pinguin rămâne, nu-şi mai poate lua zborul. Nu trebuie să
pretindem de la Departamentul respectiv de la Bucureşti să ne servească cu păstrăvi. Mai
important este, când noi deschidem o păstrăvărie, să fim ajutaţi să învăţăm cum să utilizăm mai
bine undiţa. Vreau să spun că presa de la Chişinău are nevoie de profesionalizare. Două căi

31
există. Prima: stagii ale ziariştilor de la noi la instituţii de presă din România, dar nu deplasări de
o săptămână-două cu mici şi bere, dar de câteva luni, cel puţin. A doua: ziarişti buni din România
să facă un an-doi de armată în presa noastră. Presa mondială îşi caută o altă identitate. Apariţia
presei on-line reclamă modificări de politici editoriale şi management economic. Iată încă un
domeniu unde ne-ar trebui undiţa colegilor din România. În felul acesta, am soluţiona şi alte
probleme despre care n-am vorbit explicit aici, dar care se regăsesc implicit. Vă mulţumesc.

19 octombrie 2010

Sclave cu diplomă sau de ce la Italia ni se scuipă în cratiţă

Constantin Tănase

32
Urmăresc şi eu cu multă atenţie reportajele din Italia ale corespondentului nostru Pavel
Păduraru. Bineînţeles, sunt mulţumit. Aceasta am vrut de la el: să ne prezinte viaţa
conaţionalilor noştri cu un ochi proaspăt, „nealterat” de alte interese. Pavel are un
asemenea ochi. Pavel mai are şi urechi „nebruiate”. Aceste urechi au prins următorul
detaliu: o moldoveancă lucra în casa unei familii; după ce îşi hrănea stăpânii şi pe toţi ai
casei, nepoţii stăpânilor scuipau în cratiţă, ca ea să nu mănânce…

Sunt sigur, ţiganii robi de la curtea tatălui lui Vasile Alecsandri erau trataţi cu mai mult respect -
citiţi nuvela „Vasile Porojan” de Alecsandri. Cu siguranţă, nu toţi italienii scuipă în cratiţe, unii -
mai rafinaţi - scuipă în suflete. Pentru că aceasta e logica lucrurilor: moldovencele care „lucrează
prin familii” sunt de fapt sclave - sclave moderne, cu diplome de liceu sau de universitate. Ar fi
cu totul primitiv să fluturi pumnii în aer, să-i blestemi pe actualii (şi foştii) guvernanţi să le scuipe
şi lor cineva în cratiţe. Să nu generalizăm - nu toţi moldovenii fug de acasă din cauză că mor de
foame. Trebuie să recunoaştem că există şi moldoveni care îşi lasă casa, gospodăria, copiii şi
pleacă la Italia ca să facă bani pentru a-şi cumpăra perdele noi… Dar nu despre aceştia e vorba.
Adevărul e adevăr: nimeni nu fuge de acasă de zile bune. Migraţia are cauze sociale foarte reale
şi foarte serioase. Aici se ascunde problema şi această problemă nu e numai a guvernării, ci şi a
societăţii. Din păcate, şi noi, jurnaliştii, inducem opiniei publice ideea falsă că întotdeauna
vinovată e guvernarea, indiferent cum se numeşte, Voronin sau Filat. Dar nici pe departe nu este
aşa - când ţi se scuipă în cratiţă, nu mai stai în casa (ţara ceea). Cu „veniţi acasă, măi copii”, tot
nu merge şi, iarăşi, nu numai din cauza proastelor guvernări de la Chişinău. Când laşi acasă
hectare de pământ în pârloagă (care te-ar putea hrăni în condiţii de demnitate) şi fugi în Italia,
unde ţi se scuipă în cratiţă, înseamnă că ceva se întâmplă nu atât cu guvernarea, cât cu poporul.
Ceea ce se întâmplă are, evident, un nume: pierderea totală a sentimentului de demnitate umană şi
naţională.

Ştiu, concluzia mea o să-i pună pe jăratic pe unii (unele), dar chiar că nu-mi pasă. Este mai lesne
să dai vina pe „regimul Voronin” sau „regimul Filat”, deoarece, în felul acesta, scoţi de sub bătaie
propriul tău regim moral. E prea primitivă însă schema „voi sunteţi călăii şi rămâneţi să sugeţi
sângele poporului, eu sunt victima voastră şi plec să-mi scuipe în cratiţă”. Sunt sigur, dar o spun
şi specialiştii, în R. Moldova există oportunităţi pentru mulţi din cei care pleacă. Mulţi, cărora li
se scuipă în cratiţă (în suflet) prin alte ţări, ar putea câştiga mia ceea nenorocită de dolari sau euro
aici, acasă.
Nu doresc să deschid toate cărţile - şi concurenţii noştri din presă ştiu de ce -, dar vă promit că
(pauză) concluzia mea de mai sus nu este o vorbă în vânt. Şi o să vă demonstrez acest lucru. De
33
aceea, iubiţi cititori, vă rog ceva: pe 29 octombrie (asta e într-o zi de vineri), va avea loc Ziua
abonatului. În această zi, TIMPUL face o reducere extrem de generoasă, de tocmai 25 la sută.
Beneficiaţi de oferta noastră. Doresc ca, începând din 1 ianuarie 2011, cât mai mulţi moldoveni
să fie abonaţi la TIMPUL, pentru că numai ziarul nostru o să vă demonstreze cum se poate
câştiga o mie de euro pe lună aici, acasă, lângă copii, părinţi, bunei, rude şi prieteni, dar nu în altă
ţară, unde ţi se scuipă în cratiţă (şi în suflet).

34
20 octombrie 2010

…dacă mai avem vreun rost în ţara asta…

Constantin Tănase

Pregătisem deja textul pentru rubrica aceasta când am dat de excepţionalul articol al lui
Dan Puric, „Rostul”, pe site-ul Asiiromani.com. Dan Puric nu e un nume nou pentru
cititorii noştri, noi am reluat în ediţiile de vineri mai multe texte de ale Domniei sale,
înmănuncheate în volumul „Cine suntem”.

Dan Puric nu este numai regizor şi actor, în ultimii ani el s-a impus ca un profund şi original
cugetător, ca una din vocile morale cele mai importante din România. Gândirea sa merge mai
totdeauna pe contrasens, radiografia făcută de el realităţilor din România este necruţătoare, nu în
zadar, pe cât e de preţuit de unii, de cei mulţi, pe atât e de contestat de alţii, puţini şi mici. Mi s-a
reproşat cu diferite ocazii, cu multă rea-credinţă, că articolele mele sunt pline de ură. Acolo unde
eu puneam degetul pe rană, detractorii mei vedeau ură. Nu mă încaier cu aceştia. Să rămână la
opinia lor. Un lucru am înţeles în viaţa asta: dacă nu urăşti răul, acesta creşte şi se înmulţeşte.
Acela îşi iubeşte cu adevărat ţara şi oamenii care urăşte răul din această ţară. În ţara noastră însă
s-a adunat mult rău. Am citit articolul lui Dan Puric şi am rămas zguduit de similitudinile dintre
realităţile de aici şi cele de peste Prut. Avem deci, nu numai aceeaşi istorie şi aceeaşi limbă cu
fraţii noştri de peste Prut, dar şi aceeaşi boală istorică: ne-am pierdut rostul.

Fireşte, asemenea articole „negative” ca cel al lui Dan Puric „nu sunt bune” într-o campanie
electorală; într-o campanie electorală se cer articole pozitive, optimiste, luminoase şi
mobilizatoare. Lumea (electoratul) trebuie drogată cu minciuni, durerile care se acumulează între
două campanii electorale trebuie anesteziate, spiritul critic - anihilat sau măcar inhibat. Asta se
cere de la presă într-o campanie electorală! Şi, din păcate, presa cam asta şi face… - mobilizează
masele! La ce le mobilizează? mă întreb. Să-l aleagă pe Cutărică în locul lui Cutărescu? Dacă ne-
am uita mai atent, am vedea că şi Cutărică, şi Cutărescu sunt de aceeaşi baie, ciopliţi din aceeaşi
bucată de piatră. Ei nu cunosc rostul acestei ţări. De aceea şi fac compromisuri în campaniile
electorale. În ultimul timp se recunoaşte deschis: da, e adevărat, dl Cutărică spune minciuni,
tâmpenii curate, dar ce - vrei să spună adevărul, ca să-şi piardă electoratul? Aşadar, indirect se
recunoaşte că există o parte de electorat care vrea minciuni şi tâmpenii şi, graţie acestei părţi,
suntem obligaţi să votăm minciuna şi tâmpenia, fiindcă - încă un argument în plus! - aşa e într-o
coaliţie… O coaliţie între minciună şi tâmpenie în numele viitorului luminos al acestui neam!

