Tema 1.

DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept

Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.

Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevederilor concrete ale reglementărilor diferenţiate prin ramuri de
drept şi pe instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de drept dat”.
Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor normative emise de autorităţile statului în limitele
competenţelor atribuite. Actele normative conţin reguli obligatorii de conduită a oamenilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa
de constrângere a statului.
Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat şi materializate în actele normative se numesc norme
juridice.
Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat în cazuri nelimitate, şi impersonale, adică nu se adresează
anumitor persoane, ci, de regulă, tuturor persoanelor. Normele juridice există obiectiv, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le
aplică sau nu. Se spune că ele au o existenţă obiectivă.
În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul “drept obiectiv”, “drept pozitiv”.
Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiunea de drept subiectiv, prin care se înţelege posibilitatea,
aptitudinea unei persoane (numită creditor) de a se comporta din punct de vedere juridic în conformitate cu prevederile normelor
juridice civile şi de a cere unei alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare, în caz de nevoie apelând la forţa de
constrângere a statului. De exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un bun) are posibilitatea să se comporte
din punct de vedere juridic, dacă doreşte, aşa cum prevede norma juridică – Cod civil – şi să “asigure celeilalte (n.a.- părţii
contractante) folosinţa unui lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă a dorit şi a asigurat
folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare, adică să-i predea un “preţ
determinat”.
Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de dreptul obiectiv şi pentru că vizează o persoană se foloseşte
sintagma “drept subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.
Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”, ştiinţă socială care studiază:
“ - legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului
- instituţiile politico-juridice
- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce între componentele sistemului social.
Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere a societăţii, analizează participarea oamenilor la circuitul
juridic ca purtători de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi coordonând acţiunile acestora”.

2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern

Ansamblul normelor juridice elaborate într-un stat formează sistemul de drept, care la rândul său este format din ramuri
de drept.
Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura dreptului privat.
A. Dreptul public reprezintă ansamblul de norme juridice ce reglementează organizarea statului şi a autorităţilor publice
şi raporturile încheiate de acestea cu particularii.
Principala particularitate a raporturilor juridice de drept public constă în calitatea specială a unui subiect al raportului
juridic, şi anume aceea de purtător al autorităţii statului. Aşadar un subiect al raportului juridic de drept public este întotdeauna
statul.
 O altă particularitate a raportului juridic de drept public este metoda de reglementare: de subordonare, statul impunând
regula de conduită particularului. Dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul
procesual civil şi penal etc. sunt ramuri ale dreptului public.
B. Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între persoanele
fizice şi juridice (între particulari).
Metoda de reglementare a raportului de drept privat este aceea de egalitate a voinţelor juridice ale subiecţilor. Astfel,
părţile raportului juridic sunt libere să stabilească, să modifice, să transmită sau să stingă raportul juridic de drept privat. De
exemplu, părţile raportului juridic din voinţa lor s-au legat din punct de vedere juridic, atunci când au încheiat un act juridic civil
(au încheiat un contract de vânzare-cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot să-l modifice, să-l transmită sau să-l stingă.
Principala ramură a dreptului privat este dreptul civil. La începuturi, dreptul civil s-a confundat cu dreptul privat.
Dezvoltarea societăţii omeneşti, apariţia unor relaţii sociale specifice unor domenii noi ale vieţii în colectivitate, a impus
elaborarea de norme juridice particulare, specifice. Astfel au apărut noi ramuri de drept privat: dreptul comercial, dreptul familiei,
dreptul muncii, dreptul internaţional privat etc.
Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc ramurile dreptului privat sunt strâns legate de normele
dreptului civil.
Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile dreptului privat sintetizează aceste legături şi se concretizează în
următoarele:
a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului privat ce se regăsesc în ramurile acestuia. De exemplu,
noţiunea de subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică, act juridic, contract, obligaţii etc.
b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează (în expresis verbis) anumite relaţii sociale, de fiecare dată
se apelează la prevederile normelor juridice de drept civil.

3. Drept civil, definiţie, criteriile de individualizare a dreptului civil, ca ramură distinctă de drept

În doctrina de drept civil se cunosc mai multe definiţii date dreptului civil. Astfel, un autor de certă recunoaştere
ştiinţifică, prof.dr.Aurelian Ionaşcu, defineşte astfel dreptul civil: “acea ramură a dreptului unitar….care reglementează raporturile
patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă
individualitatea persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice….şi persoanelor juridice, în calitatea lor de participanţi
la raporturile juridice civile”.
Într-o altă abordare, pentru a stabili definiţia dreptului civil se precizează obiectul dreptului civil: “principalul criteriu de
constituire a ramurilor de drept sunt relaţiile sociale pe care ramura de drept le reglementează şi, prin urmare, care îi formează
obiectul. Una din categoriile principale de relaţii sociale care alcătuiesc obiectul dreptului civil îl constituie--raporturile
patrimoniale. Principalele raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil sunt: raporturile de proprietate şi alte raporturi
reale, precum şi raporturile obligaţionale. Raporturile personale nepatrimoniale al căror conţinut este strâns legat de persoana
titularului lor. Dreptul civil reglementează, de asemenea, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice”.
Prof.univ.dr. Mircea Mureşan defineşte dreptul civil ca fiind “totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte, acele
raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi
personale (nepatrimoniale) în care se manifestă, fie individualitatea persoanei ca subiect de drept, fie condiţia juridică a
persoanelor fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”.
Într-o lucrare de specialitate, Otilia Calmuschi defineşte dreptul civil ca: “acea ramură a dreptului unitar care
reglementează unele raporturi patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale de drepturi, ca şi unele raporturi personale
nepatrimoniale legate de individualitatea persoanei, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective de drept civil
în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”.
 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu defineşte dreptul civil român ca “acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”.
Definiţia reluată şi de Gabriel Boroi, prof.univ.dr. Ioan Dogaru şi prof.dr. Teofil Pop, adaugă la obiectul dreptului civil,
în afara raporturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale, “şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice”.
Prof.univ.dr.docent Tudor Popescu-Brăila defineşte dreptul civil prin aceeaşi metodă de prezentare a obiectului dreptului
civil: “condiţia juridică a persoanelor, raporturile patrimoniale în primul rând relaţiile de proprietate. O a doua categorie de
raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil o formează raporturile de obligaţii,raporturile personale nepatrimoniale”
Şi alti autori au formulat definiţii ale dreptuluoi civil.
Pe parcursul timpului, în definiţia dreptului civil s-au regăsit aceleaşi elemente.
În 1873 dreptul civil se considera “colecţiunea legilor care au ca obiect a regula interesele respective ale particularilor
între ei, în tot ceea ce priveşte afacerile relative la persoanele, la bunurile şi la convenţiile lor.”
D. Alexandresco considera: “Dreptul civil sau privat este acela care regulează raporturile particularilor dintre ei şi care
este propriu unei naţiuni”.

Concluzie:
Definiţiile prezentate şi altele au în comun următoarele elemente:
- obiectul de reglementare al dreptului civil este alcătuit din raporturi patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale (acelea în
care se individualizează, se determină persoana fizică sau juridică);
- dreptul civil reglementează numai acele raporturi patrimoniale în care părţile au o voinţă juridică egală sau altfel
formulat “poziţia de egalitate juridică a părţilor”;
- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice. Cu privire la acest element al definiţiei nu exista un punct de vedere
comun. Se susţine că acest element se subînţelege, deoarece raportul juridic nepatrimonial are în structura sa şi subiectele, aşadar
şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.
Apreciem că definiţia dreptului civil trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:
- este ramură a dreptului privat;
- reglementează acele raporturi juridice patrimoniale în care subiecţii au o voinţă juridică egală;
- reglementează acele raporturile juridice nepatrimoniale în care se manifestă fie individualitatea persoanei, fie statutul
juridic al persoanei fizice sau juridice;
- raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi juridice.
Fiecare ramură a sistemului de drept român se individualizează prin două criterii fundamentale, obiectul de reglementare
şi metoda de reglementare, şi prin două criterii auxiliare, caracterul normelor juridice şi natura sancţiunilor.
Dreptul civil este o ramură distinctă a dreptului privat, deoarece are un obiect şi o metodă proprie de reglementare,
precum şi pentru că normele juridice civile şi sancţiunile civile se deosebesc de cele similare din alte ramuri de drept.

A. Obiectul de reglementare al dreptului civil

Dreptul civil reglementează, aşa după cum s-a stabilit în definirea acestuia:
a) raporturi juridice patrimoniale
b) raporturi juridice nepatrimoniale

a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale reglementate de norma juridică civilă care au un conţinut
economic ce poate fi exprimat, evaluat în bani. (ex.raportul juridic ce se naşte din contractul de închiriere, de vânzare-cumpărare
etc.).
 După cum am precizat în definiţia dreptului civil: “acele raporturi juridice patrimoniale”, dreptul civil nu reglementează
toate raporturile juridice patrimoniale, ci majoritatea acestora, în care subiecţii se află într-o poziţie de egalitate a voinţelor
juridice. Ramuri de drept, precum dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei reglementează şi
raporturi juridice patrimoniale.
Raporturile juridice patrimoniale cuprind:
- raporturile juridice reale, adică acele raporturi juridice ce privesc dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale
principale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie);
- raporturile juridice obligaţionale (de obligaţii), adică acele raporturi juridice civile în care o parte, numită creditor, are
posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau
a nu face ceva, de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat.. Acestea izvorăsc din acte juridice (de ex. contracte) şi din fapte
juridice în sens restrâns (fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice
ilicite: delictul).

b) raporturi juridice nepatrimoniale (raporturi personale nepatrimoniale) sunt acele raporturi juridice care nu au un
conţinut economic şi deci nu se pot exprima în bani. În cadrul acestora se manifestă individualitatea persoanei fizice.
Sfera raporturilor juridice nepatrimoniale cuprinde:
- raporturile juridice ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei. În conţinutul lor întâlnim drepturi
personale, extrapatrimoniale, cum ar fi dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate corporală, la libertate, la onoare, reputaţie etc;
- raporturile juridice care se referă la elemente de identificare ale persoanei fizice sau juridice cum ar fi dreptul la nume,
denumire, domiciliu, sediu etc;
- raporturile juridice privind creaţia intelectuală ce au în conţinut drepturi personale nepatrimoniale privind creaţia
intelectuală, ca, de exemplu, dreptul de autor, de inventator, de marcă etc.

Precizare
Dreptul civil reglementează o parte a raporturilor juridice patrimoniale: este drept, cea mai numeroasă în care părţile se
află pe poziţie de egalitate juridică. Este o egalitate ce priveşte voinţa juridică a fiecărei părţi a raportului juridic; ele de comun
acord stabilesc să se lege din punct de vedere juridic şi încheie raportul juridic, convin asupra drepturilor şi obligaţiunilor ce le
revin în conformitate cu propriile interese, modifică, transmit sau sting raportul juridic.
Există raporturi juridice patrimoniale reglementate de alte ramuri ale sistemului de drept românesc. De exemplu, dreptul
financiar – fiscal reglementează raporturile patrimoniale stabilite între stat şi contribuabil privind impozitele şi taxele, dreptul
muncii reglementează raporturile patrimoniale care se nasc din încheierea contractului de muncă; dreptul administrativ
reglementează raporturile patrimoniale dintre stat, unităţile administrativ-teritoriale şi particulari etc. În aceste situaţii este de
observat că subiecţii raporturilor patrimoniale se află într-o poziţie de subordonare; statul impune impozitele şi taxele, de regulă,
angajatorul stabileşte condiţiile contractului de muncă, statul şi unităţile administrativ-teritoriale încheie, de regulă, contracte
civile de adeziune cu particularii.
Deşi dreptul civil reglementează majoritatea raporturilor juridice nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale), o serie
de raporturi juridice nepatrimoniale sunt reglementate de către alte ramuri de drept. De exemplu, dreptul familiei reglementează
acele raporturi juridice nepatrimoniale personale extrapatrimoniale, în care cel puţin unul dintre subiecţi are o calitate specială, cea
de soţ, copil, părinte, înfiat, înfietor.
În definiţia dreptului civil am precizat că raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane
fizice şi persoane juridice. Ele sunt subiectele (părţile) raporturilor civile. Calitatea de subiect de drept civil o poate avea, de
regulă, orice persoană fizică sau juridică.
 În alte ramuri de drept, calitatea de subiect al raportului juridic o pot avea anumite persoane fizice sau anumite persoane
juridice. Se foloseşte sintagma de “subiect calificat”. În dreptul familiei numai persoana fizică care are, de exemplu, calitatea
specială de soţ, soţie poate încheia raporturi juridice de dreptul familiei.

B. Metoda de reglementare a raporturilor juridice civile

Dreptul civil fiind o ramură a dreptului privat reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale prin metoda
egalităţii juridice a subiecţilor (părţilor). Este o particularitate a dreptului privat, spre deosebire de dreptul public, unde părţile
(subiecţii) raportului juridic se află pe o poziţie de subordonare: statul, întotdeauna subiect în raportul juridic de drept public îşi
impune conduita, îşi subordonează celălalt subiect.

C. Caracterul normelor juridice civile

Normele juridice civile au caracter preponderent dispozitiv, în sensul că părţile raportului juridic pot deroga prin acordul
lor de voinţă de la prevederile acestora.

Normele juridice dispozitive sunt:

a) permisive: sunt normele civile ce îngăduie părţilor raportului juridic civil să hotărască ce conduită să adopte. De
exemplu, art.1296 alin.1 şi 2 Cod civil: “vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect două sau mai
multe lucruri alternative”; art.1028, referitor la obligaţiile alternative, precizează: “debitorul se poate libera predând sau pe unul
sau pe altul din lucrurile permise”; art.1418 Cod civil: “Locatarul are dreptul de a subînchiria ori a subarenda şi de a ceda
contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă”. Locatarul, deşi în condiţiile de mai sus poate
subînchiria, de comun acord cu locatorul îşi asumă obligaţia să nu subînchirieze.
b) supletive, adică se aplică obligatoriu ori de câte ori părţile nu au înţeles să reglementeze într-un alt mod raportul juridic
stabilit.
Exemplu de normă juridică civilă supletivă: art.1534 Cod civil: “Mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”,
art.1305 Cod civil: “spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrarie”, art.1319 Cod civil “predarea
trebuie să se facă la locul unde se află lucrul vândut dacă părţile nu s-au învoit altfel.”
Normele juridice imperative prin care se impun conduite obligatorii (normele juridice imperative onerative) sau prin care
se interzic anumite acţiuni (norme juridice imperative prohibitive) sunt mai puţin frecvente ca, de pildă, în ramurile dreptului
public. Ele reglementează acele raporturi civile în care se urmăreşte protecţia interesului public, în general ordinea publică.
Exemplu de normă juridică imperativă onerativă este prevederea din art.992 Cod civil privitoare la plata nedatorată: “cel ce din
eroare sau cu ştiinţă primeşte ceea ce nu-i este debit este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”; prevederile art.998 Cod
civil privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie: “orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe
acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, prevederile art.1313 Cod civil cu referire la obligaţiile vânzătorului:
“Vânzătorul are două obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul”.
Exemple de norme juridice imperative prohibitive: art.4 Cod civil: “este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile
ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse”; art.810 Cod civil, medicii şi farmaciştii:
“care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în
favoare-le în cursul acestei boli.”

D. Natura sancţiunilor de drept civil

 Sancţiunile civile au un caracter reparator, ele urmărind, înainte de toate, repunerea părţilor în situaţia anterioară
încălcării normei juridice. Când prin nesocotirea normei juridice civile s-a produs un prejudiciu, prioritar este înlăturarea tuturor
consecinţelor dăunătoare care s-au produs. Astfel, principalele sancţiuni civile sunt: repararea prejudiciului produs printr-o faptă
ilicită, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic nul sau anulabil, inopozabilitatea actului întocmit cu
nesocotirea dreptului sau intereselor legitime ale altei persoane etc.

4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul dreptului

Fără a face o demonstraţie “pro domo”, dreptul civil “constituie fără îndoială una dintre cele mai importante – poate chiar
cea mai importantă – dintre toate ramurile dreptului”
De ce această afirmaţie?
Un autor de prestigiu argumentează astfel: “în vederea trecerii de la o economie super-centralizată la o economie de
piaţă, în care iniţiativa particulară are un rol de seamă în progresul societăţii, organul legislativ a adoptat o sumă de legi care, în
majoritate, aparţine dreptului civil şi dreptului comercial, deoarece reglementează raporturi patrimoniale şi sunt menite să sprijine
reforma economică din ţara noastră”.
Credem că următoarele argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:
a) Viaţa omului nu poate fi despărţită de normele dreptului civil. Din momentul naşterii, omul are posibilitatea juridică de
a avea orice drept subiectiv civil şi orice obligaţie civilă corelativă. Mai mult, cu privire la drepturi, poate să le dobândească din
chiar momentul concepţiei, cu o condiţie: să se nască viu. Apoi, acasă, la grădiniţă şi şcoală eşti înconjurat permanent de dreptul
civil, de la cumpărarea unei îngheţate sau “contribuţia” la fondul clasei, până la procurarea ţinutei vestimentare pentru ultima zi de
şcoală.
Apoi, după primul “te iubesc”, normele dreptului civil îţi împlinesc pasul hotărâtor în viaţă, căsătoria, instituţie cu
numeroase reglementări de drept civil. Moartea produce şi ea efecte în planul dreptului civil.
b) Dreptul civil este dreptul comun în raport cu reglementările din dreptul privat. Problema a fost dezvoltată în cap.I.
Dreptul civil – Noţiuni introductive, pct. 2, Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern.

Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Din punct de vedere teoretic, necesitatea delimitării dreptului civil rezultă din următoarele:
- după cum s-a stabilit, dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice patrimoniale şi nepatrimoniale
(personale, extrapatrimoniale). Este nevoie de criterii de delimitare a dreptului civil de ramurile de drept care reglementează şi ele
raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale şi care din lipsă de reglementări suficiente fac apel la reglementările din dreptul civil;
- Pentru corecta aplicare a legii nu de puţine ori interesează răspunsul la întrebarea: cărei ramuri de drept aparţin
instituţiile de drept, care au în conţinut atât elemente de drept civil cât şi elemente aparţinătoare altor ramuri de drept? De
exemplu, contractele administrative, contractul de închiriere a spaţiilor locative proprietate de stat etc.
Din punct de vedere practic, apar situaţii frecvente ce impun stabilirea apartenenţei raportului juridic la o ramură sau alta
a sistemului de drept, şi de aici observarea corectă a consecinţelor juridice ale acestuia.
Am precizat criteriile de delimitare ale dreptului civil de celelalte ramuri de drept: criteriile fundamentale care constau în
obiectul de reglementare şi metoda de reglementare şi criteriile auxiliare: caracterul normelor juridice şi natura sancţiunilor.

A. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei

Asemănarea constă în obiectul de reglementare: ambele ramuri de drept reglementează raporturi juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale).
 Deosebirile cele mai semnificative sunt:
Dreptul civil
- subiect al raportului juridic civil
poate fi orice persoană fizică sau
juridică
- sfera raporturilor patrimoniale este
extinsă
reglementează un număr restrâns de
drepturi nepatrimoniale (personale,
extrapersonale), numai acelea care
privesc existenţa şi integritatea fizică
şi morală a persoanei, raporturile
care se referă la elementele de
identificare ale persoanei fizice sau
juridice şi cele privind creaţia
intelectuală
- metoda de reglementare a rapor-
turilor juridice este de egalitate a
voinţelor juridice a părţilor
- sancţiunile în dreptul civil au
caracter reparator, urmărindu-se
restabilirea dreptului subiectiv civil
încălcat prin repararea prejudiciului
- normele juridice au caracter
preponderent dispozitiv-supletiv
B. Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii
Asemănările sunt:
- reglementează predominant raporturi juridice patrimoniale
Dreptul familiei
- subiect al raportului juridic de
dreptul familiei poate fi numai
persoana fizică care are o calitate
specială: de soţ, părinte, copil, rudă,
adoptat, tutore, curator, Persoane
străine de familie sunt subiecte ale
raportului juridic de dreptul familiei
numai în situaţii de excepţie (de
exemplu în cazul tutelei, curatelei,
când pot îndeplini această calitate şi
persoane străine de familie).
- reglementează numai raporturile
patrimoniale referitoare la regimul
bunurilor soţilor, obligaţia legală de
întreţinere între soţi şi între rude.
-majoritatea raporturilor reglementate
sunt cele nepatrimoniale (personale,
nepatrimoniale) ce izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopţiune etc.
- în raporturile juridice între părinte-
copil minor metoda de egalitate
suferă o distorsiune “poziţia
subiectelor este de subordonare”
- are sancţiuni proprii (de exemplu:
decăderea din puterea părintească,
îndepărtarea tutorelui de la
exercitarea tutelei etc.)
- predomină normele juridice
imperative
- reglementează şi raporturile juridice nepatrimoniale

Dreptul civil Dreptul muncii

- subiect al raportului juridic civil
poate fi orice persoană
- obiectul raportului juridic civil este
extins
- subiecţii raportului juridic de drep-
tul muncii au o calitate specială de
patron şi de angajat, de asemenea,
sfera subiectelor este mai restrânsă;
minorii sub 16 ani nu pot încheia
contract de muncă
- obiectul raportului juridic de muncă
are o sferă de cuprindere restrânsă:
cuprinde salarizarea, timpul de
muncă, disciplina şi protecţia muncii,
răspunderea materială, protecţia
socială, dreptul la pensie etc.
- izvorul raportului juridic de muncă
este contractul de muncă

- izvoarele raportului juridic civil - egalitatea voinţelor juridice a

concret îl constituie evenimentele părţilor se întâlneşte numai în
juridice şi acţiunile omeneşti de care momentul încheierii contractului de
legea leagă anumite consecinţe muncă, ulterior, în executarea
juridice contractului, disciplina muncii im-
pune subordonarea salariatului
- subiecţii raportului juridic civil sunt - sub aspectul răspunderii juridice,
pe poziţie de egalitate a voinţelor specific este răspunderea materială,
juridice formă a răspunderii contractuale, şi
răspunderea disciplinară
- răspunderea civilă este mai - normele de dreptul muncii sunt în
cuprinzătoare incluzând răspunderea majoritatea lor norme imperative
delictuală şi răspunderea contractuală
- normele juridice civile au caracter
preponderent dispozitiv şi supletiv

C. Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat

Asemănarea se referă la faptul că reglementează aceleaşi raporturi sociale.

Dreptul internaţional privat se delimitează de dreptul civil, prin următoarele elemente:
- raportul de drept internaţional privat cuprinde un element de extraneitate: cetăţenie străină, domiciliul părţilor, situarea în
străinătate a bunului ce face obiectul exterior al raportului juridic, încheierea sau executarea în străinătate a unui contract,
săvârşirea faptei păgubitoare pe teritoriul altui stat etc.
- normele dreptului internaţional se aplică litigiilor privind conflictul de legi în spaţiul pe care le soluţionează prin norme juridice
conflictuale (norma conflictuală indică legea aplicabilă raportului juridic cu elemente de extraneitate), conflictul de jurisdicţii şi
condiţia juridică a străinului.

D. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial

În ambele ramuri de drept, normele juridice reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale.
În dreptul comercial apar unele particularităţi ale raportului juridic, ca de exemplu:
- cel puţin una din părţi are calitatea de comerciant.
- sfera raporturilor patrimoniale este restrânsă numai la faptele de comerţ, acte juridice şi fapte juridice comerciale, ce primesc
această calificare prin voinţa legii (sunt enumerate în art.3 Cod comercial)
- de regulă, metoda de reglementare este egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic. Azi, tot mai mult, societatea
comercială tinde să părăsească terenul contractual şi să devină o instituţie. Statul intervine agresiv în reglementările comerciale şi
impune comerciantului o poziţie de subordonare. Astfel, în Legea nr.26/’90 privind Registrul comerţului, modificată în art.1 se
precizează: “ Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului”.
Comercianţii ce nu respectă această obligaţie, art.44 “vor fi obligaţi prin hotărâre judecătorească la plata unei amenzi civile”.
- este reglementat frecvent prin norme juridice imperative. De exemplu art.113, Legea nr.31/’90 privind societăţile comerciale:
“Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru: a) schimbarea formei juridice
a societăţii”
- sancţiunile în dreptul comercial nu au caracter specific. Astfel sunt sancţiuni civile (exemplu, nulitatea contractului de vânzare-
cumpărare comercială când lipseşte una din condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii) contravenţionale, de drept
administrativ, amendă civilă şi penale.
Aplicarea legii civile în timp

Legea civilă nu este veşnică, ea trebuie să răspundă permanent cerinţelor materiale existente într-un stat la un moment
dat. De aceea legile civile se succed în timp.
Aşadar, legea civilă se aplică într-o anumită perioadă de timp.
a) Momentul intrării în vigoare a legii civile poate fi:
- data publicării în Monitorul Oficial
- legea prevede expres data intrării în vigoare, peste un număr de zile sau luni.
De momentul intrării în vigoare a legii civile se leagă două efecte juridice:
- legea civilă devine obligatorie
- se instituie prezumţia legală absolută că orice persoană o cunoaşte, nici o persoană nu poate invoca necunoaşterea ei
(nemo censetur ignorare legem).
b) Momentul încetării aplicării legii civile poate fi:
- prin abrogare. Ea poate fi expresă (când în noua lege civilă se prevede expres că vechiul act normativ sau un anumit
articol din actul normativ vechi se abrogă - abrogare expresă directă - sau că dispoziţiile contrare se abrogă - abrogare expresă
indirectă - sau tacită (când abrogarea rezultă din faptul că o anumită materie este reglementată diferit în raport de vechea
reglementare).
- prin împlinirea termenului în cazul legilor cu termen. Prin ajungerea la termen legea civilă încetează să mai fie în
vigoare
 - prin căderea în desuetudine. Noţiunea de desuetudine are în literatura juridică înţelesuri diferite.
Un autor o defineşte ca “neaplicarea îndelungată a unei legi.”
Un alt autor apreciază că “o lege cade în desuetudine atunci când au încetat raţiunile pentru care a fost adoptată, de
exemplu, dacă au dispărut relaţiile sociale reglementate”.
Un alt autor distinge între neaplicarea legii căzute în desuetudine, ca urmare a dispariţiei raţiunilor pentru care actul
normativ a fost adoptat, şi abrogare (mod de ieşire din vigoare a unei legi civile) precizând: “Căderea în desuetudine” a unei legi
înseamnă neaplicarea ei, dar nicidecum abrogarea ei”.
Aproape în unanimitate se admite că desuetudinea nu este un mod de ieşire din vigoare a legii. De exemplu Codul
comercial intrat în vigoare la 1 septembrie 1887 nu s-a aplicat în perioada puterii populare până la 22 decembrie 1989 fiind
considerat ca şi căzut în desuetudine, dată după care se aplică din nou.
Legea civilă nouă poate produce următoarele categorii de efecte:
- efecte imediate, adică se aplică situaţiilor prezente
- efecte retroactive, se aplică situaţiilor trecute
- efecte ultraactive, se aplică şi după abrogarea legii.
Unele legi civile prezintă particularităţi sub aspectul aplicării lor în timp. Astfel:
- legile abrogative au o existenţă foarte scurtă în timp, ele au numai menirea să facă să înceteze aplicarea legii civile
anterioare.
- legi interpretative sunt legi prin care se clarifică înţelesul unei norme juridice discutabile dintr-o lege existentă. “Legea
interpretativă se integrează în legea interpretată, aceasta din urmă trebuind să se aplice, chiar şi pentru trecut, cu înţelesul
statornicit de legiuitor. Prin urmare legea interpretativă îşi produce efectele şi în trecut.”
Într-o opinie, se susţine contrariul: “Faţă de singura excepţie pe care o prevede Constituţia (art.15 alin.2: “Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile) trebuie să admitem că legea interpretativă – act normativ
intertemporal – produce efecte numai pentru viitor, deşi până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii era acceptată teza potrivit
căreia legea interpretativă avea caracter retroactiv”.
- legile tranzitorii, prin care se reglementează aplicarea legii noi în corelaţie cu legea veche, au aplicabilitate doar în
perioada de tranziţie.
Situaţiile juridice pot fi şi ele reglementate de o singură lege – situaţii juridice unidependente, sau de mai multe legi –
situaţii juridice pluridependente.

Principiile aplicării în timp a legii civile

În ipoteza succesiunilor legilor civile în timp, pentru stabilirea legii civile aplicabile se apelează la următoarele principii:
principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Acest principiu este consacrat în art.1 Cod civil: “Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”.
Principiul consacră regula juridică potrivit căreia, “legea civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei,
iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute”.
Principiul se justifică prin “ideea potrivit căreia nimeni nu-şi poate stabili conduita după norme ce nu există încă”.
Principiul neretroactivităţii legii civile a primit un caracter constituţional prin textul Constituţia Republicii Moldova:
“Legea dispune numai pentru viitor”.
S-a pus astfel capăt situaţiei din regimul trecut când “legiuitorul însuşi putea dispune aplicarea retroactivă a unei legi noi
pe care o edictează”; deoarece regula juridică a neretroactivităţii legii civile cum se susţinea se aplica doar judecătorului. Azi
legiuitorul însuşi nu poate dispune că o lege civilă nouă se aplică şi pentru situaţii anterioare apariţiei ei.
Într-o opinie contrară, Paul Mircea Cosmovici apreciază: “pentru ca o lege să fie retroactivă este necesar ca legiuitorul să
declare în mod expres acest caracter”.
 Concluzii (sau reguli juridice în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile)
Legea civilă nouă reglementează numai acte juridice şi situaţii juridice ce apar după intrarea ei în vigoare – tempus regit
actum.
Regulile privesc actul juridic şi situaţiile juridice în curs de constituire modificare sau stingere (vezi exemplul referitor la
contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil).
Cu privire la actul juridic funcţionează următoarele reguli în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile:
a) actul juridic este valabil încheiat când sunt întrunite cumulativ, condiţiile cerute de legea în vigoare, în momentul
încheierii lui. Când ulterior încheierii valabile a actului juridic apare o nouă lege civilă, ea nu poate declara ca nevalabil actul
valabil deja încheiat şi atunci când noua lege introduce sau elimină cauza de nulitate.
b) efectele juridice ale actului valabil încheiat, produse sau epuizate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, rămân
valabile;
c) efecte juridice ale actului valabil încheiat ce se produc după intrarea în vigoare a noii legi se supun acesteia.
Referitor la situaţiile juridice sunt aplicabile următoarele reguli:
a) situaţiile juridice în curs de constituire (vezi exemplul contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil) modificare
sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, cad sub incidenţa acestei legi (principiul aplicării imediate a legii noi). Când
elementele ce compun situaţia juridică în curs de constituire, modificare sau stingere au individualitate proprie (de exemplu,
realizarea acordului de voinţă la contractul de vânzare-cumpărare a imobilului conform legii trebuie să se manifeste în formă
solemnă), se respectă legea în vigoare în acel moment, neaplicându-se legea nouă care de pildă ar putea omite această cerinţă (a
solemnităţii).
b) efectele produse de situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere sunt guvernate de legea sub care se
produc. Legea nouă reglementează efectele situaţiilor juridice după intrarea ei în vigoare.
Câteva cazuri frecvente de aplicare a principiului neretroactivităţii legii civile:
- admisibilitatea dovezilor privind actele şi faptelor juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, în legătură cu care părţile
pot ajunge în conflict, se face prin respectarea legii în vigoare la data când instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii mijlocului de
probă;
- dovada actului juridic se supune legii în vigoare în momentul încheierii actului juridic;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se stabileşte în funcţie de legea în vigoare în momentul
săvârşirii faptei ilicite;
- moştenirea legală (succesiunea ab in testat) este cârmuită de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii;
- validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare în momentul redactării;
- efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii. De exemplu,
dacă după redactarea testamentului ar apărea o lege care ar modifica condiţiile de valabilitate ale testamentului, legea nouă nu s-
ar aplica testamentului încheiat.
Precizările referitoare la principiul neretroactivităţii legii civile în materia prescripţiei extinctive se găsesc la cap.
“Prescripţia extinctivă”.
Principiul constituţional al neretroactivităţii legii admite o singură excepţie: “legea penală mai favorabilă”.
Apreciem că numai printr-o lege constituţională se pot adăuga excepţii în materia civilă, legea organică sau ordinară nu
pot deroga de la norma constituţională.
Această premisă clarifică discuţiile din doctrină referitoare la caracterul retroactiv al normei de interpretare.
Principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul constă în regula conform căreia legea, din momentul intrării în vigoare, se aplică actelor juridice în curs de
constituire, de modificare, sau stingere şi celor ce se vor constitui în viitor, precum şi efectelor acestora (facta pendenţia şi facta
futura).
Totodată, legea nouă reglementează şi situaţiile juridice ce se constituie sau sting, precum şi efectele acestora.
 Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu este consacrat legislativ, el se deduce din principiul neretroactivităţii
legii civile.
Principiul se jusitifică prin următoarele raţiuni:
- legea civilă nouă nefiind retroactivă, se impune aplicarea ei imediată
- neadmiterea principiului ar însemna neaplicarea legii noi
- legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic, juridic, faţă de legea veche, astfel încât trebuie să se
aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte
sunt în curs de constituire.
Principiile aplicării legii civile în timp au domenii diferite de acţiune:
- principiul neretroactivităţii legii civile se opune retroactivităţii acesteia
- principiul aplicării imediate a legii civile noi se opune supravieţuirii vechii legi civile.
“Problema aplicării imediate a legii noi este cea a excluderii supravieţuirii legii vechi….are ca obiect faptele şi efecte în
curs..problema retroactivităţii….are ca obiect faptele în întregime consumate în trecut”. La această formulare limpede a deosebirii
fundamentale între cele două principii, apreciem că se poate adauga: principiul neretroactivităţii vizează actele juridice uno ictu
(când constituirea sau stingerea se produc într-un singur moment); principiul aplicării imediate a legii noi priveşte situaţiile
juridice ce se constituie succesiv, în timp (exemplu, adopţiunea presupune momente succesive în timp: consimţământul părinţilor
fireşti, hotărârea instanţei de judecată; imobilele se pot dobândi prin uzucapiune, adică prin posesie de bună credinţă prelungită în
timp).
Principiul aplicării imediate a legii noi este o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, el nu este consacrat prin legea
civilă. Fiind “o simplă regulă de interpretare….legiuitorul o poate înlătura. El o poate face nu numai printr-o declaraţie de voinţă
expresă, dar şi în mod tacit….El se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului, astfel cum acesta a putut fi desprins, prin
interpretare, de teorie şi practică”.
Dacă voinţa tacită a legiuitorului permite funcţionarea principiului aplicării imediate a legii noi, tot prin voinţă tacită
legiuitorul îl poate înlătura: o face în situaţia ultraactivităţii legii vechi.
Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii civile noi o constituie ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi, adică
aplicarea în anumite situaţii determinate de legea nouă pentru încă o perioadă de timp a legii vechi, deşi a fost abrogată şi a intrat
în vigoare o nouă lege civilă.
Aşadar, excepţia de ultraactivitate există deşi lipseşte un text expres în noua lege.
În aplicarea excepţiei de la ultraactivitate a legii civile distingem:
- de regulă, se aplică actelor juridice (situaţiilor juridice voluntare), cu precizarea că noua lege civilă să conţină norme
juridice dispozitive, părţile având astfel latitudinea ca prin acordul de voinţă să deroge de la prevederile legale
- uneori noua lege exclude expresis verbis aplicarea excepţiei
- nu se poate face aplicarea excepţiei de ultraactivitate când noua lege civilă are caracter imperativ.
Aplicarea excepţiei în materia situaţiilor juridice voluntare (contracte) se justifică prin faptul că părţile la încheierea
contractului consimt tacit ca norma juridică civilă supletivă sub imperiul căreia se află să completeze condiţiile şi efectele
acestuia. Prin abrogarea vechii legi, care practic s-a topit în voinţa părţilor contractante, s-ar aduce atingeri acesteia, părţile fiind
puse în situaţia să nu se bucure de efectele contractului, nerealizate până în momentul apariţiei noii legi civile.

Aplicarea legii civile în spaţiu

Legea civilă se aplică într-un anumit spaţiu supus suveranităţii unui stat.
Aplicarea legii civile în spaţiu priveşte două aspecte:
a) aspectul intern
 Sub acest aspect, legea civilă română se aplică raporturilor juridice civile stabilite între cetăţeni români în limitele
teritoriului Republicii Moldova. Principiul care reglementează aplicarea legii civile în spaţiu sub aspect intern este principiul
teritorialităţii.
Potrivit acestui principiu legea civilă în sens restrâns (aceea elaborată de Parlament) se aplică pe întregul teritoriu al
statului, iar legea civilă în sens larg (celelalte acte normative elaborate de organele de stat competente) se aplică fie la nivelul
întregii ţări (cele ce emană de la organele centrale) fie la nivel local, când sunt emise de un organ local.
Teritoriul este spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat legal stabilite: “frontierele ţării sunt consfinţite prin lege
organică, cu respectarea principiilor şi celorlalte norme generale ale dreptului internaţional”.
Totuşi, în unele situaţii prevăzute în legi speciale, legea civilă română nu se aplică pe întregul teritoriu al ţării:
- pe teritoriul ambasadelor străine
- în anumite zone libere, oraşe, porturi stabilite convenţional şi supuse unor reglementări internaţionale speciale
Legea civilă se aplică, pe bază de reciprocitate, în baza unor tratate internaţionale şi în afara teritoriului statului nostru:
- pe nave şi aeronave sub pavilion românesc ce se află în afara apelor teritoriale;
- în ambasadele Republicii Moldova din străinătate;
- cetăţenilor români aflaţi în afara graniţelor ţării în anumite condiţii (de exemplu prevederile Codului Familiei referitoare
la condiţiile de fond ale căsătoriei).

b) aspectul internaţional
Acest aspect are în vedere raporturile juridice încheiate ce conţin elemente de extraneitate: părţile au cetăţenii diferite,
actul juridic în care o parte este cetăţean român se încheie în străinătate, actul juridic în care o parte este cetăţean străin se încheie
în România, bunul imobil este obiect exterior al raportului juridic civil se situează în străinătate etc.

c) soluţionarea conflictului de legi în spaţiu

Ce lege se aplică raporturilor juridice cu elemente de extraneitate? Legea ţării căreia îi aparţine una din părţile raportului
juridic, legea statului unde se încheie raportul juridic, legea ststului unde se situează bunul ce face obiectul raportului juridic?
Conflictul de legi în spaţiu se soluţionează prin normele conflictuale. Fiecare stat elaborează norme conflictuale, ce
alcătuiesc dreptul internaţional privat.

Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Normele juridice civile, fiind norme obligatorii de conduită, se adresează, în principiu, oricărei persoane fizice sau
juridice.
Subiecţii de drept civil au o voinţă juridică egală, în sensul că participă la raporturile juridice civile, de regulă numai
potrivit consimţământului liber exprimat.
Sub aspectul sferei subiecţilor de drept cărora li se adresează legea civilă se disting următoarele categorii de legi civile:
a) legi civile cu vocaţie generală de aplicare, atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice. De exemplu, normele
juridice prevăzute în Codul civil
b) legi civile aplicabile numai persoanelor fizice. De exemplu, Legea privind actele de stare civilă etc.
c) legi civile cu vocaţie de aplicare numai persoanelor juridice.
Uneori normele juridice civile se aplică unei anumite categorii de persoane fizice sau juridice (de exemplu prevederile
din Codul familiei referitoare la minori şi ocrotirea lor).

Tema II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

 1. Definiţia raportului juridic civil

Raportul juridic în general este relaţia socială reglementată de norma juridică. Datorită acestei reglementări, relaţia
socială primeşte caracter juridic şi dobândeşte forma de raport juridic.
Raporturile juridice sunt reglementate de diverse norme juridice: constituţionale, penale, de drept administrativ, de
dreptul familiei etc.
Raporturile juridice reglementate de norme juridice civile sunt raporturi juridice civile.
Într-o altă formulare, în esenţă aceeaşi “raportul juridic civil este relaţia socială reglementată de norma de drept civil.”
În unanimitate, autorii de drept civil precizează că relaţiile sociale reglementate de dreptul civil sunt:
- relaţiile sociale patrimoniale (de proprietate, de obligaţii, de succesiune etc.)
- relaţii sociale nepatrimoniale (persoanele extrapatrimoniale) în care se manifestă individualitatea persoanei.
Definiţia raportului juridic civil subliniază:
- raportul juridic civil este acea relaţie socială care are natură patrimonială sau nepatrimonială
- relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială este reglementată de norma juridică civilă.

Caracterele juridice ale raportului juridic civil

a) este un raport social, fiind o relaţie socială reglementată de norma juridică civilă, el se stabileşte întotdeauna între
oameni, priviţi individual, în calitate de persoane fizice sau priviţi în colectivitatea ce o alcătuiesc, în calitate de persoane juridice.
În doctrina franceză şi apoi şi la noi s-a susţinut teza, potrivit căreia, în cazul dreptului de proprietate raportul juridic civil
se stabileşte între proprietar şi lucrul său, la care se referă dreptul său. Ar însemna că raportul juridic civil s-ar încheia între o
persoană – proprietarul, şi lucrul asupra căruia exercită acest drept.
Faptul că este “o absurditate această teză” rezultă din următoarele:
- norma de drept reglementează relaţiile între oameni, conduita oamenilor, chiar dacă conduita este în legătură cu
anumite lucruri şi nicidecum conduita lucrurilor.
“A admite astfel, înseamnă a admite că legea poate reglementa conduita lucrurilor, că deci, este posibil să se poată
institui o obligaţie în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate”, spune N. Titulescu.
- raportul juridic se formează printr-un acord de voinţă al părţilor, de cele mai multe ori.
În ipoteza că raportul juridic se stabileşte între om şi lucru, înseamnă că lucrul ar fi subiect al raportului juridic civil,
concluzie inadmisibilă (lucrul nu poate avea voinţă proprie).
Raportul de proprietate este un raport juridic civil ce se stabileşte între titularul dreptului de proprietate şi toţi ceilalţi,
cărora le revine obligaţia negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni pe proprietar să exercite acest drept.
Formularea frecvent folosită “regimul juridic al bunurilor” se referă la regulile juridice privitoare la conduita oamenilor
cu privire la lucruri.

b) caracterul dublu voluţional

Raportul juridic civil are caracter voluţional pentru că este reglementat de lege. Ori legea reprezintă o voinţă, cea a
legiuitorului, care în procesul de legiferare dă expresie voinţei oamenilor unui stat, reprezentaţi în acest proces ca urmare a
alegerilor.
Raportul juridic civil care izvorăşte din actele juridice civile, la fel ca orice alt raport juridic, are caracter voluţional,
deoarece se naşte numai prin manifestarea de voinţă a părţilor sau cel puţin a uneia dintre ele. Astfel, în aceste raporturi juridice se
întâlnesc voinţa legiuitorului exprimată în norma juridică care fixează modul cum se naşte, modifică, transmite sau stinge un
raport juridic concret şi voinţa părţilor contractante care înţeleg să se lege din punct de vedere juridic.
În doctrină se vorbeşte de “caracterul dublu voluţional” (ori “dublu caracter voluţional”) al raportului juridic civil.
 c) poziţia de egalitate a părţilor
În ramurile dreptului privat, îndeosebi în dreptul civil, subiecţii raportului juridic au o poziţie egală, în sensul că voinţele
juridice ale lor sunt egale. Nici una din părţi nu poate să impună voinţa sa celeilalte voinţe, numai de comun acord ele pot dacă
doresc să încheie, să modifice sau să stingă un raport juridic civil. Egalitatea voinţelor juridice sau poziţia juridică de egalitate are
un conţinut diferit de egalitatea în faţa legii, noţiune des folosită în ramurile dreptului public, unde se stabilesc raporturi juridice în
care părţile se află într-o poziţie de subordonare, statul parte a raportului împunându-şi întotdeauna conduita celeilalte părţi.
Egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic civil exclude subordonarea între părţile raportului juridic. Ideea
este adevărată şi în cazul raporturilor juridice civile stabilite în contractele de adeziune. Deşi una din părţi îşi impune voinţa,
stabilind conţinutul raportului juridic (existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce revin celeilalte părţi), de exemplu
contractele de utilităţi publice – de furnizare apă, gaz, electricitate, telefon, cablu TV etc. cealaltă parte este liberă să încheie sau
nu asemenea contracte.

Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil cuprinde următoarele elemente:

a) subiecţii sau părţile raportului juridic civil, adică persoanele fizice şi juridice între care se stabileşte raportul juridic
civil
b) conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor. De exemplu, de comun acord părţile într-un contract
de vânzare-cumpărare stabilesc ce drepturi şi obligaţii au fiecare: astfel, predarea lucrului poate fi convenită la o altă dată decât
cea a plăţii preţului, predarea preţului se stabileşte să se facă într-un număr de rate sau la o a treia persoană, cheltuielile de
transport ale bunului cumpărat să fie suportate de către una din părţi etc.
Astfel, cumpărătorul poate avea următoarele
drepturi:
- să primească bunul după ce a predat preţul sau numărul de rate convenit
- să ceară restituirea cheltuielilor de transport avansate, de la vânzător, dacă aşa s-a stabilit
sau obligaţii:
- să plătească cheltuielile de transport ocazionate cu transportul bunului cumpărat dacă aşa s-a stabilit etc.
Realizarea în practică a conţinutului raportului juridic, deci a drepturilor şi obligaţiilor părţilor se face prin obiectul
raportului juridic.
c) obiectul, prin care înţelegem acţiunea sau inacţiunea (prestaţia) pe care o parte a raportului juridic (subiectul pasiv) are
obligaţia să o săvârşească, deoarece cealaltă parte (subiectul activ) este îndreptăţită să o pretindă. De exemplu, face parte din
obiectul raportului juridic obligaţia predării bunului după plata a 3 rate din cele 5 (acţiunea de a da bunul) de către vânzător,
deoarece cumpărătorul are dreptul să ceară predarea lucrului pentru că ambii au convenit asupra acestui fapt.

2. Subiecţii raportului juridic civil

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil înseamnă atributul, calitatea, posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi
obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.
Subiecţii raportului juridic sunt:
- persoanele fizice, denumite şi subiecte individuale de drept civil
- persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept civil.
Persoana fizică este omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.
Persoana juridică este colectivitatea care îndeplinind condiţiile legii (are o structură organizatorică internă, un patrimoniu
propriu, distinct de cel al oamenilor care o compun şi un scop bine determinat) este titulară de drepturi şi obligaţii civile.
 În această parte a cursului vom explica doar câteva noţiuni fundamentale privind subiecţii de drept civil, deoarece partea
a doua a cursului, intitulată “Subiecte de drept civil” detaliază materia.

Subiectul activ este persoana care prin încheierea raportului juridic civil dobândeşte drepturi (de exemplu chiriaşul –
locatarul - stabilind un raport juridic cu locatorul - proprietarul lucrului închiriat parte a contractului de închiriere - dobândeşte
dreptul să ceară spre folosinţă bunul închiriat sau exercită drepturi civile (de exemplu, moştenitorul exercită dreptul de a cere
chiria, când a moştenit un imobil închiriat şi acest drept este stipulat în contractul de închiriere.)
Subiectul pasiv, este persoana căreia îi revin obligaţii civile. De exemplu, locatorul are obligaţia civilă să pună la
dispoziţie locatarului să predea lucrul în folosinţă temporară.
În raporturile juridice de obligaţii (care vor fi studiate în anul II la cursul “Teoria generală a obligaţiilor”) subiectul activ
se numeşte creditor şi subiectul pasiv se numeşte debitor.
De regulă, părţile raportului juridic civil (subiecte) au în acelaşi timp ambele calităţi: calitatea de subiect (parte) activ şi
calitatea de subiect (parte) pasiv, pentru că, în mod obişnuit, dreptului unei părţi din raportul juridic civil îi corespunde obligaţia
celeilalte părţi. Astfel, în contractul de închiriere ce dă naştere unui raport juridic civil, o parte – locatorul care are dreptul să
pretindă chiria convenită, la termenele stipulate, de la locatar, căruia îi revine obligaţia de a plăti chiria. Asemenea, o parte –
locatarul are dreptul să ceară să i se predea lucrul spre folosinţă temporară, de la locator, acesta fiind obligat să-l predea.

DETERMINAREA SUBIECŢILOR
În mod obişnuit subiecţii raportului civil se determină, se individualizează în momentul încheierii actului juridic civil sau
a săvârşirii faptului juridic, moment în care se naşte raportul juridic civil.
De exemplu cunoaştem cine este locatorul şi cine este locatarul, deci cine are calitatea de subiect al raportului juridic, de
la data încheierii contractului de locaţiune. Tot astfel, de regulă se cunoaşte cine este obligat să repare prejudiciul, cine este
subiectul pasiv – debitorul (autorul faptei ilicite) şi cine este în drept să ceară şi să primească repararea prejudiciului, subiectul
activ – creditorul (victima) chiar la data producerii prejudiciului.
În cazul raporturilor juridice civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute, ca de exemplu dreptul de proprietate, alte
drepturi reale, drepturi nepatrimoniale, determinarea subiectului pasiv se face ulterior încheierii raportului juridic civil. În
momentul încheierii acestuia (de exemplu cumpărătorul cumpără o bicicletă) se determină subiectul activ (cumpărătorul în
exemplul dat) subiectul pasiv (titularul de obligaţii) fiind toţi ceilalţi, cărora le revine obligaţia generală negativă care constă în a
nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de proprietate (de a nu aduce atingere drepturilor subiectului activ).
Subiectul pasiv este oricine, toată lumea, el nu este individualizat el este universal.
Numai în cazul încălcării obligaţiei generale negative, de exemplu proprietarului i s-a luat fără drept lucrul, a fost tulburat
în exerciţiul dreptului de proprietate sau i s-a produs un prejudiciu, se individualizează subiectul pasiv, dar, atenţie, acest lucru se
întâmplă în cadrul unui nou raport juridic civil, raportul de obligaţii stabilit între cel ce a încălcat obligaţia generală negativă şi
subiectul activ (proprietarul) din cadrul primului raport juridic.
Într-o opinie, “acest nou raport juridic nu se substituie celui iniţial, nici nu-l înlătură (n.a. - acesta rămâne în fiinţă în
continuare cu un subiect activ şi cu subiecte pasive nedeterminate), ci se adaugă acestuia, având o existenţă de sine stătătoare şi
având un conţinut diferit.”
Un punct de vedere diferit avansează ideea conform căreia în momentul nesocotirii dreptului de proprietate se naşte un
raport diferit de raportul juridic real cu un conţinut distinct în care apare dreptul subiectiv de a trage la răspundere pe cel care a
încălcat dreptul de proprietate, precum şi obligaţia corelativă a celui ce a încălcat dreptul de proprietate de a restabili situaţia
anterioară, inclusiv prin repararea prejudiciului cauzat. Prof.dr. Teofil Pop aduce în sprijinul opiniei un argument solid: izvorul
celui de al 2-lea raport juridic civil este diferit de izvorul primului raport juridic civil real, şi anume de regulă, o faptă cauzatoare
de prejudicii.
Într-o opinie tranşantă în determinarea subiecţilor se are în vedere cele se disting două categorii de raporturi juridice
civile; unele au în conţinut drepturi absolute şi aici subiectul activ este titularul dreptului absolut şi subiectul pasiv este
nedeterminat fiind format din toate celelalte persoane, celelalte au în conţinut drepturi relative subiecţii de drept fiind
individualizaţi în momentul încheierii raportului juridic civil.

PLURALITATEA SUBIECŢILOR RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

De regulă raportul juridic civil se stabileşte între o persoană ca subiect activ şi o altă persoană ca subiect pasiv. Acesta
este raportul juridic civil simplu.
Uneori, raportul juridic civil se stabileşte între mai mulţi subiecţi de drept, unii fiind subiecţi activi, alţi subiecţi pasivi.
Este raportul juridic civil complex.
În ipoteza raporturilor juridice civile cu mai mulţi subiecţi, fie activi, fie pasivi, regula este aceea a divizibilităţii,
drepturile şi obligaţiile între subiecţii activi şi pasivi.
Raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecţi, pot fi:
a) raportul juridic de obligaţii, unde funcţionează regula ca obligaţia este conjunctă (divizibilă).
Distingem două cazuri: pluralitate activă – sunt mai mulţi subiecţi activi, de exemplu 3 fraţi au moştenit un autoturism,
care a fost deteriorat, valoarea pagubei fiind de 100 milioane lei, oricare din fraţi poate pretinde de la debitor – cel ce a deteriorat
autoturismul -, numai partea ce i se cuvine lui însuşi, pluralitatea pasivă – sunt mai mulţi subiecţi pasivi, fiecare codebitor este
ţinut numai pentru partea sa din datoria comună (de exemplu într-un contract de închiriere locatorul stabileşte chiria pentru
folosinţa autoturismului de către doi prieteni în sumă de 1 milion lei pe zi timp de 3 zile. Fiecare codebitor (oricare din prieteni)
este ţinut numai pentru partea sa din datoria comună.
Regula divizibilităţii comportă două excepţii, împrejurări când drepturile şi obligaţiile nu se divid:
1) obiectul exterior raportului juridic civil (de exemplu autoturismul într-un contract de vânzare-cumpărare) este prin
natura lui indivizibil. Deci, doi fraţi au moştenit, au cumpărat, au primit în donaţie etc. un autoturism pe care îl vând. Obligaţia de
a preda autoturismul nu poate fi divizată, deoarece autoturismul prin natura lui este indivizibil. Oricare din vânzători poate fi
obligat de cumpărător să predea autoturismul. Tot astfel, dacă sunt doi cumpărători, autoturismul se va preda oricăruia dintre ei.
Indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor în cazul raportului juridic civil cu mai mulţi subiecţi activi şi pasivi poate fi
stabilită şi prin convenţia părţilor: ele convin ca prestaţia să fie executată integral, nedivizat.
În exemplul dat în care doi prieteni încheie un contract de închiriere a unui autoturism în sumă de 1 milion pe zi timp de
3 zile, locatorul poate conveni cu cei doi chiriaşi indivizibilitatea chiriei (a sumei de 3 milioane). Procedând aşa, locatorul se
asigură de returnarea chiriei de la oricare chiriaş.
2) solidaritatea, este împrejurarea în care legea sau voinţa părţilor stabileşte că obligaţiile sau drepturile să fie executate
sau exercitate în întregime, nedivizat, de oricare dintre codebitori sau dintre creditorii solidari.
Distingem:
- solidaritatea pasivă, obligaţiile se execută în întregime de oricare codebitor, cel ce a executat obligaţia având drept de
regres împotriva celorlalţi debitori, prin plata făcută el îi eliberează pe aceştia de datoria lor faţă de creditor, raportul juridic de
obligaţii între creditor – codebitori încetează..
De exemplu dacă trei conducători auto împreună distrug indicatoarele rutiere de “Staţionare interzisă” de pe drumul
public, autorii faptei ilicite răspund solidar faţă de persoana prejudiciată (S.C. Citadin SRL). Victima are posibilitatea să ceară
instanţei de judecată valoarea totală a prejudiciului suferit de la oricare codebitor (oricare conducător auto). Codebitorul obligat la
plata integrală a prejudiciului face plata şi astfel raportul juridic de obligaţii stabilit între victimă şi codebitori încetează. Debitorul
care a despăgubit integral victima are acţiune în regres împotriva celorlalţi debitori, pentru ca fiecare să suporte repararea
prejudiciului.
Solidaritatea pasivă se naşte din lege sau dintr-un act juridic (convenţia părţilor).
- solidaritatea activă, când oricare dintre creditori exercită dreptul de a cere de la debitor întreaga datorie, nu numai
partea ce i se cuvine. Debitorul, prin plata făcută, se eliberează faţă de toţi ceilalţi creditori solidari. Creditorul care a primit toată
creanţa este obligat să o împartă cu ceilalţi creditori.
 De exemplu 3 fraţi au în proprietate comună un apartament primit donaţie şi-l închiriază. Ei sunt creditorii chiriei. În
contract, ei pot stipula dreptul oricăruia din ei de a primi chiria. Solidaritatea activă se naşte numai dintr-un act juridic.
b) raportul juridic real
În raporturile juridice reale care au în conţinutul lor dreptul de proprietate pot exista mai mulţi subiecţi activi, titulari ai
dreptului de proprietate comună asupra unui bun sau mase de bunuri.
Proprietatea comună poate fi:
- coproprietate: fiecare coproprietar are o parte ideală (de exemplu doi fraţi sunt proprietari în comun ai unui imobil, unul
asupra a 2/3 şi celălalt asupra 1/3 dintr-un imobil), dar nu concretă din bunul sau câteva bunuri determinate.
- indiviziunea: mai multe persoane deţin în comun o masă de bunuri, având calitatea coindivizar. Fiecare cunoaşte cota
ideală de drept, dar nu deţine în exclusivitate nici un bun. De exemplu în cazul moştenitorilor ce dobândesc masa succesorală.
Atenţie, spre deosebire de coproprietate, coindivizarii sunt proprietarii unei mulţimi de bunuri nu ai unuia sau ai câtorva
bunuri determinate.
- devălmăşia: este titlul juridic sub care soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei. Partea fiecărui soţ
este determinată de lege prin folosirea criteriului “gradul de contribuţie” la dobândirea bunurilor comune.

c) raportul juridic nepatrimonial care se naşte numai din creaţia intelectuală (operă ştiinţifică, invenţie). În acest caz
există pluralitate activă denumită “coautorat”, opera comună fiind creată de mai multe persoane, cu o contribuţie stabilită a
fiecăreia.

Schimbarea subiecţilor raportului juridic civil

Raporturile juridice civile încheiate se modifică în timp adaptându-se unor împrejurări noi. Se pot schimba şi subiecţii de
drept care l-au încheiat. Astfel, într-un contract de închiriere, chiriaşul, nepotul având probleme financiare este în imposibilitatea
plăţii chiriei. Contractul încetează prin acordul de voinţă al locatorului şi locatarului, dar creanţa trebuie executată. Intervine
unchiul şi face el plata. Astfel, se schimbă subiectul activ al raportului juridic civil, locul locatarului fiind luat de unchi prin
instituţia numită subrogaţia în dreptul creditorului plătit.
Schimbarea subiecţilor raportului juridic diferă în funcţie de natura raportului juridic.
a) schimbarea subiecţilor raportului juridic când aceştia sunt persoane juridice: se face în condiţiile actului normativ prin
care s-au constituit, în cazul celor de drept public sau a voinţei liber exprimate de persoana juridică de drept privat.
b) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în conţinut drepturi nepatrimoniale:
Drepturile personale, nepatrimoniale fiind strâns legate de persoana titularului, intim legate de viaţă de familie (de
exemplu, dreptul la reputaţie, la nume, la denumire, la onoare, dreptul de autor şi inventator, la viaţă, la integritate fizică şi
sănătate, dreptul la respectarea vieţii private etc.) având caracter inalienabil nu pot fi transmise altei persoane.
Schimbarea subiecţilor nu se poate face în acest caz.
c) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil de obligaţii
Legea reglementează schimbarea subiectului activ în raporturile de obligaţii prin următoarele procedee: cesiunea de
creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului plătit şi novaţia prin schimbarea de creditor. Modul de schimbare a subiecţilor în
aceste raporturi se va studia în anul II la disciplina “Teoria generală a obligaţiilor”.
• cesiunea de creanţă: este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă cu titlul oneros sau gratuit
unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, dobânditorul creanţei se numeşte cesionar, debitorul care
rămâne să execute creanţa transmisă se numeşte debitor cedat. Astfel, în raportul juridic de obligaţii se schimbă subiectul activ:
cesionarul ia locul cedentului. De exemplu, într-un contract de împrumut, de consumaţie (mutuum), creditorul (împrumutătorul) îl
împrumută pe debitor cu suma de 15 milioane $, cu termen scadent în 6 ani. Împrumutătorul înainte de împlinirea termenului
suspensiv – 6 ani – (la scadenţă) când va putea exercita dreptul de a cere restituirea sumei împrumutate, are nevoie de bani. Atunci
cedentul (împrumutătorul) încheie un contract de cesiune de creanţă cu o persoană dispusă să cumpere creanţa (cesionar). Astfel,
se schimbă subiectul activ în raportul juridic de obligaţii: subiectul activ iniţial, cedentul este înlocuit cu dobânditorul creanţei-
cesionar. Ambele părţi ale contractului de cesiune sunt în avantaj: cedentul dobândeşte banii de care are nevoie, chiar dacă nu
întreaga sumă, cesionarul şi-a investit banii urmând să dobândească şi un câştig: diferenţa dintre preţul de cumpărare a creanţei, de
regulă mai mic decât valoarea nominală a creanţei sau când acestea coincid dobânda legală.
• subrogaţia în drepturile creditorului plătit constă în înlocuirea debitorului din raportul juridic de obligaţii cu o altă
persoană care, plătind datoria, devine creditor al debitorului, dobândind toate drepturile creditorului. Sunt frecvente situaţiile când
o altă persoană plăteşte datoria debitorului. De exemplu tata plăteşte datoria fiului său care a încheiat un contract de vânzare-
cumpărare a unei combine muzicale şi nu reuşeşte să plătească decât o parte din preţ. Cel ce plăteşte în locul debitorului, îl
înlocuieşte pe acesta în raportul juridic de obligaţii. Astfel, s-a stins raportul de obligaţii între creditorul iniţial (în exemplu
vânzătorul combinei muzicale) şi debitor (în exemplu, fiul care a cumpărat combina muzicală) acesta rămânând pe mai departe
obligat faţă de noul creditor (în exemplu, tatăl).
• novaţia prin schimbare de creditor, este un contract prin care se schimbă vechiul creditor cu un nou creditor, debitorul
devenind obligat faţă de noul creditor şi liberat faţă de vechiul creditor. Novaţia, deşi sub acest aspect este identică cu cesiunea de
creanţă şi subrogaţia în drepturile creditorului plătit, se particularizează prin aceea că simultan cu schimbarea subiectului activ are
loc stingerea vechii obligaţii şi transformarea acesteia într-o nouă creanţă al cărei titular este noul creditor. De exemplu,
cumpărătorul unui autoturism a convenit cu vânzătorul să plătească preţul la un termen şi constată că este în imposibilitate să o
facă.
Cei doi pot încheia un contract în care să stabilească schimbarea obiectului contractului de vânzare-cumpărare (de
exemplu, în locul preţului debitorul să predea un bun determinat unei alte persoane, care devine astfel noul creditor. Acest lucru se
poate realiza pentru că între vânzător şi noul creditor de exemplu există o obligaţie de plată).
d) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în conţinut drepturi reale
În acest caz, se pot schimba numai subiecţii activi, prin transmiterea bunului asupra căruia se exercită dreptul de
proprietate: prin contracte, succesiune, legate testamentare, tradiţiune etc.
Subiectul pasiv nu se poate schimba, el fiind “toţi ceilalţi”, nedeterminat, universal.

CAPACITATEA CIVILĂ A SUBIECŢILOR RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice şi constă în aptitudinea, calitatea, posibilitatea persoanei fizice sau
juridice de a fi subiect de drept. Persoana poate încheia raporturi juridice civile numai dacă are capacitate civilă.
Potrivit prevederilor CCRM “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.
Persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu .
Capacitatea de folosinţă
Capacitatea de folosinţă este definită de Constitutie “Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi
obligatorii.”
În doctrină, se nuanţează formularea legală: “aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii”.
Am subliniat “de a avea drepturi” pentru a nu se confunda cu noţiunea de capacitate de exerciţiu în definiţia căreia apare
sintagma “de a-şi exercita drepturile”.
Într-o altă formulare, capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a fi subiect de drept civil.
Capacitatea de folosinţă este generală în sensul că ea cuprinde toate drepturile subiective şi obligaţiile civile recunoscute
de dreptul obiectiv. Astfel, orice persoană fizică are dreptul să vândă, să cumpere, să închirieze, să doneze, să împrumute, să
succeadă etc.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. De exemplu,
dreptul de a dona este interzis persoanei fizice în anumite condiţii: “art.806 Cod civil “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune
nici într-un fel”.
 Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă. Uneori persoana fizică poate renunţa la un
drept civil subiectiv, sau la mai multe, dar la aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, la capacitatea de folosinţă nu
poate renunţa.
Capacitatea de folosinţă a omului începe de la naştere şi încetează cu moartea acestuia (uneori la declararea
judecătorească a morţii).
Drepturile copilului sunt recunoscute din perioada de concepţie, însă numai dacă se naşte viu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe la data înregistrării persoanei juridice sau la data actului de dispoziţie
care le înfiinţează (de exemplu la persoanele juridice de drept public), data recunoaşterii actului de înfiinţare, data autorizării
înfiinţării sau data îndeplinirii vreunei cerinţe a legi, după caz.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la data încetării existenţei persoanei juridice, prin reorganizare sau
dizolvare.
Capacitatea de exerciţiu
PERSOANE FIZICE
“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice”.
Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana care încheie acte juridice trebuie să-şi dea seama de
efectele juridice pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă voinţă conştientă.
În doctrină se acceptă în unanimitate următoarea definiţie a capacităţii de exerciţiu: aptitudinea persoanei fizice de a
dobândi drepturi (unii autori: de a exercita) şi de a-şi asuma obligaţii (unii autori: de a-şi îndeplini obligaţiile civile) prin
încheierea de acte juridice proprii.
Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legi.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta (n.a. - singur) cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau a tutorelui, în unele cazuri (acte juridice de dispoziţie) şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea
vârstei de 18 ani.
Prin excepţie, femeia minoră care se căsătoreşte (femeia potrivit Codului familiei se poate căsători fără încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în mod excepţional chiar la împlinirea vârstei de 15 ani, cu aprobarea
Primăriei) dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.
În condiţiile legii şi persoanele majore pot fi lipsite de capacitate de exerciţiu: este cazul interzişilor judecătoreşti,
persoanele diagnosticate că suferă de alienaţie sau debilitate mintală, care sunt puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească
definitivă. Situaţia lor juridică este identică cu cea a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

PERSOANELE JURIDICE
Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei juridice este aceeaşi ca la persoana fizică.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Organele persoanei juridice
(stabilite sau alese potrivit actului normativ de înfiinţare a persoanei juridice) sunt purtătoarele voinţei persoanei juridice.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei
juridice înseşi.
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul
exercitării funcţiei.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al
treilea.
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului,
dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
 Începutul capacităţii de exerciţiu este data înfiinţării, înregistrării persoanei juridice. În doctrină se apreciază că începutul
capacităţii de exerciţiu este momentul desemnării organelor sale.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide cu cel al capacităţii sale de folosinţă: data încetării
persoanei juridice.

3. Conţinutul raportului juridic civil

Definiţie: Conţinutul raportului juridic este definit ca fiind totalitatea drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor
corelative ale părţilor.
Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este formată din drepturile civile subiective şi latura pasivă din
obligaţiile civile.
Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă sunt într-o legătură de interdependenţă. Astfel, într-un raport juridic de obligaţii
– de exemplu contractul de împrumut, împrumutătorul este titularul dreptului de creanţă, al dreptului de a cere împrumutatului
suma împrumutată. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a împrumutatului de a restitui bunul împrumutat.
Pentru subiectul activ, conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturi, respectiv, pentru subiectul pasiv conţinutul
este alcătuit din obligaţii.
În raportul juridic real, în al cărui conţinut întâlnim dreptul de proprietate, titularul dreptului, proprietarul are dreptul
subiectiv de a poseda, folosi şi dispune de bunul său, în limitele legii, aşa cum doreşte. Dreptului îi corespunde obligaţia corelativă
negativă pentru “toţi ceilalţi” de a nu face nimic de natură a duce atingere dreptului de proprietate.
În raporturile juridice de obligaţii, conţinutul raportului juridic, de regulă este alcătuit din drepturile şi obligaţiile
subiecţiilor (părţilor).

1. Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului raportului juridic civil

a) Definiţia dreptului subiectiv civil

Codul civil nu defineşte dreptul subiectiv civil. În doctrină definiţiile diferă:

Astfel, dreptul subiectiv este puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice
(denumite şi titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea,
ori să facă sau să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de
constrângere al statului”.
Definiţia omite să precizeze posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a avea el însuşi o anumită conduită,
recunoscută şi protejată de lege. În definiţiile următoare omisiunea este prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite, adecvate dreptului său,
sub sancţiunea recunoscută de lege”
Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii o anumită conduită, în
virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate,
prin forţa de constrângere a statului”.
Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă unei persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace
juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o anumită conduită subiectului.” Dreptul subiectiv este definit:
“posibilitatea juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin
putinţa de a pretinde persoanei obligate, o anumită comportare corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin
mijlocirea forţei coercitive a statului”.
Un autor defineşte dreptul subiectiv astfel: “posibilitatea juridică a titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită
conduită, garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi
impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului”.
 Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care voinţa colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate cu
interesul social – exprimat în norme de drept – şi în virtutea căruia subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să săvârşească
ori să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni”.
Într-o formulare identică prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu şi prof.univ.dr. I. Dogaru definesc dreptul subiectiv ca fiind:
“posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta
poate, în limitele dreptului şi a moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să
nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie.”
Apreciem că în definirea dreptului subiectiv civil trebuie să se regăsească următoarele elemente:
- este o posibilitate (facultate, putere, prerogativă) recunoscută de lege subiectului activ (titularului)
- titularul are o anumită conduită, în limitele stabilite de lege
- titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, în limitele legii. Conduita subiectului pasiv constă în a da,
a face, sau a nu face ceva.
- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa de constrângere a statului pentru protejarea dreptului său.
Preferăm următoarea formulare a definiţiei dreptului subiectiv:
Dreptul subiectiv civil posibilitatea juridică a titularului de a avea o anumită conduită recunoscută de lege şi de a pretinde
o conduită corespunzătoare dreptului său, la nevoie prin apelarea la forţa de constrângere a statului.
b) Clasificarea drepturilor civile subiective:
Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi absolute şi drepturi relative este unanim acceptată în doctrina de
drept civil.
Criteriul de clasificare a dat naştere unor controverse.
Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al clasificării, gradul de opozabilitate.
Definiţia dreptului absolut formulată de dl. prof. univ. dr. Mircea Mureşan pune accentul pe sfera persoanelor obligate
să-l respecte, pe opozabilitatea dreptului absolut: „drepturile absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor
persoanelor de a se abţine de a le încălca”.
Într-o altă definiţie, alţi autori adoptă criteriul modului de exercitare al dreptului şi definesc dreptul absolut ca fiind:
„dreptul al cărui titular poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a-l realiza, sau, într-o altă formulare:
„dreptul în temeiul căruia titularul său – subiectul activ determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte
revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce atingere. Apreciem că cele două criterii
obiective amintite, gradul de opozabilitate şi modul de exercitare al dreptului absolut nu se exclud, ci se compensează reciproc.
Astfel, dacă toate persoanele au obligaţia generală de a se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici o persoană la care
să se facă apel pentru a fi realizat. De aceea, criteriul de delimitare a drepturilor absolute poate fi modul de exercitare a dreptului
absolut – titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum şi gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine obligaţia
generală negativă de a nu-i aduce nici o atingere.
Caracterele juridice ale drepturilor absolute:
- subiecţii raportului juridic civil care are în conţinutul său un drept absolut sunt: subiectul activ, titularul dreptului
absolut şi subiectul pasiv, universal, “toţi ceilalţi”, nedeterminat;
- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă de a nu aduce atingere dreptului absolut;
- sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Sunt drepturi absolute:
- drepturile personale nepatrimoniale, care pot fi: drepturi strâns legate de persoana umană (exemplu, dreptul la viaţă, la
integritate fizică, la sănătate fizică şi psihică, la libertate, la respectarea vieţii private, la inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului,
nume, onoare, reputaţie, demnitate etc.), drepturi intim legate de viaţa de familie (de exemplu dreptul de a se căsători, dreptul
soţilor la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la secretul vieţii de familie etc.), drepturile autorilor de opere ştiinţifice, literale şi
artistice (de exemplu, dreptul de a fi recunoscut ca autor, dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului, dreptul la
inviolabilitatea operei etc.) şi drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi: dreptul la denumire, emblemă, firmă şi
marcă comercială, la concurenţă loială etc.).
- drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute etc.)
Drepturile absolute sunt limitate ca număr fiind stabilit prin lege.
Dreptul relativ.
Dreptul relativ este: “acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără
care dreptul nu se poate realiza.”
Într-o formulare mai nuanţată: “drepturile relative sunt cele cărora le corespunde obligaţia unei sau mai multor persoane,
determinate din chiar momentul stabilirii raportului juridic, de a da…de a face…sau uneori de a nu face ceva.”
O definiţie cuprinzătoare formulează domnul prof.univ.dr.Ion Dogaru “dreptul în temeiul căruia subiectul activ (titularul
său) numit creditor (reus credendi) – subiect determinat – i se recunoaşte posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit
debitor (reus debendi) de asemenea determinat să dea (aut dare) să facă (aut facere), sau să nu facă ceva (aut non facere)”.
Caracterele juridice ale drepturilor relative:
- subiecţii raportului juridic civil care are în conţinut drepturi relative sunt cunoscuţi din momentul naşterii raportului
juridic
- subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva
- sunt opozabile numai subiectului pasiv (debitor).
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.
Termenii folosiţi de “absolut” şi “relativ” nu privesc modul de garantare al acestora, în sensul că drepturile absolute ar fi
mai bine protejate, ar fi “mai puternice”, comparativ cu drepturile relative. S-a avut în vedere opozabilitatea lor, drepturile reale
trebuie respectate de “toţi ceilalţi”, toată lumea, şi drepturile relative de subiectul pasiv determinat (debitorul).
Precizarea că drepturile relative produc efecte în raport cu o anumită persoană (anumite persoane) determinate în
momentul încheierii raportului juridic nu înseamnă că “toţi ceilalţi”, toată lumea, pot să le încalce, nesocotească. Ele se impun
respectului general. Încălcarea lor atrage răspunderea civilă delictuală când s-a produs un prejudiciu. Toate drepturile absolute sau
relative sunt opozabile tuturor, dar numai drepturile absolute produc efecte faţă de toţi.
Încă o precizare: uneori şi în cazul drepturilor absolute subiectul pasiv poate avea o prestaţie pozitivă. De exemplu,
deţinătorul fără temei legal al lucrului altuia este obligat la restituirea lucrului altuia către proprietar.
Clasificarea drepturilor în absolute şi relative este deosebit de importantă sub aspectul regimului juridic (a regulilor
juridice) aplicabil. Astfel, drepturile absolute pot fi protejate în timp prin forţa de constrângere a statutului “la infinit”. Oricât timp
ar trece de la atingerea adusă în exercitarea lor, titularul se poate adresa instanţei de judecată şi cere apărarea lui. Se spune că sunt
imprescriptibile. Drepturile relative sunt prescriptibile, titularul acestora exercită acţiunea în justiţie într-un termen scurt: de
regulă, în termenul general de prescripţie de 3 ani.
O altă regulă aplicabilă diferit: orice persoană poate cere apărarea unui drept absolut prin acţiune în justiţie. În cazul
drepturilor relative apărarea o poate cere numai titularului acestuia.
a) Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale)
Dreptul patrimonial este dreptul ce face parte din patrimoniul unei persoane, având caracter economic şi putând fi
evaluat în bani. Dreptul civil reglementând raporturi patrimoniale, implicit are în vedere drepturile patrimoniale, ce constituie
conţinutul majorităţii raporturilor juridice civile.
Drepturile patrimoniale pot fi drepturi absolute sau relative.
Dreptul nepatrimonial (extrapatrimonial, personal) este dreptul ce nu face parte dintr-un patrimoniu, nu are caracter
economic şi deci nu poate fi evaluat în bani.
Termenul de extrapatrimonial este utilizat pentru a sublinia această idee.
 Se foloseşte, tot în această idee şi termenul de personal, mai mult şi pentru a arăta că sunt strâns legate de persoana
titularului. Acest termen – personal – are şi înţelesul că toate drepturile subiective sunt drepturi personale, deoarece aparţin unei
persoane.
Drepturile nepatrimoniale sunt limitate ca număr de lege. (Enumerarea acestora am făcut-o la drepturile absolute).
Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) sunt întotdeauna drepturi absolute.
Uneori unele drepturi subiective civile pot avea şi caracter patrimonial şi caracter nepatrimonial. De exemplu dreptul de
autor este un drept personal, extrapatrimonial care are şi un caracter patrimonial (de exemplu dreptul autorului de a fi remunerat în
caz de editare a operei).
Importanţa clasificării rezidă în regimul juridic diferit aplicabil drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale
(extrapatrimoniale, personale). De exemplu, drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale), fiind strâns legate de
persoana titularului nu se pot transmite prin acte juridice, de asemenea nu pot fi exercitate, în general, prin reprezentare, lucru
permis în cazul drepturilor patrimoniale. Protejarea prin acţiune în justiţie a drepturilor nepatrimoniale (extrapatrimoniale,
personale) de regulă nu este supusă prescripţiei extinctive.
b) Drepturi reale şi drepturi de creanţă
Numai drepturile patrimoniale se subclasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă, dreptul real (jus in re) este acel drept
ce conferă titularului posibilitatea de a exercita singur atributele (prerogativele dreptului asupra unui lucru determinat) în mod
direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Termenul de “reale” vine de la faptul că se referă la lucruri (în limba latină res).
Drepturile reale au următoarele caractere juridice specifice:
- titularul dreptului real îl exercită direct asupra unui lucru, fără concursul altor persoane
- titularul dreptului real se bucură de dreptul de urmărire şi de preferinţă.
Dreptul de urmărire înseamnă dreptul de a urmări şi cere restituirea bunului din mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim
(s-ar afla în lipsa unui act juridic sau prin ignorarea clauzelor acestuia, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, prin încălcarea unei
dispoziţii legale, prin nesocotirea efectelor uzucapiunii sau posesiei bunului mobil cu bună credinţă).
Dreptul de preferinţă permite titularului unui drept real accesoriu (de gaj de ipotecă sau privilegiu) să fie preferat când
acesta intră în concurs cu alte persoane, să-şi satisfacă cu prioritate creanţa garantată cu acel drept real.
- este un drept absolut, aşadar împrumută caracterele juridice ale acestuia (subiectul activ este determinat, subiectul pasiv
este “toţi ceilalţi”, universal, nedeterminat; subiectul pasiv are o obligaţie generală negativă, şi este opozabil “erga omnes”).
- sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute de lege.
Sunt drepturi reale principale:
- dreptul de proprietate cu cele 3 forme ale sale (proprietatea de stat alcătuită din domeniul public şi domeniul privat al
statului, proprietatea cooperatist-obştească şi proprietatea privată);
- dreptul de administrare directă (al cărui titular este regia autonomă sau instituţiile de stat şi se exercită asupra bunurilor
proprietate de stat);
- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul public al statului;
- dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie, servitute şi superficie.
Sunt drepturi reale accesorii gajul, ipoteca şi unele privilegii.
- Dreptul de creanţă: (jus ad personam) este acel drept în virtutea căruia subiectul activ numit creditor (reus credendi) are
posibilitatea să pretindă subiectului pasiv numit debitor (reus debendi), subiect determinat, să dea, să facă sau să nu facă ceva (aut
dare, aut facere sau aut non facere).
Uneori se cunosc şi sub denumirea de drepturi personale, spre a se sublinia ideea că sunt opozabile unei persoane
determinate (debitor).
Drepturile de creanţă alcătuiesc conţinutul raportului juridic de obligaţii.
Drepturile de creanţă au următoarele caractere juridice:
 - subiectul activ (creditorul) poate să adopte o anumită comportare, de regulă, stabilită de comun acord cu debitorul, însă
numai în limiterele prevederilor legii;
- subiectul activ – (creditorul) – are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv (debitorul) o anumită conduită;
- sunt nelimitate ca număr, ele se nasc de regulă din voinţa subiecţilor raportului juridic de obligaţii
- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele juridice ale acestora (subiecţii se cunosc din momentul stabilirii raportului
juridic de obligaţii, subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, este opozabilul debitorului).
c) Drepturi principale şi drepturi accesorii.
Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale.
Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică nu depinde de existenţa unui alt
drept. De exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul de creanţă ce are ca obiect plata chiriei, a preţului, în general
toate drepturile civile.
Dreptul accesoriu: este acel drept a cărui soartă juridică depinde de existenţa unui alt drept, numit drept principal. Este
formulat în limba latină astfel: “accessorium sequitur principalem”, adică soarta dreptului accesoriu este determinată de cea a
dreptului principal.
În materia drepturilor reale întâlnim cel mai frecvent diferenţierea în drepturi principiale şi drepturi accesorii. Sunt
socotite drepturi reale principale drepturile enumerate la clasificarea drepturilor civile subiective în „Drepturi reale şi de creanţă”.
Drepturile reale accesorii sunt următoarele: dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce reprezintă o garanţie imobiliară, ce
însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul şi care nu presupune deposedarea celui ce o constituie), drepturi de gaj (amanet - drept
real accesoriu, născut din contract accesoriu prin care debitorul remite creditorul său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
Când debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul gajist are dreptul să ceară instanţei de judecată reţinerea lucrului în contul
creanţei), privilegiile şi dreptul de retenţie.
Dreptul real accesoriu presupune un drept principal care este un drept real principal.
Într-o opinie, sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria
drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din
acte juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii ci şi drepturi corelative acestora…:
“dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din convenţia accesorie
numită clauză penală”. De exemplu, într-un contract de executare de lucrări se poate introduce o clauză – clauza penală – (are
caracter accesoriu deoarece nu ar fi existat în lipsa contractului principal – contractul de executare de lucrări) potrivit căreia partea
ce nu-şi execută prestaţia se obligă la plata unei sume de bani, convenită de comun acord. Din această obligaţie accesorie, rezultă
dreptul corelativ accesoriu de a pretinde plata sumei prevăzute în clauza penală.
d) Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de modalităţi
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este dreptul ce poate fi exercitat de îndată, din chiar momentul naşterii lui, existenţa
şi exercitarea lui nu depind de nici o împrejurare viitoare numită condiţie sau termen. De exemplu, într-un contract de vânzare-
cumpărare, din momentul naşterii dreptului cumpărătorului de a intra în proprietatea bunului cumpărat (este momentul realizării
acordului de voinţă între părţi) acesta se şi exercită prin predarea-primirea bunului cumpărat.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi (modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina) este dreptul care se naşte sau
poate fi executat în raport de împrejurări viitoare care se pot sau nu realiza sau care se vor realiza cu siguranţă. Modalităţile
actului juridic vor fi studiate în cadrul capitolului “Actul juridic civil”.
Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil

Dreptul subiectiv civil presupune existenţa unei obligaţii corelative. Drepturile subiective civile şi obligaţiile care
alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv corespunzându-i o obligaţie, după cum
fiecărei obligaţii îi corespunde un drept subiectiv. Ceea ce pretinde subiectul activ este tocmai îndatorirea subiectului pasiv.
Astfel, într-un contract de locaţiune dreptului locatorului de a primi chiria îi corespunde obligaţia locatarului de a plăti chiria, după
cum dreptului locatarului de a i se preda lucrul în folosinţă temporară îi corespunde obligaţia locatorului de a preda lucrul.
Obligaţia civilă este obiectul de studiu al cursului “Teoria generală a obligaţiilor”, materie de anul II.
Obligaţia civilă este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi,
numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea
constrângerii de stat.
Prestaţia subiectului pasiv constă în:
- a da (aut dare), constă în îndatorirea de a constitui (un drept real de ipotecă sau gaj asupra unui bun) sau a transmite
un drept real asupra unui lucru. De exemplu transmiterea dreptului de proprietate printr-un act juridic de vânzare-
cumpărare, donaţie etc. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda lucrul care este o obligaţie de a face;
- a face , este îndatorirea ce constă într-o prestaţie pozitivă, având ca obiect executarea de lucrări, prestarea de servicii
sau predarea unui lucru (de exemplu a construi un imobil printr-un contract de antrepriză, a întreţine o persoană
printr-un contract de întreţinere, a repara un autoturism potrivit unui contract de executări lucrări etc.);
- a nu face, este îndatorirea de a se abţine de la săvârşirea unei acţiuni, care ar fi putut să o săvârşească dacă nu s-ar fi
obligat să nu o facă. De exemplu, prin contractul de editură, autorul lucrării predate spre tipărire se obligă să nu
predea lucrarea unei alte edituri.

Obligaţia are în structura sa:

- subiecţii (creditorul şi debitorul) care de regulă au în acelaşi timp şi calitatea de creditor şi calitatea de debitor.
- conţinutul – din care fac parte toate drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative ce aparţin subiecţilor. De regulă este
alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a executa prestaţia datorată.
- obiectul – constă în conduita concretă, acţiunea inacţiunea, prestaţia ce o poate pretinde creditorul şi la care este ţinut
debitorul. Prestaţia debitorului constă în a da, a face sau nu face ceva.
- sancţiunea – constă în dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său
pe calea unei acţiuni în justiţie sau să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale.
Obligaţia civilă izvorăşte din acte juridice şi fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără
just temei) şi ilicite (delicte).

4. Obiectul raportului juridic civil

1. Definiţie:
În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de două aspecte privitoare la obiectul raportului juridic civil.
Primul aspect se referă la faptul dacă raportul juridic civil are sau nu un obiect.
Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului raportului juridic au în vedere că prin obiect se înţeleg numai lucrurile la
care se referă drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cum sunt raporturi juridice civile care se referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul
nu este un element structural al raportului juridic civil.
Majoritatea consideră necesară existenţa noţiunii de obiect al raportului juridic. Unii autori identifică noţiunea atât cu
lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau abţinerile subiecţilor.
Un drept fără obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se face şi o diferenţiere: în cazul drepturilor reale, obiectul
este lucrul la care se referă dreptul; în cazul drepturilor de creanţă, obiectul îl constituie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul
subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv.
Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac parte din obiectul raportului juridic acţiunea sau inacţiunea la care
are dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv sau şi lucrurile la care se referă acţiunea sau inacţiunea, atunci când ele există?
 Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o
poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie), iar aceasta fără a deosebi după cum în conţinutul raportului juridic civil
intră un drept real sau un drept de creanţă”. Inutilitatea precizării, după cum este vorba de un drept real sau de creanţă, este simplu
de argumentat: şi în cazul dreptului real, titularul este îndreptăţit să impună subiectului pasiv-nedeterminat, universal “toţi ceilalţi”
o conduită, obligaţia generală negativă să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului. În ambele cazuri – drept real şi
drept de creanţă - suntem în prezenţa unei relaţii sociale în care fiecare parte a raportului juridic se manifestă printr-o conduită ce
reprezintă obiectul raportului juridic civil.
Numeroşi autori consideră conduita părţilor (acţiunea, inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este ţinut subiectul
pasiv) ca fiind singurul element al obiectului raportului juridic: “întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din
conduita părţilor”. “prin obiect al raportului juidic înţelegem conduita părţilor”.
“În concluzie, obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţeunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi
este ţinut subiectul pasiv. (n.n. este vorba de conduită).”
“Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege…în alţi termeni conduita subiectelor acestui raport”.
În concluzie: “ceea ce pare să rezulte din multiple definiţii ce au fost date este faptul că toate se referă, în ultimă analiză,
la conduita subiectelor acestui raport, indiferent dacă raportul juridic cuprinde în conţinutul său drepturi reale sau drepturi de
creanţă”.
Alţi autori apreciază că în conţinutul noţiunii de obiect al raporturilor juridice apar şi lucrurile la care se referă conduita
subiecţilor, lucrul fiind numit obiect derivat (indirect).
Astfel “întrucât însă acţiunea sau abţinerea ori, în general, conduita poate privi, ca în exemplul dreptului real un lucru
acesta trebuie privit şi el, când este cazul, ca obiect al raportului juridic şi anume obiect derivat”.
Într-o opinie asemănătoare, un autor precizează: “Adesea conduita subiecţilor raportului juridic civil se referă direct la
anumite lucruri exterioare (…) titularul unui drept de proprietate îşi exercită acţiunile care alcătuiesc conţinutul dreptului (adică
atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie) în mod direct asupra lucrului pe care-l are în proprietate: cumpărătorul este îndreptăţit
să dobândească dreptul de proprietate şi să i se predea lucrul (bunul) pe care l-a cumpărat (…) lucrurile respective nu sunt decât
obiecte, materiale, lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic civil”.
Ne raliem definiţiei de mai jos, a aspectului raportului juridic civil, tranşantă şi cuprinzătoare, ancorată în practica
circuitului civil şi intrată în limbajul curent de drept civil: “obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţiunea
(conduita) la care este îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau inacţiunea se referă la lucruri, şi
acestea dar nu ca obiect direct, ci derivat (indirect).”
Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin expresiile: am cumpărat casa la un preţ bun, am vândut bine
autoturismul, am închiriat foarte bine apartamentul etc.
În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se recunoască strânsa legătură între cei doi termeni: obiect al raportului
juridic civil şi lucrurile la care se referă.”

Bunurile

a) Definiţia bunurilor
Codul civil foloseşte termenul de “bun” şi termenul de “lucru” fără a le defini. Astfel, în art.480: “Proprietatea este
dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege” şi în
art.936: “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”
Noţiunea de “bun” este întrebuinţată în textele Codului civil în două sensuri:
- într-un sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile ce au ca obiect un lucru.
- într-un alt sens, prin bun se înţeleg lucrurile asupra cărora se exercită drepturile patrimoniale.
 Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului sau, într-o altă definiţie, o valoare economică, pentru satisfacerea nevoilor
materiale ori spirituale ale omului (în toate definiţiile se face această precizare) susceptibile de apropiere sub formă de drepturi
patrimoniale (element preluat din definiţiile date de doctrină).
Potrivit definiţiei, nu orice lucru sau valoare economică poate dobândi calitatea de bun, în materia dreptului civil, ci
numai acelea care întrunesc cumulativ două cerinţe:
- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie materială sau spirituală;
- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă trebuie să fie susceptibil de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor
patrimoniale. Astfel, aerul, deşi satisface o nevoie materială, nu este “bun” în accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se
poate face stăpân pe aer.
Se poate pune întrebarea: oare “aerul de Nevada” comercializat în SUA în recipienţi speciali, sau “aerul de munte”
folosit de agenţi de circulaţie din Bangkok, capitala Thailandei, nu sunt exemple potrivit cărora condiţia referitoare la
susceptibilitatea de a fi însuşite, sub forma drepturilor patrimoniale, este relativă?
Un autor, pe bună dreptate, apreciază: „ceste condiţii sunt relative în timp şi în spaţiu şi trebuie privite în perspectivă
istorică, lucruri inutile la un moment dat pot deveni apoi utile (de pildă reciclarea deşeurilor), sau nesusceptibile de apropiere (ca
spaţiul cosmic de pildă) putând deveni, în viitor, obiecte ale unor drepturi (sub forma resurselor minerale extrase din alte corpuri
cereşti, sau a resurselor energetice oferite de vântul solar)”.
Însuşirile unor bunuri susceptibile de apropiere influenţează decisiv regimul juridic (regulile juridice) aplicabil unor
bunuri.

Clasificarea bunurilor

Doctrina, clasifică bunurile după mai multe criterii de clasificare. În cele ce urmează ne oprim la următoarele criterii de
clasificare, frecvent întâlnite în doctrină. Astfel:
- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor, distingem: bunuri în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil, bunuri
cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată şi bunuri momentan fără stăpân;
- după modul lor de percepere:bunuri corporale şi bunuri incorporale
- natura lor şi calificarea dată de lege: bunuri mobile şi imobile
- după modul cum sunt determinate: bunuri certe, individual determinate, (res certa) şi bunuri determinate generic, bunuri
de gen (res genera);
- după modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii: bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau nu distrugerea, consumarea sau înstrăinarea lor: bunuri consumptibile şi
bunuri neconsumptibile;
- după cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor: bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;
- după corelaţia între ele: bunuri principiale şi bunuri accesorii;
- după cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri, fără a-şi consuma substanţa: bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.

