Sunteți pe pagina 1din 72

CAP.1.

CIRCUITE ELECTRICE LINIARE

1.1. Concepte de bază ale teoriei


circuitelor electrice liniare

Se numeşte circuit electric orice înlănţuire de conductoare şi


elemente de circuit destinate a fi parcurse de curent electric de
conducţie.
Circuitele formate exclusiv din conductoare constituite din
material liniar şi elemente de circuit liniare se numesc circuite
electrice liniare.

Fig. 1.1.

Elementele de circuit sunt obiecte idealizate a căror


interacţiune electromagnetică cu exteriorul poate fi caracterizată
complet printr-un sistem de tensiuni şi un sistem de curenţi.
Elementul ideal dipolar sau uniport de circuit (Fig.1.1) are două
borne (extremităţi sau poli) de acces sau o singură poartă de
acces şi o relaţie de definiţie între tensiune (u) şi curent (i), având
forma uzuală:
du di
au + bi + c + d = me (1.1)
dt dt
unde a, b, c şi d sunt parametrii elementului de circuit, mărimi în
funcţie de timpul t şi/sau de tensiunea u, şi/sau de curentul i, iar
me este mărimea de excitaţie (intrare) a elementului de circuit,
mărime în funcţie de timp. Dacă parametrii a, b, c şi d nu depind
de mărimile u şi i, elementul dipolar de circuit este liniar, astfel
3
încât ecuaţia (1.1) este o ecuaţie liniară în u, i şi me . În plus, dacă
aceşti parametrii nu depind nici de t, adică sunt constanţi, dipolul
este liniar.
Circuitele electrice, formate din elemente ideale dipolare de
circuit legate între ele prin suprapunerea unor borne, satisfac
următoarele condiţii de existenţă:
- nu se acumulează sarcini electrice pe borne şi nici pe firele
de legătură, ci numai pe armăturile condensatoarelor, astfel încât
prin aplicarea primei teoreme a lui Kirchhoff, pentru orice
suprafaţă închisă care taie exclusiv fire legate la bornele de acces
rezultă că Σi = 0 ;
- se neglijează fluxul magnetic în exteriorul ele-mentelor
ideale de circuit, deci şi t.e.m. indusă de ele de-a lungul curbelor
închise formate din linii ale tensiunilor la borne. Prin urmare, se
aplică teorema a doua a lui Kirchhoff: « tensiunea de-a lungul
oricărei curbe închise formate din linii ale tensiunilor la bornele
elementelor dipolare de circuit este nulă » (Σu = 0).
Se definesc următorii termeni indispensabili pentru
descrierea completă a structurii unui circuit electric:
• bornă: extremitate a unui element al circuitului; se definesc
elemente ideale dipolare de circuit (rezistor, bobină, condensator,
surse de energie, diodă), elemente cu 3 borne de acces (tiristor,
tranzistor) numite tripolare etc.;
• nod: o borna comună a unui număr de cel puţin 3 elemente de
circuit;
• latură: grup de elemente de circuit legate direct (în serie, fără
ramificaţii ) între două noduri ale circuitului;
• buclă: succesiune continuă de laturi ale circuitului, ce formează
o curbă închisă;
• sistem de bucle fundamentale (independente): un sistem de
bucle independente (ce nu se pot deduce unele din altele) şi care
conţin toate laturile circuitului. Alegerea buclelor fundamentale
poate să difere, dar numărul lor este întotdeauna acelaşi pentru un
circuit dat;
4
• circuit conex: un circuit ale cărui elemente sunt legate toate între
ele.
În consecinţă, la circuitele electrice dipolare, intensităţile
curenţilor laturilor şi tensiunile la bornele laturilor satisfac relaţii
numite respectiv, ecuaţiile în curenţi şi ecuaţiile în tensiuni, ce
rezultă din aplicarea teoremelor lui Kirchhoff.
Astfel, prima teoremă a lui Kirchhoff se exprimă prin
relaţia:
∑ ik = 0 (1.2)
lk ∈ni
care se enunţă astfel: “suma algebrică a intensităţilor
curenţilor laturilor lk care ies
dintr-un nod nj este nulă”.

Pentru nodul reprezentat în


Fig.1.2 :

-I1+I2+I3-I4= 0

Fig. 1.2.

Convenţional, se adoptă sensul de referinţă pozitiv pentru


curenţii care ies din nod. În Fig.1.2 se ilustrează aplicarea primei
teoreme a lui Kirchhoff.
La un circuit conex cu n noduri (sau în sens larg, cu n
borne), numărul maxim de ecuaţii independente în curenţi este:
max (nj) = n -1 (1.3)

deoarece, dacă se aplică prima teorema a lui Kirchhoff pentru


toate cele n noduri ale circuitului, fiecare curent apare în două
ecuaţii: o dată cu semnul plus pentru ecuaţia nodului din care iese
latura şi o dată cu semnul minus pentru ecuaţia nodului în care
intră latura. Ca urmare, adunând toate ecuaţiile în curenţi ale
5
nodurilor, rezultă o identitate 0 = 0, ceea ce dovedeşte că una
dintre ecuaţii este dependentă de celelalte.
Ecuaţiile în tensiuni se constituie din aplicarea teoremei a
doua a lui Kirchhoff:
∑ uk (1.4)
lk ∈b j
Pentru bucla bj
reprezentată în Fig.1.3,
teorema a doua a lui
Kirchhoff se scrie:
-U1-U2+U3-U4 = 0

“suma algebrică a tensiunilor


la bornele laturilor lk de-a
lungul oricărei bucle bj este
nulă”.
Fig. 1.3.

În ecuaţia (1.4), se aleg cu plus tensiunile ce au acelaşi sens


cu sensul ales al buclei şi cu minus cele de sens contrar. Fig.1.3
prezintă un exemplu de aplicare a celei de-a doua teoreme a lui
Kirchhoff.
Pentru un circuit conex, numărul maxim de ecuaţii
independente în tensiune, egal cu numărul buclelor ce constituie
sistemul de bucle fundamentale al circuitului este:
max (bj) = l - n + 1 (1.5)
unde l este numărul total de laturi ale circuitului. Relaţia (1.5)
poartă numele de teorema lui Euler, cel care a demonstrat-o.
Se numeşte sistem complet de ecuaţii ale unui circuit
electric dipolar, sistemul format din ecuaţiile elementelor
circuitului (1.1) scrise pentru ne elemente dipolare, ecuaţiile
independente în curenţi (1.2) în număr de n-1 şi ecuaţiile
independente în tensiuni (1.3) în număr de l - n + 1.
6
Considerând că fiecare latură a circuitului conţine un singur
element dipolar (adică l = ne), este uşor de observat egalitatea
dintre numărul total al ecuaţiilor independente în curent şi
tensiune ale unui circuit dipolar conex cu numărul elementelor
dipolare ale circuitului.
După natura funcţiilor ce exprimă valorile instantanee ale
intensităţilor şi tensiunilor ca funcţii de timp, regimurile de
funcţionare ale circuitelor electrice se clasifică în :
• regim de curent continuu (c.c.), în care intensităţile
curenţilor, tensiunile, potenţialele electrice şi sursele de energie
(excitaţie) sunt toate constante în timp;
• regimuri periodice, în care intensităţile curenţilor,
tensiunile, potenţialele şi mărimile de excitaţie sunt funcţii
periodice în timp. Un regim periodic particular (foarte important
în practică) este regimul sinusoidal (curent alternativ, c.a.) în
care funcţiile periodice sunt mărimi armonice ( sinusoidale ) de
forma:
v(t) = Vm sin (ωt + γ ) (1.6)
• regimuri variabile, în care intensităţile curenţilor,
tensiunile, potenţialele şi mărimile de excitaţie sunt funcţii
oarecare de timp.
Regimurile variabile prin care se face trecerea de la unele
regimuri de curent continuu sau periodice la alte regimuri de
curent continuu se numesc regimuri tranzitorii. Pentru fiecare din
aceste regimuri s-au elaborat metode specifice de rezolvare a
sistemelor complete de ecuaţii, care ţin seama de particularităţile
fiecărui regim în parte.

1.2. Circuite electrice liniare


de curent continuu
1.2.1. Elemente ideale de circuit în curent continuu. În
regimul de curent continuu, intensităţile curenţilor I, tensiunile U
şi mărimile de excitaţie M sunt prin definiţie constante în timp,

7
astfel încât ecuaţiile (1.1) ale elementelor dipolare de circuit
devin:
aU + bI = M (1.7)
unde a, b, M ∈R.

Fig. 1.4.

Aceste relaţii liniare au ca reprezentare în planul (U, I ) o


dreaptă (Fig.1.4).
De asemenea, în conformitate cu cele prezentate în capitolul
al treilea din primul volum, relaţia (3.108), fiecărui element
dipolar liniar de circuit i se defineşte puterea electrică P absorbită
pe la borne de la câmpul electromagnetic, asociind la fel sensurile
de referinţă ale lui U şi I .
Elementele dipolare liniare de circuit în regimul de curent
continuu au următoarele caracteristici:
a) Rezistorul, cu simbolul indicat în Fig.1.5, are ca relaţie de
definiţie :
U=RI (1.8)

Fig. 1.5.

având R ∈ ℜ+ ( rezistenţa electrică) sau, folosind G = 1/ R


(conductanţa):
I=GU (1.9)
8
În Fig.1.6. este ilustrată caracteristica tensiune-curent U=f (I
), a rezistorului.

Fig. 1.6.

Puterea electrică PR absorbită de rezistor, calculată pentru


aceleaşi sensuri de referinţă alese ale tensiunii şi curentului
(regula de la receptoare) este:
P = PR=U I= R I2 = I2 / G = U2 / R = G U2 (1.10)
cu : PR ∈ ℜ+
b) Sursa reală de t.e.m. are simbolul reprezentat în Fig.1.7,
iar relaţia de definiţie, precizată de ecuaţia (1.11):
U + E = rI (1.11)
în care r este rezistenţa internă a sursei cu t.e.m. E.

Fig. 1.7.

În Fig.1.8. este reprezentată caracteristica sursei reale de


t.e.m., intersecţiile ei cu cele două axe însemnând două regimuri
speciale de funcţionare ale sursei:
- regimul de mers în gol, în care sursa nu este conectată la un
circuit exterior, astfel încât curentul I = 0, iar tensiunea la bornele
sursei este egală şi de semn contrar t.e.m. (Ug = - E), prezentat
în Fig.1.9.a;
9
- regimul de mers în scurtcircuit, în care cele două borne de acces
ale sursei sunt legate în scurtcircuit printr-un conductor de
rezistenţă nulă, astfel încât U = 0 şi curentul de scurtcircuit al
sursei este Isc = E/r, reprezentat în Fig. 1.9.b.
b)

Fig.1.8. Fig.1.9.

Puterea P cedată de câmpul electromagnetic acestei laturi


de circuit este :
P = UI ⇒P+EI=rI2 (1.12)

unde: PE = E I este puterea cedată (debitată sau generată) de


sursa de t.e.m., iar PR = r I 2 este puterea absorbită de rezistenţa
internă a sursei. Ca urmare, relaţia bilanţului de puteri între
câmpul electromagnetic şi sursa reală de t.e.m. este:
P + PE = PR (1.13)
Din calculul efectiv al tensiunii şi curentului fiecărei laturi a
unui circuit, atât P cât şi PE pot avea valori algebrice pozitive sau
negative; de aceea schimbul de energie se poate defini astfel:
• dacă P>0, latura absoarbe putere de la câmpul
electromagnetic;
• dacă P<0, latura cedează putere câmpului
electromagnetic;

10
• dacă PE>0, sursa de t.e.m. cedează putere câmpului
electromagnetic;
• dacă PE < 0, sursa de t.e.m. absoarbe putere de la
câmpul electromagnetic.
c) Sursa ideală de t.e.m. se obţine din sursa reală de t.e.m.
prin idealizare, adică în condiţia r = 0. Simbolul este reprezentat
în Fig.1.10, iar relaţia de definiţie este dată de relaţia (1.14).
Caracteristica U = f ( I ) este prezentată în Fig.1.11.
U+E=0 sau U=-E (1.14)
Relaţia (1.14) arată că sursa ideală de t.e.m. asigură la
bornele sale o tensiune constantă, oricare ar fi valoarea reală a
curentului I ce străbate sursa ideală de t.e.m., valoare care va fi
una dintre necunoscutele sistemului complet de ecuaţii al
circuitului.
Relaţia transferului de putere la bornele sursei ideale de
t.e.m. se obţine imediat prin înmulţirea relaţiei (1.14) cu I:
P + PE = 0 sau P = - PE (1.15)
ceea ce dovedeşte că puterea absorbită de sursa ideală de la
câmpul electromagnetic este egală şi de semn contrar cu puterea
debitată de sursă. Astfel produsul EI = PE, cu condiţia ca E şi I să
aibă acelaşi sens de referinţă, reprezintă întotdeauna puterea
debitată de sursa de t.e.m.

Fig.1.10. Fig. 1.11.

11
d) Sursa reală de curent cu simbolul prezentat în Fig.1.12
este complementara sursei reale de t.e.m., imaginată ca un element
dipolar de circuit, format dintr-o sursă de energie care dă un
curent de intensitate J legat în paralel (derivaţie), sub aceeaşi
tensiune, cu un rezistor de conductanţă g, ce reprezintă rezistenţa
internă a sursei reale de curent.

Fig.1.12.

Relaţia de legătură între curentul total I la bornele sursei


reale de curent, tensiunea la borne U, curentul debitat de sursa J
şi rezistenţa internă, g a sursei este:
I = J + gU (1.16)
Caracteristica U = f ( I ) a sursei reale de curent este ilustrată
în Fig.1.13. În Fig.1.13.b, respectiv Fig.1.13.c, sunt prezentate
cele două regimuri de funcţionare ale sursei, corespunzătoare
celor două puncte de intersecţie cu axele a caracteristicii U = f (
I ) şi anume:

b)

a) c)
Fig.1.13.

12
- regimul de mers în gol, definit prin condiţia I = 0, sursa
nefiind conectată într-un circuit exterior; prin urmare tensiunea la
borne are valoarea Ug= - J/g;
- regimul de mers în scurtcircuit, definit prin condiţia I = 0,
bornele sursei fiind legate între ele cu un conductor de rezistenţă
nulă; în acest caz curentul total are valoarea Isc= J.
Puterea P cedată de câmpul electromagnetic acestei laturi de
circuit este P = UI, adică:
P=JU+gU2 (1.17)
unde PJ = J U este puterea absorbită de sursa de curent, iar PR =
gU2 puterea absorbită de rezistenţa internă a sursei. Ca urmare,
relaţia între puteri la bornele sursei reale de curent devine:
P=PJ+PR (1.18)
În mod similar cu precizările făcute pentru sursa reală de t.e.m.,
valorile algebrice ale lui P şi PJ pot fi pozitive sau negative,
definindu-le astfel:
• dacă P>0, latura de circuit absoarbe putere de la câmpul
electromagnetic;
• dacă P<0, latura de circuit cedează putere câmpului
electromagnetic;
• dacă PJ > 0, sursa reală de curent absoarbe putere de la
câmpul electromagnetic;
• dacă PJ < 0, sursa reală de curent cedează putere câmpului
electromagnetic.
e) Sursa ideală de curent se obţine prin idealizarea sursei
reale de curent făcând g=0, adică rezistenţa internă de valoare
infinită. Simbolul ei este prezentat în Fig.1.14., iar caracteristica U
= f ( I ) în Fig.1.15. Sursa ideală de curent este un element dipolar
de circuit care debitează un curent electric de intensitate J,
independent de valoarea tensiunii sale la borne, care va reprezenta
una dintre necunoscutele sistemului de ecuaţii ale circuitului.
În acest fel, relaţia de definiţie pentru sursa ideală de curent
este:
J=I (1.19)

13
Fig.1.14. Fig.1.15.

Ecuaţia bilanţului de puteri la bornele sursei ideale de curent


rezultă din relaţia (1.19) dacă se înmulţeşte cu U:
UJ = UI (1.20)
adică: PJ = P.
Pentru sensuri de referinţă la fel alese pentru U şi J, puterea
UJ = PJ este definită ca puterea absorbită de sursa ideală de
curent, ea fiind egală cu puterea P cedată de câmpul
electromagnetic.
În general, alături de elementele dipolare de circuit
prezentate, mai sunt utilizate în teoria circuitelor electrice şi
elemente de circuit cu patru borne de acces sau două porţi de
acces, numite elemente diport de circuit.
Unele dintre aceste elemente, care vor fi prezentate în
continuare, sunt: sursa ideală de tensiune comandată în curent,
sursa ideală de tensiune comandată în tensiune, sursa ideală de
curent comandată în curent şi sursa ideală de curent comandată în
tensiune. În teoria circuitelor electrice se mai utilizează şi alte
elemente cum ar fi: transformatorul ideal, giratorul şi sistemul de
două bobine cuplate magnetic.
Sursele comandate sunt elementele ideale de circuit
caracterizate de un sistem de parametrii constanţi, numiţi
parametrii de comandă. Este de remarcat că în prezentările
următoare se preferă a se opera cu valori pozitive ale parametrilor
de comandă, astfel încât relaţiile de definiţie sunt valabile pentru
asocieri adecvate ale sensurilor de referinţă faţă de bornele cu
acelaşi nume. Pentru sursele comandate, bornele de acelaşi nume
s-au notat la fel, de exemplu, cu indice prim sunt notate bornele de
14
ieşire. Astfel, bornele laturii comandate sunt 2-2’, iar bornele
laturii de comandă sunt notate1-1’.
Elementele de circuit diport sunt:
f) Sursa ideală de tensiune comandată de curent are simbolul
ilustrat în Fig.1.16., iar relaţia de legătură între mărimea de
comandă ( I1) şi mărimea comandată (E2) este dată de:
E2 = RCI1 (1.21)
unde RC este o mărime reală numită rezistenţă de comandă sau
transfer.

Fig. 1.16. Fig.1.17.

Graficul U2 = E2 = f (I2) reprezintă o familie de


caracteristici a căror ordonată se modifică după valorile reale ale
parametrului RC (Fig.1.17).
Puterea cedată de sursa ideală de t.e.m. comandată de curent
este:
PE = E2I2 (1.22)
putând avea atât valori algebrice pozitive, cât şi negative.

g) Sursa ideală de tensiune comandată în tensiune are


simbolul prezentat în Fig.1.18 şi relaţia de definiţie
E2 =AUU1 (1.23)

15
Fig.1.18. Fig.1.19.

în care AU este un parametru real adimensional numit amplificare


în tensiune. Caracteristica U2 = E2 = f(I2) (Fig.1.19) este similară
celei prezentate în Fig.1.17, cu observaţia că, de data aceasta,
familia de caracteristici se modifică după valorile parametrului
real AU .
Puterea debitată de sursa ideală de t.e.m. cu valori algebrice
pozitive sau negative este:
PE = E2I2 (1.24)
h) Sursa ideală de curent comandată de curent este
simbolizată în Fig.1.20. şi este caracterizată de relaţia de definiţie:
J2 = BII1 (1.25)
în care parametrul real adimensional BI este numit amplificare în
curent. Variaţia U2 = f(I2) , unde I2=J2, este prezentată în Fig.1.21,
ca o familie de drepte a căror abscisă se modifică după valorile
reale ale parametrului BI .
Puterea PJ este definită acum, spre deosebire de sursa
independentă de curent, ca o putere cedată deoarece U2 şi J2 s-au
ales cu sensuri de referinţă contrare.
Prin urmare puterea cedată de sursa de curent comandată în
curent are expresia:
PJ = U2I2 (1.26)
iar ca valoare algebrică poate fi atât pozitivă, cât şi negativă.

16
Fig.1.20. Fig.1.21.

i) Sursa de curent comandată în tensiune are simbolul


ilustrat în Fig.1.22 şi relaţia de definiţie:
J2 = GCU1 (1.27)
unde parametrul real GC este numit conductanţă de comandă sau
transfer.
Caracteristica U2 = f(I2), (Fig.1.23) este similară celei
reprezentate în Fig.1.21, cu deosebirea că de această dată familia
de caracteristici este variabilă după parametrul real GC.

Fig. 1.22. Fig. 1.23.

Puterea cedată de sursa ideală de curent comandată în


tensiune cu valori algebrice pozitive sau negative are expresia :
PJ = U2J2 (1.28)

17
Fig. 1.24. Fig. 1.25.

Sursele comandate fac parte din schemele echivalente ale


diferitelor elemente neliniare de circuit. Astfel, de exemplu,
pentru tranzistorul de tip pnp (Fig.1.24) în conexiunea BC (bază
comună), schema echivalentă Giacoletto a acestuia este
reprezentată în Fig.1.25. În această schemă echivalentă,
parametrul gm este denumit conductanţă de transfer,
transconductanţă sau panta tranzistorului, fiind una dintre
caracteristicile importante ale fiecărui tip de tranzistor, specificată
în cataloage.
În afara elementelor uniport a),...,e) şi diport f),...,i)
prezentate mai sus şi denumite elemente normale de circuit, se
introduc alte două elemente uniport (dipolare) de circuit numite
elemente de circuit dipolare anormale, şi anume:
j) Nulatorul este un element ideal de circuit dipolar, cu
simbolul prezentat în Fig.1.26, care are prin definiţie atât curentul,
cât şi tensiunea la borne nule, adică cele două relaţii de definiţie
sunt:
U=0 (1.29)
I =0 (1.30)

18
Fig. 1.26.

Nulatorul este un element ideal de circuit care nici nu


consumă nici nu cedează putere, sau altfel spus nu participă la
bilanţul de puteri.
k) Noratorul cu simbolul prezentat în Fig.1.27, este un
element ideal de circuit dipolar ce este caracterizat prin aceea că
tensiunea lui la borne şi curentul ce-l străbate pot lua orice valoare
sau, cu alte cuvinte, nu are nici o relaţie de definiţie.

Fig. 1.27.

Tensiunea şi intensitatea curentului noratorului au valori ce


sunt determinate exclusiv de circuitul exterior la care se
conectează noratorul.
Perechea nulator-norator formează împreună un circuit
diport normal numit nulor, care are numărul relaţiilor de definiţie
egal cu numărul porţilor (două). Nulorul simulează comportarea
amplificatorului operaţional ideal, care are la poarta de intrare
tensiunea şi curentul nule Ui = 0, Ii = 0 (adică un nulator), iar
la poarta de ieşire o tensiune şi un curent de valori nedeterminate,
ce pot lua orice valoare Uo, Io (adică un norator) care s-a obţinut
prin înmulţirea mărimilor nule de la intrare cu amplificarea
considerată infinită a amplificatorului operaţional ideal (Fig.
1.28).

19
Fig. 1.28.

O latură de circuit se numeşte activă sau pasivă după cum


conţine sau nu surse de energie electrică (independente sau
comandate).

Fig. 1.29.

Prin pasivizare se înţelege anularea în circuit a surselor


independente de energie electrică, fără a modifica rezistenţa
laturilor circuitului. Sursele comandate sau laturile de comandă nu
se pasivizează. Pasivizarea surselor independente de energie este
prezentată simbolic în Fig.1.29.

1.2.2. Analiza circuitelor electrice liniare


20
de curent continuu
În general, analiza circuitelor electrice presupune
determinarea intensităţilor curenţilor din laturile circuitului şi a
tensiunilor la bornele acestor laturi, cât şi determinarea puterilor la
bornele fiecărei laturi şi verificarea bilanţului de puteri .
Analiza circuitelor electrice de curent continuu se face cu
următoarele metode:

a) Metoda ecuaţiilor Kirchhoff. Se alege acelaşi sens de


referinţă pentru curentul şi tensiunea laturii (latura de circuit are
un unic sens de referinţă) şi se utilizează doar n -1 noduri din cele
n ale circuitului pentru scrierea relaţiilor independente,
reprezentând prima teorema a lui Kirchhoff ; se alege sistemul de
bucle fundamentale ale circuitului în număr de b = l - n + 1 (cu l
- numărul de laturi ale circuitului) pentru scrierea ecuaţiilor
reprezentând cea de-a doua teorema a lui Kirchhoff. Se poate
forma sistemul complet de l ecuaţii independente, ce va avea
necunoscute :
• fie curenţi, pentru ecuaţiile Kirchhoff în curenţi ;
• fie tensiuni, în cazul ecuaţiilor Kirchhoff în tensiuni.
Cele două sisteme sunt echivalente ţinând seama de relaţiile
de legătură dintre tensiunea la borne şi intensitatea curentului
fiecărei laturi de circuit ce conţine câte un element dipolar de
circuit. Astfel se obţin :

ecuaţiile Kirchhoff în curenţi :


• prima teoremă a lui Kirchhoff :
∑ IK = 0 , i = 1,2, ..., n - 1 (1.31)
l K ∈ni
• a doua teoremă a lui Kirchhoff:
∑ Rk I k + ∑U jk = ∑ Ek , j = 1,...b = l − n + 1 (1.32)
lk ∈ b j lk ∈ b j lk ∈ b j

21
respectiv ecuaţiile Kirchhoff în tensiuni:
• prima teoremă a lui Kirchhoff :

∑ Gk U k + ∑ J k + ∑ I k = − ∑ Gk Ek (1.33)
l ∈ ni l ∈n l ∈n l ∈ ni
k k i k i k
i = 1,…n-1
unde Ik reprezintă curenţii surselor ideale de t.e.m.
• a doua teoremă a lui Kirchhoff:

∑U k =0 j =1,……, b = l- n +1 (1.34)
lk ∈b j

Pentru ecuaţiile Kirchhoff în noduri (1.31) şi (1.33), în


sumele algebrice se aleg cu plus curenţii, tensiunile sau t.e.m. care
ies din nodul ni , iar pentru ecuaţiile Kirchhoff în tensiuni (1.32) şi
(1.34) se aleg cu plus curenţii, t.e.m. sau tensiunile care au acelaşi
sens cu cel ales pentru bucla bj considerată.
La sistemele de ecuaţii Kirchhoff în curenţi (1.31) şi (1.32)
sau Kirchhoff în tensiuni se adaugă relaţiile de definiţie ale
surselor comandate din circuitul respectiv, mărimea de comandă
exprimându-se în funcţie de necunoscutele sistemului.
Exemplu. Se consideră circuitul din Fig.1.30, în care se
cunosc: R2=3Ω ; R3=2Ω; R4=12Ω ; E2=36V ; J1=5A ;
E5= R54I4, unde R54=12Ω.
Se cer : a) ecuaţiile Kirchhoff în curenţi şi tensiuni;
b) rezolvarea circuitului (determinarea numerică a
curenţilor şi tensiunilor laturilor).
Rezolvare. Circuitul are n = 3 noduri şi l = 5 laturi; se aleg
sensuri de referinţă la fel orientate ale curenţilor şi tensiunilor
laturilor.

22
Fig.1.30.

Se aleg buclele circuitului în număr de b = 5-3+1 = 3, cărora


li se atribuie un sens de referinţă, şi nodurile 1 şi 2 pentru care
vom scrie sistemul complet de ecuaţii Kirchhoff astfel :
Ecuaţiile Kirchhoff în curenţi :
prima teoremă :
(n1) : J1 - I2 - I3 = 0
(n2) : I3 + I4 - I5 = 0
teorema a doua:
(b1) : UJ1 + R2I2 = E2
(b2) : -R2I2 - R4I4 + R3I3 = - E2
(b3) : R4I4 = E5
şi ecuaţia sursei comandate: E5 = R54 I4 .
Rezolvând sistemul, se obţine: I2 = 2A; I3 = 3A; I4 = 3A; I5 =
6A; UJ1 = 30V; E5 = 36V.
Ecuaţiile Kirchhoff în tensiuni:

prima teoremă:
(n1): - G2U2 - G3U3 = G2E2 - J1
(n2): G3U3 + G4U4 - I5 = 0
a doua teoremă:
(b1): UJ1 + U2 = 0
(b2): -U2 - U4 + U3 = 0
(b3): U4 + U5 = 0
unde: E5 = -U5 = R54 I4 = R54G4U4

23
Rezolvând sistemul, se obţin rezultate echivalente celor de
mai sus, adică: UJ1 = 30V; U2 = - 30V; U3 = 6V; U4 = 36V; U5 = -
36V; I5 = 6A.

b) Metoda curenţilor de buclă (de contur, ciclici)


Este o metodă de schimbare a variabilelor curenţii laturilor
din ecuaţiile Kirchhoff în curenţi (1.31) şi (1.32), cu noi
necunoscute (mărimi fictive) numite curenţi de buclă. Fiecărei
bucle din sistemul buclelor fundamentale i se asociază câte un
curent de buclă, ce va păstra sensul buclei respective, iar curenţii
laturilor se exprimă ca sumă algebrică a curenţilor buclelor ce
parcurg latura respectivă:
I K = ∑ Ibj
K∈b j
De exemplu, în Fig.1.31:

I1=Ib1+Ib2
I2=Ib1-Ib3
I3=Ib2+Ib3
I4=Ib2+Ib4
I5=Ib3- Ib4
n1 : -I1+ I2+I3=-Ib1- Ib2+
+Ib1- Ib3 +Ib2+ Ib3=0

Fig. 1.31.

În suma algebrică, curenţii de buclă sunt cu “+” dacă au


acelaşi sens de referinţă cu sensul laturii sau cu “-” dacă au sens
contrar. Aceste noi variabile verifică identic prima teoremă a lui
Kirchhoff, aşa cum se prezintă în exemplul de mai sus.
Substituind curenţii laturilor în ecuaţiile Kirchhoff (1.32), se
obţine un sistem cu b = l-n+1 ecuaţii independente cu tot atâtea
necunoscute, curenţi de buclă. Ecuaţiei buclei bi este:

24
b
∑ Rij I bi = Ebi j = 1,…b (1.35)
R
i =1
iar Rii este suma rezistenţelor laturilor ce formează bucla bj;
Rij este suma rezistenţelor comune buclelor bi şi bj, luată cu
“+”sau cu “-” după cum curenţii buclelor bj şi bj au sau nu acelaşi
sens prin laturile respective; evident aceşti coeficienţi se bucură de
proprietatea de reciprocitate Rij = R ji , iar dacă cele două bucle
nu au laturi comune (sau au laturi comune fără rezistenţe) atunci
Rij = 0; Ebi = ∑ E k este suma algebrică a tensiunilor
lk ∈bi
electromotoare ale laturilor din bucla bj alese cu “+” sau cu “-”
după cum sensurile t.e.m. coincid sau nu cu sensul buclei .
Pentru circuitele ce conţin surse de curent (independente
sau comandate), sistemul buclelor fundamentale se alege astfel
încât fiecare sursă de curent să fie conţinută într-o singură buclă;
astfel, se micşorează numărul de necunoscute ale sistemului cu nJ,
numărul de surse de curent din circuit şi nu mai este necesară
scrierea ecuaţiilor celei de-a doua teoreme Kirchhoff în curenţi de
buclă pentru buclele ce conţin surse de curent (decât pentru
determinarea tensiunilor necunoscute la bornele surselor de
curent).
Relaţiile de definiţie ale surselor comandate se ataşează
sistemului de ecuaţii în curenţi de buclă, exprimând mărimea de
comandă în funcţie de curenţii de buclă.
Exemplu. Pentru circuitul precedent din Fig.1.30, se
ataşează trei curenţi de buclă necunoscuţi, iar buclele se aleg astfel
încât sursa de curent J1 să fie conţinută într-o singură buclă.
Curenţii laturilor se exprimă ca:
I1= J1 = Ib1 ; rezultă că: Ib1 = 5A
I2 = Ib1 - Ib2 ;I3 = Ib2 ; I4 = - Ib2 + Ib3 ;I5 = Ib3
Scrierea ecuaţiilor Kirchhoff în curenţi de buclă pentru buclele doi
şi trei conduce la sistemul:
(b2) : ( R2 + R3 + R4 ) Ib2 - R2Ib1 - R4Ib3 = -E2
25
(b3) : -R4Ib2 + R4Ib3 = E5
şi : E5 = R54I4 = R54 ( -Ib2 + Ib3 );
de unde rezultă : Ib2 = 3A şi Ib3 = 6A.
Apoi : I2 = 2A; I3= 3A; I4 = 3A ; I5 = 6A şi E5= 36V.
În plus, pentru bucla 1 ce conţine sursa de curent, ecuaţia
Kirchhoff în curenţi de buclă este:
(b1) : Ib1R2 - Ib2R2 + UJ1 = E2,
de unde rezultă UJ1 = 30 V.

c) Metoda potenţialelor nodurilor. Este o metodă de


schimbare a variabilelor tensiunile laturilor din ecuaţiile Kirchhoff
(1.33) şi (1.34), cu noi necunoscute, potenţialele nodurilor,
obţinute prin ataşarea câte unui potenţial necunoscut fiecărui nod
al circuitului. Dacă se exprimă tensiunea la bornele fiecărei laturi
ca diferenţă între potenţialele nodurilor la care este legată latura,
ceea ce se ilustrează în Fig.1.32, atunci ecuaţiile Kirchhoff (1.34),
scrise în tensiuni se verifică identic, iar potenţialele necunoscute
se introduc în ecuaţiile Kirchhoff (1.33) şi se obţine un sistem de
n - 1 ecuaţii cu n - 1 necunoscute (potenţialul nodului n se alege
Vn = 0, deoarece a n-a ecuaţie Kirchhoff (1.33) trebuie să se
verifice identic).
Forma generală a ecuaţiilor Kirchhoff (1.33) în potenţiale la
noduri, scrisă pentru nodul ni este:

Fig.1.32.

n −1 n −1 n −1 n −1
Vi Gii − ∑ GijV j = ∑ Gij Eij + ∑ J ij + ∑ I ij (1.36)
j =1 j =1 j =1 j =1
j ≠i j ≠i j ≠i j ≠i

26
unde i = 1,..,n-1, iar:
Gii este suma conductanţelor laturilor legate la nodul ni ;
Gij este suma conductanţelor laturilor legate între nodurile ni şi
n j ; aceşti coeficienţi se bucură de proprietatea de reciprocitate
Gij = G ji , iar dacă nu există laturi care să lege direct cele două
noduri, coeficienţii sunt nuli;
V j sunt potenţialele nodurilor j, cu j = 1,..,i-1,i+1.. , n - 1,
∑ Gij Eij este suma algebrică a curenţilor de scurtcircuit daţi de
l j∈n j

sursele de t.e.m. (independente sau comandate) legate la nodul ni :


se iau cu “+” dacă sursa de t.e.m. “intră” în nod şi cu “-“ dacă
“iese” ;
∑ J ij este suma algebrică a curenţilor de scurtcircuit daţi de
l l ∈n j
sursele de curent (independente sau comandate) legate la nodul
ni : se iau cu “+” dacă sursa de curent “intră” în nod şi cu “-“ dacă
“iese” ;
∑ I ij este suma algebrică a curenţilor surselor ideale de t.e.m.
l l ∈n j
(independente sau comandate) legate la nodul ni: se iau cu “+”
dacă sursa de t.e.m. “intră” în nod şi cu “-“ dacă “iese”.
Exemplu. Pentru circuitul precedent (Fig.1.30), dacă atribuim
nodurilor numerotate n1 şi n2 potenţialele V1 şi V2, alegând
potenţialul nodului n3 de referinţă (V3 = 0), ecuaţiile Kirchhoff
având ca necunoscute potenţialele nodurilor (V1, V2), dar şi
curentul I5 al sursei ideale de t.e.m. E5 comandată de curentul
laturii 4, sunt:
( n1 ) : ( G2 + G3 ) V1 - G3 V2 = G2 E2 - J1
( n2 ) : - G3V1 + ( G3 + G4 ) V2 = I5

27
În plus, la sistem trebuie să se adauge ecuaţia sursei
comandate:
E5 =V2 -V3 = V2 = R54I4 = R54G4 (I5-I3) =
= R54G4I5 - R54G4G3 (V2-V1)
În final, a treia ecuaţie a sistemului este:
V2 - R54G4I5 - R54G4G3 (V2-V1)=0
Dacă se rezolvă sistemul cu cele trei ecuaţii, se obţine:
V1 = 30V; V2 = 36V şi I5 = 6A
Apoi:
I2 = G2 (V3 - V1 + E2) = 2A; I3 = G3 (V2 - V1) = 3A;
I4 = G2 (V2 - V3) = 3A; E5= 36 V.

d) Transfigurări electrice. Operaţia de substituire


(înlocuire) a unui multipol - un circuit electric cu un număr
oarecare de borne de acces, borne prin care circuitul electric
considerat se poate lega cu alte circuite electrice – cu un alt
multipol, ce are acelaşi număr de borne de acces şi sisteme
identice de ecuaţii caracteristice în curenţi şi tensiuni, se numeşte
transfigurare (echivalare) electrică.
Sistemul complet de ecuaţii independente între curenţii şi
tensiunile (sau potenţialele) accesurilor unui multipol se numeşte
sistem de ecuaţii al multipolului. Este evident că doi multipoli
echivalenţi au sistemele de ecuaţii echivalente dacă ele conţin
aceleaşi necunoscute (variabile) şi, prin urmare, multipolii trebuie
să aibă acelaşi număr de accesuri.
În teoria circuitelor electrice se consideră că orice circuit
electric cu mai mult de un element poate fi considerat ca fiind
format din mai mulţi multipoli cu bornele de acces interconectate.
Prin transfigurarea unuia sau mai multora dintre multipolii
componenţi ai unui circuit electric cu câte un multipol echivalent,
se păstrează
relaţiile dintre curenţii şi tensiunile la accesuri, şi, în consecinţă,
curenţii şi tensiunile în circuitul exterior acestor multipoli rămân
nemodificaţi, având valorile date de acelaşi sistem de ecuaţii.

28
Astfel, prin transfigurări adecvate, se simplifică structura
circuitului şi se uşurează în mod considerabil calculul circuitelor
electrice. Transfigurările uzuale sunt expuse în cele ce urmează:

d1 ) Transfigurarea sursă de t.e.m.- sursă de curent. Cele


două surse sunt reprezentate în Fig.1.33 şi 1.34.

Fig. 1.33. Fig. 1.34.

Pentru Fig. 1.33: Pentru Fig.1.34:

U + E = rI I = J +gU
U/r +E/r =I I = gU +J
(1.37) (1.37’)

Sursele sunt echivalente şi se pot substitui una pe alta, dacă


ecuaţiile (1.37) şi (1.37’) sunt identice, adică:
E = J/g şi r = 1/g
de unde rezultă că:
J = E/r şi g = 1/r (1.38)

d2) Transfigurarea circuitelor serie. Mai multe elemente de


circuit parcurse de acelaşi curent electric, se spune că sunt
conectate în serie. Pentru a obţine un rezultat cu un caracter cât
mai general se consideră, în Fig.1.35, reprezentate n laturi cu
surse reale de t.e.m. conectate în serie, iar în Fig.1.36 latura
echivalentă acestora.