35
Astfel, în numele acestei coaliţii, totul pare justificat, acceptăm ceea ce o societate normală nu ar
trebui să accepte, mergem la votare, îi instalăm în fotolii, apoi, după ce ne convingem că ne-am
mai ars o dată, cădem în disperare, înjurăm şi plecăm în lume pentru a ne găsi un rost. Te aşezi,
vorba lui Dan Puric, pe celălalt mal al lumii şi te întrebi de ce ţi-ai părăsit ţara, care e rostul tău pe
acest pământ? Unii aşa şi nu mai găsesc răspunsul la această întrebare, intrând nelămuriţi în
morminte, săpate în pământ străin şi petrecuţi de popi care cântă într-o limbă străină.

Nu îndemn la izolare socială şi absenteism electoral; vă îndemn să citiţi articolul lui Dan Puric şi
să vă gândiţi la rostul vostru pe acest pământ şi în această ţară, căci aveţi acest rost. Să nu ne mai
lăsăm mânaţi spre urnele de votare, ca vitele la abator. De douăzeci de ani tot votăm şi fără niciun
rost, e timpul să alegem - mai avem o şansă să ne găsim rostul.

20 decembrie 2010

Rostul
Dan Puric

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-
are sens, te lamentezi de formă şi renunţi. Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o
perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat.

Iei povestea de la capăt, pas cu pas, şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca
lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu
ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi. Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul:
ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc?

36
21 octombrie 2010

Fiica lui M. Snegur, ministru de Externe al României?

Constantin Tanase

Moto: „Aş fi vrut ca această fair lady să fie ministrul de Externe al României”

„O blondă”, aşa e intitulat editorialul lui Cristian Tudor Popescu, din „Gândul” de marţi, pe care
îl preluăm alăturat. Titlul nu se înscrie în tendinţa obsesivă a presei on-line de a ademeni cititorii
cu titluri „incitante”, sub care dai de texte proaste, de doi bani. Dimpotrivă, titlul lui CTP e
„sfidător” de cuminte şi… nu „incită” la lectură. În schimb, textul de sub titlu e o lecţie bună de
învăţătură dată nouă, ziariştilor basarabeni.

Admiraţia şi preţuirea cu care scrie CTC despre Natalia Gherman, viceministru de Externe al R.
Moldova (fiica ex-preşedintelui Mircea Snegur), ies din cadrul unui simplu gest de complezenţă.
Cel puţin noi, cei din Moldova, trebuie să interpretăm acest gest ca pe o lecţie. Mă explic. Există
la noi o… problemă, neformulată vreodată explicit, dar care e vânturată prin presă cu multă
pasiune, care ar putea fi numită „odraslele demnitarilor”.

Este adânc înrădăcinată în percepţia multora ideea preconcepută precum că toţi copiii
preşedinţilor (mai larg - a demnitarilor) sunt nişte debilaşi rotofei şi rumeori, fără carte şi fără har
în vreun domeniu, care intră la facultate pe pile, sunt angajaţi în posturi înalte pe pile, fac carieră
pe pile, din care cauză „copiii noştri” - aici fiţi atenţi! - nu pot răzbate nicăieri. Cu adevărat, nimic
nu este mai periculos decât jumătăţile de adevăr!

Ţin minte cât venin s-a vărsat peste Mircea Snegur când fiica acestuia, Natalia Gherman, a fost
angajată la Externe. Nu neg, există şi cazuri când odrasla rumeoară a vreunui demnitar să urce
sus graţie proptelelor părinteşti; da, avem cazuri când nu studiile şi talentul, ci funcţia înaltă
ocupată de babacu’ îl propulsează în sus pe scara ierarhică. A stat la „originile” carierei Nataliei
Gherman „impulsul” ex-preşedintelui Snegur? Nu ştiu. Poate. Sigur că, în anumite circumstanţe,
în locul Nataliei Gherman ar fi putut să fie altcineva. Altceva însă contează în cazul discutat de
noi: a fost promovat un profesionist.

37
Mi se pare cu totul nedreaptă, necreştinească şi lipsită de elementar bun-simţ plăcerea unora de a
defăima o persoană numai pentru „vina” de a fi fiul sau fiica cuiva, în cazul dat - al vreunui
preşedinte. Cititorii îşi amintesc câte legende circulau despre fiii ex-preşedintelui Lucinschi,
despre milioanele care, chipurile, nu ştiu care din ei le-ar fi pierdut la un cazinou. Până la urmă,
s-a dovedit că toate sunt bârfe, lansate cu bună ştiinţă de „cineva”. „Conceptul” stalinist că fiul
răspunde pentru greşelile tatălui e încă adânc înrădăcinat în unii dintre noi. Urmăresc reacţiile la
includerea lui Chiril Lucinschi în lista electorală a PLDM şi mă trec fiorii cu câtă ură de clasă
este atacat de unii. Nu sunt, pentru că nu pot fi avocatul lui Chiril Lucinschi, dar am contactat cu
el de câteva ori şi m-a impresionat mult modestia, inteligenţa şi cumsecădenia acestui om. Nu
cred că cei care-l hulesc acum ar fi de o calitate umană mai înaltă. Nu cred. Cât de universal
motivată şi aplicabilă este zicala „ce iese din pisică şoareci mănâncă”? Oare nu avem sute de
cazuri care infirmă zicala? Cum să desfiinţezi un om numai din cauză că tatăl lui a ocupat funcţii
înalte în fostul PCUS? Dar, dacă în cazul celui care o face pe procurorul, tatăl său, fiind căruţaş,
fura în fiecare seară ce-i pica de la colhoz? De ce nu-şi asumă vina? Dar dacă tatăl acestuia, prin
alt joc de circumstanţe, ajungea nu căruţaş, dar în locul lui Lucinschi, oare nu cumva altfel ar fi
cântat?

Nu mă transform în apărătorul odraslelor fostei şi actualei nomenclaturi, dar nici nu accept să se

treacă cu găleata de lături peste toţi, fără discernământ. Bineînţeles, fenomenul există:
cumătrismul şi nănăşismul atacă precum un cancer sistemul administraţiei de stat. Repet însă: nu
trebuie să fie puşi toţi într-o oală. În contextul dat, nu pot să nu amintesc despre fiul preşedintelui
Voronin, Oleg, devenit „vedetă” în ultimii ani. S-ar putea întâmpla, când lucrurile se vor limpezi
într-o justiţie independentă, că multe din legendele ce circulă despre el să fie simple legende şi nu
el, Oleg Voronin, fiul ex-preşedintelui V. Voronin, să fie cel mai bogat om din Moldova, cum am
scris noi, ziariştii. Am scris însă de ce? Fiindcă vinovat este tatăl său, şi iată de ce: în condiţiile
unei Moldove mâncate de sărăcie, pentru a se exclude orice gen de speculaţii, Oleg Voronin nu
trebuia să activeze în business. Oriunde în altă parte, numai nu în afaceri. Aroganţa şi dispreţul cu
care Familia Voronin îşi etala averile l-au costat pe Voronin tatăl foarte scump: a făcut din
numele fiului său un nume odios. Exact asta a făcut şi dictatorul Ceauşescu cu fiul său, Nicu.

În ce constă însă „lecţia CTP” din titlu? Mânaţi de valul politicii curente, hipnotizaţi de
evenimente şi declaraţii de două parale, înrăiţi, „din oficiu”, pe toată lumea, nici nu observăm că
în jurul nostru există foarte mulţi oameni de reală valoare, care-şi fac datoria într-un discret şi

38
protector anonimat. Noi trebuia să observăm primii acest lucru, nu Cristian Tudor Popescu.

P.S. Cât priveşte dorinţa lui CTP de a o vedea pe doamna Natalia Gherman în funcţia de
ministru de Externe al României, ce să zic? România are zeci de diplomaţi străluciţi, care
chiar acum pot ocupa această funcţie. Dacă însă se va considera că numirea Nataliei
Gherman în funcţia de ministru de Externe al României va accelera aderarea R. Moldova
la UE şi regăsirea mai grabnică a românilor de pe cele două maluri ale Prutului, noi,
basarabenii, vom susţine cu căldură această soluţie.

39
22 octombrie 2010

…dacă n-am înnebunit toţi cu totul

Constantin Tănase

Principalele partide, cele cu şanse, s-au lansat oficial în campania electorală pentru
alegerile parlamentare anticipate care se vor desfăşura pe 28 noiembrie.

Această zi va fi marea finală a maratonului politic moldovean pornit pe 27 august 1991, ziua
declarării Independenţei R. Moldova, fiindcă anume în această zi crucială, adică pe 28 noiembrie,
Moldova va decide încotro va merge - înainte sau în nicăieri, va rămâne sau va pica de pe hartă.
Care sunt partidele cu şanse reale de a intra în noul parlament, sunt aceste partide pregătite pentru
un compromis politic în vederea alegerii şefului statului? Întrebarea nu e deloc retorică, dacă ne
gândim la faptul că noul preşedinte va fi ales conform Constituţiei actuale, care aşa şi nu a mai
putut fi modificată. Să vedem, aşadar, cu ce potenţial şi cu ce şanse electorale intră în luptă
principalele formaţiuni politice de la Chişinău?

