ANGLIA

Anglia este cea mai mare şi cea mai dens populată ţară dinRegatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord. Până în anul 1707 Anglia a fost un regat independent, Regatul Angliei. În 1707
acesta a fuzionat cu Scoţia, dând astfel naştere la Regatul Marii Britanii.

Pentru unii, Anglia este sinonim cu Marea Britanie sau chiar cu Regatul Unit, lucru care însă este
incorect şi-i atinge pe scoţieni, galezi şi nord-irlandezi.
Numele "Anglia" vine de la "Ţara anglilor" (în Engleză: "England" pentru "Land of the Angles")
referindu-se la angli, trib germanic de vest, care s-a aşezat în insulă în secolul V şi care provenea
din peninsula Iutlanda (azi Germania şi Danemarca). Alături de aceştia s-au aşezat încă alte 2
triburi germanice de vest: Iuţii (tot din peninsula Iutlanda) şi saxonii (din nord-vestul Germaniei de
azi). Numele Angliei în limba cornică este Pow Sowse, care înseamnă "Ţara Saxonilor".

Oasele şi uneltele din piatră (cremene) găsite în Norfolk şi Suffolk dovedesc că Homo erectus a
trăit pe teritoriul Angliei de azi acum 700.000 de ani. La acea vreme, Marea Britanie era legată de
continental European. Ceea ce astăzi este Canalul Mânecii (English Channel) era atunci un fluviu
ce curgea spre vest şi era alimentat de afluenţi care mai târziu au devenit Tamisa şi Sena(Seine).
Această zonă a fost depopulată în perioada Marii Glaciaţiuni, aşa cum au fost şi alte regiuni ale
Insulelor Britanice. În timpul recolonizării, după dezgheţ, cercetarea genetică arată că Anglia de
azi a fost ultima zonă a Insulelor Britanice care a fost repopulată, cam acum 13.000 de ani.
Popoarele migratoare care au ajuns în această perioadă contrastează cu ceilalţi locuitori ai
Insulelor Britanice, venind de pe continent din sud-estul Europei, în timp ce locuitorii care au venit
mai devreme au sosit din nord de-a lungul coastei din Iberia. Aceşti migratori au adoptat cultura
Celtică care a devenit dominantă în mare parte a Europei vestice.

Până la 43 d.Hr., momentul marii invazii romane, Britania fusese deja ţinta unor frecvente invazii,
plănuite de forţele Republicii Romane şi aleImperiului Roman. A fost invadată pentru prima oară
de dictatorul roman Iulius Cezar în 55 î.Hr., dar a fost pe deplin cucerită de împăratul Claudius în
43 d.Hr. Ca şi alte regiuni aflate la marginea imperiului, Britannia s-a bucurat o perioadă lungă de
legături comerciale cu romanii, şi influenţa lor economică şi culturală a avut o simnificaţie
deosebită asupra epocii de fier pre-romană a britanicilor, în special în sud. Odată cu căderea
Imperiului Roman 400 de ani mai tîrziu, romanii au părăsit Provincia Britannia, teritoriu care în
mare parte a stat la baza a ceea ce s-a numit apoi Anglia.
storia Angliei anglo-saxone acoperă Anglia medievală timpurie de la sfârşitul Britanniei Romane
şi stabilirea regatelor anglo-saxone din secolul al V-lea până la Cucerirea Normandă din 1066.