29
Fig.1.35. Fig.1.36.

Pentru circuitul serie relaţia este:

U = U1 + U2 + U3 +... + Un = (r1I - E1 ) + ( r2I - E2 )+...


n n
….+( rnI - En)= I ∑ ri − ∑ Ei
i =1 i =1
iar pentru latura echivalentă, U = res I – Ees.
Prin urmare, cele două laturi sunt echivalente dacă:

n n
res = ∑ ri ; Ees = ∑ Ei (1.39)
i =1 i =1

În ultima ecuaţie se consideră suma algebrică a tensiunilor


electromotoare, Ei faţă de sensul de referinţă ales al lui Ees.
Aplicaţii.
1. Teorema divizorului de tensiune, arată că, dacă se cunosc
rezistenţele Rk, pentru k=1,..,n laturi pasive înseriate şi, în plus,
dacă se cunoaşte tensiunea totală U la bornele lor, determinarea
tensiunilor Uk la bornele fiecăreia dintre rezistenţele înseriate se
poate face astfel (Fig.1.37):

Fig. 1.37.

30
U U
U k = Rk ⋅ I = Rk ⋅ = Rk ⋅ n (1.40)
Res
∑ Ri
i =1

unde k = 1,...,n.
Relaţia (1.40) are caracter de generalitate şi poartă numele
de teorema divizorului de tensiune. Aplicarea acestei relaţii pentru
un montaj de tip potenţiometric (Fig.1.38) în care tensiunea de
ieşire u se culege de pe un divizor al tensiunii de intrare U prin
aceeaşi rezistenţă R (formată din două rezistoare înseriate),
conduce la:
r
u = U ; r ∈ [0, R ]; u ∈ [0, R ]
R

Fig.1.38.

2. Transfigurarea a n laturi serie identice, de rezistenţă r şi


t.e.m. E, satisface relaţiile evidente (1.41):
n
E es = ∑ Ei = n⋅E
(1.41)
i =1
n
res = ∑ ri = n⋅r
i =1

31
Fig.1.39. Fig.1.40.

d3) Transfigurarea circuitelor paralel. Mai multe elemente


de circuit sunt conectate în paralel dacă au la borne aceeaşi
tensiune, ca urmare a faptului că sunt conectate la aceeaşi pereche
de borne de acces (poli). Pentru generalizarea rezultatelor
obţinute, se consideră n laturi cu surse reale de t.e.m. conectate în
paralel (derivaţie) reprezentate în Fig.1.39, care se vor înlocui
(echivala) cu o unică latură (Fig.1.40.).
Pentru laturile paralel, aplicând prima teoremă a lui
Kirchhoff pentru circuitul din Fig.1.39, rezultă:

I =I1+I2+…+In = (g1U+g1E1) + (g2U+g2E2) +…+(gnU +gnEn)=


n n
= U ∑ gi + ∑ gi Ei
i =1 i =1

iar pentru latura echivalentă din Fig.1.40:

I = gepU + gepEep

32
Prin urmare, pentru ca cele două circuite să fie echivalente
este necesar şi suficient ca :
n

n ∑ Ei g i
g ep = ∑ g i ; E ep = i =1
n
(1.42)
i =1
∑ gi
i =1
sau relaţiile echivalente folosind rezistenţele:
n
Ei
1 n
1
∑ r
= ∑ ; E ep = i =n1 i
rep i = 1 ri 1 (1.42’)
∑ r
i =1 i

În relaţiile (1.42) şi (1.42’), t.e.m. din sumă se aleg cu


“plus” dacă au sensul de referinţă al sursei echivalente sau cu
“minus” dacă au sens contrar. Relaţiile de mai sus se puteau
obţine şi dacă în locul surselor de t.e.m. se utilizau surse
echivalente de curent.

Aplicaţii
1. Teorema divizorului de curent. Cunoscând conductanţele Gk
pentru k =1,..,n laturi pasive legate în paralel şi curentul total I
absorbit de acestea, se pot determina curenţii Ik din fiecare latură
în parte, cu relaţia:
I I
I k = Gk ⋅ U = Gk ⋅ = Gk ⋅ n (1.43)
Gep
∑ Gi
i =1
Relaţia (1.43) poartă numele de teorema divizorului de
curent, iar cea mai simplă aplicare a ei este, pentru un circuit
derivaţie simplu, format din două rezistenţe (conductanţe) ce divid
curentul total I, astfel:
I1 = G1I / (G1+G2) şi I2 = G2I / ( G1+ G2)
33
sau folosind rezistenţele:

I1 = R2I /(R1+ R2) şi I2 = R1I / (R1 + R2) (1.44)

2. Transfigurarea a n laturi paralel identice. Dacă se consideră n


laturi identice de conductanţă g şi t.e.m. E conectate în derivaţie,
pentru latura echivalentă se obţin parametrii :
n

n
r
∑ giEi
(1.45) g ep = ∑ g i = ng , rep =
n
,E ep = i =1
n
= E
i =1
∑ gi
i =1
3. Transfigurarea laturilor identice în conexiune mixtă. Se
consideră o conexiune mixtă (Fig.1.41), cu n laturi identice legate
în serie şi m astfel de laturi serie legate în paralel. Folosind
rezultatele obţinute anterior, se obţine o latură echivalentă
(Fig.1.42) care are Ee şi Re astfel :
n
E e = nE , re = r
m

Fig. 1.41. Fig. 1.42.

34
d4) Transfigurarea stea-triunghi. Conexiunea stea
(Fig.1.43) este un tripol format din trei laturi, fiecare legată la o
bornă de acces şi la o bornă neutră (N), iar conexiunea triunghi
(Fig.1.44) este un tripol alcătuit din trei laturi care se leagă direct
cu bornele de acces; se poate demonstra că cele două tipuri de
conexiuni sunt echivalente în următoarele condiţii:

Fig. 1.43. Fig. 1.44

Relaţiile pentru transfigurarea Relaţiile pentru transfigurarea


Δ → Υ: Υ → Δ:

35
R AB ⋅ RCA R A R B + R B RC + RC R A
RA = R AB =
R AB + R BC + RCA RC
R BC ⋅ R AB R A R B + R BR C + R CR A
RB = R BC =
R AB + R BC + RCA RA
RCA ⋅ R BC R A R B + R BR C + R CR A
RC = R CA =
R AB + R BC + RCA RB
E AB ECA
E A = RA ( − ) E AB = E A − E B
R AB RCA
E BC E AB
E B = RB ( − ) E BC = E B − EC (1.46)
R BC R AB
ECA E BC
EC = RC ( − ) ECA = EC − E A
RCA R BC
e) Ecuaţiile matriceale ale circuitelor electrice de c.c.
Oricare din ecuaţiile circuitelor electrice liniare de curent
continuu (1.1, 1.2, 1.3, 1.4) pot fi transpuse în ecuaţii matriceale,
prin ataşarea unor matrici coloană (vectori) pentru: intensităţile
curenţilor laturilor: Il], tensiunile la bornele laturilor: Ul], t.e.m.
ale surselor din laturi: El], sursele de curent: Jl], intensităţile
curenţilor de buclă: Ib], potenţialele nodurilor Vn], dar şi a unor
matrici pătrate pentru: rezistenţele laturilor [Rll], rezistenţele
buclelor [RBB] şi conductanţele nodurilor [Gnn]. Matricele ce
conţin coeficienţii tuturor acestor mărimi descrise mai sus şi care
vor verifica ecuaţiile circuitelor electrice liniare de c.c., pot fi
simplu descrise de proprietăţile topologice ale circuitelor.
Topologia este “ramura matematicii care studiază proprietăţile
geometrice (de conexiune) indepen-dente de forma şi dimensiunile
elementelor ce constituie circuitul”.

e1) Grafele circuitelor electrice. Pentru caracterizarea generală şi


unitară a relaţiilor dintre tensiunile şi curenţii elementelor de
circuit, este deosebit de avantajoasă utilizarea unei figuri
geometrice simple, numită graful circuitului. Prin definiţie, graful
36
circuitului electric este format dintr-o mulţime N a nodurilor, o
mulţime L a laturilor şi o relaţie binară ℜ care pune în
corespondenţă fiecărui element (latură) din a doua mulţime câte o
pereche ordonată de elemente (noduri) din mulţimea produs
cartezian N x N, adică:
ℜ N x N --> L (1.47)
Astfel, graful orientat al unui circuit electric se formează
reprezentând fiecare bornă de acces prin câte un nod (punct) şi
fiecare latură prin câte o linie (curbă) care uneşte punctele
bornelor ei de acces. Alegând pentru fiecare latură a circuitului un
sens de referinţă unic al tensiunii şi curentului ei, acesta se va
menţine convenţional şi pe latura corespunzătoare a grafului
(indicat, de obicei, printr-o săgeată), iar relaţia binară ℜ de
corespondenţă dintre nodurile la care este conectată latura şi
valoarea (numărul) laturii este ordonată în sensul stabilirii ca prim
termen al perechii de noduri, nodul de ieşire al laturii.
Aceste proprietăţi se evidenţiază în Fig.1.45.a şi 1.45.b:
(n2, n1) ⎯ℜ
⎯→ l1 (n1, n2) ⎯ℜ
⎯→ l2
(n1, n2) ⎯ℜ
⎯→ l3

a) b)
Fig.1.45.

În cele ce urmează se vor prezenta părţi ale teoriei grafelor


ce interesează în studiul circuitelor electrice.

37
Nodurile unui graf unite printr-o latură a grafului se numesc
noduri terminale ale laturii. Un nod şi o latură sunt incidente unul
cu altul dacă nodul este un nod terminal al laturii. Gradul unui
nod este prin definiţie egal cu numărul laturilor ce îi sunt
incidente. Astfel, un nod de grad zero este un nod izolat, iar un
nod de grad unu se numeşte nod suspendat.
Dacă se consideră un graf (G), atunci se poate defini un
subgraf (S) al grafului (G), ca o parte din laturile sale împreună cu
nodurile lor terminale şi, eventual, alte noduri. Două subgrafe (S1)
şi (S2) ale unui aceluiaşi graf (G) sunt subgrafe complementare
dacă îndeplinesc condiţiile :
• nu au nici o latură comună, dar pot avea noduri comune;
• conţin împreună toate laturile şi toate nodurile grafului (G).
Un exemplu de subgrafe complementare este ilustrat în
Fig.1.46.a, subgraful (S1) şi Fig.1.46.b subgraful (S2), ale grafului
(G) din Fig.1.46.c.

a) b) c)
Fig.1.46.

Este evident că (S1)U(S2)=(G) şi că descompunerea unui


graf în două subgrafe complementare nu este unică.
Un graf (G) se numeşte graf conex dacă între oricare două
noduri ale sale există cel puţin o latură, în caz contrar se numeşte
neconex. Spre exemplificare, graful din Fig.1.45.b, este conex iar
subgraful (S1) din Fig.1.46.a este neconex.
O cale într-un graf este o latură (sau mai multe) care uneşte
două noduri ale acestuia, fără să treacă de mai multe ori prin
acelaşi nod. Astfel, pentru graful prezentat în Fig. 1.46.c, nodurile

38
n1 şi n2 pot fi unite prin căile (l1), (l4,l2), (l7,l8,l2), formate
respectiv dintr-o latură, două laturi şi trei laturi.
O buclă a unui graf este o curbă închisă formată din laturi
ale grafului care poate fi complet parcursă trecând o singură dată
prin fiecare nod al ei, cu excepţia nodului din care se începe
parcurgerea şi în care se revine o singură dată, la terminarea
parcursului. De exemplu, în Fig.1.46.c, laturile (l6,l7), (l1,l2,l4),
(l4,l8,l7), (l6,l4,l8), (l5,l8,l3), (l1,l2,l8,l6), (l1,l2,l8,l7), (l4,l3,l5,l6),
(l4,l3,l5,l7), (l1,l2,l3,l5,l7), (l1,l2,l3,l5,l6) formează bucle, pe când, de
exemplu, subgraful (laturile) (l3,l5,l4,l6,l8) nu este o buclă, deşi
formează o buclă închisă, deoarece la parcurgerea ei completă
pornind din nodul trei se constată că prin nodul trei se trece de mai
mult de două ori.
Se numeşte arbore (Ak) al unui graf (G) un subgraf conex al
acestuia care îndeplineşte următoarele condiţii:
- conţine toate nodurile grafului (G);
- nu conţine nici o buclă.
Revenind la graful din Fig.1.46, unul din arborii (A1) ai
grafului (G) este format, de exemplu, din laturile (l1,l2,l3,l5).
Se verifică uşor că oricare ar fi arborele (Ak) al unui graf (G)
cu n noduri, el conţine n-l laturi, numite ramuri.
Se numeşte coarbore (Ck) al unui arbore (Ak) subgraful lui
(G) format din laturile grafului conex (G) care nu sunt conţinute în
(Ak) şi din nodurile terminale ale acestora. Din definiţia dată
coarborelui (Ck) al unui graf conex (G), rezultă că acesta este un
subgraf complementar al arborelui (Ak) încât: (Ak) U (Ck) = (G).
Spre exemplu, pentru graful conex (G) din Fig.1.46.c, având unul
din arbori (A1) format din (l1,l2,l3,l5), coarborele (C1) asociat
acestuia este format din laturile (l4,l8,l6,l7). Laturile unui coarbore
se numesc coarde, iar pentru un graf conex (G), cu n noduri şi l
laturi, numărul coardelor trebuie să fie l-n+1.

e2) Coeficienţii şi matricele de incidenţă. Sistemele de


ecuaţii matriceale în tensiuni şi curenţi ale circuitelor electrice.
Utilizând aceste definiţii se pot formula sistematic ecuaţiile
39
matriceale ce rezultă din aplicarea teoremelor lui Kirchhoff cu
ajutorul coeficienţilor de incidenţă a laturilor orientate la noduri,
bucle şi secţiuni (suprafeţe care secţionează graful) şi a matricelor
de incidenţă ataşate acestora. Coeficienţii de incidenţă şi matricele
ataşate acestora, pentru grafele orientate ale circuitelor electrice,
în care fiecărei laturi îi corespunde o latură a grafului cu un unic
sens de referinţă comun pentru tensiune şi curent îndreptat de la
nodul de ieşire spre nodul de intrare, iar fiecărui nod al circuitului
îi corespunde un nod al grafului, se definesc astfel :

Fig.1.47.

- coeficientul de incidenţă ( Cn j l k ) al unei laturi orientate


(lk) la un nod (nj) are valoarea -1,0,1, după cum latura (lk) intră în
nodul (nj), nu este incidentă la nodul (nj) respectiv iese din nodul
(nj). Dacă se aplică prima teoremă a lui Kirchhoff în nodurile n1,
n2 şi n3 ale circuitului cu graf orientat şi conex prezentat în
Fig.1.47, se obţin ecuaţiile:
(n1): -i1+i2+i3- i4=0
(n2): -i3 + i4 –i5 = 0
(n3): i1-i2 +i5 =0 (1.48)
Matricea coeficienţilor acestui sistem de ecuaţii este chiar
matricea coeficienţilor de incidenţă a laturilor orientate ale
grafului (l1,l2,l3,l4,l5) la nodurile (n1,n2,n3) ale acestuia notată:

l1 l2 l3 l4 l5
n1 -1 1 1 -1 0
[Cnl ]t = n2 0 0 -1 1 -1 (1.49)
n3 1 -1 0 0 1
40
unde indicele t s-a folosit pentru a preciza că s-au considerat toate
nodurile grafului. Considerând sistemul complet de ecuaţii
independente Kirchhoff I, doar pentru nodurile n1 şi n2, se obţine
matricea redusă de incidenţă a laturilor la noduri alcătuită doar din
coeficienţii primelor două ecuaţii ale sistemului (1.48) :

l1 l2 l3 l4 l5
n1 -1 1 1 -1 0 (1.50)
[Cnl ]t= n2 0 0 -1 1 -1
Folosind matricea coloană a intensităţilor curenţilor laturilor
circuitului, respectiv a curenţilor laturilor grafului, notată:
i1 ⎤
i2 ⎥⎥ (1.51)
i1 ] =
M ⎥

in ⎦
se obţine un sistem complet de ecuaţii independente Kirchhoff I,
scris în forma matriceală (numit şi ecuaţia matriceală a curenţilor
nodurilor):

[Cn ]⋅ i1 ] = 0 n ]
1
(1.52)
în care [Cn1] este matricea redusă de incidenţă a laturilor la noduri;
având n-1 linii şi l (numărul de laturi) coloane.
Pentru exemplul prezentat în Fig.1.47, ecuaţia matriceală a
curenţilor nodurilor devine:

i1 ⎤
i 2 ⎥⎥ (1.53)
⎡− 1 1 1 − 1 0 ⎤ 0⎤
⎢ 0 0 − 1 1 − 1⎥ ⋅ i 3 ⎥ = 0⎥
⎣ ⎦ ⎥ ⎦ - coeficientul de
i4⎥
incidenţă (CΣj1k) al unei
i 5 ⎥⎦ laturi orientate lk la o
secţiune orientată Σj a
41
unei ramuri are valoarea (CΣj1k)=-1,0,1, după cum latura lk
traversează secţiunea Σj în sens opus sensului de referinţă al
acesteia, nu traversează secţiunea Σj, respectiv o traversează în
sensul de referinţă al secţiunii. Pentru un circuit conex – cu un
graf conex ataşat – se poate obţine o a doua formă a sistemului
complet de ecuaţii independente ale curenţilor, dacă se consideră
un sistem de suprafeţe închise (secţiuni) care taie fiecare câte o
latură (ramură) şi numai una din laturile (ramurile) unui arbore al
grafului. Pe fiecare astfel de secţiune se consideră câte un sens de
referinţă (traversare) a secţiunii corespunzător ramurii căreia îi
este ataşată secţiunea şi pe care o traversează. Pentru graful din
Fig.1.48, s-a considerat arborele format din laturile (ramurile) l1,
l5, iar coarborele format din laturile (coardele) l2, l3, l4. Se
renumerotează laturile începând cu ramurile apoi cu coardele şi se
ataşează ramurilor r1, r2 secţiunile Σ1, Σ2 (ca în Fig.1.48)
obţinându-se un sistem complet de ecuaţii independente, dacă se
aplică prima teoremă a lui Kirchhoff fiecărei astfel de secţiuni:

Σ1 l3=c2 Σ2
n1 n2
l4=c3 (Σ1): i1-i2-i3+i4= 0
l1=r1 l2=c1 (1.54)
n3 l5=r2 (Σ2): i5+i3-i4= 0

Fig. 1.48.

Coeficienţii acestor ecuaţii formează matricea de incidenţă a


laturilor la secţiunile ramurilor (corespunzătoare unui arbore)
notată:
l1 l2 l3 l4 l5
Σ 1 −1 −1 1
[ ]
C Σ1 = 1
Σ2 0 0 1 −1 1
0
(1.55)

42
Ca urmare, a doua formă a sistemului complet de ecuaţii
independente ale curenţilor se poate exprima matriceal:

[C ]⋅ i ] = 0 ]
Σ1 1 Σ (1.56)
numită ecuaţia matriceală a curenţilor secţiunilor ramurilor.
Indicele Σ reprezintă numărul de linii al matricei [CΣ1] sau al
matricei coloană cu elemente nule 0 Σ ] , egal fiind cu numărul de
ramuri (n-1) al oricărui arbore al grafului considerat.
Având în vedere numerotarea de mai sus (care constă în
numerotarea laturilor unui graf începând cu cele r ramuri ale unui
arbore şi apoi trecând la cele c coarde ale coarborelui
[ ]
corespunzător), pentru matricea de incidenţă C Σ1 din expresia
(1.55) se poate evidenţia faptul că aceasta conţine o parte comună
oricărui graf dat – adică o matrice unitate [1Σ ] - şi o matrice
caracteristică fiecărui graf considerat – numită matricea de
incidenţă a coardelor la secţiunile ramurilor [CΣrc ] - astfel:
r1 r2 c1 c2 c3
Σ 1 0 −1 −1 1
[ ]
C Σ1 = 1
Σ2 0 1 0 1 −1
(1.57)

sau mai simplu:


r 1 r 2 c1 c2 c3
[C ] = ΣΣ [1 ] [C ]
Σ1
4
Σ Σrc (1.58)
2

Dacă se partiţionează matricea coloană a curenţilor laturilor,


începând cu matricea coloană a curenţilor ramurilor ir ] şi
continuând cu matricea coloană a curenţilor coardelor ic ] , adică:

43
i r1 ⎤
M ⎥⎥
irr ⎥ i ]
il ] = ⎥ = r (1.59)
ic1 ⎥ ic ]
M ⎥

icc ⎦⎥
ecuaţia (1.56) devine:
ir ]⎤
[cΣl ] ⋅ il ] = [[1Σ ]⋅ [cΣrc ]] ⋅= 0Σ ] (1.60)
ic ]⎥⎦
de unde se obţine ecuaţia matriceală a curenţilor ramurilor:
ir ] = −[cΣrc ] ⋅ ic ] (1.61)

- Coeficientul de incidenţă (cBj1k ) a unei laturi orientate 1k


la o buclă orientată Bj, are valoarea +1,0,-1, după cum latura 1k
este conţinută în bucla Bj şi are sensul acesteia sau nu.
Pentru obţinerea unui sistem complet de ecuaţii
independente în tensiuni, se ataşează un sistem de bucle orientate
corespunzător coardelor unui coarbore, aceste bucle orientate se
asociază câte una fiecărei coarde şi sunt formate din acea coardă şi
ramurile ce alcătuiesc calea care uneşte nodurile terminale ale
corzii. Pentru fiecare astfel de buclă orientată, sensul este cel
corespunzător sensului corzii conţinute în buclă.
Pornind de la graful ilustrat în Fig.1.49, fiecăreia din cele 3
coarde i se ataşează câte o buclă (B1, B2, B3) orientată
corespunzător. Sistemul complet de ecuaţii independente în
tensiuni corespunzătoare aplicării celei de-a doua teoremă
Kirchhoff acestor bucle este:

44
(B1): u1+u2 =0
(B2): u1+u3-u5 =0
(B3): -u1+u4+u5 =0

(1.62)

Fig. 1.49

Coeficienţii acestui sistem de ecuaţii sunt coeficienţii de


incidenţă ai laturilor la buclele, B1, B2, B3 şi formează matricea de
incidenţă a laturilor la buclele coardelor (corespunzătoare unui
coarbore) notată:
l1 l2 l3 l4 l5
B1 1 1 0 0 0
[C B1 ] = B2 1 0 1 0 − 1 (1.63)
B3 − 1 0 0 1 1

Se defineşte matricea coloană a tensiunilor laturilor


u1 ⎤
u ⎥
circuitului respectiv a laturilor grafului notată: u1 ] = 2 ⎥
M ⎥

ul ⎦
Sistemul complet de ecuaţii independente în tensiuni se
poate exprima, în general, prin ecuaţia matriceală:
[CB1 ] u1 ] = 0 B ] (1.64)
iar în cazul particular al grafului considerat devine:

45
u1 ⎤
⎡1 1 0 0 0 ⎤ u 2 ⎥⎥ 0⎤
⎢1 0 1 0 − 1⎥⎥ ⋅ u 3 ⎥ = 0⎥⎥ (1.65)
⎢ ⎥
⎢⎣− 1 0 0 1 1 ⎥⎦ u 4 ⎥ 0⎥⎦
u 5 ⎥⎦
Procedând în mod analog cu matricea [C Σ1 ] , prin
renumerotarea laturilor grafului începând cu ramurile şi
continuând cu coardele, pentru matricea [C B1 ] se poate evidenţia
faptul că ea conţine o matrice unitate [1B ] - aceeaşi oricare ar fi
graful - şi o matrice caracteristică fiecărui graf, numită matricea
de incidenţă a ramurilor la buclele coardelor [C Bcr ] , astfel:
r 1 r 2 c 1 c2 c 3
B1 1 0 1 0 0
[C B1 ] = B2 1 − 1 0 1 0
B3 − 1 1 0 0 1

r 1 r 2 c1 c2 c3
B1 (1.66)
[C B1 ] = B2 [C Bcr ] [1B ]
B3
unde indicele B reprezintă numărul de bucle ale unui circuit (graf)
conex egal cu numărul de coarde ale unui coarbore, cu B=l-n+1,
cu l numărul de laturi şi n numărul de noduri ale grafului.
Din exemplul prezentat în relaţiile (1.57) şi (1.56) se
observă valabilitatea relaţiei matriceale:

[C Bcr ] = −[C Σrc ]T (1.67)


unde indicele superior T indică transpusa matricei respective.
Această relaţie este general valabilă pentru orice graf conex, dacă
B este un sistem de bucle independente corespunzătoare unui
46
arbore (C), iar (Σ) reprezintă un sistem complet de secţiuni ale
arborelui (A) complementare lui (C). Într-adevăr, o ramură rk
aparţine buclei Bcj dacă şi numai dacă coarda cj taie secţiunea
ramurii Σrk. Sensurile de incidenţă pe buclă şi pe secţiune fiind
opuse (Fig.1.48 şi 1.49), rezultă că între coeficienţii de incidenţă
există relaţia:
c BCjRk = −c Σrkcj (1.68)
Relaţiile (1.67) şi (1.68) arată că matricele [C Σ1 ] şi [C B1 ]
scrise în formele (1.58), respectiv (1.66) corespunzătoare unui
arbore şi coarborelui său conţin o informaţie esenţială (privind
incidenţa coardelor la secţiunile ramurilor şi a ramurilor la buclele
coardelor), aflată atât în matricea [C ΣCR ] , cât şi în matricea
[C Bcr ]. De aceea, se defineşte matricea [Λ] ca fiind matricea
incidenţelor esenţiale, egală cu:

[Λ] = [C BCr ] = −[C ΣrC ]T (1.69)

Dacă se partiţionează matricea coloană a tensiunilor


laturilor [u1 ] , în mod similar cu partiţionarea matricei [i l ] , adică:
ur ]
u1 ] =
uc ]
se obţine:
[u C ] = −[C Bcr ][u r ] (1.70)
în care:
u c1 ⎤ u r1 ⎤
uc ] = M ⎥ ⎥ u r ] = M ⎥⎥ (1.71)
u cc ⎥⎦ u rr ⎥⎦
sunt respectiv matricea coloană a tensiunilor coardelor [u c ] cu c =
l-n+1 linii şi matricea coloană a tensiunilor ramurilor [u r ] cu r =

47
n-1 linii. Utilizând matricea incidenţelor esenţiale [Λ ] , ecuaţiile
(1.61) şi (1.70) se pot exprima în formele:

ir ] = [Λ ]T ic ] (1.72)
u c ] = −[Λ ]u r ] (1.73)

Cu ajutorul ecuaţiilor matriceale (1.72) se obţine ecuaţia


matriceală care exprimă curentul laturilor în funcţie de curenţii
coardelor astfel:

ic ] [1c ]
il ] = = i ] (1.74)
ir ] [C rBc ] c
unde matricea:
[1c ]
= [C1B ] = [C B1 ]
T
(1.75)
[C rBc ]
este matricea de incidenţă a buclelor coardelor la ramuri [c1B ] .
Ataşând, convenţional, fiecărei bucle (B) din sistemul complet de
bucle independente, câte un curent de buclă Ib egal chiar cu
curentul coardei corespunzătoare buclei respective, adică
matriceal:
i B ] = iC ] (1.76)
ecuaţia (1.74) exprimă curentul fiecărei laturi ca sumă algebrică a
curenţilor buclelor care conţin latura respectivă - în această sumă
algebrică intensitatea curentului unei coarde (bucle) este precedată
de semnul plus, respectiv minus după cum sensul laturii coincide
sau nu cu sensul de referinţă al buclei.
Ca urmare, folosind notaţia (1.75), se obţine ecuaţia
matriceală care exprimă curenţii laturilor în funcţie de curenţii
buclelor (adică exprimarea matriceală a metodei curenţilor de
buclă):

48
il ] = [ClB ]i B ] (1.77)

Cu ajutorul relaţiei (1.73) se obţine ecuaţia matriceală care


exprimă tensiunile laturilor în funcţie de tensiunile ramurilor
astfel:

ul ] [1r ]
ul ] = = u ] (1.78)
ul ] [C cΣr ] r
unde matricea:

[1r ]
= [C1Σ ] = [C Σ1 ]
T
(1.79)
[C cΣr ]
este matricea de incidenţă a secţiunilor ramurilor la laturi.
Dacă se ataşează, convenţional, fiecărei secţiuni din
sistemul complet (Σ) de secţiuni independente câte o tensiune
electrică egală cu tensiunea ramurii corespunzătoare secţiunii,
adică matriceal:

uΣ ] = ur ] (1.80)

atunci ecuaţia (1.78) se poate considera ca exprimând tensiunea


fiecărei laturi ca sumă algebrică a tensiunilor secţiunilor prin care
trece latura respectivă. În această sumă algebrică, tensiunea unei
ramuri este precedată de semnul plus, respectiv minus după cum
latura este orientată în sensul de referinţă al secţiunii (ramurii) sau
în sens opus.
Ca urmare, utilizând notaţia (1.79), se obţine ecuaţia
matriceală care exprimă tensiunile laturilor în funcţie de tensiunile
ramurilor (adică exprimarea matriceală a metodei potenţialelor
nodurilor):

49
u l ] = [C lΣ ]u Σ ] (1.81)

Sistemul relaţiilor de definiţie ale elementelor de circuit,


care exprimă relaţii între tensiunea şi curentul aceluiaşi element de
circuit electric (precizate în ecuaţia 1.2), numit şi sistemul de
ecuaţii caracteristice ale circuitului, poate fi descris de ecuaţia
matriceală:

[all ] i l ] + [bll ] ul ] = me ] (1.82)

unde s-au notat cu [all ] şi [bll ] matricele pătrate (l x l) ale


parametrilor elementelor de circuit şi cu [me ] matricea coloană
(cu l linii) a mărimilor de excitaţie (surse de t.e.m. şi curent).
În concluzie, relaţiile (1.56), (1.64) şi (1.82) formează
sistemul complet de ecuaţii ale unui circuit electric liniar:

[CΣl ] i l ] = 0 Σ ]
[CBl ] ul ] = 0 B ] (1.83)
[all ] i l ] + [bll ] ul ] = me ]
sistem ce conţine 2l ecuaţii pentru un circuit cu l laturi.
Considerând regimul de curent continuu al circuitelor
electrice şi notând cu majuscule mărimile caracteristice
elementelor de circuit, tensiunile, curenţii şi mărimile de excitaţie,
sistemul (1.83) se poate exprima într-o formă compactă, ca o
singură ecuaţie matriceală cu matrici compuse:

[C ΣL ] 0Σ ]
Il ]
[C Bl ] = 0B ] (1.84)
Ul ]
[All ] [Bll ] Me]

50
Din ecuaţia (1.84) se disting cele două tipuri de sisteme de
ecuaţii caracteristice circuitelor electrice: ecuaţiile în curenţi,
respectiv ecuaţiile în tensiuni.

• Forma matriceală a ecuaţiilor Kirchhoff în curenţi.


În cazul în care ecuaţia matriceală caracteristică a elementelor
circuitului are forma exprimată în rezistenţe, adică:

U l ] + El ] = [Rll ]I l ] (1.85)
unde [Rll ] este matricea pătrată a rezistenţelor laturilor – fiind o
matrice diagonală cu elementele nenule situate pe diagonala
principală numai în cazul circuitelor ce nu conţin surse comandate
şi, respectiv, o matrice pătrată cu elemente nenule situate atât pe
diagonala principală, cât şi în afara ei, la circuitele cu surse
comandate;
El ] este matricea coloană a t.e.m. ale laturilor;
U l ] , I l ] sunt matricele coloană ale tensiunilor, respectiv,
curenţilor laturilor.
Pentru circuitele cu ecuaţia caracteristică (1.85), din
sistemul (1.84) se obţine sistemul de ecuaţii în curenţi:

[CΣl ]il ] = 0 Σ ]
(1.86)
[C Bl ][Rll ] I l ] = [C Bl ]El ]
sau compact:

[CΣ ] [0 Σ ]
Il ] = (1.87)
[C Bl ][Rll ] [C Bl ]El ]
Sistemul (1.86) sau (1.87) conţine un număr de l=Σ+B
ecuaţii egal cu numărul laturilor circuitului, în loc de 2l ecuaţii ale
sistemului complet de ecuaţii (1.83) sau (1.84).

51
O proprietate importantă a celei de-a doua ecuaţii matriceale
a sistemului (1.86) este aceea a căderilor de tensiune de-a lungul
buclelor:
U Bl ] = [C Bl ][Rll ]I l ] (1.88)
şi a t.e.m. de-a lungul buclelor:
[C Bl ]El ] = E Bl ] (1.89)
care se pot scrie direct, pe baza semnificaţiei lor cunoscute, fără să
fie necesară efectuarea operaţiilor matriceale respective, din
relaţiile (1.88), respectiv (1.89).
Pentru circuitele ce conţin surse de tensiune comandate de
curent sau tensiune, se exprimă tensiunea la bornele acesteia (Uc)
ca o cădere de tensiune şi nu ca o t.e.m.. Aceasta se obţine simplu,
trecând t.e.m. Ec în celălalt membru al celei de-a doua ecuaţii din
sistemul (1.86), astfel încât pentru elementul sursă de tensiune
comandată se consideră de fapt o cădere de tensiune Uc= -Ec . În
acest fel, matricea [Rll ] se completează cu elemente diferite de
zero situate în afara diagonalei principale.
Mărimile de transfer (rezistenţe sau produsul dintre
rezistenţe şi amplificări) sunt adăugate cu semnul „-” pe linia
corespunzătoare laturii comandate şi pe coloana corespunzătoare
laturii de comandă.
• Forma matriceală a ecuaţiilor Kirchhoff în tensiuni.
Dacă ecuaţia matriceală caracteristică a elementelor circuitului are
forma exprimată în conductanţe, adică permite exprimarea
curentului laturii în funcţie de tensiunea la bornele laturii sub
forma:
I l ] = [J l ] + [Gll ]U l ] (1.90)
În această ecuaţie [Gll ] este matricea pătrată a
conductanţelor laturilor – fiind o matrice diagonală cu elementele
nenule situate pe diagonala principală numai în cazul circuitelor
ce nu conţin surse comandate şi respectiv o matrice pătrată cu
elemente nenule situate atât pe diagonala principală, cât şi în afara
ei la circuitele cu surse comandate;

52
J l ] este matricea coloană a curenţilor surselor de curent ale
laturilor sau, altfel spus, matricea coloană a curenţilor de
scurtcircuit ai laturilor (deoarece pentru U l ] = 0 rezultă
J l ] = I l , ssc ] );
U l ], I l ] sunt matricele coloană ale tensiunilor şi curenţilor
laturilor.
Pentru circuitele cu ecuaţia matriceală caracteristică (1.90),
din sistemul (1.84) se obţine sistemul de ecuaţii în tensiuni:
[C Bl ]U l ] = 0 B ]
(1.91)
[C Σl ][Gll ]U l ] = −[CΣl ]J l ]
sau compact:
[C Bl ] [0 B ]
Ul ] = (1.92)
[C Σl ][Gll ] − [C Σl ]J l ]

În mod analog, proprietăţilor precizate pentru sistemul


(1.86) sau (1.87) şi sistemul (1.91) sau (1.92) cu un număr de
l=B+Σ ecuaţii, rezultă că intensităţile curenţilor secţiunilor se
găsesc din relaţia:

I Σ ] = [C Σl ][Gll ]U l ] (1.93)
iar intensităţile curenţilor injectaţi de sursele independente de
curent prin secţiuni, spre exteriorul acestora sunt:

J Σ ] = −[C Σl ]J l ] (1.94)

În cazul circuitelor ce conţin surse de curent comandate de


curent sau tensiune, observaţiile sunt similare celor anterioare,
exprimându-se curentul sursei comandate ca şi curentul laturii
Jc=Ic, prin trecerea termenului respectiv în membrul stâng al celei
de-a doua ecuaţii a sistemului (1.91).

53
• Ecuaţia matriceală a curenţilor buclelor (coardelor) porneşte
de la ecuaţiile cunoscute (1.74), (1.76) şi (1.77):

⎡ I ]⎤ ⎡ I ] ⎤
]
I 1 = ⎢ c ⎥ = ⎢ c ⎥ ⋅ I c ] = [C1B ] ⋅ I c ]
⎣ I r ]⎦ ⎣[C rBc ]⎦
IB]=IC] ]i I1]=[C1B]IB]

Care, înlocuite în cea de-a doua ecuaţie a sistemului (1.86), dau


ecuaţia matriceală, având ca necunoscute curenţii buclelor
(coardelor) IB] :
[RBB]IB]=EB]
(1.95)

unde s-a notat cu:


[RBB]=[CB1] [R11] [C1B]
(1.96)

matricea rezistenţelor buclelor (coardelor), şi cu:


EB]=[CB1] E1]
(1.97)
matricea coloană a t.e.m. a buclelor (coardelor).
S-a ajuns astfel la metoda curenţilor de buclă (coardă) –
sistemul de ecuaţii (1.95) al cărui avantaj constă, pe lângă
reducerea numărului de ecuaţii ale sistemului la B<l ecuaţii, şi în
faptul că semnificaţia matricelor [RBB] şi EB] permite o scriere
directă a ecuaţiilor sistemului curenţilor de buclă.

• Ecuaţia matriceală a tensiunilor ramurilor (secţiunilor) rezultă


din ecuaţiile (1.78), (1.80), (1.81) şi se scrie sub forma:
Ur] Ur] [1r]
U1] = = Ur]=[C1Σ]Ur]
Uc] [UcΣr] [CcΣr]

54
unde: Ur]= UΣ] şi U1]= [U1Σ]UΣ]. Dacă se înlocuiesc în cea de a
doua ecuaţie a sistemului (1.91), formează ecuaţia matriceală cu
necunoscute tensiunile ramurilor (secţiunilor):
[GΣΣ]U1]= JΣ]
(1.98)

unde s-a notat cu:


[GΣΣ]=[CΣ1][G11][C1Σ]
(1.99)

matricea conductanţelor ramurilor (secţiunilor) şi cu:


JΣ]= -[CΣ1]J1] (1.100)
matricea coloană a curenţilor surselor de curent independente
injectaţi prin secţiunile ramurilor.
S-a ajuns astfel la metoda tensiunilor laturilor, sistemul de
ecuaţii (1.98), al cărui avantaj constă, pe lângă reducerea
numărului de ecuaţii ale sistemului, la Σ< l ecuaţii şi în faptul că
semnificaţia matricelor [CΣΣ] şi JΣ] permite o scriere directă a
ecuaţiilor sistemului.

• Ecuaţia matriceală a potenţialelor nodurilor rezultă ca o formă


particulară a ecuaţiei tensiunilor ramurilor. Se consideră un sistem
particular de n-1 secţiuni independente care să conţină câte un
singur nod. Tensiunile acestor secţiuni se ataşează formal
ramurilor unui arbore radial, ce are un nod comun nn pentru care
nu s-a considerat nici o secţiune (Fig.1.50) şi care se consideră ca
un nod cu potenţial zero (de referinţă).

55
Fig.1.50.

Considerând un acelaşi sens de referinţă al acestor secţiuni


orientat spre exteriorul fiecăreia, tensiunea corespunde
potenţialului nodului cuprins în secţiune:

UΣk = UΣn = Vk - Vn = Vk

Fiecare latură fiind legată la două noduri, rezultă că fiecare


latură este incidentă la cel mult două dintre secţiunile Σ1, Σ2,…,
Σn-1.
Prin urmare, ecuaţia matriceală (1.78) exprimă, în aceste
condiţii, tensiunile laturilor definite ca diferenţă de potenţial:

U1]= [C1Σn ]V n ] (1.102)

unde s-a notat cu [C1Σn] matricea de incidenţă a secţiunilor


nodurilor la laturi şi cu :

56
Vn1 ⎤ U n1,nn ⎤
Vn 2 ⎥⎥ U n 2,nn ⎥⎥
. ⎥ . ⎥
Vn ] = ⎥= ⎥ (1.103)
. ⎥ . ⎥
. ⎥ . ⎥
⎥ ⎥
Vn,n −1 ⎦⎥ U n −1,nn ⎦⎥
matricea coloana a potenţialelor nodurilor n1, n2,…, nn-1:

Ui =Clinj Vnj + Clnik Vnk =1Vnj +(-1) Vnk = Vnj - Vnk (1.104)

Adică, tensiunea la bornele unei laturi se exprimă ca


diferenţă între potenţialul nodului din care iese latura şi potenţialul
nodului în care intră.
Se observă faptul că matricea [CΣn1] de incidenţă a laturilor
la secţiunile nodurilor n1, n2,…, nn-1, este chiar matricea redusă de
incidenţă (1.50) a laturilor la noduri [Cn1] pentru primele n-1
noduri, adică:
[CΣn1]= [Cn1] (1.105)
Ecuaţia (1.98) devine ecuaţia matriceală a potenţialelor
nodurilor:
[Gnn] Vn]= Jn] (1.106)
în care:
[Gnn] este matricea pătrată a conductanţelor nodurilor ;
Jn] = - [CΣn1] J1] este matricea colonală a curenţilor injectaţi în
noduri de sursele independente de curent.
Metoda potenţialelor nodurilor constă în calculul
potenţialelor necunoscute pe baza relaţiei (1.106) şi apoi în
calculul tensiunilor laturilor U1], cu relaţia:

U1]=C1n]Vn] (1.107)

57
unde [C1n] = [Cn1]T este matricea redusă de incidenţă a laturilor la
noduri. Intensităţile curenţilor laturilor se determină utilizând
relaţia (1.90) pentru circuitele a căror ecuaţie caracteristică este
exprimabilă în conductanţe.
Dacă circuitul conţine rezistoare şi surse de t.e.m. reale,
curentul fiecărei laturi se poate exprima şi prin ecuaţia:
I1 ] = [Gl1] (U1]+ E1])
Înmulţind la stânga, ecuaţia (1.108) cu matricea [Cnl] se
obţine:
[Cnl] Il] = [Cn1] [Gll] (U1]+ E1])
Folosind prima teorema a lui Kirchhoff (1.52) şi relaţia
(1.107) rezultă:
[Cnl] Gll] ([C1n] Vll] + E1]) = 0
[Cnl] [Gll] [C1n] Vll] = - [Cnl] [G1l] E1]

ecuaţie care este chiar ecuaţia matriceală a potenţialelor nodurilor.


Notând cu:
[Cnl] [Gll] [C1n] = [Gnn]

matricea conductanţelor nodurilor şi cu:


- [Cnl] [Gll] E1] = Iscn]

matricea curenţilor de scurtcircuit care “intră” în noduri, se obţine


:
[Gnn] Vll] = - Iscn]
Avantajul metodei potenţialelor nodurilor în forma (1.113)
constă atât în faptul că fiecare matrice poate fi scrisă direct pe
baza semnificaţiei ei (1.111) şi (1.112), cât şi în faptul că pentru
circuitele cu număr de noduri n < l se reduce numărul ecuaţiilor
sistemului (1.113) la n-1.

f) Teoreme ale analizei circuitelor electrice


f1) Teoremele generatoarelor echivalente. Considerăm un circuit
activ dipolar, cu A, şi B cele două borne de acces. Din relaţiile de

58
transfigurare prezentate, rezultă că un asemenea circuit poate fi
echivalat, în raport cu cele două borne A, B - în ultimă instanţă -
cu o singură latură activă legată între A şi B. Această latură poate
fi o latură serie cu sursă reală de t.e.m. (Fig.1.51.a) sau o latură
derivaţie cu o sursă reală de curent (Fig.1.51.b).

a) b)
Fig. 1.51.

Semnificaţia valorii surselor echivalente din cele două


scheme, rezultă astfel:
pentru Ee: pentru Je:
• dacă lasăm dipolul în gol • dacă scurtcircuităm
între A şi B, (IAB = 0), atunci dipolul între bornele A şi B,
Ee = UAB0 ; (UAB0=0), atunci, Je= IABsc;

• dacă pasivizăm dipolul • dacă pasivizăm dipolul


(Ee=0),rezistenţa echivalentă (Je=0),conductanţa echivalentă a
a dipolului în raport cu A şi dipolului în raport cu bornele A
B este: ReAB0=Re . şi B este: GeAB0=Ge .

59
Astfel se formulează cele două teoreme ale generatoarelor
echivalente:

•T1) Teorema generatorului echivalent de t.e.m. (teorema lui


Thévenin)
Orice dipol liniar şi activ poate fi echivalat în raport cu două
borne ale sale A şi B, (Fig.1.52), cu o latură activă serie, a cărui
t.e.m. echivalentă (Ee) este egală cu tensiunea de mers în gol între
bornele considerate (UAB0) şi a cărei rezistenţă echivalentă (Re)
este egală cu rezistenţa echivalentă a dipolului pasivizat în raport
cu aceleaşi borne considerate (ReAB0).

Fig. 1.52.

Aplicând a doua teoremă a lui Kirchhoff circuitului


echivalent, se poate calcula intensitatea curentului electric IAB
printr-un rezistor de sarcină (RS) conectat la bornele A, B,
obţinând relaţia cunoscută în literatură sub denumirea de teorema
lui Thévenin:
U ABo
I AB = (1.114)
ReAB 0 + RS
• T2) Teorema generatorului echivalent de curent (teorema lui
Norton)
Orice dipol liniar şi activ poate fi echivalat în raport cu două
borne ale sale A şi B (Fig. 1.64) cu două laturi active derivaţie a
căror sursă de curent (Je) este egală cu intensitatea curentului de
scurtcircuit între bornele considerate (IABsc) şi a căror conductanţă

60
echivalentă (Ge) este egală cu conductanţa echivalentă a dipolului
pasivizat în raport cu aceleaşi borne considerate (GeAB0).

Fig.1.53.

Exprimând curenţii pe baza legii lui Ohm şi aplicând prima


teoremă a lui Kirchhoff, se poate determina UAB - tensiunea la
bornele unei conductanţe de sarcină GS conectată între A, B -
relaţie ce poartă numele de teorema lui Norton :
I AB sc
U AB = (1.115)
GeAB0 + G S

Ca observaţie importantă, este de precizat faptul că, în


general, pentru orice dipol liniar şi activ ce conţine surse
comandate, determinarea lui ReAB0 (respectiv GeAB0) nu se poate
face (aşa cum de altfel s-a arătat în capitolul 1.2, paragraful d,
consacrat transfigurărilor) prin pasivizarea laturilor de comandă
sau comandate, ci prin determinarea tensiunii de mers în gol
(UABO) şi a curentului de scurtcircuit (IABsc) între bornele
considerate, metodă ce rezultă din cele două teoreme astfel:

61
Deci :

I ABsc ⎫
U AB =
GeAB0 + GS ⎪

UAB0 ⎪ I ABsc
I AB = ⎪
Re AB0 + RS ⎪ U AB U AB0
⎬ ⇒ =
1 U AB ⎪ I AB GeAB0 + GS
RS = =
GS I AB ⎪ ReAB0 + RS

1 ⎪
ReAB0 =
GeAB0 ⎪⎭
I ABsc
RS = ⋅ RS ⋅ ReAB0
U AB0
(1.116)
şi, în final:

U ABO
ReABO = (1.117)
I ABsc

f2) Teoremele lui Tellegen. Considerând două regimuri de


funcţionare oarecare ale aceluiaşi circuit, caracterizate de
tensiunile şi curenţii laturilor notate respectiv cu indice prim
pentru primul regim şi indice secund pentru cel de-al doilea, se
poate demonstra că acestea satisfac următoarele relaţii:

•T1) Prima teorema a lui Tellegen :


[u’] i’’] = 0 (1.118)
•T2) A doua teorema a lui Tellegen :
[u’] i’’] - [u’’] i’] = 0
(1.119)

unde [u’] şi [u’’] sunt matricele linie ale tensiunilor laturilor, iar
i’] şi i’’] sunt matricele coloană ale curenţilor laturilor.
62
f3) Teorema conservării puterilor în circuit de curent
continuu. Din prima teoremă a lui Tellegen, pentru cazul
particular în care cele două regimuri de funcţionare sunt
confundate, rezultă:
[u] i] = 0 (1.120)
relaţie care poartă numele de teorema conservării puterilor
instantanee.
Revenind la circuitele de curent continuu şi notând cu l numărul
laturilor circuitului, din produsul matricelor din relaţia (1.120) se
obţine:
l l
∑U k I k = 0 ∑ Pk = 0 (1.121)
k =1 k =1

relaţii ce exprimă teorema conservării puterilor în circuite de


curent continuu, cu enunţul : “suma puterilor primite pe la borne
de laturile unui circuit este nulă”. Dacă se folosesc relaţiile ce
caracterizează puterile la bornele elementelor de circuit prezentate
în subcapitolul 1.2.1, se obţine o formă analogă a teoremei de
conservare a puterilor:
nR nj nE
∑ Ri I i 2 = ∑ U jm J m + ∑ E q I q (1.122)
i =1 m =1 q =1

∑ Pabs = ∑ Pced
S-au notat cu:
nR

∑R I
i =1
i i puterea absorbită (şi consumată prin efect electrocaloric)

de toate rezistenţele circuitului în număr de nR;


nJ
∑ U Jm J m puterea cedată de sursele de curent în număr de nJ;
m =1

nE
∑ Eq I q puterea cedată de sursele de t.e.m. în număr de nE.
q =1
63
În acest fel, relaţia (1.122) poate fi interpretată: suma
puterilor absorbite de o parte a elementelor unui circuit este
egală cu suma puterilor cedate de celelalte elemente.
Verificarea numerică a uneia dintre relaţiile (1.121) sau
(1.122), se mai numeşte verificarea bilanţului puterilor şi este o
metodă de verificare a corectitudinii rezultatelor obţinute în urma
aplicării uneia dintre modalităţile de analiză a circuitelor.
Este evident că în afara termenilor RI2 cu valoare pozitivă,
ceilalţi termeni UJ şi EI pot avea atât valori pozitive (ceea ce le
păstrează semnificaţiile anterioare), cât şi valori negative (ceea ce
le schimbă semnificaţiile anterioare).

f4) Teorema transferului maxim de putere în circuit de


curent continuu. Pentru rezolvarea problemei găsirii regimului
optim de funcţionare al unui dipol activ ce trebuie să cedeze, în
raport cu două borne ale sale A şi B, putere maximă unui rezistor
de sarcină RS, se utilizează schema echivalentă Thévenin.
Se calculează puterea PS absorbită de rezistorul de sarcină
RS în funcţie de tensiunea la bornele sale U, astfel:

Fig. 1.54.

64
PS = U ⋅ I
U = U AB0 − ReAB0 ⋅ I
U AB0 − U
I= (1.123)
ReAB0

PS (U ) =
(
U U AB0 − U )
ReAB0

Reprezentarea grafică a relaţiei (1.123) este ilustrată în Fig.1.54,


unde se observă existenţa unei valori maxime a puterii Psmax =
U2ABo/ 4ReABo care se obţine pentru U = UABo/ 2.

Rezultate similare se obţin şi dacă se utilizează schema


echivalentă Norton (Fig. 1.55), cu ajutorul căreia se determină
expresia puterii Ps în funcţie de curentul I absorbit de rezistorul de
sarcină RS:

(
PS (I ) = U AB0 − ReAB0 I ⋅ I )
(I − I ) ⋅ I
PS(I ) = ABsc (1.124)
GeAB
0

Fig.1.55.

Relaţia (1.124) are o reprezentare grafică (Fig. 1.56)


similară celei din Fig. 1.54, valoarea de maxim a puterii:
Psmax = ReABoI 2ABsc/ 4
obţinându-se pentru I = IABsc/2.
65
Fig. 1.56.

Fig. 1.57.

Din cele două scheme echivalente prezentate şi din valoarea


de maxim a puterii, P S max, se constată că regimul optim de
funcţionare (adaptare) se realizează atunci când:

66
U AB0
U = U adaptare =
2 (1.125)
I ABsc
I = I adaptare =
2
Prin urmare, pentru o sarcină pur rezistivă RS, adaptarea se
realizează când:
U AB0
U adaptare
RS adaptare = = 2 = ReAB0 (1.126)
I adaptare I ABsc
2
adică rezistenţa de sarcină este egală cu rezistenţa echivalentă a
dipolului pasivizat în raport cu bornele A, B, relaţie care defineşte
teorema transferului maxim de putere în circuitele de curent
continuu. Folosind calculele anterioare, se pot construi şi alte
caracteristici ale puterilor: pentru Pg - puterea debitată (generată)
la bornele A, B ale circuitului de dipolul activ, pentru PS şi pentru
randamentul η al circuitului la bornele A, B, toate în
funcţie de valoarea rezistenţei de sarcină RS, şi anume:
Pg = f (RS ) , PS = f (R S ) reprezentate în Fig.1.57.a, respectiv
η = f (RS ) , reprezentat în Fig. 1.57.b.

Folosind, de exemplu, schema echivalentă Thévenin, se


obţin relaţiile:
U 2 AB
Pg = U AB ⋅ I = 0
0 R S + ReAB
0

R S U 2 AB 0
PS = R S ⋅ I 2 =
(
R S + R eAB 0 ) (1.127)
PS RS
η = = .
Pg R S + R eAB 0

67
Din analiza graficelor se constată că, pentru regimul optim,
adică RS = ReABO, puterea generată este jumătate din valoarea sa
maximă, puterea absorbită de sarcină este maximă, iar
randamentul este 0,5. De aceea, adaptarea realizează doar
optimizarea puterii absorbite de sarcină, nu şi pe cea a puterii
generate de dipol şi nici maximizarea randamentului.

f5)Teorema reciprocităţii. Se pot demonstra, aplicând teoremele


lui Tellegen şi relaţiile de definiţie ale diferitelor elemente pasive
şi liniare de circuit, următoarele două teoreme:
♦ prima formă a teoremei reciprocităţii exprimă faptul că, la un
circuit pasiv format din elemente dipolare liniare de circuit,
introducând în serie cu un element “m” o sursă ideală de
t.e.m., în elementul “k” apare acelaşi curent Ik’ ca şi curentul
Ik” pe care l-ar fi produs în elementul “m” introducerea
aceleiaşi surse în serie cu elementul “k”.
♦ a doua formă a teoremei reciprocităţii exprimă faptul că, la un
circuit pasiv format din elemente dipolare liniare de circuit,
introducând în paralel cu un element “m” o sursă ideală de
curent, în elementul ”k” se produce o tensiune Uk’ egală cu
tensiunea Uk” pe care ar fi produs-o introducerea aceleiaşi
surse în paralel cu elementul ”k”.

f6) Teorema unicităţii. Sistemul de ecuaţii (1.128) în curenţi,


tensiuni şi ecuaţii caracteristice ale elementelor unui circuit
electric format din elemente liniare, dipolare şi multipolare:

[CΣl] Il] = 0Σ]


[CBl] Ul] = 0B]
[A] Ul] + [B] Il] = M1] (1.128)
formează un sistem complet de ecuaţii algebrice şi liniare
independente care are o soluţie unică bine determinată, adică, în
ceea ce priveşte circuitul electric, dă valori unice pentru
tensiunile Ul si curenţii Il ai laturilor, dacă se cunosc:

68
- structura topologică a circuitului, de exemplu prin
matricele de incidenţă [CΣl] şi [CBl];
- parametrii elementelor de circuit conţinuţi în matricele
[A] şi [B];
- mărimile de excitaţie t.e.m. şi curenţii conţinuţi în
matricea Ml].
Există câteva cazuri de excepţie ale teoremei unicităţii. Ele se
referă la cazuri particulare când primele două ecuaţii ale
sistemului (1.125) impun condiţii ce trebuie satisfăcute de
mărimile din [A], [B] sau/şi [Ml]. Dacă aceste condiţii nu sunt
satisfăcute, sistemul de ecuaţii (1.125) este incompatibil, iar dacă
ele coincid cu ecuaţii din al treilea set de ecuaţii al sistemului
(1.125), atunci acesta este nedeterminat. Cel mai simplu exemplu
de astfel de cazuri de excepţie îl constituie circuitele cu bucle
formate exclusiv din surse ideale de t.e.m. şi circuitele cu secţiuni
având ca laturi incidente exclusiv surse de curent.

f7) Teorema superpoziţiei. Teorema superpoziţiei este


valabilă la circuitele pentru care este valabilă şi teorema
unicităţii. Astfel, dacă mărimilor de excitaţie (surse independente
de t.e.m. şi de curent) M1( k ) ] le corespund curenţii I1( k ) ] şi
tensiunile U (l k ) ] , atunci mărimilor de excitaţie exprimate ca:
M1 ] = ∑ M1( k ) ] (1.129)
cu k = 1,…,m, - numărul de surse independente din circuit, le
corespund curenţii:
I1 ] = ∑ I1( k ) ] k = 1,…, m (1.130)
şi tensiunile:
U1 ] = ∑ U1( k ) ] , k = 1,…, m (1.131)
Teorema este o consecinţă directă a sistemului de ecuaţii
(1.128) scris în formă corespunzătoare fiecărei mărimi de excitaţie
care prin însumare conduce la concluzia imediată că, la circuitele
liniare, mărimile (1.130) şi (1.131) sunt soluţia unică a sistemului
(1.128), pentru mărimile de excitaţie date de relaţia (1.129).
69
[CΣ1 ]M1( k ) ] = −0Σ ]
[C Bl ]U1( k ) ] = 0B (1.132)
[A]U1( k ) + [B]I1( k ) ] = M (l k ) ] ,
Enunţul teoremei superpoziţiei sau al suprapunerii
(compunerii) efectelor este simplu şi sugestiv, şi anume:
“suprapunerii mărimilor de excitaţie (1.129) le corespunde
suprapunerea curenţilor produşi de fiecare dintre acestea (1.130)
şi a tensiunilor produse de fiecare dintre acestea (1.131).
Practic, teorema superpoziţiei se aplică după următorul
algoritm:
- se calculează separat, curenţii şi tensiunile laturilor produse de
fiecare din sursele independente din circuit, toate celelalte fiind
pasivizate, cu excepţia surselor comandate care nu se pasivizează;
- se suprapun (se însumează), conform teoremei superpoziţiei,
mărimile calculate în aceste regimuri, rezultând astfel mărimile
regimului în care acţionează toate sursele.

f8) Funcţii de reţea. Teorema reciprocităţii. Pentru o caracterizare


detaliată a proprietăţilor circuitului, adică a modului cum se
stabilesc curenţii şi tensiunile din circuit sub acţiunea unei surse
date, se definesc funcţiile de reţea (de circuit sau de transfer) F, ca
raport dintre o mărime de ieşire (curent sau tensiune) Me şi o
mărime de intrare (curent sau tensiune) Mi în cazul în care toate
celelalte mărimi de intrare sunt pasivizate (nule) şi în condiţii
iniţiale de zero (valabile pentru circuitele în întregime în regim
variabil în timp):

Fjk =Mij / Mik (1.133)

Funcţiile de reţea corespund transferului de semnale (curenţi


sau tensiuni) dintre laturile circuitului şi pot avea semnificaţia
următoarelor mărimi electrice :
- conductanţa de transfer Gik, care corespunde mărimii de
intrare tensiunea Ek şi mărimii de ieşire curentul Ij ;
70
- rezistenţa de transfer Rjk cu mărimea de intrare, curentul Ik
şi mărimea de ieşire tensiunea Uj ;
- amplificarea în curent Bjk cu cele două mărimi de intrare şi
ieşire curent, Ik şi, respectiv Ij ;
- amplificarea în tensiune Ajk cu cele două mărimi de intrare
şi ieşire tensiune, Ek şi respectiv Uj.
Este important de semnalat atât faptul că aceste mărimi pot
lua orice valoare reală, ele nefiind realizabile fizic, cât şi faptul că
sursele comandate nu se pasivizează în cadrul calcului aportului
unei surse la funcţia de transfer cerută.
Pe baza acestor definiţii şi a teoremei superpoziţiei, curentul
Ij şi tensiunea Uj a unei laturi pot fi exprimate astfel:

l l
I j = ∑ G jk Ek + ∑ G jk J k (1.134)
k =1 k =1
l l
U j = ∑ A jk Ek + ∑ R jk J k
k =1 k =1

Din relaţiile (1.134) rezultă definiţia fiecărei funcţii de


transfer:
- conductanţa de transfer dintre latura j şi latura k este prin
definiţie câtul dintre intensitatea curentului electric Ij din latura j
şi t.e.m. Ek din latura k, atunci când toate celelalte surse
independente (cu excepţia mărimii de intrare) din circuit sunt nule
(pasivizate), sursele comandate păstrându-se:
I
G jk = j | Ei = 0, i ≠ k ; J k = 0, k = 1,...l
Ek (1.135)
- amplificarea în curent Bjk dintre o latură j şi o latură k este
prin definiţie câtul dintre curentul laturii Ij şi sursa de curent Jk,
atunci când toate celelalte surse independente sunt nule, sursele
comandate păstrându-se:
I
B jk = j | J i = 0, i ≠ k ; Ek = 0, k = 1,...l (1.136)
Jk
71
- amplificarea în tensiune, Ajk dintre o latură j şi o latură k este
prin definiţie câtul dintre tensiunea laturii j, Uj şi t.e.m. Ek, din
latura k, atunci când în circuit se pasivizează toate celelalte surse
independente, sursele comandate păstrându-se:

Uj
Ajk = | Ei = 0, i ≠ k ; J k = 0, k = 1,...l
Ek (1.137)
- rezistenţa de transfer Rjk dintre o latură j şi o latură k este prin
definiţie câtul dintre tensiunea Uj a laturii j şi sursa de curent Jk
din latura k, în condiţiile în care toate celelalte surse
independente din circuit se pasivizează, sursele comandate
păstrându-se :
U
R jk = j | J i = 0, i ≠ k ; Ek = 0, k = 1,...l (1.138)
Jk

Utilizând aceste definiţii, se pot demonstra două forme ale


teoremei reciprocităţii:
• T1. Conductanţa de transfer (rezistenţa de transfer,
amplificarea în tensiune şi în curent) dintre laturile k şi j
este egală cu conductanţa de transfer (rezistenţa de
transfer, amplificarea în tensiune şi în curent) dintre
laturile j şi k, adică:
Gkj = Gjk ; Akj = Ajk; Bkj = BGjk; Rkj =Rjk
oricare ar fi k, j =1,...l (1.139)
• T2. Dacă o sursă ideală de t.e.m. E = Gj, ce acţionează
singură în latura j a unui circuit, stabileşte în latura k un
curent Ik = I, atunci aceeaşi sursă ideală trecută în latura
k şi acţionând singură în circuit E=Ek, stabileşte în latura
j aceeaşi intensitate a curentului Ik =I.
Calculul tensiunilor sau curenţilor dintr-un circuit cu
ajutorul funcţiilor de reţea uşurează considerabil volumul de lucru,
determinările mărimilor fiind mult mai simple atunci când în
circuit este doar o sursă independentă.

72
f9) Teoremele surselor cu acţiune nulă (teoremele lui Vaschy).
Cunoscute sub numele de teoremele lui Vaschy, teoremele
surselor cu acţiune nulă se referă la posibilitatea introducerii, în
serie cu anumite elemente dipolare, a unor surse ideale de
tensiune electromotoare, respectiv, în paralel cu elemente
dipolare, a unor surse ideale de curent, fără a modifica curenţii
şi tensiunile celorlalte elemente ale circuitului.
Teorema surselor ideale de tensiune electromotoare cu
acţiune nulă se enunţă astfel: ”introducerea a câte unei surse
ideale de tensiune electromotoare în fiecare din laturile ce
concură într-un nod al unui circuit (Fig.1.58.a) - sau, mai general,
în fiecare din laturile intersectate de o suprafaţă închisă - nu
modifică intensităţile curenţilor din circuit, dacă aceste surse au
t.e.m. egale şi sensuri de referinţă orientate în acelaşi fel faţă de
nod - respectiv suprafaţa închisă -” (Fig.1.59.b).
Într-adevăr, ecuaţiile matriceale ale circuitului în curenţii
laturilor rămân nemodificate şi după introducerea surselor ideale
de tensiune electromotoare:
[CΣl ]I l ] = 0 Σ

a) b)
Fig.1.58.

iar ecuaţiile caracteristice ale celorlalte elemente se menţin sub


aceeaşi formă şi după introducerea surselor:
[A]U l ] + [B] I l ] = M l ]
73
Ecuaţiile în tensiuni conţin, în fiecare buclă, mai mulţi
termeni; apar un număr egal de tensiuni electromotoare “+e” şi “-
e” care se reduc, lăsând şi ecuaţiile în tensiuni nemodificate:
[C Bl ]U l ] = 0 B ]
Teorema permite pasivizarea unor laturi într-o reţea, iar în
cazul studiului circuitelor în regim armonic permanent sau în regim
tranzitoriu, poate conduce la anularea sarcinii iniţiale (respectiv a
tensiunii iniţiale) a unui condensator sau a fluxului magnetic iniţial
(respectiv a curentului iniţial) al unei bobine.
În mod analog, se demonstrează teorema surselor ideale de
curent cu acţiune nulă: ”curenţii şi tensiunile unui circuit nu se
modifică dacă se introduc în paralel cu toate laturile care compun un
ochi sau o buclă a circuitului surse ideale de curent având acelaşi
curent şi acelaşi sens” (Fig.1.59).

Fig.1.59.

În acest fel se pot pasiviza anumite laturi ale circuitului (de


exemplu latura ab a circuitului din Fig.1.59) introducând în paralel
cu fiecare element de circuit conţinut în bucla "abcdea" surse
ideale de curent cu acelaşi curent (j), toate la fel orientate faţă de
buclă.

74