PCRM-ul lui Voronin a pornit la luptă cu o armată organizată, setoasă de revanşă, puternic
drogată ideologic, cuprinsă de o stare de euforie după referendumul din 5 septembrie. Principala
figură în PCRM rămâne a fi generalul Voronin în care armata crede şi pe care-l va urma până la
capăt. Cu o asemenea armată şi un asemenea general este greu să-ţi imaginezi înfrângerea
PCRM.

PLDM-ul lui Filat se consideră cel mai important partid din arcul guvernamental, al doilea ca
pondere, după PCRM. În situaţia când deveniseră tot mai insistente zvonurile despre nişte
„probleme” apărute în „sânul” PLDM, Filat s-a dovedit a fi un strateg inteligent, nu a făcut
mişcări bruşte (în lista electorală), pentru a lăsa impresia unui partid monolit, cu un înalt spirit de
luptă şi cu o echipă puternică în frunte. PLDM, dacă va convinge electoratul că nu e o casă a lui

40
Potiomkin, are şanse electorale bune, însă nu atât de mari cum îşi imaginează unii.

PL-ul lui Ghimpu. După alegerea lui M. Ghimpu, liderul partidului, în dubla funcţie de preşedinte
al parlamentului şi al republicii, acesta a devenit liderul real al formaţiunii, locomotiva ei
electorală. Starea de spirit în armata lui Ghimpu e excelentă, ea creşte numeric pe contul
dezamăgiţilor (inclusiv din PLDM şi AMN). Ghimpu speră, şi nu fără motive, la un scor mai bun
decât anul trecut.

PD-ul lui Lupu a avut duminică o lansare bună, bine „proporţionată” ideologic şi geografic, cu
invitaţi (străini) de aceeaşi valoare din partea Rusiei, României şi Europei. PD are echipă, bani şi
electorat - rămâne să vedem dacă Lupu a devenit un lider real şi va putea valorifica aceste atuuri.
Consolidarea PCRM îi face tot mai dificilă această sarcină, din care cauză cu cât mai bine vor
merge comuniştii, cu atât mai modest va fi scorul electoral al PD.

AMN-ul lui Urechean s-a lansat prima şi în cel mai creştineşte mod, fiind sfinţită şi blagoslovită
de un sobor de preoţi (de la Mitropolia Basarabiei). Să vedem dacă Dumnezeu îl va auzi pe
Urechean şi va infirma sondajele din ultimii doi ani care „cobesc” constant despre dispariţia
AMN din viitorul legislativ.

Aici tragem linia. Acestea sunt partidele care, în percepţia publică, dar şi conform sondajelor, au
şanse electorale indiscutabile (cu rezerva formulată faţă de AMN). O problemă aparte o
constituie independenţii, dar despre aceştia vom discuta altă dată. Mai jos de linie mişună un roi
de partide mici despre care nu putem vorbi la modul serios că ar fi „concurente electorale”. Cui,
de exemplu, îi pot face concurenţă electorală asemenea partide ca PMU, PC, PNL, PPCD, PpNŢ
ş.a.? Acestea sunt copia cocoşului din banc care fugea după găină nu pentru a o ajunge, ci pentru
a se încălzi. Există însă în acest roi şi câteva partide reale, care au oameni, structuri, mesaj cu un
bun potenţial de creştere. Primul dintre acestea (pe dreapta eşichierului politic) este partidul
condus de V. Untilă (MAE). Voi reveni în mod special la subiectul dat.
Numeam la începutul rândurilor de azi data de 28 noiembrie drept una crucială. Nu e o exprimare
patetică. În această zi vom intra într-un tunel în care am mai fost. Dacă nu se întâmplă o mare
minune sau o mare trădare, vom reintra în cercul vicios. Numai o clasă politică cu totul
iresponsabilă îşi putea permite „luxul” să intre într-o nouă campanie electorală cu Constituţia
veche. Iată de ce, după 28 noiembrie, Moldova are nenorocul să intre într-o iarnă politică foarte
grea… peste care va pluti, ca un cioroi bătrân, umbra neagră a dezastrului - umbra Constituţiei

41
vechi…
O soluţie, totuşi, există: Alianţa de azi trebuie să redevină Alianţa de dinainte de 29 iulie anul
trecut. Poate, chiar să-şi toarne un pic de cenuşă pe cap pentru greşelile cele cu voie şi cele fără
de voie. Avem un electorat blând, creştin şi înţelept. Hai să ne mai iertăm puţin, că altfel ne pică
ţara de pe hartă. Că doar n-am înnebunit toţi cu totul.

26 octombrie 2010

De ce şelinii şi starîşii bâzâie nestingheriţi în R. Moldova?

Constantin Tănase

Unii cred că nu ar fi cazul să luăm în serios toate declaraţiile pe care le fac politicienii în
campania electorală. Argumentul e simplu: parcă nu se ştie că în campaniile electorale se
minte fără milă? O campanie electorală, zic aceştia, se aseamănă cu o beţie zgomotoasă a
unui grup de cheflii care se înjură reciproc cum le vine la gură. A doua zi, când se trezesc,
au şi o „scuză” - câte nu spune omul la beţie! Părerea mea e că această „scuză” n-ar trebui
să ne convingă. Să nu uităm o vorbă veche: la beţie omul spune adevărul.

Din această cauză, opinia publică trebuie să fie atentă la ce declară politicienii în campaniile
electorale şi să le aducă aminte după ce se vor trezi din beţia electorală… Un singur exemplu -
„celebrul” Constantin Starîş scrie într-un ziar că inundaţiile din lunca Prutului din vara aceasta s-
au produs din cauza premierului V. Filat personal, „care a dispus să fie micşorat nivelul apei in
lacul de acumulare Costeşti-Stânca” şi „că, inundând satele moldoveneşti, Filat, la rugămintea
Bucureştiului, a salvat oraşul şi portul românesc Galaţi”. Această tâmpenie evidentă circulă azi în
toată Moldova. Mulţi, care nu se trudesc să înţeleagă ce are Prutul cu oraşul Galaţi, cred în
această fantasmagorie născută de o minte bolnavă. Va răspunde Starîş pentru ea, sau o trecem la
categoria „electorale”?

Politicienii noştri admit tacit că în campaniile electorale se poate debita orice. Se creează

42
impresia că pe perioada campaniilor electorale sunt suspendate Constituţia, Codul Civil şi cel
Penal, în general, toate legile statului. Ei pot declara orice şi nu răspund în faţa nimănui. Să ne
oprim la următorul exemplu.

Un oarecare Şelin, reprezentant al minorităţii ruseşti din Chişinău, businessman care şi-a
cumpărat un partid pe perioada campaniei electorale, amic ideologic al comuniştilor, până în
prezent s-a remarcat ca „patriot moldovean” prin faptul că, devenind proprietar al
Cinematografului „Patria”, nu a ridicat un deget ca să demonstreze filmele în limba oficială a
statului. Acest nou „apărător al Moldovei şi al moldovenilor” recent, fiind la Bălţi, a făcut nişte
declaraţii care ar fi trebuit să-i facă atenţi pe cei de la SIS şi CEC. Referindu-se la problema
Transnistriei, acest neica Nimeni propune ca ea să fie rezolvată prin renunţarea R. Moldova la
Drapelul de stat şi prin adoptarea limbii ruse drept a doua limbă oficială a R. Moldova. Niciun
cuvânt, bineînţeles, despre Ig. Smirnov, criminalul de stat care de douăzeci de ani trăieşte în
libertate.

Apropo de acest individ. De ce Procuratura R. Moldova nu se mai preocupă de Ig. Smirnov, omul
care a comis cea mai gravă crimă de stat - a atentat la integritatea teritorială a statului? (Un alt
frate de idei al lui Starîş şi Şelin, Klimenko, a declarat zilele acestea că ruşii nu trebuie să-şi
retragă armata din Transnistria, „fiindcă timpurile s-au schimbat”!?). Sau poate Smirnov nu mai
este criminal de stat, fiindcă timpurile s-au schimbat? De ce oficialităţile de la Chişinău acceptă
să se întâlnească şi să discute cu un criminal de stat? Toate acţiunile acestuia, pe a cărui
conştiinţă sunt sutele de moldoveni ucişi la Nistru, se înscriu perfect în teoria şi practica
terorismului. Ruşii au căutat teroriştii în Cecenia declanşând un adevărat genocid împotriva
poporului cecen, dar nu au observat că şi acţiunile protejatului lor, Smirnov de la Tiraspol, sunt
acţiuni teroriste. Nu a observat acest lucru nici Chişinăul, care, în mod normal, trebuia de mult
să-l declare pe Smirnov terorist de stat şi să ceară ruşilor arestarea şi judecarea lui. Deoarece cu
teroriştii nu se negociază, administraţiile de la Chişinău nu aveau dreptul să se întâlnească şi să
discute cu acesta la masa tratativelor, iar cei care negociază cu Smirnov trebuie să fie declaraţi
complici ai teroristului şi criminalului de stat rus Smirnov. Într-o asemenea situaţie, „curajosul”
Şelin ar fi ciripit altfel, nu cum ciripeşte astăzi.

Dar ciripeşte urât de tot şi atacă în cel mai grosolan şi ofensator mod intelectualitatea R.
Moldova. Citez: „Intelectualitatea moldovenească s-a rupt de popor. Ei acum toţi au devenit
români. La dânşii e la modă să sâsâie în „română”. Acest „sâsâit” al lui Şelin îmi aminteşte de
43
„bâzâitul viespilor” din titlul unei „opere literare” scrise în Republica Autonomă Moldovenească.
Cu ce drept moral acest rusofon minoritar neintegrat, care nu ne vorbeşte limba, ci o sâsâie, pune
note intelectualităţii noastre, acuzând-o că „s-a rupt de popor”? De care popor s-a rupt? Care e
treaba lui dacă intelectualii noştri „acum toţi au devenit români”? Dar ce trebuiau să devină?
Rusofoni, ruşi, smirnovişti?
Unul din sensurile lui a sâsâi este „a vorbi defectuos, pronunţând „s” în loc de „ş” sau deformând
unele sunete; a vorbi peltic”. Astfel, cei care au un minimum de respect faţă de limba acestui
popor şi încearcă să o vorbească corect sunt declaraţi nişte peltici, nişte sâsâiţi… Spuneţi-mi, vă
rog, iubiţi cititori, în care ţară normală ar mai fi posibil aşa ceva, ca un reprezentant al unei
minorităţi naţionale, neintegrat şi care nu ne vorbeşte limba, să atace intelectualitatea ţării pentru
faptul că-şi vorbeşte corect limba? Dacă undeva s-ar întâmpla aşa ceva, s-ar isca mare scandal. La
noi, nu. Nimeni n-a observat. Nimeni nu s-a simţit umilit.

Faptul că, chipurile, în campaniile electorale se spun multe prostii, nu e o scuză. Fiindcă prostiile
debitate de Şelin (Starîş, Klimenko) nu-s prostii electorale tolerabile. Când Şelin declară că „Nu
poate fi în Republica Moldova steagul tricolor”, fiindcă „acest steag al Moldovei este asemănător
cu cel al României”, el, de fapt, atacă grosolan Constituţia statului, scuipă în milioanele de
moldoveni care au pregătit şi au salutat Independenţa statului R. Moldova cu tricolorul ca drapel
de stat! Aceasta fiind realitatea, de aceşti şelini trebuie să se ocupe nu (numai) presa, ci
(şi)organele abilitate cu apărarea securităţii şi integrităţii statului. Astfel, noi, cetăţenii simpli, ar
trebui să întrebăm autorităţile statului de ce fel de fel de şelini şi starîşi, precum şi atâtea alte
fiinţe politice klimenkoide, duşmani deschişi ai limbii şi simbolicii acestui stat, bâzâie
nestingheriţi prin Moldova?

Ei şi ce dacă e campanie electorală? Unde e scris că în campaniile electorale se anulează legile

statului şi simpla demnitate umană a unui popor?

44
27 octombrie 2010

Sex cu comunişti
Arcadie Gherasim

Ceea ce nu li se spune moldovenilor în această campanie electorală este că, până la urmă,
viaţa-i frumoasă. Pentru că iată aşa, cu toate facturile ei insuportabile, cu toate salariile ei
insuficiente, cu toate pensiile ei aproximative, cu toate mutaţiile care ne tulbură existenţa,
dacă iei aşa şi te gândeşti mai pozitiv un pic, este frumoasă şi fermecătoare spurcata asta de
viaţă, deoarece… este viaţa noastră.

Şi pentru că e a noastră, noi mereu şi încontinuu o visăm şi mai delicată, şi mai aranjată, şi mai
minunată, iar pentru asta lucrăm, ne însurăm, facem copii şi, pentru orice eventualitate, cununăm
câte şase perechi de fini, ne luăm de cumetri, ne împrumutăm cu bani şi ne dansăm nevestele şi
vecinele, ca nebunii, la vreo zi de naştere sau la vreo nuntă, şi o facem nu numai pentru a scăpa
de stres, ci şi pentru că e atât de multă muzică şi bucurie în jur, încât nu ne mai putem abţine.

45
Simţim cum ne furnică prin spate atunci când viaţa pur şi simplu ne palpită prin vene...

Dacă n-ar fi ţinut atât de mult la viaţa asta a lor, moldovenii demult ar fi dispărut de pe faţa
pământului. Însă, de fiecare dată când cineva încerca să le pună capacul, ei scuturau din cap ca
după o cruntă beţie în beciul vecinului, se ridicau încetişor şi-i spuneau veneticului sau oricui
altcuiva care venea cu capacul: „Da’ nu te-i duce tu în... Petrea Marinescu?”. La auzul acestei
trimiteri la o persoană concretă, veneticul sau oricare alt vrăjmaş dădea înapoi, deoarece credea
că domnul Petrea Marinescu este vreun voinic din poveste la care dacă ajungi, ai rupt cuiul.

Acum, în actuala campanie electorală, moldovenii au nevoie mai mult ca oricând de acea tactică
de pe vremuri, când scuturau din cap, se ridicau încetişor şi… citeşte mai sus. Pentru că prea s-au
plodit tot felul de răufăcători şi răuvoitori care vor cu tot dinadinsul să devină deputaţi,
turmentându-l pe moldovean şi decepţionându-l atât de tare încât să-i pară sărmanului votant
viaţa un iad adevărat. Iar cei care se străduiesc cel mai mult să-i termine moral pe moldoveni sunt
comuniştii lui Voronin. Aceştia şi-au construit campania electorală pe ideea unui masochism
politic - al lor, dar şi al electoratului către care se adresează, un fel de psihoză generală pe care o
bagă cu o insistenţă anormală în capul oamenilor normali. Căci azi, când îi auzi pe Voronin,
Dodon sau Petrenko, e ca şi cum ai face sex pe năsălie... Vă imaginaţi tabloul, nu? Anume asta
presupun că este senzaţia, dacă ne amintim că masochismul are următoarele tălmăciri: 1.
perversiune sexuală constând în a căuta plăcerea în suferinţe fizice şi morale produse de partener;
2. atitudine a cuiva care găseşte satisfacţie în propria-i suferinţă, decădere sau umilire.

Să trecem peste prima explicaţie, deoarece ea ne interesează mai puţin în această campanie
electorală. Să ne oprim la cea de-a doua şi să ne întrebăm în voce: de ce moldovenilor li se
insuflă ideea că viaţa lor este una mizerabilă, că ţara lor este una mizerabilă, că aderarea la
Uniunea Europeană este o treabă mizerabilă şi că acolo nu-i aşteaptă nimeni, pentru că
moldovenii sunt nişte mizerabili care nu trebuie nimănui? De ce li se spune că albul este negru,
că cei care le-au făcut bine, de fapt, le-au făcut rău, că ieşirea R. Moldova din criză este un rău,
iar băgarea ei de către comunişti în criză a fost un bine? De ce li se tulbură minţile că e mai bine
să moară în glod cu 50 de lei adaos la pensie, decât să iasă din glod cu 50 de euro în mână? Şi de
ce e mai bine ca Voronin să aibă îngrădite sute de hectare de pădure, iar băbuţele să cumpere
lemn pentru foc cu 700 de lei pentru un metru cub? Şi, în definitiv, de ce e mai bine ca
moldovenii să plece cu toţii peste hotare ascunşi în sicrie, decât să aibă peste un an-doi
posibilitatea să meargă fără vize în Europa?
46
Şirul întrebărilor ar putea continua şi moldovenii într-adevăr le-ar putea aminti comuniştilor
despre vechea lor cunoştinţă Petrea Marinescu dacă, desigur, moldovenilor nu le-ar plăcea uneori
să-şi găsească satisfacţie în propria suferinţă şi să încerce într-un mod disperat sexul pe năsălie…
alături de unii membri de partid.

28 octombrie 2010

Moartea ziarelor se amână…

Constantin Tănase

…ele vor muri odată cu moartea omenirii; până atunci, însă, ziarele şi omenirea vor merge
împreună, ţinându-se de mânuţe şi sprijinindu-se reciproc în clipele de necaz şi cumpănă.
După apariţia „presei electronice”, unele spirite mai revoluţionare au prezis moartea
grabnică a ziarelor „pe hârtie”. Astăzi, aceste voci au lăsat-o mai moale şi prietenii mei ştiu
de ce.

Aşadar, pornim de la certitudinea fermă că pe parcursul vieţii noastre acest cataclism nu se poate
produce, ceea ce înseamnă că trebuie să ne gândim bine cum facem ca în 2011 să nu rămânem

47
neabonaţi la ziarul preferat. Noi vă propunem o soluţie: fiind conştienţi de faptul că cititorii noştri
nu au bani mulţi, în schimb, sunt bogaţi sufleteşte, le oferim posibilitatea ca vineri, 29 octombrie,
de Ziua Abonatului, să se aboneze cu o reducere de 25 la sută. Din câte ştim, niciun ziar din
Moldova nu propune anul acesta o asemenea reducere substanţială. Oferta o facem îndeosebi
celor mai sărăcuţi...

Îmi amintesc cu această ocazie de un caz întâmplat anul trecut. Un om de afaceri mi s-a lăudat că
e abonat la TIMPUL şi că s-a abonat de… Ziua Abonatului. M-am uitat lung la el, vrând să-l
întreb, de la obraz la obraz: păi cum, măi tată, tu, coşcogeamite barosan, şef de firmă, să aştepţi
Ziua Abonatului, ca un biet pensionar? Dar nu l-am întrebat. N-am avut curajul. N-am îndrăznit
să-i zic: bă frate, fă un gest, că ai de unde - abonează grădiniţa, şcoala din satul tău care ţi-a dat
carte, dascălii bătrâni care te-au învăţat şi care, după ce au muncit o viaţă, nu au de unde abona
un ziar… Dacă n-am avut curaj anul trecut, încerc să mă revanşez anul acesta şi mă adresez
deschis celor care au alte posibilităţi financiare, mai bune decât pensionarii: folosiţi-vă, domnilor,
de ocazie, faceţi un gest frumos şi creştinesc, abonându-i (cu preţ redus) pe cei mai trişti ca noi. Îi
îndemn, de asemenea, pe directorii de şcoli, şefii de biblioteci, primari, secretari ş.a.m.d.: din
puţinul care-l aveţi - ştiu că bugetele sunt simbolice - mergeţi mâine la oficiile poştale şi abonaţi
TIMPUL cu o reducere de 25 la sută.

Nu vreau să-mi incendiez chelia (moldoveneşte - să-mi aprind paie în cap), dar vă comunic un
caz pe care mi l-a povestit anul trecut, la un miting, un cetăţean dintr-un centru raional. Am
rămas adânc nedumerit şi umilit când am aflat că, din banii puţini pe care-i are un liceu - un liceu
cu predare în limba română sută la sută! -, instituţia a abonat Komsomolskaia pravda şi Ceastnîi
detektiv. Chiar aşa, fraţii mei!? Unde am ajuns, neamule?

Din când în când la noi se mai vorbeşte despre necesitatea susţinerii producătorului autohton. Se
vorbeşte una, dar se cumpără alta - piaţa alimentară a RM e invadată de produse ucrainene, iar
moldovenii stau la poarta pieţei şi vând porumbrele la pahar… Cam aceeaşi situaţie o avem şi în
presă: oare ziarele de limba română - toate, fără excepţie, indiferent de statut şi culoare politică -
nu sunt tot produs autohton!? Cum promovăm şi susţinem acest produs? În fine, noi am încercat
să promovăm produsul nostru (autohton) prin oferirea acestei generoase reduceri de preţuri. Noi
atâta am putut şi atâta am făcut. Acum faceţi dumneavoastră cât puteţi.

Nu cred că mâine, de Ziua Abonatului, toată Moldova, îmbrăcată în straie de sărbătoare, va porni
48
spre oficiile poştale ca să se aboneze la ziare. Sunt convins însă că foarte multă lume va merge
mâine la poştă să se aboneze anume la TIMPUL. Nu doar prietenii mei, dar şi neprietenii mei ştiu
de ce.

Comentarii
14 octombrie 2010

De la Chişinău la Cluj: o banală călătorie şi o mare

schimbare
49
Opinia cititorului Leonid Adarii

Soţia mea are nişte rude (etnici ucraineni) în nordul republicii.

Recent, fiica lor şi soţul ei au trecut pe la noi, oprindu-se pentru două zile, în drum spre Cluj.
Când i-am întrebat cu ce ocazie pleacă la Cluj, mi-au răspuns că au un prieten, fost coleg de clasă
care de mult timp s-a stabilit acolo, are un serviciu bun într-o firmă mixtă româno-spaniolă şi s-a
angajat să-i ajute ca să-şi perfecteze actele pentru a obţine cetăţenia română. Cât timp au stat la
noi erau agitaţi, aveau emoţii în legătură cu plecarea în România - prima în viaţa lor... În plus,
aproape că nu cunosc limba română (să nu uităm că ei locuiesc în nordul republicii, „centura
roşie” a ţării, unde ideologia comunistă a spălat creierii cetăţenilor). M-au rugat să le povestesc
despre România, despre Cluj, au luat cu ei vreo două dicţionare ruso-române şi au plecat.

S-au aflat la Cluj vreo patru zile. Când s-au întors de acolo, nu i-am recunoscut; erau foarte
entuziasmaţi. Mi-au spus că nu s-au aşteptat la aşa ceva. Băiatul chiar aşa mi-a şi zis: „Это уже
почти Европа!” („Asta e deja aproape Europa!”). mai mulţi ani, el a lucrat la Moscova, într-o
piaţă, şi a văzut adevărata viaţă din Rusia. Însă de la sfârşitul lui 2009 n-a mai mers la Moscova,
deoarece în urma crizei economice au scăzut drastic veniturile şi aducea pe lună circa 90$. Vrea
să lucreze, să-şi susţină familia, să crească copilul, dar acasă nu poate să-şi găsească un loc de
muncă. Iată de ce şi-a luat inima în dinţi şi a hotărât să-şi perfecteze cetăţenia română. El chiar a
spus că, dacă se va afla în România vreo patru-cinci luni, va însuşi limba română. Nici soţia lui
nu se aşteptase să vadă atâtea drumuri bune şi curăţenie în oraşele prin care au trecut. Tot ea mi-a
spus: „Când am urcat în autocar la Cluj în drum spre Chişinău, am rezemat capul de geamul
autocarului şi nici n-am simţit cum am ajuns la vamă. Şi cum numai am trecut frontiera, mai mult
n-am mai putut să adorm, nu-mi dădeau voie hopurile de pe drumurile noastre”.

Când plecau, aveau o teamă. Teama numită antiromânism. Politica antiromânească sovietică, dar
şi cea contemporană, a agrarienilor şi comuniştilor, şi-a lăsat adânc amprenta în sufletele
oamenilor simpli - în special, a alolingvilor. Dar iată că o banală călătorie la Cluj a schimbat
esenţial percepţia a doi tineri din nordul Moldovei cu privire la România. Astăzi aceşti doi tineri
basarabeni nu cunosc limba română, dar dorinţa şi necesitatea de a găsi un loc de muncă i-au
determinat să primească cetăţenia română şi, într-un termen restrâns, să însuşească această limbă.
Acest lucru se întâmplă cu toţi basarabenii (indiferent de apartenenţa lor etnică) care sunt nevoiţi
să plece peste hotare în căutarea unui loc de muncă.

50
Aşadar, o limbă poate fi însuşită dacă există următoarele condiţii: mediu lingvistic, necesitate (pe
care le poate garanta şi, de fapt, este obligat să le garanteze statul), voinţă şi dorinţă (necesare şi
obligatorii din partea individului). Cu regret, la noi în ţară toate aceste condiţii lipsesc cu
desăvârşire. Dar se ştie că, dacă lipseşte măcar u element, este foarte greu de a însuşi o limbă (în
cazul nostru, limba română).

15 octombrie 2010

"Durakovii" cu viziuni kominterniste din vizuinile

voroniniste
Vasile Şoimaru

După 1989, în perioada cât am fost şi eu implicat modest în politica basarabeană, am

întâlnit o sumedenie de tipi fără scrupule, care, de la regim la regim, şi-au schimbat
macazul ideologic, rămânând necesari şi următorului regim politic. De mirare, dar mai
toţi tipii aceştia erau acceptaţi fără rezerve, a doua zi, pe lângă următorul şef, de parcă
respectivii trădători aveau misiunea permanentă să slujească şeful până la căderea lui şi
venirea celuilalt.

Puţini au fost oare cei care, după victoria Limbii Române şi a alfabetului latin, în august 1989,
după alte izbânzi ale Mişcării de eliberare naţională, publicau cele mai naţionaliste articole, în
care pe merit îl venerau pe Mareşalul Antonescu, ţineau în faţa mulţimilor cele mai antiruseşti şi
mai anticomuniste discursuri, ca mai târziu să devină colegi de serviciu cu Mark Tkaciuk, Oleg
Reidman şi Vladimir Socor, pe lângă tartorul comuniştilor din R. Moldova, sau să facă alianţă
românofobă cu neobolşevicii de pe malul Bâcului?

Mi-am amintit de acest lucru în lunile imediat următoare prăbuşirii ruşinoase a comuniştilor
moldoveni, în vara anului trecut. Unii din aceşti tipi au stat liniştit până la nereuşita
referendumului constituţional din 5 septembrie curent, ca, după asta, să-şi arate din nou colţii
roşii.
Să nu credeţi însă că toţi actualii lideri democraţi sunt o fericită excepţie în acest sens. Din lipsă
de cadre pe potriva intenţiilor - sau poate din alte motive, pe care noi le putem doar bănui -, unii
din foştii linguşitori ai odiosului regim neocomunist au continuat să-şi facă treaba lor pe lângă

51
noii şefi. Să ne amintim doar de sumedenia de aşi (ascunşi de către cine?) în mânecile actualilor
lideri, care au compromis ideea referendumului constituţional şi pe cea a distincţiilor de stat.

Pe unul dintre ei am avut nenorocul să-l cunosc bine de tot...

Astă vară, în ajunul aniversării a 19-a de la adoptarea Declaraţiei de Independenţă din 27 august
1991, eram ,,curtat” de câţiva colegi din primul Parlament să particip la una din cele două şedinţe
festive organizate cu acest prilej de către doi membri marcanţi ai AIE, Mihai Ghimpu şi Vlad
Filat. Fiecare dintre ei îmi aduceau argumentele sale ca să particip la o şedinţă sau alta,
neprezentându-mă la cealaltă. Din cauza că preşedintele interimar şi premierul temporar nu au
putut organiza o singură şedinţă festivă, la care, aş fi participat şi eu cu plăcere, am hotărât să
merg în a treia direcţie... I-am luat pe cei doi nepoţei ai mei şi am plecat pentru trei zile la Marea
Neagră, la Bugaz, în fostul nostru judeţ Cetatea Albă...

Ca să ajungi la destinaţie, după cum bine se ştie, trebuie să treci prin raionul basarabean Ştefan-
Vodă, unde se află şi renumitul în toată lumea sat Volontiri. Renumit, pentru că în acest sat din
România Mare s-a născut cea care a dus faima neamului românesc din Basarabia în toată lumea,
în cea mai neagră perioadă a ocupaţiei sovietice. Sigur că da, este vorba de primadona Operei
Naţionale a R. Moldova, Maria Bieşu.

De ani de zile adun imagini din localităţile în care s-au născut cei mai valoroşi oameni de cultură,
ştiinţă şi artă ai Basarabiei, întâi de toate - casele lor părinteşti, bisericile în care au fost botezaţi
şi şcolile în care au învăţat. Zic: iată, în sfârşit, la întoarcere, voi trece şi prin satul Mariei Bieşu.
Alte vedete, născute în acest sat, nu-mi veneau în memorie şi am hotărât să iau la mare, pentru
documentare, printre alte cărţi, şi monografia acestui sat (autor Simion Ciapki, originar din acest
sat, care azi locuieşte în Ural).

Mare mi-a fost mirarea să aflu din această carte că mai există o ,,vedetă” basarabeană, consătean
de-al primadonei, un oarecare Anatoli Durakov (AD), cică, doctor în istorie. Autorul
monografiei, chiar de la începutul ei, se referă la această ,,vedetă”, precizând că ar fi scris un şir
de articole despre satul său natal, cu materiale ,,împrumutate” din alte izvoare cunoscute... În
contextul nostru, nu mă interesează ,,împrumuturile” acestui zis istoric, despre care TIMPUL a
mai scris şi pe care l-am cunoscut în diferite circumstanţe, inclusiv ca autor de texte străine,
,,împrumutate” din ziarele basarabene şi publicate în ziarul de la Iaşi ,,24 de ore”, desigur, cu
52
semnătura respectivului doctor în... Am avut şi eu „fericirea" să fiu publicat în aşa mod în ziarul
ieşean...

Cu acest tip politic am făcut parte un timp din acelaşi partid de orientare naţională şi democratică,
mai mult chiar - din organele de conducere colectivă a partidului dat, adică din Biroul Permanent.
Numai că Durakov nu s-a înscris în el cu numele său istoric, ci cu pseudonimul din tinereţe, care
i-a devenit mai târziu şi nume de familie, nume cu care a făcut carieră în perioada sovietică şi,
mai târziu, pe lângă preşedinţii Petru Lucinschi şi Vladimir Voronin. După căderea lui Voronin, a
căzut şi Durakov, dar şi alţi Durakovi din echipă. Însă, după nereuşita referendumului
constituţional, Durakovii cu viziuni kominterniste n-au mai rezistat şi au ieşit (sau i-a scos
cineva) din nou la lumină din vizuina lor voroninistă. Părându-i că revin ai săi la putere, Durakov
a prins la curaj şi iată-l că apare în presa neokominternistă cu nişte materiale antiromâneşti,
scoase din arhivele monstruosului Komintern, despre aşa-zisele răscoale ţărăneşti de la Hotin,
Tatarbunar etc., ale căror esenţă kominternistă demult a fost elucidată de către istoricii obiectivi.

Dar cel mai vesel moment din câte am avut cu el a fost totuşi cel legat de o şedinţă a Biroului
Permanent al partidului din care făceam parte, când Mihai Ghimpu, şi el membru al Biroului, la
un moment dat, i-a scos lui Durakov din buzunarul de la piept (din dreptul inimii!), un
microdictafon, cu care bietul AD înregistra şedinţele noastre, în ajunul alegerilor parlamentare
din 1998, pentru nu se ştie care sume şi organe... Mare a fost mirarea multora că, după această
penibilă întâmplare, Durakov n-a fost alungat din partid... Mai mult încă: personajul „cu
microdictafonul la inimă" a fost promovat pe lista noastră electorală, pe care a intrat foarte curând
în Parlament. N-a trecut mult timp însă şi tipul „nostru” a părăsit partidul, respectiv - fracţiunea
parlamentară cu care a fost promovat, ca să „se refugieze” într-un grup parlamentar, chipurile,
independent, înjghebat în mare grabă pentru sprijinirea iniţiativei preşedintelui Lucinschi cu
privire la republica prezidenţială... Acum, aştept cu nerăbdare publicarea tuturor listelor
electorale, ca să văd cine mai are nevoie de imaginea pocită a pretinsului istoric „patriot”
Durakov...

P.S. Autorul propune o proaspătă surpriză editorială pentru cititorii TIMPULUI.

Trimiteţi pe e-mail caderea.comunistilor@gmail.com lista celor mai
vestiţi Durakovi de pe malul Bâcului. Cincizeci dintre persoanele care vor trimite cele mai exacte
liste vor fi premiate marţi, 19 octombrie, în sala mare de lectură a Bibliotecii municipale din
Chisinau „B.P. Hasdeu”, la 14.00.

53
19 octombrie 2010

Democraţii trebuie să treacă de la vorbe la fapte

Opinia cititorului

Am citit în TIMPUL din 23 septembrie 2010 articolul: „Mihai Ghimpu: Trebuie să

convingem viitorul să revină acasă” şi am hotărât să vă scriu şi să vă rog să transmiteţi
domnilor Mihai Ghimpu, Vlad Filat, Serafim Urecheanu şi Marian Lupu următoarele
lucruri: pentru ca tineretul să revină acasă nu este suficient să le faci doar adresări, este
necesar de a întreprinde măsuri concrete, de a deschide locuri de muncă bine plătite, de a
crea condiţii pentru ca ei să-şi poată procura spaţiu locativ, dar nu să stea zeci de ani pe la
gazde, prin cămine murdare, fără elementare condiţii de viaţă…

În afară de aceste necesităţi, mai este încă mult de schimbat în ţara asta. Eu mi-am creat impresia
că doar se vorbeşte, se fac declaraţii, dar puţin ce se schimbă atunci când vine vorba de viaţa
concretă. Pentru a demonstra că nu se face nimic sau se face puţin pentru tineri, am să aduc
câteva exemple.

Am doi copii, ambii studenţi la Facultatea de Stomatologie a USMF „Nicolae Testemiţanu”. Am

depus multe eforturi pentru educaţia lor, ca ei să fie patrioţi ai ţării, să-şi facă studiile acasă şi să
activeze aici, pentru prosperarea ţării. Nu m-am limitat numai la vorbe, dar am întreprins şi
acţiuni concrete, şi nu numai declarative, precum se practică printre conducătorii republicii.
Pentru băiat am construit o casă, ca să aibă unde locui după ce-şi va încheia studiile. Pentru fiică
a trebuit să aştept cinci-şase ani de zile până am primit permisiunea primăriei (martie 2010) de a
reconstrui, de a moderniza o casă construită acum 50 de ani. Cu cinci-şase ani în urmă, preţurile
la materialele şi lucrările de construcţie erau cu mult mai mici. M-am gândit şi în privinţa
asigurării lor cu loc de lucru, unde vor putea munci atunci când vor absolvi facultatea, ca să nu
plece peste hotare. Am construit „Centrul medical cu Mini-Market”, dar, deja de zece ani,
reprezentanţii primăriei nu vor să semneze actul de dare în exploatare. Fostul primar comunist
mi-a impus o condiţie: actul va fi semnat doar atunci când va deveni şi el acţionar. După ce s-a

54
schimbat primarul comunist, în 2008, arhitectul-şef al oraşului, care trebuie să semneze actul (se
zvoneşte prin oraş că ar fi milionar) mi-a cerut pentru semnarea actului bani.

La adresarea feciorului meu, deputat în Parlamentul tinerilor, domnul Mihai Ghimpu i-a dat
următorul răspuns: „Eu trebuie să mă ocup cu aşa întrebare?”.
La începutul lunii iunie 2010, când domnul Vlad Filat răspundea prin intermediul telefonului la
întrebările cititorilor ziarului TIMPUL, i-am vorbit despre aceste probleme. Dumnealui şi-a notat
telefonul meu, s-a mirat de cele expuse de mine şi mi-a promis că o să mă contacteze. Aşa şi nu
m-a mai contactat. În luna august, când erau petrecuţi în călătorie câştigătorii concursului „De ce
iubesc România” (printre care şi fiica mea), m-am întâlnit din nou cu domnul Filat şi dumnealui
şi-a mai notat o dată numărul meu de telefon, zicând că o să mă contacteze, dar nu m-a contactat
nici până în ziua de azi.

Domnul Serafim Urecheanu… La alegerile parlamentare din 2005, am făcut agitaţie electorală
pentru partidul dumnealui. După alegeri, am fost acţionată în judecată din această cauză. Am fost
lăsată să mă descurc de una singură, n-au intervenit pentru a mă ajuta. Le-am zis atunci că nu-i
normal să laşi la nevoie oamenii care te-au susţinut, căci astfel vei rămâne fără susţinători…

Aş vrea să vă spun multe şi în privinţa învăţământului, medicinei şi multe altele, dar, cum se zice
pe la noi, „vorba lungă-i sărăcia omului”.
Şi totuşi, am să mai menţionez: în activitatea mea mă întâlnesc cu mulţi oameni, inclusiv
pensionari. Pe mulţi i-am convins să voteze democraţii. În ultimul timp, nu mai pot vorbi, nu mai
pot face agitaţie pentru democraţi, fiindcă mă simt cu mâinile şi gura legate. Mi se reproşează în
felul următor: „Când vom vedea că „Centrul medical cu Mini-Market” lucrează, atunci vom
înţelege că democraţii fac ceva şi nu vom avea ce le reproşa”. Iată de ce vreau ca reprezentanţii
actualei guvernări să treacă de la vorbe la fapte.

Tatiana Purici,
Soroca

55
29 octombrie 2010

Ce vom scrie despre înfrângerea AIE în alegeri

Constantin Cheianu

Printre frazele pe care le vom scrie atunci, va fi, presupun, şi asta: „AIE a pierdut, de fapt,
alegerile cu mult înainte de 28 noiembrie. Le-a pierdut imediat după 29 iulie...”. După care
vom enumera toate dosarele eşuate: „7 aprilie”, „Voronin”, „Oleg Voronin”, „Gumeniţă”,
„Strada Ciocârliei”, „Pădurea Ţiganca” etc., etc.

Am cam înţeles pe ce pune accentul în campanie fiecare din cele patru componente. Filat va fi
premier până la 28 noiembrie, Ghimpu se va întâlni cu intelectualii de la sate şi le va cere
„Parlamentul în schimbul Europei”, iar Lupu va promite „ceva Moldovei şi ceva ţie”. În realitate,
toţi vor acţiona după sloganul cel mai nefericit din campanie, cel al AMN - „Noi ne facem
datoria”. Care, de fapt, este cam identic cu titlul unei emisiuni „Las’ că-i ghini”.

Nici sloganul comuniştilor nu e tare inspirat. Într-o ţară devorată de sărăcie, cu cetăţeni
demoralizaţi, să vorbeşti despre „victorie” este ca şi cum ai vorbi de spânzurătoare în casa
mortului. Numai că sloganul lor nu este unul orientat spre cetăţean, ci „spre ei”. Conform acestei
logici, ei vor lansa până la 28 noiembrie tot felul de atacuri şi provocări la adresa AIE, dând
impresia unei forţe aflate mereu în ofensivă. În consecinţă, arbitrul, adică alegătorul, va fi pur şi
simplu somat să recunoască nu faptul că programul sau sloganul comuniştilor este mai bun, ci că
ei au mai multă vlagă şi capacitate de luptă.

Nu înţeleg anemia cu care acţionează AIE în campanie, tot astfel cum nu am înţeles-o de-a lungul
unui an întreg în raport cu dosarele grave. Ştiu ce mi se va spune, că ei au fost prinşi cu povara

56
guvernării. Cum naiba reuşeau comuniştii să producă provocări atât fiind la guvernare, cât şi în
opoziţie? Sunt convins că dacă un Voronin aflat la guvernare avea la îndemână dosare împotriva
celor din AIE de genul celora pe care le-a avut AIE împotriva lui, într-un an praful s-ar fi ales din
cei patru „aieişti”.

Mă tem că una din explicaţiile acestei anemii este o înfumurare, vecină cu prostia: „Suntem atât
de buni, ca şi cum îşi zic liderii AIE, ne apreciază Europa, ce să mai luptăm, dacă şi aşa e clar că
vom învinge”.

A doua explicaţie este că oamenii aceştia nu au cam făcut mare treabă pentru victoria de la 29
iulie. Aceasta le-a fost cam dăruită şi acum ei aşteaptă un nou „cadou”.

În sfârşit, mă tem că AIE nu simte poporul din care face parte. Ei cred că au de-a face cu nişte
oameni bine crescuţi, cărora trebuie să le vorbeşti civilizat, aproape în şoaptă. De fapt, e vorba de
persoane cărora trebuie să le arăţi pumnul şi să le urli în ureche. Aşa cum procedează comuniştii.

De câte ori comuniştii le-au dat oponenţilor lor lecţia rolului televiziunii şi a diferitelor filmuleţe
toxice în campanie! Aşa cum fac şi de data aceasta. AIE nu a învăţat nimic. De ce timp de un an
întreg AIE nu a făcut niciun film, de pildă, despre boierul Voronin şi toate proprietăţile lui? Sau
unul despre tandemul Voronin-Muruianu?... Sau unul despre Oleg Voronin?...

Mă tem că domnii din AIE nu au suficientă imaginaţie ca să-şi închipuie o scenă de după
sărbătorile de iarnă şi anume: să se vadă stând cuminţi în Parlament în banca opoziţiei cu un
Voronin înjurându-i din prezidiu. Poate măcar asta i-ar trezi.

...Probabil, ultima frază pe care o vom scrie despre înfrângerea AIE de la 28 noiembrie va fi
aceasta: „Ei nu şi-au bătut joc doar de aspiraţiile noastre europene, ei şi-au bătut joc de fapta
tinerilor de la 7 aprilie şi de memoria lui Valeriu Boboc”.

29 octombrie 2010

II. Să ne „gospodărim” politicienii

Vlad Pâslaru

57
Îndemnul de a ne pune întrebări cu privire la eficienţa în învăţământ a guvernării liberal-
democrate, mai exact, ameniste, care se regăseşte în mai multe din tabletele rubricii, este
unul nu atât electoral cât unul pragmatic, căci, în definitiv, fiecare votează cu cine vrea, dar
ar fi păcat să nu profităm de perioada electorală pentru a ne „gospodări” niţel politicienii,
când le putem cere direct să-şi asume eşecurile produse din vina lor şi soluţii pertinente
pentru depăşirea acestora. Şi deoarece politicianul grăbit se cam teme de omul instruit, nu
le vom cere neapărat salarii şi pensii mai mari, căci ei sunt suficient de deştepţi ca să ni le
propună primii. Să le cerem socoteală pentru destinele învăţământului, deci şi ale ţării şi
poporului.

Deşi moldoveanul zice că dreptatea-i la fundul mării, o spune doar cu referire la cei care-l
nedreptăţesc. În rest, el se bizuieşte pe mâinile şi mintea proprie, pe care „i le-a dat Dumnezeu”,
deci nu se poate ca mintea lui să nu fie aptă să înţeleagă corect politicul. I-ar trebui doar un
sprijin, o sugestie, că dreptatea totuşi nu-i la fundul mării, ci că este în sufletul şi mintea celor ca
el. Şi cine dacă nu învăţătorul este chemat s-o descopere, s-o înţeleagă el însuşi şi s-o explice şi
altora, aşa slabă şi puţină cum este, el fiind şi unicul intelectual din satele noastre îmbătrânite,
capabil să culturalizeze politic populaţia - să descurce încâlcitul ghem al promisiunilor, intrigilor
şi realităţilor politice?

În primul rând, să se întrebe dacă oamenii doresc ca viaţa lor, aşa cum a fost zidită de comunişti,
să mai dureze încă patru (şi mai mulţi) ani:
- părinţii să nu aibă dreptul la copiii, la casa şi masa lor, la propriii părinţi, fiind nevoiţi să-i
părăsească pentru a munci în Italii şi Rusii, iar învăţătorii - să educe tot mai mulţi copii orfani, cu
părinţii în viaţă;
- numărul copiilor cu traume sufleteşti din această cauză să crească continuu, iar ministerul
„modernizator” să nu poată vedea soluţia decât în şcoala incluzivă, care îi poate accepta pe unii
cu dizabilităţi în clasele cu copii (încă) sănătoşi, dar nu poate rezolva şi problema;
- în şcoli să se instaureze patriotismul mincinos şi creştinismul prorus, învăţătorii fiind obligaţi să
explice copiilor că între limba pe care o vorbesc şi cea a operelor lui Arghezi, Blaga şi Preda,
care nu sunt moldoveni, ar fi o „mare razniţă”; că numai ruşii, care calcă cu buldozerele vinul
muncit de părinţii elevilor, sunt creştini adevăraţi, iar românii, care, de douăzeci de ani ne dau
cărţi şi burse în licee şi universităţi şi case sinistraţilor, dimpotrivă, ar fi duşmanii noştri de
moarte?

58
În al doilea rând, dacă acceptă cu adevărat să facă o educaţie pe subcompetenţe şi ca această
diversiune ideologică comunistă să fie în continuare promovată de curriculă la cursuri şi seminare
de către modest intelectualele şi slab spiritualizatele chipuri ale „modernizatorilor” educaţiei?

În al treilea rând, criticându-i pe cei care au guvernat în acest an învăţământul, căci o merită, să
fie drept cu ei şi să se întrebe dacă el însuşi i-a ajutat pe măsură, prin abordare critică şi proteste,
ca aceştia să promoveze politic adevăratele noastre valori, reale şi dorite, pe care ni le-am
revendicat conştient la începutul independenţei noastre - un învăţământ naţional-european, care
să ne readucă în propria noastră identitate?

În al patrulea rând, dacă suntem învăţători… (Vezi sfârşitul vinerea viitoare).

Analize
15 octombrie 2010

Dureri de cap de la coniac şi... brânză

Nesemnat
Până la 20 octombrie curent, agenţii economici care sunt în potenţial conflict cu anumite
indicaţii geografice şi denumiri de origine protejate de UE pot depune contestaţii motivante
la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI). După caz, acestea vor ajunge
la Directoratul General Agricultură de la Bruxelles.
Timp de două luni, cele peste 3000 de indicaţii geografice protejate de UE sunt accesibile pe site-
ul AGEPI pentru consultarea publică, în acest sens fiind publicată şi o ediţie specială „Indicaţii
geografice” a Buletinului Oficial de Proprietate Industrială. Oficialii fac apel către vinificatori şi
producătorii de produse alimentare să consulte aceste liste pentru a preveni eventualele conflicte.
După semnarea acordului între Guvernul RM şi UE privind protecţia indicaţiilor geografice, RM
va fi obligată să protejeze cele peste 3000 de indicaţii geografice şi denumiri de origine europene
pe teritoriul său. De asemenea, Chişinăul va întocmi o listă de indicaţii geografice naţionale şi o
va propune Bruxellesului.

„O parte din ele sunt protejate din 2001 pe teritoriul RM, conform Angajamentului de la
Lisabona privind protecţia denumirilor de origine a produselor şi înregistrarea lor internaţională”,

59
ne-a spus Simion Leviţchi, directorul Departamentului mărci, modele şi desene industriale de la
AGEPI. Totuşi, ar putea să apară probleme la folosirea indicaţiilor geografice cognac, champagne
şi cahors, înregistrate de mult timp de Franţa. Deşi sunt protejate pe teritoriul RM încă din 2001,
iar AGEPI nu acceptă pentru înregistrare mărci cu asemenea denumiri, unii producători continuă
să le folosească. Cel mai răsunător exemplu este Fabrica de divinuri „Kvint” care, aflată în zona
separatistă din stânga Nistrului, produce şi azi... coniac. La fel, ar putea apărea probleme cu
România, care a înregistrat indicaţii geografice pentru vinuri precum Dealul Mare şi Dealurile
Moldovei, dar şi cu brânza noastră.

La 19 aprilie 2007 a fost depusă prima denumire de origine naţională din RM pentru înregistrare
în baza Aranjamentului de la Lisabona - „Romăneşti” (vinuri roşii). Menţionăm că desemnările
denumirilor de origine şi a indicaţiilor geografice se aplică produselor agricole şi alimentelor ce
au o legătură strânsă cu o anumită regiune sau loc. Un produs cu logoul respectiv are
caracteristici specifice sau o reputaţie asociată cu o anumită zonă. „UE acceptă doar produse cu
origine controlată. Nu e posibil să creşti struguri la sud şi să fabrici vinul la nord. Va trebui să
delimităm anumite teritorii pentru anumite produse. Înregistrarea indicaţiilor geografice se face la
AGEPI şi costă câteva mii de lei, dar ai garanţia unei protecţii internaţionale garantate”, afirmă
viceministrul Economiei, Octavian Calmâc.

Cât de grecească este brânza „Feta”

Printre primele produse care au provocat dispute în UE s-a numărat brânza „Feta”. În 1994,
guvernul grec a cerut Comisiei Europene să înregistreze „Feta” ca denumire de origine protejată.
Şi denumirea a fost înregistrată desemnând brânza fabricată exclusiv în anumite regiuni din
Grecia, din lapte de oaie, uneori amestecat cu lapte de capră. Ulterior, Danemarca, Germania şi
Franţa au atacat decizia Comisiei la Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, invocând faptul
că „Feta” e produsă în mod tradiţional şi pe teritoriul lor, de ani de zile. Curtea a dat aici câştig de
cauză reclamanţilor, iar Comisia Europeană şi-a revizuit decizia. Mai târziu, Comisia Europeană
a reexaminat cererea formulată de guvernul grec şi a adoptat, în 2002, un nou Regulament, prin
care „Feta” redevine denumire de origine protejată. Şapte societăţi germane, producătoare de
brânză „Feta” din lapte de vacă, au cerut Tribunalului să anuleze această a doua decizie. Dar
acţiunea a fost respinsă. Brânza „Feta” a rămas o denumire de origine protejată. Numai
producătorii care fabrică acest produs în anumite regiuni din Grecia, cu respectarea caietului de
sarcini, pot comercializa brânzeturi sub această denumire.

Cehii, austriecii şi germanii s-au certat de la napolitane

60
În 2005, o dispută dintre Cehia, Germania şi Austria, privind exclusivitatea denumirii a două
produse alimentare tradiţionale - napolitane şi brânză - a ajuns în Parlamentul European.
Producătorii cehi au înaintat o solicitare pentru a li se permite folosirea exclusivă a denumirilor
originale „Karlovarske oplatky” pentru napolitanele fabricate în faimoasa staţiune
balneoclimaterică Karlovy Vary şi „Olomoucke tvaruzky” pentru un tip de brânză din regiunea
Moravia. Înainte ca să fie anunţată decizia Comisiei Europene, europarlamentarii nemţi şi
austrieci au solicitat experţilor să ia în considerare perspectivele istorice ale disputei. Potrivit lor,
napolitanele sunt produse în mod curent şi în Bavaria, sub denumirea de „Karlsbader Oblaten”,
iar producătorilor ar trebui să li se permită păstrarea titlului. Procedeul original a fost adus în
regiune după ce germanii care locuiau în zona din apropierea staţiunii cehe au fost siliţi să
părăsească Cehia, în 1945... La fel era şi cu brânza „Olomoucke tvaruzky”, produsă sub
denumirea „Olmutzer Quargel”, în Austria. Parlamentarii cehi afirmau însă că acest caz nu are
de-a face cu istoria şi au solicitat Comisiei să ia în considerare strict aspectul tehnologic al
dezbaterii.

Palinka ungurească şi palinca românească

„În timpul negocierilor de aderare la UE s-a ajuns la o temperatură mai ridicată atunci când s-a
discutat despre palincă. În 2002, Ungaria a intenţionat să obţină exclusivitate pentru produsul
pálinka, celebra băutură distilată din fructe. Era anul când Ungaria se pregătea să încheie
negocierile de aderare, pe când România abia intrase în substanţa aceloraşi negocieri. Şi totuşi, în
2002, Ungaria nu a primit drepturi exclusive pentru pálinka. În primăvara anului 2004, la finalul
negocierii capitolului 7 - Agricultura -, România a putut afirma că denumirea generică palincă îi
aparţine. Cu toate tentativele de a nu face posibil acest lucru, în Tratatul de Aderare a României
la UE se spune: „Denumirea rachiu de fructe poate fi înlocuită prin denumirea „Palincă” numai
pentru băutura spirtoasă produsă în România”, relata pentru presa românească fostul negociator-
şef al României cu UE, Vasile Puşcaş. Problema pălincii a dus la un adevărat război diplomatic
între cele două ţări. Abia în 2008 spiritele s-au mai potolit, după ce ungurii au spus că sunt gata să
comercializeze pălinca românească sub brandul propriu: pálinka. Ungaria a cerut României să
stabilească cu exactitate şi cantitatea produselor care ar urma să fie comercializate pe piaţa
europeană sub această denumire.

61
62