Din jurul anului 500 d.Hr. se crede că Anglia era împărţită în 7 regate mici, cunoscute ca
„Heptarhia”: Northumbria, Mercia, East Anglia, Essex, Kent, Sussex, Wesse. Temele dominante
din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea au fost răspândirea creştinismului şi unificarea
politică a Angliei. Creştinismul a pătruns din trei direcţii: de la Roma în sud, şi respectiv Scoţia şi
Irlanda în nord şi vest. Aceste regate anglo-saxone tindeau să se unească prin război. Încă de pe
timpul lui Ethelbert din Kent, un rege nu putea fi recunoscut ca Bertwalda (“Lord of Britain”). În
general, titlul a revenit regilor din Northumbria, în secolul al VII-lea; în secolul al VIII-lea, celor din
Mercia; în secolul al IX-lea, lui Egbert a Wessex-ului, care în 825 a învins pe Merciani în Bătălia
de la Ellendun. În secolul următor, familia sa a domnit în Anglia. Iniţial Anglia a fost mai degrabă
un termen geografic care a descris partea Britanniei ocupată de anglo-saxoni, decât un nume dat
unui stat cu o naţiune individuală. A devenit unită politic prin expansiunea regatului Wessex, al
cărui rege Athelstan a adus pentru prima dată toată Anglia sub un singur conducător în 927, deşi
unificarea nu a devenit permanentă până în 954, când Edred l-a înfrânt pe Eric Bloodaxe şi a
devenit Regele Angliei.
În 1016, Anglia a fost cucerită de regele danez Canute cel Mare şi a devenit centru
guvernamental pentru imperiul său, care a durat foarte puţin. Odată cu ascensiunea lui Edward
Confesorul, moştenitor al dinastiei engleze autohtone, în 1402, Anglia a devenit din nou un regat
separat. Legăturile şi natura sa au fost total schimbate după Cucerirea Normandă din 1066. Cele
câteva sute de ani ce au urmat au poziţionat Anglia ca o parte majoră a expansiunii şi decăderii
imperiilor; în Franţa, Regii Angliei au folosit Anglia ca o sursă de trupe timp de ani de zile pentru
a-şi mări proprietăţile personale în Franţa (Războiul de 100 de Ani) începând cu Edward al III-lea;
de fapt, coroana engleză nu a renunţat la ultimul ei punct de sprijin pe continent, în Franţa, până
când nu a fost pierdut Calais-ul în 1558, în timpul domniei Mariei Tudor (insulele Canalului sunt
încă dependente de coroană, dar nu sunt parte a Regatului Unit). În secolul al XIII-lea, Ţara
Galilor (Wales) a fost luată prin cucerire sub controlul monarhilor englezi. Acestei cuceriri i s-a dat
o formă prin Statutul lui Rhuddlan din 1284 şi astfel Ţara Galilor a fost anexată legal Regatului
Angliei prin Actele Legilor din Wales, din 1535-1542. Ţara Galilor a împărţit cu Anglia o identitate
legală deoarece entitatea care s-a alăturat a fost iniţial numită Anglia iar apoi Anglia şi Ţara
Galilor. În vara anului 1348, "Moartea Neagră", epidemia de ciumă, a lovit întâi Anglia, apoi
Europa. Ciuma a ucis între o treime şi două treimi din populaţia Europei. Anglia singură a pierdut
70% din populaţia ei, care a trecut de la 7 milioane la 2 milioane în 1400. Molima s-a întors în
repetate rânduri în Anglia, bântuind-o de-a lungul secolelor al XIV-lea–al XVII-lea. Marea Molimă
(The Great Plague) din Londra din anii 1665-1666 a fost ultima care a izbucnit.

În timpul Reformei engleze din secolul al XVI-lea, autoritatea externă a bisericii Romano-Catolice
din Anglia a fost abolită şi înlocuită cu Actele (Hotărârile) Supremaţiei Regale şi întemeierea
Bisericii Angliei („Biserica Anglicană”) sub guvernarea supremă a monarhului englez. Aceasta s-a
întâmplat în timpul domniei lui Henric al VIII-lea. Reforma engleză a fost diferită de celelalte
reforme din Europa prin faptul că-şi avea rădăcinile în politic mai mult decât în teologie.
Reforma engleză a netezit calea spre răspândirea anglicanismului în biserică şi alte instituţii.
Perioada cunoscută ca Războiul Civil (1642-1651) a fost martora uneltirilor politice şi conflictelor
armate între suporteriiParlamentului Lung (Roundheads) şi regele Carol I (Regaliştii) între 1642-
1645 şi 1648-1649, urmată de conflictul dintre suporterii Parlamentului Rump şi regele Carol al II-
lea între 1649-1651. Războiul s-a terminat cu victoria parlamentară prin Bătălia de la
Worchester la 3 septembrie 1651. Ea a condos la procesul şi execuţia lui Carol I, exilul fiului său
Carol al II-lea, înlocuirea monarhiei engleze cu Commonwealth-ul Angliei (1649-1653) şi
conducerea ţării de Oliver Cromwell pe timpul Protectoratului (1653-1659).

După moartea lui Oliver Cromwell în 1659, o scurtă revenire, o încercare condusă de fiul lui
Cromwell, un om slab, la conducerea Commonwealth-ului a avut loc înainte ca Parlamentul să-l
invite pe Carol al II-lea să se reîntoarcă în Anglia în 1660 şi să restaureze monarhia. În timpul
acestui interregn, monopolul bisericii din Anglia asupra creştinismului s-a sfârşit şi influenţa
dominantă Protestantă s-a consolidat în Irlanda. Din punct de vedere constituţional, războaiele au
stabilit un precedent ca monarhii britanici să nu poată guverna fără aprobare parlamentară, deşi
lucrul acesta va deveni bine consolidat abia în secolul următor odată cu Revoluţia Glorioasă.

Deşi aflate în conflict de secole, Regatul Angliei şi Regatul Scoţiei se apropiaseră tot mai mult de
la Reforma Protestantă a secolului al XVI-lea şi în 1603, cu urcarea pe tronul Angliei a regelui
scoţian Iacob al VI-lea, cele două ţări au intrat într-o uniune personală, fiind conduse de
aceeaşi dinastie Stuart. După câteva încercări de a uni regatele, s-a căzut de acord asupra
unui Tratat de Uniune la 22 iulie 1706 de către parlamentarii englezi şi cei scoţieni şi a fost pus în
aplicare prin Actele Unirii care a dus la unirea politică a celor două state şi creareaRegatului Unit
al Marii Britanii la 1 mai 1707. Irlanda s-a unit în 1801, iar Regatul Unit al Marii Britanii şi al
Irlandei a existat până în 1922, când Irlanda, cu excepţia Irlandei de Nord, a devenit
independentă, ceea ce a avut drept rezultat numele de azi al Regatului Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord.