Sunteți pe pagina 1din 6

OCHIUL –ORGANUL DE SIMŢ

SPECIALIZAT ÎN RECEPTAREA
STIMULILOR LUMINOŞI
V-aţi întrebat, vreodată, cum descifrăm forme, dimensiuni, culori şi tot ce este
frumos în jurul nostru?
Foarte multe aspecte ale lumii exterioare sunt percepute prin vedere. Prin ochi
primim cele mai multe informaţii despre lumea exterioară. După calculele unui
cercetător, 80% din amintirile pe care le păstrăm sunt înregistrate prin vedere. Ochiul are
rolul de a ne furniza informaţii – sub forma unor imgini colorate – despre adâncimea ,
distanţa şi mişcarea obiectelor. Mişcându-l în sus, în jos şi lateral, vedem cea mai mare
parte a mediului care ne înconjoară.
Din punct de vedere anatomic, ochiul este un organ foarte complex, servind la
formarea imaginilor geometrice ale corpurilor în senzaţii vizuale. Din punctul de vedere
al opticii geometrice, el reprezintă un sistem optic format din trei medii transparente:
umoarea apoasă, cristalinul şi umoarea sticloasă (sau vitroasă). Ochiul este un organ de
telerecepţie, sensibil la multe însuşiri ale razelor luminoase: direcţie, energie, polarizare,
compoziţie spectrală. Ochiul rezolvă multe dificultăţi optice, uneori cu o sensibilitate şi
cu o precizie mai mare decât cele mai perfecţionate instrumente create de tehnica
modernă. Să aruncăm o privire asupra desenului de mai jos şi să observăm alcătuirea
ochiului:

Structura ochiului
Cele trei medii transparente ale ochiului se găsesc în interiorul globului ocular,
care are un diametru de 2,5 centimetri şi este mărginit în exterior de o membrană
rezistentă, numită sclerotică (sau albul ochilor). Sclerotica este opacă peste tot, cu
excepţia unei porţiuni din faţă, care este transparentă şi are formă sferică, numită corneea
transparentă. Lumina pătrunde în ochi prin cornee, străbate cele trei medii transparente şi
cade pe retină, unde se formează o imagine reală şi răsturnată a obiectelor privite.
Creierul transformă imginea văzută din poziţie întoarsă în poziţie dreaptă. Fluxul luminos
este reglat automat prin acţiunea involuntară (reflexă) a irisului.
Irisul are formă de disc şi este o membrană (ai cărei pigmenţi “dau culoarea
ochilor”) perforată în centru printr-o deschidere circulară, de diametru variabil, numită
pupilă. La lumina prea intensă, irisul îşi micşorează pupila, pentru a proteja retina, iar la
lumina prea slabă, irisul îşi măreşte pupila pentru a mări iluminarea imaginilor de pe
retină.
Retina este o membrană subţire, alcătuită din prelungirile nervului optic, ce
conţine un număr mare de celule, care percep lumina, numite conuri şi bastonaşe
(fotoreceptori).
Celulele cu con răspund de vederea în timpul zilei (diurnă), de vederea clară,de
vederea în culori (cromatică), ele fiind sensibile numai la lumina intensă.
Celulele cu bastonaş răspund de vederea din timpul serii şi a nopţii (nocturnă),
fiind stimulate de cantităţi mici de lumină. Dacă retina ar conţine numai celule cu
bastonaş am vedea lumea în cenuşiu, iar conturul obiectelor neclar. Sigur nu v-ar plăcea
o astfel de lume!
Ne bucurăm de frumuseţea culorilor datorită existenţei a trei tipuri de celule cu
con. Fiecare tip este sensibil la una dintre culorile: roşu, verde şi albastru. Obiectele
absorb o parte din radiaţiile luminoase şi reflectă altă parte. Celulele cu con au
capacitatea de a recepta radiaţiile luminoase reflectate. Razele reflectate determină
culoarea obiectului. Un măr roşu rflectă lumina roşie, iar iarba – lumina verde. Când
privim un măr roşu sunt stimulate cu precădere celulele cu con sensibile la roşu şi vedem
această culoare.
Celelalte culori în afară de roşu, verde şi albastru sunt date de stimularea
combinată, în proporţii diferite, a celor trei tipuri de receptori.
Astfel galbenul stimulează atât “conurile roşii” cât şi pe cele “verzi”. Când cele
roşii sunt stimulate mai puternic, percepem culoarea portocaliu. Când sunt stimulate în
egală măsură toate cele trei tipuri de celule cu con, percepem albul.
Conurile ocupă mai ales partea centrală a retinei, în timp ce densitatea
bastonaşelor creşte spre periferie. În partea centrală, puţin mai sus de axa optică, există o
regiune numită pata galbenă (macula lutea) în mijlocul căreia se află o anumită
adâncitiră (fovea centralis) populată exclusiv de conuri, în număr de 13000-15000. Sub
acţiunea involuntară a unor muşchi speciali ai ochiului, globul ocular suferă mişcări de
rotaţie în orbita sa, astfel încât imaginea să se formeze totdeauna în regiunea petei
galbene, cea mai importantă regiune fotosensibilă a ochiului.
Aproape de pata galbenă, tot pe retină, se află locul de intersecţie a nervului
optic. În acest loc nu există celule fotosensibile, fasciculele luminoase care ajung aici
nefiind interceptate. Punctul respectiv se numeşte pata oarbă şi există la ambii ochi.
Fotoreceptorii (conurile şi bastonaşele) transformă energia luminoasă în
impulsuri electrice (biocurenţi), care sunt transmise prin fibrele nervoase spre creier; ei
pot fi consideraţi ca nişte “traducători”, pentru că transformă energia luminoasă în alt fel
de semnale, electrice.
Cristalinul are forma unei lentile nesimetric biconvexe şi poate fi mai bombat sau
mai puţin bombat sub acţiunea reflexă a muşchilor ciliari, modificându-şi astfel
convergenţa, astfel încât imaginea să cadă pe retină. El are o structură stratificată, avînd
indicele de refracţie de aproximativ 1,38 spre maegine şi aproximativ 1,41 în interior.
Acestea fiind spuse, putem spune că ochiul este un instrument analog aparatului
de fotografiat: cristalinul ar corespunde lentilei obiectiv, cu o convergenţă variabilă;
retina ar corespunde filmului fotografic, iar camera posterioară a ochiului cu cotpul
vitros dintre cristalin şi retină ar corespunde camerei obscure a aparatului fotografic.
Imaginea clară a obiectului se formează pe fovea centralis, suprafaţă de 0,3 mm
de pe pata galbenă. De aceea, unghiul vizualal al ochiului este foarte mic. Deci, ochiul
nu poate vedea clar dintr-o dată un obiect mare, al “explorează” obiectul prin rotirea
rapidă a globului ocular, generând pe retină imagini parţiale ale obiectului.

Cum aceste imagini persistă aproximativ 1/10 dintr-o secundă, din succesiunea lor
rezultă o imagine completă; dealtfel, pe această bază se realizează vizionarea filmelor.
Omul are vedere binoculară. Cei doi ochi ai săi nu sunt independenţi, mişcându-se
simultan într-o anumită direcţie (cameleonul are ochi independenţi). Imaginea dată de
fiecare ochi diferă puţin una de alta. Din comportarea lor se obţine o apreciere destul de
bună a distanţei la care se află diferitele puncte ale obiectului şi prin aceasta o imagine
spaţială. Retina umană este sensibilă pentru undele electromagnetice “vizibile”, situate în
intervalul roşu-violet (insectele pot vedea şi razele ultraviolete). Cea mai mare
sensibilitate o are însă pentru radiaţiile galbene-verzui (0,556 microni). Dar excitarea
retinei nu depinde numai de culoarea (frecvenţei) radiaţiei luminoase,ci în primul rând de
intensitatea radiaţiei. Experienţa arată că numărul minim de fotoni necesari pentru
excitarea retinei este foarte mic, cel mult 8 fotoni (cu variaţii de la individ la individ).
O excitaţie luminoasă de foarte scurtă durată are asupra ochiului un efect care se
prelungeşte încă 1/20 dintr-o secundă. Excitaţiile successive mai scurte nu mai sunt
percepute separat, ci se contopesc într-una singură. Fără această inerţie a retinei, un
chibrit nestins complet şi învârtit repede nu ar mai apărea ca o linie continuă luminoasă,
ci ca un şir discontinuu de puncte luminoase. Cinematograful proiectează mici
instantanee ale unor obiecte în mişcare, cu viteza de 24 cadre pe secundă şi lasă impresia
unei mişcări continue.
Acomodarea
În jurul nostru, obiectele sunt aşezate la distanţe diferite şi, cu toate acestea, le
putem vedea clar pe toate. Acest lucru este posibil datorită capacităţii de acomodare a
ochiului.
Un ochi normal, aflat în stare de repaus, are focarul situat pe retină. Din această
cauză, pentru obiectele situate la infinit (la distanţe mai mari decât circa 15 m) ochiul
formează imaginile pe retină fără nici un efort de modificare a cristalinului.
Apropiind obiectul, cristalinul se bombează sub acţiunea muşchilor ciliari, în aşa
fel încât imaginea să rămână tot pe retină. Astfel are loc fenomenul de acomodare.
Cristalinul însă nu se poate bomba oricât şi de aceea obiectul poate fi adus doar până la o
anumită distanţă minimă - distanţa minimă de vedere – sub care ochiul nu mai poate
forma imaginea pe retină. Acomodarea ochiului este deci posibilă între un punct aflat la o
distanţă maximă (punctul remotum), care, pentru ochiul normal este la infinit (peste 15
m) şi un punct aflat la o distanţă minimă (punctual proximum), care, pentru ochiul
normal este de 10-15 cm la tineri şi aproximativ 25 cm la adulţi. În mod normal, ochiul
vede cel mai bine, distingând cele mai multe detalii, la o distanţă mai mare decât distanţa
minimă de vedere şi anume la aproximativ 25 cm, numită distanţa vederii optime.
Adaptarea la întuneric
Să presupunem că intraţi într-un cinematograf după ce a început filmul. Un timp
nu mai vedeţi nimic! Treptat, celulele cu bastonaş “intră în funcţiune” şi datorită
rodopsinei sintetizate – care este sensibilă la lumina slabă, începi să distingi obiectele din
sală (rânduri de scaune, siluete de oameni), dar fără să vezi culorile sau conturul lor clar.
V-aţi adaptat la întuneric şi puteţi să vă găsiţi locul!
Adaptarea la lumină
S-a terminat filmul şi ieşiţi înainte de a se aprinde luminile în sală. Afară este o zi
foarte însorită şi când ieşiţi “lumina vă orbeşte” deoarece pigmenţii fotoreceptori se
descompun masiv. După un timp, aproximativ 5 secunde, “conurile” intră în funcţiune!
Pigmenţii lor sensibili la lumină puternică se adaptează şi puteţi vedea din nou.
Defecte de convergenţă ale ochiului
Ochiul miop este mai alungit decât cel normal, astfel că focarul său se află în faţa
retinei. Altfel spus, imaginile obiectelor în depărtare (situate la infinit) nu se formează pe
retină, ci în faţa ei. Prin bombarea cristalinului situaţia nu se îmbunătăţeşte, deoarece
aceste imagini nu se aduc pe retină, ci se depărtează de ea. Obiectul trebuie apropiat până
la o anumită distanţă (câţiva metrii, în funcţie de gradul de miopie) pentru ca imaginea să
se formeze pe retină cu ochiul neacomodat.
Apropiind mai mult obiectul, ochiul poate păstra, prin acomodare, imaginea pe
retină, până la o distanţă minimă de circa 5 cm. Deci, ochiul miop are atât punctual
remotum cât şi cel proximum mai aproape decât ochiul normal. El nu poate vedea clar
obiectele mai depărtate decât punctual său remotum. Defectul se corectează cu ochelari
alcătuiţi din lentile divergente, construite astfel încât focarul lor (virtual) să se afle în
punctual remotum al ochiului miop.
Ochiul hipermetrop este mai “turtit” decât ochiul normal, aşa încât focarul său se
află în spatele retinei. Cu alte cuvinte, în starea relaxată a ochiului hipermetrop, imaginile
obiectelor de la infinit nu se formează pe retină, ci în spatele ei. Nici acest ochi nu poate
vedea clar obiectele de la infinit,în stare relaxată. Spre deasebire de cel miop însă, el
poate, prin acomodare (bombarea cristalinului) să aducă imaginea pe retină. Distanţa
minimă până la care poate vedea (acomodat) este însă mai mare decât ochiul normal.
Aşadar, hipermetropul poate vedea clar obiectele îndepărtate numai cu efort de
acomodare,iar obiectele mai apropiate, care intră în limitele de acomodare ale unui ochi
norma, nu le poate distinge clar. Folosind ochelari cu lentile convergente, corect
calculate (în funcţie de gradul de hipermetropie), aceste lentile îl pot ajuta să aducă
imaginea pe retină, atât pentru obiectele îndepărtate, privind neacomodat, cât şi pentru
obiectele apropiate, privind acomodat.
Ochiul prezbit este ochiul în vârstă şi aceasta se datorează slăbirii cu timpul a
capacităţii de bombare a cristalinului. Având posibilităţi mai reduse de bombare a
cristalinului, un astfel de ochi nu va avea punctul proximum mai îndepărtat decât la un
ochi normal. Obiectele mai apropiate îţi vor forma imaginea în spatele retinei, iar pentru
aducerea lor pe retină se folsesc lentile convergente, care măresc convergenţa ochiului,
ca şi în cazul ochiului hipermetrop.

Aşadar, acum, după ce am aflat mai multe despre modul cum funcţionează
organul văzului, să avem grijă de ochii noştri şi să-i protejăm cât mai bine deoarece ei
sunt ”lumina trupului nostru” şi “călăuza noastră în viaţă”!!

Bibliografie:

- “Compendiu de fizică”, autori: prof.univ.dr. Cristian Constantinescu,


lect.univ.dr. Ion Bunget, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972
- “Biologie – Manual pentru clasa a VII - a”, autori: Mihaela Marcu – Lapadat,
Florica Macovei, Floarea Dobran, Editura Teora
- “Ochiul ca aparat optic”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974
- “Arborele Lumii”
- Imaginile - Internet