Potrivit regimului juridic al circulaţiei bunurilor, deosebim:

♦ bunuri în circuitul civil:
Regula este că toate bunurile sunt în circuitul civil. Ele pot face obiectul actelor juridice civile şi prin urmare pot fi
dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte.
♦ bunuri scoase din circuitul civil
Prin excepţie, numai prin lege trebuie admis că anumite bunuri pot fi scoase circuitului civil. Aceste bunuri sunt:
“bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile ale comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce
pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
precum şi alte bunuri stabilite de lege.”
♦bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată
Bunurile scoase din circuitul civil, enumerate mai sus, în condiţiile legii pot intra în circuitul civil. Din considerente
medicale, pentru anumite bunuri legea prevede o circulaţie juridică restrictivă, ca de pildă: deşeurile toxice supuse; produsele şi
substanţele stupefiante. Pentru protejarea ordinii publice, lgea reglementează restrictiv circulaţia armelor de foc şi muniţiei .
♦ bunuri momentan fără stăpân
Ele sunt în principiu susceptibile de apropiere. De exemplu vânatul sălbatic, comoara, lucrurile abandonate.
Importanţa clasificării constă în aceea că actele juridice civile încheiate prin ignorarea prevederilor legale privind
circulaţia acestora sunt lovite de nulitate absolută şi uneori poate atrage şi răspunderea penală (de exemplu, în cazul armelor de
foc, a stupefiantelor, a explozibililor etc.).

Potrivit modului lor de percepere distingem:

♦ bunuri corporale: sunt bunurile care au existenţă materială, fiind percepute de om prin propriile simţuri. De exemplu, o
carte, o bancă, un apartament etc.
♦ bunuri incorporale: sunt bunurile ce nu au existenţă materială perceptibilă simţurilor noastre. De pildă: drepturile în
general.
Clasificarea prezintă importanţă în materia dobândirii proprietăţii asupra bunurilor mobile corporale ca efect al posesiei
de bună-credinţă şi în materia privind posesia, detenţia etc.

După natura şi calificarea dată de lege:

Codul civil prevede: “toate bunurile sunt mobile şi imobile”, criteriul de departajare fiind al valorii economice şi sociale
a bunurilor.
♦ bunuri mobile (bunuri mişcătoare)
Bunurile mobile prin natura lor: sunt bunurile care se pot muta dintr-un loc în altul, fie prin energie proprie (“precum
sunt animalele”), fie cu ajutorul unei energii străine (“precum sunt lucrurile neînsufleţite”).
Într-o formulare modernă: “sunt bunurile care se pot deplasa prin mijloace proprii sau pot fi strămutate dintr-un loc în
altul, prin forţe exterioare, fără a li se altera sau modifica natura şi destinaţia”. De exemplu, câinele, scaunul, autoturismul etc.
Bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea nu sunt prevăzute în Codul civil. Doctrina a statuat că mobilele prin anticipaţie
sunt acele bunuri care prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a
ceea ce vor deveni. De pildă fructele şi recoltele viitoare, înstrăinate în prezent prin actul juridic.

♦ bunurile imobile (bunuri nemişcătoare)

Bunurile imobile prin natura lor sunt:
- “fondurile de pământ şi clădirile” – Cod civil. Prin “clădiri” se admite că sunt toate construcţiile sau lucrările ridicate pe
pământ sau în aceasta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.).
Toate părţile unei clădiri (exemplu, uşi, ferestre, balcoane, burlane etc.) sunt imobile prin natura lor, prin încorporare, sau
imobile prin natura lor prin destinaţie (exemplu, oglinzi prinse în pereţi, statui etc.)
- “morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi” –Cod civil
- “recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă” – Cod civil. Se acceptă că sunt imobile prin
natura lor şi arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă de pământ.
Un autor, într-o formulare acceptată, apreciază că sunt bunuri imobile prin natura lor: “terenurile de orice fel şi toate
bunurile care, în mod natural sau artificial sunt încorporate lor”.
Bunurile imobile prin destinaţia lor.
 În art.468 se definesc imobilele prin destinaţia lor: “obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi
exploatarea acestui fond” şi apoi se enumeră: animalele folosite la cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor,
porumbeii din porumbărie, iepurii de casă, stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile, căldările, alambicurile, căzile, vasele,
instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi gunoaiele. Acest text se va
interpreta la condiţiile actuale de dezvoltare a tehnicii. În art.468 aliniat ultim: “mai sunt imobile prin destinaţie toate lucrurile
mobile ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu.”
Fac parte din bunurile imobile prin destinaţia lor şi:
- lucrurile mobile aşezate perpetuum pe un imobil “când acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment sau când ele nu se
pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt aşezate “– art.469 alin.1 Cod civil.
- “oglinzile unui apartament se presupun aşezate în perpetuum când parchetul pe care ele stau este una cu boaseria
(lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei camere) camerei” – art.469 alin.2 Cod civil
- tablouri şi alte ornamente – art.469 alin.3 Cod civil
- statuile “când sunt aşezate înadins, chiar când ele s-ar putea scoate fără fractură sau deteriorare” – art.469 alin.4 Cod
civil
- urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ, sau vreo casă” – art.470 Cod civil.
În esenţă sunt bunuri prin destinaţia lor: “bunurile care prin natura lor sunt mişcătoare, dar care, fie că sunt ataşate în mod
perpetuum unui imobil (exemplu, elementele de ornamentaţie ale unei clădiri, parc), fie că sunt destinate exploatării economice ori
sociale a unui imobil (de exemplu, utilaje agricole, instalaţii industriale, mobilierul sălii de spectacol etc.) sunt privite ca accesorii
ce sporesc valoarea acelui imobil”.
Pentru ca un bun mobil să fie considerat bun imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două condiţii cumulativ:
- să fie în proprietatea titularului imobilului
- bunul mobil să fie afectat exploatării imobilului, printr-o legătură fizică, materială sau voluţională (prin voinţa
proprietarului imobilului) spre deosebire de imobilele prin natura lor, unde imobilizarea este materială, la imobilele prin destinaţie
imobilizarea are un caracter juridic. Ea se face prin manifestarea de voinţă a proprietarului care afectează un anumit mobil unui
imobil prin natură, pentru a spori utilitatea acestuia din urmă.
Bunurile imobile prin obiectul la care se referă sunt precizate în art.471 Cod civil: uzufructul lucrurilor imobile,
servituţile şi acţiunile care tind la revendicarea unui imobil. La acestea, literatura juridică adaugă: celelalte drepturi reale asupra
imobilelor, drepturile de creanţă care au ca obiect darea ori preluarea unui lucru imobil şi acţiunile în justiţie referitoare la
imobile.
Importanţa clasificării bunurilor în mobile şi imobile constă în regimul juridic propriu aplicabil bunurilor mobile şi
imobile.
- posesia de bună-credinţă a unui lucru mobil atrage, în principiu, calitatea de proprietar
- posesia bunurilor imobile, de bună-credinţă, este un mod de dobândire a proprietăţii prin uzucapiune, numai după o
perioadă îndelungată de timp (10-20 ani, dacă posesia este de bună-credinţă şi are la bază un “just titlu”, respectiv 30 de ani în
celelalte cazuri)
- înstrăinarea bunurilor mobile este de regulă consensuală (se face valabil prin simplu acord de voinţă al părţilor);
- înstrăinarea bunurilor imobile se face de regulă în formă solemnă şi prin îndeplinirea unor condiţii de publicitate
- contractele încheiate pentru garantarea obligaţiilor au obiect diferit. Contractele de ipotecă au ca obiect numai bunuri
imobile; contractele de gaj (amanet) numai bunuri mobile, cu excepţiile prevăzute în lege
- înstrăinarea (sau grevarea) unui teren sau a unei construcţii de către unul din soţi, în timpul căsătoriei, nu se poate face
decât cu consimţământul expres al celuilalt, în timp ce înstrăinarea oricărui bun mobil comun se poate face, în timpul căsătoriei,
de către unul din soţi, în temeiul consimţământului tacit al celuilalt, prezumat de lege
- competenţa de soluţionarea a litigiilor ce au ca obiect un imobil revine de regulă instanţei de la locul de situare a
imobilului, în timp ce la bunurile mobile instanţei de domiciliu a pârâtului
 - executarea silită este cârmuită de reguli diferite, după cum bunul este mobil sau imobil.
După modul cum sunt determinate, deosebim: bunuri individual determinate (res certa) şi bunurile de gen (res genera).
- bunurile individual determinate (res certa): sunt bunurile ce se determină prin particularităţi care-l fac să se deosebească
de alte bunuri asemănătoare, îl individualizează. De exemplu, autoturismul marca Volkswagen Golf, de culoare albă, cu
portbagajul zgâriat şi fără ornamente la roţi, cu numărul de înmatriculare MS-01-SEN
- bunuri determinate prin caractere generice, bunurile gen res genera, sunt bunurile ale căror caractere sunt comune
aceleiaşi categorii de bunuri şi care se pot individualiza numai prin numărare, cântărire sau măsurare. De exemplu, banii,
combustibilul, vinul, alimentele, ţesăturile etc. sunt bunuri determinate prin caractere generice
Bunul poate fi determinat individual sau prin caractere generice în funcţie de natura lui, sau uneori în raport de voinţa
părţilor raporturilor juridice. De exemplu, o carte este un bun generic când se află pe un raft, într-o librărie. Dacă ea face obiectul
unui contract de comodat (contractul prin care o persoană remite – dă – spre folosinţă un bun unei alte persoane cu obligaţia
pentru aceasta din urmă de a-l restitui la termen, în natură, în individualitatea sa) devine un bun cert. Părţile doresc ca exemplarul
împrumutat (de exemplu este o amintire de familie, poartă autograful autorului etc.) să fie restituit.
Importanţa practică a clasificării în bunuri certe şi bunuri de genconstă în regulile juridice aplicabile fiecărei categorii:
- la vânzarea bunurilor individual determinate (res certa), de regulă dreptul de proprietate se transmite dobânditorului în
momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat: art.1295 Cod civil: “vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).
Părţile pot prin voinţa lor stabili un alt moment al transmiterii proprietăţii.
- în cazul vânzării bunurilor generice, momentul transmiterii proprietăţii este cel al individualizării, individualizării
bunului vândut prin numărare, cântărire, măsurare. Când se vând 10 kg mere, se cunoaşte efectiv cantitatea de 10 kg mere vândute
din vrac (grămadă) în momentul cântăririi
- bunul cert determinat, când piere din cauză de forţă majoră înainte de a fi predat de debitor creditorului său, îl
eliberează pe debitor de obligaţia de a-l preda. (De exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare, părţile se înţeleg ca televizorul
vândut să fie predat cumpărătorului la o dată ulterioară realizării acordului de voinţă. Până la data stabilită televizorul piere într-un
incendiu. Vânzătorul (debitorul) este eliberat de obligaţia de a-l preda, pentru că obligaţia nu mai are obiect (art.1156 Cod civil:
“când obiectul obligaţiei este un corp cert şi determinat, de piere (n.a. - din cauză de forţă majoră)(…) obligaţia este stinsă, dacă
lucrul a pierit (…) fără greşeala debitorului”).
- bunurile de gen (res genera) din punct de vedere juridic nu pier niciodată (genera non pereunt). De exemplu într-un
contract de vânzare-cumpărare se vând 50 kg porumb. Dacă bunul piere fortuit vânzătorul este obligat să procure altă cantitate de
porumb pentru a-şi îndeplini obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă.
- plata (executarea obligaţiei de a da un lucru) când are ca obiect un bun cert determinat se face la locul situării acestuia,
iar în cazul bunurilor de gen, la domiciliul debitorului, care-l individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.
După modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii bunurile sunt fungibile şi nefungibile:
- bunuri fungibile sunt bunurile care în executarea unei obligaţii pot fi înlocuite cu altele, pentru că sunt determinate prin
caractere generice. Numai bunurile de gen sunt bunuri fungibile.
- bunuri nefungibile sunt bunurile ce nu îndeplinesc cerinţa de mai sus. Bunurile certe sunt bunuri nefungibile.
Totuşi “fungibilitatea sau nefungibilitatea (…) depinde nu numai de însuşirile bunurilor, ci adesea şi de intenţia părţilor”.
De exemplu, părţile într-un contract de vânzare cumpărare stabilesc de comun acord ca un lucru individual determinat – un
autoturism – să fie privit ca fungibil - autoturism de aceeaşi marcă şi an de fabricaţie sau ca bunuri determinate prin caractere
generice să nu fie susceptibile de înlocuire prin altele (De exemplu, o mobilă). Se apreciază că ceea ce s-a stabilit prin actul juridic
să se schimbe nu este caracterul de fungibilitate sau nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.
După cum întrebuinţarea obţinută implică sau nu distrugerea, consumarea sau înstrăinarea, bunurile sunt consumptibile şi
neconsumptibile.
 - bunuri consumptibile: sunt bunurile care prin întrebuinţarea obişnuită se distrug, se consumă sau se înstrăinează (de
exemplu, alimentele, combustibilul. Ele, aflate în proprietatea unui vânzător, prin vânzare se consumă, pentru că se înstrăinează).
- bunurile neconsumptibile: sunt bunurile care nu au această calitate, în condiţiile arătate mai sus.
Prin întrebuinţare obişnuită nu-şi consumă substanţa. De exemplu autoturismul, apartamentul etc. Caracterul unui lucru
de a fi sau nu consumptibil este dat de natura lui, este obiectiv. Totuşi părţile pot califica bunul şi ca având caracter consumptibil.
De exemplu pentru vânzător televizoarele sunt bunuri consumptibile pentru că prin “întrebuinţare obişnuită”, pentru el prin
vânzare, se înstrăinează. Pentru cumpărător televizorul este un bun neconsumptibil.
În materie de împrumut, când obiectul împrumutat este un bun consumptibil, contractul se numeşte împrumut de
consumaţie (mutuum – contractul prin care împrumutătorul transmite un bun consumptibil împrumutatului pentru a-l consuma, cu
obligaţia de a-l restitui la termenul stabilit în aceeaşi cantitate şi calitate. De exemplu, te împrumut cu 2 kg de făină până mâine).
Dacă obiectul contractului de împrumut este un bun neconsumptibil, contractul se numeşte contract de împrumut de
folosinţă (comodat). Vezi, exemplul de la bunurile res certa.
După cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile sunt:
- bunul divizibil, este bunul care poate fi împărţit, divizat fără să-şi schimbe destinaţia sa economică. De exemplu, o
suprafaţă de pământ, un cupon de stofă etc.
- bunul indivizibil: este bunul care prin divizare, împărţire îşi schimbă destinaţia economică. De exemplu, un animal viu,
un autoturism, o haină etc.
Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului este dată de natura acestuia, dar poate fi stabilită şi prin acte juridice
prin acordul de voinţă al părţilor.
Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecţi. De exemplu, un bun divizibil în proprietate permite
ca drepturile şi obligaţiile subiecţilor să se dividă la câţi subiecţi activi şi pasivi sunt. În cazul unui bun indivizibil (de exemplu un
autoturism) cocreditorii sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile.
Într-un act juridic părţile pot stipula indivizibilitatea obligaţiei, chiar dacă prin natura sa bunul este divizibil. Vezi
exemplul la pluralitatea de subiecţi ai raportului juridic civil.
După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:
- bunul principal, este bunul care poate fi folosit, potrivit destinaţiei lui, în mod independent.
- bunul accesoriu, este bunul mobil care este destinat să folosească altor bunuri, de care este legat prin aceeaşi destinaţie
economică. De exemplu arcuşul faţă de vioară, cheia faţă de lacăt, brăţara faţă de ceas etc.
În materia obligaţiilor apare importanţa acestei clasificări, debitorul fiind obligat să predea şi bunul accesoriu alături de
bunul principal, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii juridice, acceoriu urmează soarta juridică a principalului, - accessorium
sequitur principalem.
Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi altfel.
După cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri fără a-şi consuma substanţa, bunurile pot fi:
- bun frugifer: este acel bun care, fără consumarea substanţei lui, poate produce periodic un alt bun, numit fruct,
- bun nefrugifer: este bunul care, fără consumarea substanţei lui, nu poate produce periodic alt bun, numit fruct.
Fructele pot fi: naturale (se produc independent de munca omului, ca de exemplu fructele de pădure, vânatul din pădure
etc.) industriale (se produc prin munca omului, ca de exemplu produsele cerealiere de pe o suprafaţă agricolă lucrată, fructele
obţinute dintr-o livadă etc.) şi civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil, de exemplu chiria pentru un bun
închiriat etc.).
Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de product din două raţiuni:
- fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun frugifer; productul este un bun produs de un alt bun fără
caracter de periodicitate.
 - fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca acesta să-şi modifice substanţa în timp ce productul este un
bun, produs de un alt bun, care astfel îşi schimbă substanţa.De exemplu, lemnul tăiat din pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea,
cariera, prin producerea de producte, în timp dispar ca bunuri.
Distincţia bun frugifer, bun nefrugifer apare necesară în materia uzufructului şi a posesiei mobiliare.
Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la proprietar posesia şi folosinţa bunului) are dreptul la fructele produse de bun
nu şi la producte, ce se cuvin nudului proprietar (proprietarul care a înstrăinat posesia şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).
Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer dobândeşte proprietatea fructelor, nu şi a productelor.
Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi civile este importantă din punct de vedere juridic: fructele naturale şi
industriale se dobândesc în proprietate prin percepere (culegere), fructele civile se dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin
simpla scurgere a timpului).

Tema III. ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil

Actul juridic civil poate fi definit în două moduri:

- Codul civil îl defineşte prin speciile actului juridic civil (contracte speciale): contractul de donaţie, de vânzare-
cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, rentă-viageră şi tranzacţie.
- doctrina defineşte actul juridic civil în termeni esenţiali pentru toate categoriile de acte juridice civile.
Astfel, într-o definiţie unanim acceptată actul juridic civil este: „manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce
efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge un raport juridic”.
Un autor introduce în definiţie un element, implicit şi anume: manifestarea de voinţă se face „potrivit dreptului obiectiv”.
Se subliniază astfel o limită a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, legea: „manifestarea de voinţă
a subiecţilor de drept în scopul de a asigura crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile, potrivit
dreptului obiectiv”.
Într-o altă definiţie, prin care s-a urmărit delimitarea actului juridic civil de faptul juridic licit se arată: „o manifestare de
voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv,
raporturi juridice, cu condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice”.
Se apreciază corectitudinea definiţiei, dar sunt amintite două elemente ce pot lipsi: precizarea formelor manifestării de
voinţă – unilaterală,bilaterală sau multilaterală şi condiţia ca de manifestarea acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor
juridice. Primul element poate lipsi pentru că manifestarea de voinţă este ori unilaterală, ori bilaterală, ori multilaterală. Al doilea
element repetă scopul manifestării de voinţă – se săvârşeşte cu intenţia de a produce efecte juridice –, dar introduce o condiţie
inexactă: efectele juridice se vor produce numai ca urmare a manifestării de voinţă a părţilor.
În concluzie, definiţia actului juridic civil reuneşte următoarele elemente caracteristice:
- este o manifestare de voinţă a subiecţilor de drept;
- scopul manifestării de voinţă este acela de a produce efecte juridice civile. Prin această caracteristică actul juridic civil
se diferenţiază de faptul juridic civil care produce efecte juridice numai dacă legea prevede acest lucru;
- efectele juridice civile constau în naşterea, modificarea sau a stingerea unui raport juridic civil concret. Prin această
caracteristică actul juridic civil se diferenţiază de actele juridice din alte ramuri de drept.
Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are următoarele accepţiuni:
- prima accepţiune este aceea de mai sus, de manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică de
operaţiune juridică încheiată (negotium juris, negotium), de exemplu, vânzare-cumpărare, împrumut, schimb, donaţie
 - a doua accepţiune frecvent întâlnită în doctrină şi practică este aceea de înscris constatator al manifestării de voinţă, a
operaţiunii juridice încheiate (instrumentum probationis, instrumentum sau de suport material al manifestării de voinţă a
subiectului de drept.
Folosirea termenului de înscris în cea de-a doua accepţiune a termenului de act juridic civil se apreciază ca fiind în
sprijinul acurateţei exprimării juridice
Uneori legiuitorul foloseşte în aceeaşi normă juridică ambele accepţiuni ale termenului de act juridic civil.

2. Clasificarea actelor juridice civile

Actele juridice deosebit de variate pot fi grupate, clasificate. Demersul are valoare practică: fiecare categorie de acte
juridice produce efecte specifice, supunându-se anumitor reguli juridice.
În doctrină şi practică clasificarea actelor juridice se face în funcţie de următoarele criterii:

A. După numărul voinţelor juridice care dau naştere actului juridic, se disting acte juridice unilaterale, bilaterale şi
multilaterale. Se foloseşte şi formularea „numărul părţilor”, la care se adaugă fie „rezultatul unei singure părţi”, fie „voinţa
concordantă a două sau mai multe părţi”. Cum fiecare parte „are propria voinţă juridică”, atunci când acceptă să se lege din punct
de vedere juridic de o altă parte, preferăm formularea „numărul voinţelor juridice care dau naştere actului juridic.”
- act juridic unilateral: se formează ca urmare a unei singure manifestări de voinţă, sau este acel act juridic civil valabil
încheiat de către o singură parte. De regulă, în dreptul civil român voinţa unilaterală nu produce efecte juridice decât într-un
număr mic de cazuri şi acelea prevăzute în mod expres în legea civilă. De pildă, sunt acte juridice unilaterale: legatul cuprins într-
un testament, testamentul, acceptarea şi renunţarea la moştenire, ratificarea gestiunii de afaceri, recunoaşterea paternităţii unui
copil născut din afara căsătoriei etc.
- act juridic bilateral: este actul juridic ce se formează prin manifestarea de voinţă a două părţi (de regulă: a două
persoane). Uneori o parte a actului juridic poate fi alcătuită din mai multe persoane. De exemplu, o parte din contractul de
vânzare-cumpărare, vânzătorul, poate fi alcătuită din trei persoane, trei fraţi care moştenind un teren, doresc să-l vândă. Părţile,
prin acordul lor de voinţă încheie actul juridic. Acordul de voinţă al părţilor se numeşte consimţământ, cum tot consimţământ se
numeşte voinţa fiecărei părţi de a încheia actul juridic civil.
Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenţii, noţiuni sinonime. De exemplu, contractul de împrumut, de
locaţie, de închiriere, de mandat etc.
- act juridic multilateral: este actul juridic format din acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul
de societate, este contractul prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, să desfăşoare împreună o
activitate şi să împartă foloasele ce ar deriva din aceasta.
Importanţa practică a clasificării constă în regimul juridic diferit aplicabil actului unilateral, bilateral şi multilateral. De
exemplu:
- pentru verificarea valabilităţii actului juridic, la actul juridic unilateral se verifică o singură voinţă, la actele juridice bi
şi multilaterale se verifică fiecare voinţă juridică.
- viciile de consimţământ sunt supuse unor reguli juridice diferite: de exemplu, eroarea este viciu de consimţământ la
toate cele trei categorii de acte juridice, dolul este viciu de consimţământ numai la actele juridice bi şi multilaterale, leziunea este
viciu de consimţământ la anumite acte juridice bilaterale.
- actele juridice bi şi multilaterale se pot revoca (desface, desfiinţa) numai prin acordul de voinţă al părţilor (mutus
dissensus), pe când actele juridice unilaterale, numai în cazurile expres prevăzute de lege.

B. După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele juridice pot fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit
 - act juridic cu titlu oneros: Codul civil defineşte contractul oneros, specie a actului juridic civil: „contractul oneros este
acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.
Doctrina a extins definiţia la actele juridice cu titlul oneros. Actele juridice cu titlu oneros sunt acele acte juridice în care
fiecare parte urmăreşte la încheierea lui obţinerea unui folos patrimonial, în schimbul folosului patrimonial pe care l-a procurat
celeilalte părţi. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, de locaţiune etc.
- act juridic cu titlu gratuit: este actul juridic încheiat, în care o parte doreşte să procure un folos patrimonial celorlalte
părţi, fără să urmărească în schimb obţinerea unui folos patrimonial. Definiţia este preluată de la contractul gratuit şi extinsă la
actele juridice cu titlu gratuit.
Cod civil se defineşte contractul gratuit: „(...) este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj
celeilalte.” Sunt acte juridice cu titlu gratuit contractul de donaţie, comodat, mandatul gratuit etc.
Importanţa practică a clasificării constă în aplicarea unor reguli juridice proprii la actele juridice oneroase şi la cele cu
titlu gratuit. Astfel:
- din punct de vedere al capacităţii persoanelor fizice care încheie acte juridice cu titlu gratuit, legea civilă este restrictivă.
Sunt instituite anumite incapacităţi speciale: de exemplu, minorul sun 14 ani nu poate face donaţie, nici reprezentat de părintele
său nici asistat de acesta (minorul care a împlinit 14 ani).
- numai la actele juridice cu titlu oneros consimţământul unei părţi poate fi viciat prin leziune.
- legea civilă este mai severă cu privire la condiţiile de formă ale actelor cu titlu gratuit. De exemplu contractul de
donaţie se face prin act autentic.
- răspunderea contractuală este mai severă la actele juridice cu titlu oneros, decât la cele cu titlu gratuit. De exemplu în
materia contractului de mandat, în Cod civil se prevede: „pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai
puţină rigurozitate, decât în caz contrariu.”
Actele juridice cu titlu oneros sunt de două feluri:
- actul juridic comutativ: este actul juridic cu titlu oneros în care părţile cunosc din momentul încheierii lui existenţa şi
întinderea obligaţiilor ce le revin.
- actul juridic aleatoriu, în care existenţa şi întinderea prestaţiilor sau numai a uneia din ele depind de un eveniment viitor
şi incert (alea), părţile consimţind asupra şanselor de pierdere sau câştig, de exemplu contractul de rentă viageră, în care
credirentierul – persoana care primeşte renta vigeră – poate fi în câştig când durata contractului este prelungită în timp (moartea
lui survine după mulţi ani), sau în pierdere, când acesta durează foarte puţin. Corelativ, de birentierul – persoana care plăteşte
renta este în câştig sau pierdere în raport de durata în timp a contractului. Contractul de asigurare este un contract aleatoriu.
Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid în:
- acte dezinteresate: sunt actele juridice gratuite prin care o persoană face alteia un serviciu, fără a-şi micşora patrimoniul.
De exemplu, contractul de comodat (împrumut de folosinţă) prin care o persoană dă spre folosinţă gratuită unei alte persoane un
bun cert, cu obligaţia acesteia de a-l restitui la termenul stabilit. Împrumuţi colegului de cameră un televizor color pe 3 zile, cu
obligaţia acestuia să ti-l restituie la termen.
- acte liberalităţi: prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, fără a primi nimic în schimb. De exemplu donaţia,
legatul etc.
Fiecărei categorii de acte juridice cu titlu gratuit îi sunt proprii câteva reguli juridice:
- din punct de vedere al condiţiilor de formă, actele juridice cu titlu gratuit liberalităţi se întocmesc în formă solemnă (de
exemplu donaţia, în formă autentică). Actele dezinteresate se întocmesc potrivit principiului consensualismului (ele sunt valabil
încheiate prin simplu acord de voinţă al părţilor).
- în materie de succesiuni numai actele liberalităţi fac obiectul reducţiunii succesorale. (Este sancţiunea civilă ce constă
în desfiinţarea retroactivă a donaţiilor făcute de către de cujus, la cererea moştenitorilor rezervatari în măsura completării rezervei
lor succesorale).
 C. După timpul, momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile se împart în acte juridice între vii şi acte
juridice pentru cauză de moarte:
- acte juridice între vii (inter vivos) sunt actele juridice care-şi produc efectele pe timpul vieţii celor care le încheie.
Uneori efectele juridice se pot prelungi şi după moartea părţilor care l-au încheiat. De exemplu, transmisiunea
succesorală. Actele juridice, în majoritate, produc efecte în timpul vieţii părţilor sunt în viaţă.
- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt acte juridice încheiate pentru a produce efecte după moartea
autorului. De exemplu, testamentul, contractul de asigurare de viaţă etc.
Reguli juridice ce se aplică diferit actelor juridice inter vivos şi actelor juridice mortis causa:
- actele juridice mortis causa sunt reglementate mai amănunţit în comparaţie cu actele juridice inter vivos.
- actele juridice mortis causa fiind o excepţie de la regula conform căreia efectele juridice se produc pe timpul vieţii celor
ce le încheie sunt strict prevăzute în legea civilă. Ele sunt acte juridice numite.
- actele juridice mortis causa sunt valabil încheiate numai prin respectarea condiţiilor de solemnitate cerute de lege. De
exemplu, contractul de asigurare pe viaţă se întocmeşte în formă scrisă, el fiind contract de adeziune, donaţia bunurilor viitoare se
încheie în formă autentică, testamentul în formă solemnă etc. Actele juridice inter vivos sunt guvernate de principiul
consensualismului.
- actele juridice mortis causa pot fi încheiate, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, în condiţii restrictive comparativ cu
actele juridice inter vivos.

D. După efectele produse actele juridice sunt constitutive, translative şi declarative:

- acte juridice constitutive: sunt actele juridice încheiate în scopul naşterii de drepturi şi obligaţii noi, inexistente.
Într-o definiţie frecventă în doctrină, actele juridice constitutive „au în conţinut drepturi şi obligaţii corelative care iau
astfel naştere.” Este definiţia la care ne raliem deoarece, când ne referim la naşterea unui drept, cel puţin sub aspect didactic,
trebuie să menţionăm şi naşterea unei obligaţii, deşi acest lucru este subînţeles, întotdeauna dreptul subiectiv presupunând
obligaţia civilă corelativă. Unele definiţii se referă doar la naşterea unui drept subiectiv civil nou: „dă naştere la un drept subiectiv
civil ce n-a existat anterior.” De exemplu, contractul de uzufruct, contractul de gaj, de ipotecă etc.
- acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice prin care are loc strămutarea unui drept subiectiv civil din
patrimoniul unei părţi, în patrimoniul celeilalte părţi. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă
etc.
Actul juridic civil translativ de drepturi se deosebeşte actul juridic constitutiv (...) prin aceea că acesta din urmă dă
naştere unui drept nou ce, împreună cu obligaţia corelativă, n-a existat înainte. În cazul actelor translative, se creează o situaţie
nouă, unul din subiecte dobândind un drept preexistent în patrimoniul transmiţătorului.”
- acte juridice declarative sunt actele juridice prin care părţile îşi recunosc, definitivează drepturi existente anterior
încheierii acestora. De exemplu, contractul de partaj, tranzacţia.
Clasificarea dovedeşte importanţă practică în materia stabilirii momentului când îşi produc efectele: Astfel,
- actele juridice constitutive şi translative îşi produc efectele din momentul încheierii lor, numai pentru viitor (ex nunc)
- actele juridice declarative îşi produc efecte pentru viitor (ex nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc). De exemplu, în cazul
partajului, actul juridic al împărţirii produce efecte de la data când a luat naştere coproprietatea sau indiviziunea, şi nu de la data
împărţirii, deci actul juridic declarativ retroactivează.
- numai actele juridice translative şi constitutive sunt supuse rezoluţiunii (fiind contracte sinalagmatice) nu şi actele
juridice declarative.

E. După importanţa pe care o prezintă actele juridice în raport cu patrimoniul persoanei, distingem acte juridice de
conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie:
 - actul juridic de conservare este actul juridic încheiat care are drept cauză păstrarea unui drept subiectiv civil în
patrimoniu, preîntâmpinarea pierderii lui. Avantajul constă în efectuarea unor cheltuieli minime în raport cu valoarea dreptului ce
urmează a fi salvat prin încheierea actului juridic. De exemplu, întreruperea unei prescripţii, somaţia, punerea de peceţi, înscrierea
unei ipoteci etc.
- actul juridic de administrare este actul juridic prin care părţile urmăresc să realizeze punerea în valoare a unui bun, sau
patrimoniu. De exemplu, locaţiunea unui bun, închirierea unui apartament etc.
Actele de administrare privesc:
- administrarea unui bun singular (ut singuli) prin care se pune în valoare bunul, fără înstrăinarea lui
- administrarea unui patrimoniu. În această ipoteză, actul de administrare referitor la un bun este o înstrăinare (act de
dispoziţie), dar raportat la întregul patrimoniu este un act de administrare, de normală folosire, exploatare a întregului patrimoniu.
De exemplu, vânzarea fructelor unei livezi este un act de dispoziţie, dar raportat la patrimoniul ce are în compunerea sa livada este
un act de administrare; contractul încheiat pentru efectuarea unor reparaţii de întreţinere este un act juridic de dispoziţie – banii,
costul lucrării se înstrăinează, dar contractul raportat la întregul patrimoniu este un act de administrare pentru că reparaţiile de
întreţinere pun în valoare patrimoniul, asigură folosirea lui.
- actul juridic de dispoziţie este actul încheiat prin care părţile doresc înstrăinarea unui bun (adică scoaterea unui bun din
patrimoniu), a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală. De pildă, vânzarea, cesiunea de creanţă sau încheierea unui
contract de ipotecă sau gaj.
Clasificarea actelor juridice în acte de conservare, administrare sau dispoziţie prezintă importanţă practică prin regimul
juridic propriu fiecărei categorii.
- în materia capacităţii părţilor care îl încheie, doctrina şi jurisprudenţa admit ca actele de conservare să poată fi încheiate
şi de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.
- actele de administrare, dacă nu sunt încheiate printr-un consimţământ viciat prin leziune, pot fi încheiate şi de către
minorul între 14-18 ani, singur (capacitate de exerciţiu restrânsă) fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii,
tutore). Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii şi interzişii judecătoreşti) încheie acte de administrare prin
reprezentantul legal.
- actele de dispoziţie se încheie de persoane cu deplină capacitatea de exerciţiu (persoane care au împlinit 18 ani).
Minorul care a împlinit 14 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă) poate încheia acte de dispoziţie cu încuviinţarea părintelui sau a
tutorelui, precum şi a autorităţilor tutelare.
- în materia reprezentării, pentru încheierea actelor de dispoziţie este necesar un mandat special (pentru un anumit act
juridic de dispoziţie) şi nu de un mandat general.

F. După modul de formare, actele juridice sunt consensuale, solemne şi acte juridice reale.
- actul juridic consensual este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă realizat între părţi, fără nici o formalitate.
Uneori, părţile din nevoia preconstituirii unei probe într-un eventual litigiu, pot stabili, tot de comun acord, ca manifestarea de
voinţă pentru încheierea actului juridic să îmbrace o anumită formă: de exemplu, forma scrisă. Acest lucru nu produce efecte cu
privire la valabilitatea actului juridic încheiat. Regula denumită şi principiul consensualismului este preluată din materia
contractelor translative de drepturi reale (art.971 Cod civil) şi extinsă la toate actele juridice civile.
- actul juridic solemn (formal) pentru a fi valabil încheiat este necesar ca acordul de voinţă al părţilor să îmbrace formă
solemnă cerută de lege. Legea prescrie forma solemnă pentru valabilitatea actului juridic încheiat (ad validitatem sau ad
solemnitatem). De exemplu, contractul de donaţie sau de ipotecă este valabil încheiat numai dacă manifestarea de voinţă se
materializează într-un înscris autentic.
- actul juridic real este actul care pentru a fi valabil încheiat, în afara acordului de voinţă al părţilor se cere şi remiterea
(predarea) efectivă a bunului (traditio rei). De exemplu, contractul de împrumut (comodatul, mutuum), de depozit, contractul de
gaj cu deposedare etc.
 Reguli juridice aplicabile acestor contracte:
- nerespectarea formelor solemne impuse de lege pentru manifestarea acordului de voinţă al părţilor atrage sancţiunea
civilă a nulităţii actului juridic încheiat
- în cazul încheierii actelor juridice solemne prin reprezentare, şi procura specială de reprezentare trebuie să îmbrace
formă solemnă;
- modificarea actului juridic solemn se face numai în formă solemnă
- regimul juridic al probelor diferă după cum actul juridic este consensual, formal sau real.

G. După rolul pe care-l au voinţele juridice ale părţilor în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, se deosebesc
acte juridice subiective şi acte juridice condiţie
- actul juridic subiectiv este actul juridic în care subiecţii de drept stabilesc de comun acord drepturile şi obligaţiile ce le
revin. Majoritatea actelor juridice sunt subiective.
- actul juridic condiţie, este actul încheiat de al cărui conţinut (drepturile şi obligaţiile părţilor) este dinainte stabilit de
lege, fără posibilitatea că părţile să deroge de la acesta. De exemplu, căsătoria, adopţiunea etc. Legea civilă reglementează un
număr limitat de acte juridice condiţie impunând reguli stricte în privinţa încheierii lor valabile sau a desfacerii lor. Actele juridice
subiective încheiate de părţi se supun unui regim juridic flexibil, părţile prin acordul de voinţă derogă de la normele juridice
dispozitive ce le reglementează.

H. După corelaţiile existente între ele, actele juridice sunt acte juridice principale şi acte juridice accesorii
- actul juridic principal este actul juridic care are o existenţă de sine stătătoare, o soartă juridică ce nu depinde de soarta
juridică a unui un alt act juridic. Majoritatea actelor juridice sunt acte juridice principale.
- actul juridic accesoriu este actul care nu are o existenţă de sine stătătoare, regimul lui juridic fiind dependent de cel al
actului juridic principal. De pildă, clauza penală, fidejusiunea, contractul de gaj, contractul de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu
poate sau nu fi inclus în actul juridic principal. El poate fi încheiat concomitent cu actul juridic principal sau ulterior acestuia.
Reguli juridice aplicabile actului principal şi actului accesoriu.
- validitatea actului juridic principal se analizează independent, în raport de condiţiile proprii de valabilitate, în timp ce a
actului juridic accesoriu are în vedere validitatea actului juridic principal. De exemplu, în ipoteza în care actul juridic principal
este nul, actul juridic accesoriu nu produce nici un efect.
- încetarea efectelor actului juridic principal produce efecte şi asupra actului juridic accesoriu: acesta încetează ca urmare
a principiului accessorium sequitur principalem (soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal). De
exemplu, actul juridic accesoriu, contractul de gaj nu produce nici un efect când actul juridic principal, contractul de împrumut de
consumaţie, este lovit de nulitate.
- nulitatea actului juridic accesoriu nu produce nici un efect cu privire la valabilitatea actului juridic principal

I. După legătura cu cauza (scopul) pentru care s-a încheiat actul juridic, distingem actul juridic cauzal şi actul juridic
abstract (acauzal)
- actul juridic cauzal este actul pentru validitatea căruia trebuie analizată valabilitatea cauzei (scopului) acestuia. El este
valabil încheiat când are o cauză (un scop) cauza este licită şi morală. Actul este nul în lipsa cauzei sau atunci când această cauză
există, ea este ilicită şi imorală. De exemplu, studentul a încheiat un contract de închiriere pentru că a urmărit un scop (cauză): să
dobândească condiţii bune de locuit, în apropierea Universităţii. Majoritatea actelor juridice sunt cauzale.
- actul juridic acauzal (abstract) este actul valabil încheiat fără analiza valabilităţii cauzei. Se numesc şi titluri de valoare.
Nevoile vieţii cotidiene au determinat apariţia unor înscrisuri (titlurile de valoare) a căror valabilitate nu se analizează în raport de
valabilitatea cauzei, ci în raport de unele elemente formale: textul menţionat pe înscris semnăturile persoanelor îndrituite, data
emiterii etc. Înscrisul menţionează valoarea nominală a dreptului de creanţă şi prin transmitere, de regulă prin predare, conferă
posesorului, dreptul de a beneficia de suma nominală menţionată independent de cauza în vederea căreia a fost emis titlul. De
exemplu, obligaţiile CEC, acţiunile la societăţile comerciale, biletele de ordin etc. Proba actului juridic acauzal se face după reguli
diferite faţă de proba actului juridic cauzal. Condiţiile de valabilitate privind încheierea acestor acte juridice sunt diferite.

În doctrina juridică sunt cunoscute şi alte clasificări ale actelor juridice.

J. După posibilitatea încheierii lor prin reprezentare distingem actul juridic obişnuit şi actul juridic strict personal.
- actul juridic obişnuit este actul încheiat valabil fie personal de partea interesată, fie prin reprezentantul persoanei
interesate (mandatar). Majoritatea actelor juridice sunt acte obişnuite.
- actul juridic strict personal este actul încheiat valabil numai personal de către persoana interesată, ca, de exemplu,
căsătoria, testamentul, recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei etc.
Regula o constituie actul juridic obişnuit. Excepţia o reprezintă actele juridice strict personale.
În doctrină se apreciază că „excepţia fiind de strictă interpretare (exceptio est strictissmae interpretationis), primele (n.a.
-actele juridice strict personale) sunt numai cele reglementate (precizate) expres de lege”.
Actele juridice se pot încheia prin reprezentare numai în condiţiile speciale prevăzute în materia reprezentării.

K. După legătura actelor juridice cu modalităţile lor, deosebim acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de
modalităţi.
- actul juridic pur şi simplu este actul neafectat de modalităţi (termen, condiţie, sarcină). De regulă, potrivit principiului
libertăţii contractuale părţile pot stabili ca actul încheiat să fie sau nu afectat de modalităţi. Există acte juridice ce nu pot fi decât
pure şi simple. De exemplu căsătoria, adopţiunea, opţiunea succesorală etc.
- actul juridic afectat de modalităţi este actul în conţinutul căruia părţile au convenit o modalitate (condiţie, termen,
sarcină). Există acte juridice ce nu pot fi decât afectate de modalităţi. De exemplu, contractul de rentă viageră, unde plata rentei se
face pe un termen extinctiv, până la moartea credi rentierului.
Clasificarea prezintă importanţă practică în materia condiţiilor de valabilitate cerute la încheierea lor. Astfel, lipsa
modalităţii la actele ce nu pot fi valabil încheiate altfel, de exemplu în contractul de împrumut nu se stabileşte termenul de
restituire a bunului împrumutat) atrage nulitatea acestora.
Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie diferă după cum actul juridic este pur şi simplu sau afectat de
modalităţi.

L. După cum sunt sau nu reglementate de lege se deosebesc actele juridice numite (tipice) de actele juridice nenumite
(atipice).
- actul juridic tipic (numit) este actul care primeşte o denumire şi o reglementare proprie prin lege. De exemplu,
contractul de locaţie, de închiriere, de mandat etc.
- actul juridic netipic (nenumit) este actul juridic care nu are o denumire legală şi o reglementare proprie. De exemplu,
contractul de întreţinere, contractul de publicitate TV etc.
Contractelor nenumite li se aplică regulile juridice generale din teoria contractelor, alături de regulile stabilite de părţi.
În contractele numite părţile pot omite elemente din conţinutul actului juridic (de exemplu, nu fac precizări privind unele
drepturi şi obligaţii). Acestea se presupun prin faptul că legea le prevede expres.

M. După rolul diferit al voinţelor părţilor la încheierea actului juridic se disting acte juridice negociabile, de adeziune şi
impuse (forţate).
- actul juridic negociabil este actul juridic pe care părţile de comun acord îl încheie în deplină libertate, după discuţii
prealabile (negocieri), cu stabilirea liberă a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.
 - actul juridic de adeziune este actul „la care toate clauzele contractuale sunt stabilite de către una din părţi, cealaltă parte
având doar opţiunea de a accepta sau de a refuza încheierea lor.” De exemplu, contractele de utilităţi publice: apă, energie
electrică, gaze naturale, telefon, cablu TV, contractele de studii, burse etc. deoarece satisfac trebuinţe materiale şi spirituale fireşti,
obligă pe beneficiarul acestora să accepte încheierea contractului.
- actul juridic impus (forţat) este impus de lege. De exemplu, contractele de asigurare obligatorie în caz de accident
pentru automobilişti.

N. După executarea în timp a obligaţiilor, deosebim acte juridice cu executare instantanee şi cu executare succesivă în
timp.
- actul juridic cu executare instantanee (imediată, dintr-odată, uno ictu) este actul în care executarea prestaţiilor are loc
imediat şi o singură dată. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a bunului cert, obligaţia vânzătorului de a transfera
proprietatea bunului vândut este de drept executată în momentul încheierii contractului.
- actul juridic cu executare succesivă în timp este actul în care executarea prestaţiilor are loc într-o perioadă de timp. De
exemplu, în contractul de rentă viageră debirentierul plăteşte renta periodic, într-o perioadă de timp.
Uneori părţile actului juridic cu executare uno ictu pot conveni să execute obligaţiile eşalonat. De exemplu, în contractul
de vânzare-cumpărare părţile stabilesc ca plata preţului să se facă în 10 rate lunare.
Reguli juridice specifice acestor contracte:
- rezoluţiunea (desfacerea) contractelor sinalagmatice priveşte numai la actele juridice cu executare instantanee;
rezilierea (desfacerea pentru viitor a contractelor) se aplică numai la contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp.
Rezoluţiunea, respectiv şi rezilierea se supun unor reguli proprii, diferite.
- nulitatea sancţiune civilă a actului juridic, operează retroactiv la actele cu executare dintr-o dată şi numai pentru viitor
la actele juridice cu executare succesivă în timp.

3. Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea (validitatea) actului juridic.

Legea civilă română nu defineşte actul juridic civil în general ci numai speciile actului juridic civil (actele juridice
numite). O specie a actului juridic civil este contractul (convenţia).
Condiţiile de valabilitate ale unei convenţii (contract) sunt arătate în textul Codului C. „Condiţii esenţiale pentru
validitatea unei convenţii” sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.

În doctrină şi jurisprudenţă, condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii au fost extinse la toate actele juridice.
Cu privire la sintagma „condiţii esenţiale pentru valabilitatea” actului juridic civil, în doctrină sunt folosite şi alte
formulări: „elementele esenţiale ale oricărui act juridic” „condiţiile actului juridic” „condiţiile de validitate” „condiţiile de
eficacitate (în sens restrâns) ale actului juridic civil” „elementele din care este alcătuit un asemenea act”
Noi optăm pentru formularea: „condiţii esenţiale pentru validitatea” actului juridic civil. Opţiunea noastră se întemeiază
pe o idee susţinută de reputatul civilist prof. univ. dr. Ioan Albu: în locul oricărei formulări atunci când legea o face, este de
preferat formularea legiuitorului.
Termenul de „condiţie” este folosit aici în sensul că în lipsa uneia din cele patru condiţii enumerate, actul juridic nu este
valabil, nu se confundă cu „modalitatea actului juridic” numită „condiţie”, adică acel eveniment viitor şi incert (nesigur) de
îndeplinirea căruia depinde însăşi naşterea valabilă a actului juridic civil. De exemplu, îţi vând autoturismul dacă până la data de
31 decembrie îmi cumpăr un autoturism nou. Condiţia „dacă până la data de 31 decembrie îmi cumpăr un autoturism nou”
realizată, îndeplinită permite ca actul juridic al vânzării încheiat să producă efecte juridice.

Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului juridic

Enumerarea condiţiilor esenţiale de validitate ale actului juridic din art.948 Cod civil nu epuizează sfera condiţiilor cerute
de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Celor patru condiţii, după cum vom observa în cele ce urmează, legea
adaugă uneori, în mod expres, şi alte condiţii de validitate. În doctrină, condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt
clasificate după numeroase criterii. Ne vom mărgini la cele ce urmează.

1. După aspectele la care se referă, condiţiile de validitate sunt de fond şi de formă:

- condiţii de fond (intrinseci) se referă la conţinutul actului juridic (sunt cele 4 condiţii esenţiale pentru valabilitatea
actului juridic mai sus expuse).
- condiţii de formă (extrinseci) se referă:
♦ la modul de exteriorizare al consimţământului (acordul de voinţă) părţilor la încheierea actului juridic. Forma este
cerută ad validitatem pentru încheierea actelor juridice solemne
♦ uneori la forma în care se materializează, concretizează actul juridic încheiat pentru a constitui în viitor un mijloc de
probă. Forma este cerută ad probationem de lege sau de părţi pentru încheierea actului juridic.
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare într-o formă solemnă este certă ad validitatem, dar şi „în vederea
îndeplinirii formalităţilor de publicitate a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor.”

2. După caracterul obligatoriu sau nu al condiţiilor, distingem condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.
- condiţii esenţiale sunt cerute pentru validitatea actului juridic încheiat (sunt cele patru condiţii arătate şi atunci când
legea cere şi forma solemnă a actului juridic).
- condiţii neesenţiale (întâmplătoare) sunt condiţiile ce pot sau nu fi prezente, fără să se pună la îndoială valabilitatea
actului încheiat. De exemplu, un contract de împrumut de consumaţie – îţi împrumut 10 milioane de lei până la salariu – este
consensual (valabil încheiat prin simplu acord de voinţă al părţilor). Părţile pot stabili o condiţie neesenţială şi anume să încheie
contractul în formă autentică, pentru a-i da „putere”. Lipsa formei solemne a contractului astfel încheiat nu are nici un efect asupra
valabilităţii acestuia.
Câteodată unul şi acelaşi element este condiţie esenţială în unele contracte şi condiţie neesenţială (întâmplătoare) la alte
contracte. De pildă termenul este condiţie esenţială în contractul de împrumut şi condiţie întâmplătoare, neesenţială în contractul
de vânzare-cumpărare, unde, deşi părţile stabilesc executarea plăţii la o dată ulterioară predării bunului, nu fac menţiune în
contract despre termenul de plată şi contractul de vânzare-cumpărare rămâne valabil încheiat.

3. După izvorul lor, deosebim condiţii legale şi condiţii convenţionale (voluntare).

- condiţii legale sunt cele stabilite de lege.
- condiţii convenţionale (voluntare) sunt condiţiile stabilite de comun acord de părţi pentru încheierea actului juridic.

4. După efectele ce se pot produce în lipsa condiţiilor, distingem: condiţii de validitate, condiţii de eficacitate, condiţii de
publicitate.
- condiţii de validitate: sunt condiţii în lipsa cărora actul juridic civil încheiat nu este valabil, fiind sancţionat cu nulitate
absolută (condiţii de fond şi condiţiile de formă ad validitatem).
- condiţii de eficacitate: sunt condiţiile în lipsa cărora actul juridic deşi valabil încheiat nu mai produce efecte juridice.
- condiţii de publicitate, de care depinde opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
 C. Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic
1. Capacitatea de a contracta
Prin capacitatea de a contracta se înţelege aptitudinea persoanei de a deveni titulară de drepturi şi obligaţii prin încheierea
de acte juridice civile. Într-o altă formulare, cu acelaşi conţinut este aptitudinea persoanei de a fi subiect de drept. Numai subiectul
de drept, ca urmare a încheierii actelor juridice, devine titular de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de a contracta este o parte a capacităţii civile şi întreaga capacitatea de exerciţiu.
Condiţia capacităţii de a contracta (încheia) diverse specii de acte juridice este expres prevăzută în legea civilă. Astfel,
Cod civil se stabileşte capacitatea de a dispune sau de a primi donaţii, capacitatea de a face testament (de a încheia acest act juridic
unilateral), capacitatea de a cumpăra sau vinde, capacitatea de a încheia contractul de tranzacţie etc.
Regula în materia capacităţii de a încheia acte juridice se deduce din textul Cod civil: „poate contracta (n.a. - în planul
actului juridic general – poate încheia acte juridice civile - ) orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.
Din formularea textului legii incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege. Excepţiile sunt de
strictă interpretare şi aplicare. Incapacităţile sunt prevăzute de legea civilă, Codul penal şi Codul civil.
De exemplu în Codul civil se prevede:
- minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale prin donaţie sau testament
- minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai mult de jumătate din bunurile sale
- medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoana pe care au tratat-o în boala de care moare etc.
În Codul familiei se prevede:
- tutorele şi rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă
- soţii nu pot împărţi voluntar bunurile comune în timpul căsătoriei.
În Codul penal se prevede:
- pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre care drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau
curator.
- măsura de siguranţă prin care se interzice persoanei de a se afla în anumite localităţi, măsură ce aduce atingere
statutului persoanei.
În concluzie, pot încheia acte juridice civile persoanele ce au deplină capacitate de exerciţiu (au împlinit vârsta de 18
ani). Minorii şi interzişii judecătoreşti nu au capacitatea de a încheia ei însişi acte juridice civile. Datorită faptului că dispun de
capacitate de folosinţă ei pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar numai dacă încheie acte juridice prin reprezentare (– de
către părinţi sau tutori).
În cazul minorilor între 14-18 ani ei pot singuri să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a
tutorelui.
Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu discernământul.
Este adevărat, capacitatea de exerciţiu este strâns legată de discernământul persoanei fizice; ea se naşte numai când legea
apreciază că o persoană este capabilă, dispune de discernământul necesar pentru a realiza (îşi dă seama) de efectele juridice ale
actelor încheiate.
Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept reglementată de lege. Legea stabileşte vârsta de 18 ani ca fiind aceea la care
persoana se consideră ca având discernământul necesar să încheie acte juridice. Mai mult, poate încheia acte juridice în anumite
condiţii prevăzute expres de lege chiar de la împlinirea vârstei de 14 ani.
Discernământul este o stare de fapt pe care legea o recunoaşte oricărei persoane. El poate fi dovedit prin mijloace de
probă când legea prezumă inexistenţa lui (la persoanele care nu au împlinit 14 ani), dar poate lipsi şi dovedit acest lucru, când
legea prezumă existenţa lui (la persoanele majore).
 Corelaţia între capacitatea de exerciţiu şi discernământ credem că subliniază ideea: „În concluzie, putem aprecia că
alături de capacitate, validitatea actului juridic civil este condiţionată şi de existenţa discernământului” în sensul adăugării la
condiţiile esenţiale de validitate a actului juridic (a celor 4) şi a condiţiei discernământului.
Apreciem că această condiţie priveşte existenţa valabilă a consimţământului dat la încheierea actului juridic. Pentru
detalii, problema este prezentată la “Condiţiile consimţământului”.
Condiţia capacităţii de a contracta trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic, de regulă în acela când se
realizează acordul de voinţă al părţilor. În cazurile de excepţie, la actele juridice solemne capacitatea de a contracta să existe în
momentul îndeplinirii formelor solemne cerute de lege, şi la actele juridice reale, în momentul predării (traditio rei) lucrului.

2. Consimţământul valabil al părţii ce se obligă

Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii de efecte juridice.

Într-o opinie: „elementul fundamental (constitutiv) al actului juridic este, aşa cum rezultă din însăşi definiţia actului
juridic, voinţa juridică”, compusă din două elemente; „consimţământul, constând în hotărârea de te obliga juridiceşte şi
manifestarea ei în exterior şi cauza, care cuprinde la rândul său două elemente: scopul imediat şi scopul mediat al
consimţământului.”
În doctrină, în decursul timpului, s-au exprimat două puncte de vedere în legătură cu această condiţie esenţială de
validitate a actului juridic.
Unii autori consideră voinţa juridică element esenţial al actului juridic.
Într-o altă opinie, elementele sale componente – consimţământul şi cauza sunt, fiecare în parte, condiţii esenţiale de
validitate ale actului juridic.
Voinţa juridică a subiectului de drept se formează într-un proces psihologic complex alcătuit din următoarele etape:
- nevoia satisfacerii unor interese materiale, spirituale care se reflectă, apar în conştiinţa omului;
- apariţia motivelor care îndeamnă la acţiuni, inacţiunii în vederea satisfacerii intereselor materiale spirituale;
- alegerea unuia din motivele multiple şi a unuia din mijloacele diverse de satisfacere a intereselor proprii;
- stabilirea motivului determinant;
- hotărârea de a încheia actul juridic;
- exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic.
Sub aspect juridic, procesul de formare a voinţei juridice prezintă relevanţă doar cu privire la hotărârea de a încheia actul
juridic şi motivul determinant urmărit prin încheierea actului juridic.
Manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic se numeşte consimţământ.
Motivul determinant sau scopul concret urmărit prin încheierea actului juridic se mai numeşte cauză (scop).
a) Principiile voinţei juridice
Voinţa juridică a persoanei se supune următoarelor principii: principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice şi
principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată.
Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice
Teoria autonomiei de voinţă a fost elaborată în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau şi Immanuel Kant în contextul
climatului individualist dominant în epocă.
În esenţă, teoria priveşte omul ca fiind liber prin natura sa; trăind în societate omul înţelege să renunţe de bunăvoie la o
parte din libertăţile dobândite prin naştere ajungându-se astfel la un acord al voinţelor libere numit contract social.
Baza întregii construcţii a societăţii umane este individul, voinţa sa liberă.
Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan juridic principiul libertăţii contractuale (laisser faire, laiser contracter) –
lasă să se facă, lasă să se contracteze.
 În secolul XX s-au evidenţiat în cuprinsul teoriei erori şi exagerări: este o ficţiune să se considere că omul iniţial liber a
cedat din libertăţile sale, pentru realizarea coexistenţei sociale; omul trăind în societate, propriile interese îl determină să se supună
unor îndatoriri; libertatea nu este absolută, abstractă, ci ea este concretă, determinată de o nevoie etc.
Teoria a promovat ocrotirea fiinţei umane, a personalităţii sale, a prefigurat viitoarea reglementare juridică.
Principiul libertăţii contractuale se desprinde din modul cum au înţeles redactorii Codului civil să reglementeze
contractul ca fiind o manifestare a voinţelor individuale autonome.
În esenţă, principiul libertăţii contractului înseamnă:
- părţile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil;
- părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul contractului; drepturile şi obligaţiile ce le revin;
- părţile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă actul juridic prin care s-au legat.
Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată
În structura voinţei juridice se reunesc: elementul psihologic, voinţa internă a părţii actului juridic, adică hotărârea
subiectului actului juridic de a-l încheia şi elementul social, voinţa declarată, materializată, exteriorizată a hotărârii de a încheia
actul juridic.
De regulă, voinţa internă coincide cu voinţa externă, subiectul exprimând, materializând în actul juridic ad probationem
exact ce a dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de o altă persoană.
Uneori, între cele două voinţe pot să apară neconcordanţe datorate fie dificultăţilor de exprimare în limbaj juridic, fie
nivelului intelectual modest.
În aceste situaţii se pune întrebarea cărei voinţe i se acordă prioritate: celei reale, interne care a călăuzit subiectul de drept
să încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate, exteriorizate în momentul încheierii actului juridic.
Răspunsul la întrebare este dat în funcţie de concepţia adoptată de legiuitor în privinţa raportului dintre voinţa internă şi
voinţa externă.
Concepţia obiectivă îmbrăţişată de Codul civil german în 1900 acordă importanţă exclusivă voinţei declarate.
Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declaraţia de voinţă. Se ignoră astfel voinţa reală a subiectului de drept
exprimată în actul juridic. În această concepţie se asigură securitatea deplină a dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului
civil. Judecătorul este obligat să verifice numai manifestarea de voinţă, să-i acorde protecţie, chiar dacă în realitate voinţa externă
se face în scopul încălcării legii.
Concepţia subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804 pune accentul pe voinţa internă, reală a subiectului de drept.
Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voinţa internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a
celui ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să dobândească. Practic valabilitatea actului de dobândire
atârnă exclusiv de elemente ale voinţei interne, ce nu au fost exprimate în voinţa materializată, exteriorizată, elemente
necunoscute dobânditorului.
În Codul civil există aplicaţii practice ale principiului priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată:
- în materia consimţământului: Cod civil prevede: „consimţământul (n.a.- aici în sensul de manifestare a voinţei interne
de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”; „dolul este o cauză
de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (n.a. - nu şi-ar fi manifestat voinţa internă de a contracta).
- în materia simulaţiei: „actul secret, (n.a. - rezultat al voinţelor interne al părţilor) care modifică un act public, nu poate
avea putere decât între părţile contractante (n.a. - „este rezultatul voinţelor interne exprimate de părţi) şi succesorilor universali; un
asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Aşadar actul real este cel secret, rezultat al voinţelor interne, în
timp ce actul public este rezultatul voinţelor externe, a celor declarate de părţi.
Argumentele ce impun principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată sunt următoarele:
 - principiul libertăţii contractuale imprimă voinţei juridice libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l
modifica, transmite sau stinge. Voinţa internă, fiind rezultatul unui proces psihologic complex, determină în final naşterea
legăturii juridice, implicit a actului juridic civil;
- atunci când voinţa externă exprimată la încheierea actului juridic este susceptibilă de mai multe înţelesuri, părţile sau
judecătorul stabileşte adevăratul înţeles după un criteriu unic, voinţa internă a părţilor.
- voinţa internă se poate retrage pe cale amiabilă sau judecătorească când se dovedeşte că a fost dată din eroare, obţinută
prin dol sau smulsă prin violenţă, fapt ce nu se întâmplă în concepţia obiectivă, cu voinţă externă.

Definiţia consimţământului
Consimţământul este o condiţie esenţială de validitate a actului juridic şi constă în manifestarea hotărârii de a încheia un
act juridic civil.
Consimţământul are două sensuri:
Într-un sens, consimţământul în sens restrâns este:
- manifestare a hotărârii fiecărei părţi, a fiecărui subiect de drept de a încheia un act juridic civil bi ori multilateral
- manifestare a hotărârii autorului de a încheia actul juridic unilateral.
Astfel, Cod civil, se prevede: „Consimţământul (n.a. - hotărârea de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat
prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
Într-un alt sens, consimţământul în sens larg reprezintă acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau
multilaterale (concursus voluntarum).
Condiţiile consimţământului.

În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la numărul şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului.
Într-o opinie, la care ne raliem, ele sunt următoarele: „să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu
intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ”.
Un alt autor adaugă la condiţiile de mai sus: „voinţa trebuie să fie liberă, voinţa trebuie să fie conştientă”.
Într-o opinie, la cele patru condiţii prezentate la început se enumeră şi: „consimţământul trebuie să fie serios;
consimţământul trebuie să fie precis”.
Într-o opinie, condiţiile sunt: „voinţa să fie declarată sau manifestată în exterior, declaraţia de voinţă trebuie să fie
serioasă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice; consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat”.
Condiţiile consimţământului:
1) să provină de la o persoană cu discernământ
În doctrină opiniile în legătură cu această condiţie sunt împărţite.
În ce ne priveşte, condiţia se justifică atât sub aspect teoretic, cât şi sub aspect practic.
Din punct de vedere teoretic, condiţia subliniază diferenţele calitative existente între capacitatea de a contracta şi
discernământ în momentul încheierii actului juridic. Problema a fost tratată la “Capacitatea de a contracta”.
Apoi, în afara incapacităţilor legale de a contracta (minorii şi interzişii judecătoreşti) există incapacităţi naturale de a
contracta – situaţii când deşi persoana are deplină capacitate de exerciţiu, în fapt, temporar, este lipsită de discernământ. De
exemplu în cazurile de beţie involuntară, de hipnoză, de somnambulism, ipoteze în care lipseşte consimţământul la încheierea
actului juridic, ca urmare a absenţei discernământului.
Sub aspect practic, în jurisprudenţă s-a statuat că dispunătorul, pentru ca testamentul să fie valabil, trebuie să aibă
discernământ în momentul în care-l întocmeşte, în sensul de a nu exista incapacităţi legale şi nici cele naturale. Lipsa voinţei
conştiente este cauză de anulare a actului juridic (n.a. - lipseşte consimţământul) indiferent că are o cauză permanentă (prevăzută
de lege) sau trecătoare (cele enumerate mai sus).
2) consimţământul să fie exprimat, declarat, exteriorizat
 Voinţa de a încheia actul juridic născută dintr-un proces psihologic complex, dobândeşte valoare juridică numai atunci
când este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă manifestare de voinţă, să se realizeze acordul de voinţă. Acest lucru se
realizează, prin manifestarea voinţei interne în exterior.
Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voinţa internă în forma dorită ca urmare a principiului consensualismului.
Voinţa internă se poate exprima, declara, exterioriza prin.
- cuvinte, vorbe: părţile pot astfel fiecare să-şi declare consimţământul şi împreună să realizeze acordul de voinţă. De
exemplu, vânzătorul şi cumpărătorul prin cuvinte, vorbe, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat şi preţul plătit. Învoiala la
care s-a ajuns este consimţământul dat la naşterea contractului de vânzare-cumpărare.
- înscrisuri: de regulă, părţile grijulii cu soarta actului juridic îl încheie în formă scrisă. În acest scop, convin ca
manifestarea comună de voinţă să se facă printr-un înscris constatator semnat de ele. Uneori legea impune ca manifestarea
consimţământului să se facă în formă scrisă.
Prin cuvinte, înscrisuri, consimţământul este exprimat expres.
Cu privire la exprimarea consimţământului se pune întrebarea dacă tăcerea are valoare juridică de consimţământ, potrivit
adagiului latin conform căruia tăcerea valorează consimţământ (qui tacit consetire videtur).
3) consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii). Manifestarea de
voinţă se face cu intenţia specială de a încheia un act juridic, cu intenţia de a produce efecte juridice şi în final executarea acestuia
(să fie garantată) prin forţa coercitivă a statului.
În următoarele împrejurări, nu ne aflăm în prezenţa acestei condiţii:
- când consimţământul a fost dat în glumă (joacandi cauza) din prietenie, curtoazie, din politeţe etc.
- când s-a făcut sub condiţie pur protestativă „din partea celui ce se obligă” de exemplu, îţi vând autoturismul dacă vreau
etc.
- când consimţământul se face sub rezervă mintală (rezervatio mentalis).
4) consimţământul să fie liber şi nealterat de un viciu de consimţământ
Manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic, rezultat al procesului psihologic intern, trebuie să se exteriorizeze în
mod liber, nu perturbată de anumite împrejurări externe, şi conştient, nu cenzurată de anumite împrejurări interne.
Aceste împrejurări interne şi externe ce afectează consimţământul se numesc vicii de consimţământ. Viciile de
consimţământ ce constau în împrejurări exterioare sunt violenţa şi leziunea şi cele ce privesc împrejurări interne de natură
intelectuală sunt eroarea şi dolul.

Viciile de consimţământ
Viciile de consimţământ se admit a fi eroarea, violenţa, dolul şi leziunea.
În doctrină s-a apreciat că leziunea nu este un viciu de consimţământ.
Existenţa viciului de consimţământ este cauză de nulitate a actului juridic.

Eroarea
În Cod civil se dispune: „consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare” şi în Cod civil se reglementează cele
două cazuri când eroarea viciază consimţământul: - „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului
convenţiei” şi
- „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este
cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.”
Eroarea este o falsă percepere a unor împrejurări.
Subiectul de drept aflat în eroare încheie actul juridic pe care, în condiţii normale, nu l-ar fi încheiat.
După gravitatea ei eroarea este de trei feluri:
 - Eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voinţele părţilor actului juridic nu se întâlnesc. Se mai numeşte în doctrină
eroare distructivă, distrugătoare de voinţă, deoarece gravitatea erorii împiedică încheierea actului juridic.
Eroarea obstacol este de două feluri:

- poartă asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce se încheie. De exemplu, una din părţi îşi manifestă voinţa să
încheie un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea cocontractantă crede şi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de
donaţie;
- poartă asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore). De exemplu, o parte îşi dă consimţământul să cumpere
un autoturism marca “Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un autoturism “Dacia Nova”.

În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de voinţă a părţilor se referă la altceva. În acest caz nu poate fi vorba de
realizarea acordului de voinţă, a consimţământului.
Eroarea viciu de consimţământ este cunoscută în doctrina mai veche sub denumirea de eroare gravă. Ea priveşte aşa cum
precizează textul legii (art.954 Cod civil):
- calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam). Prin “calităţi substanţiale” se înţeleg acele
calităţi, fie ale bunului, fie ale prestaţiei care au fost determinante la încheierea actului juridic, şi fără de care actul nu s-ar fi
încheiat. Subiectul de drept înţelege să încheie actul juridic în consideraţia obiectului, a bunului pe care doreşte să-l cumpere, să-l
doneze sau să-l primească ca donaţie, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească temporar, sau în consideraţia
prestaţiei ce o va executa cocontractantul. Consideraţia calităţii bunului sau prestaţiei au determinat consimţământul la încheierea
actului juridic. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul doreşte să cumpere apartamentul de la ultimul etaj
pentru că este luminos şi mai ferit de zgomotul străzii, dar în realitate tavanul este pătruns în multe locuri de apă. Practica
judiciară a statuat că lipsa calităţilor bunului ce constituie obiectul actului juridic determină partea să nu încheie actul juridic.
- identitatea sau calităţile esenţiale ale persoanei (error in personam). Această eroare se întâlneşte la anumite acte
juridice, numite contractele intuitu personae.
Contractele intuitu personae sunt contractele ce se încheie pentru că una din părţi apreciază calităţile personale, reputaţia,
talentul, gradul de rudenie, gradul ştiinţific purtat etc. ale celeilalte părţi.
Consideraţia persoanei cocontractante a determinat consimţământul la încheierea actului juridic. De exemplu, se încheie
un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreţ, pentru că numai el are acele calităţi artistice apte să atragă un număr sporit
de spectatori; donez primului nepot un autoturism pe considerentul că el îmi va prelua numele etc.
Aşadar, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic şi identităţii sau calităţilor esenţiale ale
persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa erorii in substantiam sau in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
Eroarea indiferentă: este falsa percepere a unor împrejurări din realitate care nu influenţează încheierea valabilă a actului
juridic. Ea poartă asupra unor calităţi neesenţiale ale bunului sau prestaţiei. De exemplu, cumpăr o bicicletă de culoare gri deschis,
deşi am crezut că este de culoare albă, eroare asupra stării civile a cumpărătorului, eroare asupra solvabilităţii cocontractantului
etc.
Este denumită în doctrină “eroare uşoară” sau “eroare fără efecte asupra validităţii actului juridic”.
Sancţiunea civilă în cazul erorii se diferenţiază astfel:
- nulitate absolută a actului juridic încheiat, în cazul erorii obstacol
- nulitatea relativă a actului juridic încheiat în cazul erorii viciu de consimţământ
- cel mult o diminuare valorică a prestaţiei în cazul erorii indiferente.
Eroarea în funcţie de împrejurările la care se referă poate fi:
- eroarea de fapt: când poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului sau prestaţiilor actului juridic, identităţii
persoanei contractante;
- eroarea de drept: când priveşte existenţa, conţinutul sau interpretarea unor norme juridice.
În doctrină, punctele de vedere privind admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ sunt diferite.
 Într-o opinie se contestă eroarea de drept ca viciu de consimţământ. Principalul argument este acela că legiuitorul
prezumă că toată lumea cunoaşte legea, de vreme ce aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial (nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii-adagiu latin-nemo censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe necunoaşterea legii nu se poate
admite.
În realitate, prezumţia că toată lumea cunoaşte legea, de la publicarea ei în Monitorul Oficial, este doar un deziderat. Lipsa
pregătirii juridice a oamenilor este un fapt incontestabil.

Dolul (viclenia)

În Cod civil se arată: “consimţământul nu este valabil când este (…) surprins prin dol.”
În Cod civil se defineşte dolul ca fiind: “o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din
părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune.”
Aşadar, dolul viciu de consimţământ este inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru
a o determina (în scopul) să încheie un act juridic. Este definiţia acceptată în doctrina de drept civil.
Într-o formulare sintetică dolul este o eroare provocată.
Deşi dolul este o eroare provocată, între dol şi eroare există diferenţieri esenţiale:
- dolul are o sferă de cuprindere mai largă decât eroarea spontană în sensul că priveşte nu numai calităţile substanţiale ale
obiectului sau prestaţiei din actul juridic ori identitatea sau calităţile speciale ale cocontractantului în contractele intuitu personae,
ci şi alte împrejurări.
- dolul exteriorizându-se prin mijloace viclene, materiale se poate dovedi mai uşor comparativ cu eroarea, proces
psihologic intern dificil de probat (falsa percepere a unor împrejurări).
Din interpretarea textului art.960 Cod civil: “mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi” rezultă că dolul priveşte
numai actele juridice bilaterale. În practica judiciară s-a admis că şi în cazul actelor juridice unilaterale (de exemplu, testament)
dolul poate fi întâlnit sub forma “sugestiei”, “captaţiei” adică a “linguşirii” persoanei care are o afecţiune, pasiune pentru cineva,
în scopul să facă un testament.
În structura sa, dolul are două elemente:
- elementul intenţional (psihologic) al voinţei exteriorizate de subiectul de drept care îşi propune, urmăreşte să inducă în
eroare partea cocontractantă pentru ca aceasta să încheie actul juridic. De exemplu, vânzătorul, pentru a înstrăina autoturismul la
un preţ mare, îşi propune să-l inducă în eroare pe cumpărător, prin modificarea anului de fabricaţie din certificatul de
înmatriculare, prin modificarea numărului de km parcurşi înregistraţi la bord, prin retuşuri superficiale ale caroseriei etc.
În doctrină şi în practică s-a statuat că provocarea unei erori prin simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie dol, nu
există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.
- elementul material care constă în întrebuinţarea de manevre dolosive, mijloace viclene, mijloace combinate de şiretenie,
maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, acţiuni frauduloase etc.
Elementul material al dolului constă într-o acţiune, sau inacţiune. Un exemplu de act comisiv în materia actelor juridice
cu titlu gratuit – libertăţi, este “sugestia”, “captaţia”, adică specularea afecţiunii unei persoane pentru a o convinge să facă o
donaţie ori un legat. Exemplu de inacţiune este dolul prin reticenţă, când una din părţi păstrează tăcerea asupra unor împrejurări
esenţiale care ar fi trebuit aduse la cunoştinţa celeilalte părţi şi a căror cunoaştere ar fi putut s-o determine să nu încheie actul
juridic. Într-o speţă s-a anulat o căsătorie pentru dolul prin reticienţă comis prin ascunderea bolii de care suferea unul din soţi.
De observat că în doctrină elementele dolului se definesc şi prin termenii de element subiectiv şi obiectiv.
Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se adaugă un al treilea element: elementul injust prin care se înţelege dolul
grav ce ignoră regulile de morală – dolus malus –,care, spre deosebire de dolus bonus (dolul uşor) admis uneori, de exemplu, în
dreptul comercial, lauda unei mărfi, nu este tolerat.
În prezent se pare că distincţia nu se justifică, pentru că moralitatea afacerilor impune sancţionarea oricărui dol sau
pentru că se admite că reclama unor mărfuri şi servicii este de regulă exagerată, clientul avizat nu se lasă înşelat de reclamă.
 Acţiunea în justiţie prin care se cere anularea actului juridic pentru consimţământul viciat prin dol trebuie să dovedească
existenţa condiţiilor dolului:
- dolul a determinat încheierea actului juridic, “este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
Dolul nu se limitează doar la “calităţile substanţiale ale obiectului” ori la “calităţile persoanei” cocontractante ca în cazul erorii, ci
aria elementelor determinante este mult mai largă. Dolul care a determinat încheierea actului juridic este denumit dol principal şi
atrage nulitatea relativă a actului. Dolul incident (secundar) priveşte împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic.
El nu atrage nulitatea relativă a actului juridic.
- să provină de la cealaltă parte, condiţie prevăzută în Cod civil “mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi.”
În doctrină se admite că dolul poate proveni şi de la un terţ, dacă cocontractantul ştie acest lucru, este complice la dol. De
asemenea s-a admis că dolul poate proveni şi de la reprezentantul cocontractantului”.
Într-o opinie se susţine că această condiţie – să provină de la cealaltă parte – “priveşte numai contractele cu titlu oneros.”
Este firesc să fie apărată una din părţile contractului oneros de dolul ce provine de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta “a
investit” în contractul oneros (a procurat celeilalte părţi un folos patrimonial) şi nu este vinovată. În actele juridice cu titlu gratuit,
dobânditorul, invocând dolul dispunătorului, urmăreşte să apere un avantaj obţinut fără prestaţie echivalentă, lucru ce nu trebuie
ocrotit de lege.

Violenţa

În Cod civil se prevede: “consimţământul nu este valabil când (…) este smuls prin violenţă.”
Potrivit Cod civil: “este violenţă întotdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i se insuflă temerea, raţionabilă
după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex
şi de condiţia persoanelor.”
În Cod civil se precizează: “violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei,
asupra descendenţilor sau ascendenţilor.”
“Violenţa în contra celui care s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în
folosul căreia s-a făcut convenţia”.
Violenţa este viciul de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău, astfel încât i se insuflă o teamă,
frică ce o determină să încheie un act juridic. În lipsa ameninţării, persoana nu ar fi încheiat actul juridic.

Ameninţarea poate fi:

- de natură fizică: (vis) când ameninţarea priveşte integritatea fizică a persoanei (loviri, vătămarea integrităţii corporale,
omor)
- de natură patrimonială (distrugerea, sustragerea, degradarea unor bunuri etc.)

- de natură morală (metus) atingeri aduse onoarei, dezvăluiri indecente etc.

În doctrină se face distincţia între:

- ameninţarea legitimă (justa) nu constituie viciu de consimţământ. De exemplu victima unui prejudiciu ameninţă pe
autorul faptei ilicite şi prejudiciabile că se va adresa instanţei de judecată pentru repararea prejudiciului. Ameninţarea cu
exercitarea unui drept nu constituie violenţă.
- ameninţarea nelegitimă (in justa) constituie viciu de consimţământ, violenţă. De exemplu, cumpărătorul îl ameninţă pe
vecin cu dezvăluirea ce o va face soţiei lui privind relaţia nepotrivită cu vecina de la parter, dacă nu-i vinde televizorul la preţul
stabilit de el.
Violenţa are în structura sa următoarele elemente:
- element exterior (obiectiv), ce constă în ameninţarea cu un rău, ce poate fi de natură fizică, patrimonială sau morală.
Poate fi ameninţată cu un rău:
 - o parte a actului juridic, care încheie astfel actul juridic;
- soţul (soţia), copiii (descendenţi) sau ascendenţi (părinţi ai unei părţi a actului juridic.
În doctrină se apreciază: “deşi legea se referă numai la soţ, soţie, descendenţi şi ascendenţi, iar această enumerare pare a
avea un caracter limitativ, ea trebuie să fie considerată enunţiativă, că astfel dispoziţia cuprinsă în text ar fi de aplicare prea
restrânsă şi nu în deplină concordanţă cu caracterul violenţei de a fi un viciu de consimţământ”.Se lărgeşte astfel sfera persoanelor
faţă de care victima este legată printr-o puternică afecţiune, desigur cel ce invocă violenţa urmând să probeze atât legătura de
afecţiune, cât şi teama insuflată, care l-a determinat să încheie actul juridic.

Poate ameninţa cu un rău:

- o parte a actului juridic ce urmăreşte, în acest mod, încheierea lui;
- un terţ.

S-a susţinut în doctrină opinia potrivit căreia violenţa este viciu de consimţământ şi când temerea insuflată este rezultatul
unor cauze naturale sau al unor împrejurări care, prin ameninţarea unei primejdii (de exemplu, sub teama inundaţiei, cineva vinde
un bun al său) constrânge persoana să încheie actul juridic.
Într-o altă opinie se susţine că starea de necesitate în care se găseşte o persoană care o determină să încheie un act juridic,
pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei, viciu de consimţământ.
Apreciem că prevederile legale referitoare la violenţa viciu de consimţământ nu acoperă şi extinderile amintite mai sus:
când temerea este rezultatul unor cauze naturale sau al stării de necesitate.
Condiţiile violenţei sunt:
- a determinat încheierea actului juridic.
- ameninţarea să fie injustă. Nu orice ameninţare este injustă. Ameninţarea cu exercitarea unui drept suba unui drept
subă. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor cu sesizarea instanţei de judecată pentru ca aceasta din urmă să-şi execute
obligaţia contractuală asumată. Dacă însă, creditorul, pentru a-l determina pe debitor să recunoască datoria faţă de el îl ameninţă
cu bătaia, cu moartea, suntem în prezenţa violenţei – viciu de consimţământ.

Leziunea

Cod civil dispune: “minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”.
Leziunea este viciul de consimţământ care constă în paguba materială pe care o suferă o parte a contractului, din cauza
disproporţiei vădite de valoare existentă între prestaţiile reciproce ale părţilor.

Într-o definiţie, pe care o apreciem pentru conciziune, leziunea este viciu de consimţământ care constă în disproporţia
vădită de valoare între două prestaţii.
Prof.dr.docent Traian Ionaşcu opinează că leziunea în cadrul actualei reglementări nu poate fi considerată viciu de
consimţământ. Leziunea reprezintă o condiţie (n.a.) pentru desfiinţarea actului juridic (pentru ca nulitatea relativă să poată fi
invocată) în cazul minorului care încheie singur acte (fără încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau a autorităţii tutelare), şi care prin
aceste acte a fost păgubit (lezat). Tocmai de aceea, în această opinie nu trebuie: “a ne ocupa (…) de acţiunea în resciziune deosebit
de acţiunea în anulare”. Suntem aşadar în prezenţa unei “condiţii de anulare a contractului pentru incapacitate, aceasta (…) fiind
cauza care duce la nulitate” (incapacitatea minorului care a împlinit 14 ani şi care încheind singur actul juridic, în condiţiile mai
sus arătate, a fost păgubit).
Se arată în continuare că un cocontractant nu trebuie să profite, spre a obţine avantaje disproporţionate faţă de prestaţia
făcută. Un contract de acest fel nu ar pune problema viciului de consimţământ, ci a cauzei imorale pe care se întemeiază actul
juridic. De aceea actul juridic este lovit de nulitate absolută.
Într-o opinie contrară se subliniază ideea că: “anularea actului juridic nu intervine atât pentru minoritate, cât pentru
paguba materială suferită de cel cu capacitatea restrânsă de exerciţiu la încheierea actului juridic.”
 Domeniul de aplicare a leziunii
Domeniul de aplicare a leziunii, viciu de consimţământ priveşte două aspecte: persoanele ce pot invoca leziunea şi actele
juridice ce pot fi afectate de leziune.

Cine poate invoca leziunea?

Leziunea, viciu de consimţământ, poate fi invocată numai de o singură categorie de persoane: “minorii care având vârsta
de 14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare”.
Ce acte juridice pot fi desfiinţate pentru leziune, viciu de consimţământ?
Răspunsul a fost dat la întrebarea precedentă. Minorul poate încheia singur, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, sau
încuviinţarea autorităţii tutelare, acte juridice de administrare. Aceste acte sunt acte juridice cu titlu oneros şi comutativ.
Leziunea se referă la acte juridice oneroase (o parte procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi în scopul obţinerii unui
avantaj patrimonial, mai mult sau mai puţin echivalent) pentru că în definiţia leziunii se spune: “disproporţia vădită de valoare
între două prestaţii.”
Leziunea nu priveşte actele juridice cu titlu gratuit pentru că în aceste acte numai o parte execută o prestaţie – procură
celeilalte părţi un folos patrimonial fără să urmărească o contraprestaţie.
Leziunea fiind o disproporţie vădită de valoare între două prestaţii poate fi întâlnită numai la actele comutative (unde
părţile cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor). La actele aleatorii, existenţa şi întinderea prestaţiilor nu se cunosc în momentul
încheierii contractului, ele depinzând de un eveniment aleatoriu.
Actele juridice de mai sus încheiate de minor singur trebuie să fie lezionare (să existe o pagubă materială ca urmare a
disproporţiei vădite dintre prestaţiile părţilor.).

Structura leziunii
Elementele componente ale leziunii sunt în raport de concepţia avută în vedere de legiuitor cu privire la leziune.

Concepţia subiectivă: leziunea are două elemente:

- unul obiectiv, ce constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţiile părţilor,
- unul subiectiv, ce constă în dorinţa unei părţi de a profita de starea de nevoie în care se află cealaltă parte, scop în
care încheie actul juridic.
Concepţia obiectivă: leziunea are un singur element şi anume: prejudiciul material suferit de o parte ca urmare a
diferenţei valorice între contraprestaţiile părţilor.
Codul civil român a îmbrăţişat concepţia obiectivă privind leziunea.
În ipoteza când una din părţi, la încheierea actului juridic, a profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte,
actul juridic încheiat este nul absolut pentru cauză imorală.

Ce trebuie să dovedească partea a cărei consimţământ a fost viciat prin leziune? (cerinţele leziunii)
- paguba materială suferită este urmarea încheierii actului juridic a cărui anulare se cere. Această cerinţă a legii se
desprinde din art.1158 Cod civil: “când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi neaşteptat minorul nu are acţiune în
resciziune”.
- paguba materială să existe în momentul încheierii actului juridic
- paguba suferită ce constă în disproporţia de valoare dintre contraprestaţii trebuie să fie vădită.
 d) Comparaţie între viciile de consimţământ
Asemănări:
- împrejurarea din realitate percepută fals de una din părţi a determinat încheierea actului juridic;
- viciul de consimţământ trebuie dovedit;
- sancţiunea juridică pentru actul încheiat printr-un consimţământ viciat este nulitatea relativă a acestuia;

- viciul de consimţământ trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic;

- în actele juridice bilaterale, viciul de consimţământ trebuie să afecteze consimţământul unei singure părţi.

Deosebiri:
- probaţiunea judiciară este dificilă la eroare (deoarece se tinde dovedirea unui proces subiectiv) şi uşoară la dol, violenţă,
leziune (unde există un element exterior, material)
- eroarea poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului material exterior raportului juridic sau prestaţiei uneia din
părţi sau asupra identităţii sau calităţilor speciale ale cocontractantului (la contractele intuitu personae); dolul poartă asupra
oricărui element care a determinat încheierea actului juridic.
- la dol şi violenţă elementul exterior, material fiind faptă ilicită, atrage răspunderea civilă delictuală.
- leziunea de regulă se sancţionează cu nulitatea relativă, dar uneori şi cu reducerea unei prestaţii şi sporirea celeilalte.

Obiectul actului juridic

a) Definiţia obiectului actului civil

Art.962 Cod civil defineşte obiectul convenţiei – definiţie extinsă la actul juridic în general astfel: “obiectul convenţiilor
este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă.” Definiţia legală creează confuzii între obiectul obligaţiei şi obiectul
convenţiei Contractul fiind principalul izvor al obligaţiilor, după unii autori, el creează obligaţii. Obligaţia are şi ea un obiect
propriu (n.a. - vom studia la teoria generală a obligaţiilor, în anul II).
Textul a suscitat numeroase discuţii în doctrina de drept civil.
Într-o opinie, se neagă existenţa unui obiect distinct al actului juridic, analizându-se doar obiectul obligaţiei ce se naşte
din actul juridic.
Potrivit unui alt punct de vedere, obiectul actului juridic este crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. S-a
opinat că acestea sunt efecte ale actului juridic şi nicidecum prestaţii la care se obligă una sau cealaltă parte la actul juridic.
Apoi s-a spus că obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părţi prin încheierea actului, în limitele
şi în baza legii. S-a criticat că interesele ţin de “cauza” actului juridic şi nu de “obiectul” actului juridic.
Opinia îmbrăţişată de majoritatea autorilor este aceea potrivit căreia obiectul actului juridic este chiar obiectul raportului
juridic născut din actul juridic.
Aşadar, prin obiect al actului juridic se înţelege acţiunea sau inacţiunea pe care o pretinde subiectul activ şi de care este
ţinut subiectul pasiv, adică conduita concretă a fiecărei părţi, stabilită de comun acord în momentul încheierii actului juridic.
Obiectul actului juridic este sinonim cu obiectul raportului juridic civil. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui
televizor obiectul îl poate constitui:
- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea a jumătate din preţ la data predării televizorului de către vânzător
- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea restul preţului după 10 zile de la predarea televizorului (după expirarea
perioadei de probă)
- prestaţia vânzătorului ce constă în predarea televizorului la data convenită de părţi
- prestaţia vânzătorului de a preda piesele de schimb la expirarea termenului de probă.
 Aşadar, conduita concretă a fiecărei părţi a actului juridic constituie obiectul actului juridic. După cum am precizat la
“obiectul raportului juridic civil”, conduita subiecţilor se referă de regulă la bunuri concrete, ce constituie obiect derivat al
raportului juridic. Şi în cazul actelor juridice, bunurile, lucrurile asupra cărora poartă conduita subiecţilor de drept, sunt obiectul
derivat al actului juridic.
Conduita concretă a părţilor poate fi:
- pozitivă, comisivă (a da, a face ceva)
- negativă, omisivă (a nu da, a nu face ceva).
De regulă, obiectul actului juridic conţine atât prestaţiile pozitive cât şi prestaţiile negative.

b) Condiţiile obiectului actului juridic

Actul juridic este valabil încheiat numai dacă obiectul îndeplineşte următoarele condiţii, sistematizate astfel:
- Condiţii generale referitoare la obiectul exterior al actului juridic, la bunul asupra căruia se răsfrânge prestaţia părţilor.
Aceste condiţii vizează prestaţia de a da un bun:
• obiectul (bunul) trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic:
• obiectul (lucrul) trebuie să fie în circuitul civil;
• obiectul (lucrul) să fie determinat (determinabil)
Interpretarea coroborată a textelor legale conduce spre următoarele concluzii:
- obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie particularizat, precizat, individualizat prin însuşiri proprii prevăzute în
actul juridic încheiat. Bunurile res certa (bunurile certe) se determină astfel. Bunurile generice, adică acelea care se identifică prin
însuşirile genului din care fac parte, se determină prin cântărire, măsurare, numărare. De exemplu, bunul res certa (un televizor) se
determină în actul juridic ce se încheie prin însuşiri ca: marcă, an de fabricaţie, culoarea carcasei, a butoanelor, lungimea
diagonalei etc. Cantitatea de 10 kg de cartofi cumpărată se va determina după cântărirea a 10 kg din sacul de cartofi expus la
vânzare.
- obiectul (bunul) să fie determinabil în viitor înseamnă precizarea în contract a anumitor elemente, suficiente pentru a şti
cu certitudine bunul ce reprezintă obiectul actului juridic. De exemplu, îţi închiriez peste o lună unul din apartamentele situate la
etajul II al imobilului de pe str. Unirii nr.8, ce va fi recepţionat peste 10 zile. Sau îţi vând cele 60 de frigidere ce-mi vor fi
expediate în data de 31 martie 2002 de la Fabrica de frigidere “Arctic” Găieşti, în baza contractului de furnizare încheiat.
- când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen “cantitatea obiectului poate fi şi necertă, de este posibilă
determinarea sa”. De exemplu îţi vând porumbul din silozul nr.3 al fermei 26.
- dacă obiectul actului juridic este format şi din preţ, acesta trebuie să fie serios şi determinat de părţi.
• să existe autorizaţia cerută de lege
Unele bunuri din considerente de ordine publică, sănătate etc., au o circulaţie juridică restrânsă. De exemplu, potrivit
art.58 din Legea nr.17/1966 privind regimul armelor şi muniţiilor: “împrumutul sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face
numai persoanelor autorizate să le deţină cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea.”
Alte condiţii: Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul să fie format din anumite bunuri. Astfel:
- obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un imobil,
- obiectul contractului de gaj este un mobil,
- obiect al unui contract de împrumut de consumaţie un bun consumptibil,
- obiect al unui contract de împrumut de folosinţă un bun neconsumptibil etc.

4. Cauza actului juridic

a) Definiţia cauzei actului juridic

Potrivit Cod civil a patra condiţie esenţială de validitate a actului juridic este:” o cauză licită.”
 Prin cauză se înţelege condiţia esenţială de validitate a actului juridic ce constă în scopul urmărit de fiecare parte când şi-
a dat consimţământul la încheierea acestuia. Este elementul psihologic ce determină consimţământul, este motivul determinant,
impulsiv ce conduce la luarea hotărârii de a încheia actul.

Cauza aparţine fiecărui consimţământ.

În doctrină se opinează că este mai corect să se spună că în contracte avem două cauze, câte una pentru fiecare parte care se
obligă, şi este de preferat formularea “cauza obligaţiei” în loc de “cauza actului juridic”. Obligaţia fiecărei părţi are o cauză
proprie, nu există o obligaţie comună actului juridic.

Cauza (scopul) actului juridic şi consimţământul sunt elementele componente ale voinţei juridice. Ele nu se confundă.
Consimţământul-manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic - este precedat de o cauză prefigurată mental pentru care
partea hotărăşte să încheie actul juridic. Scopul constituie motivul ce a determinat consimţământul dat la încheierea actului
juridic.

Consimţământul răspunde la întrebarea: “Subiectul de drept a voit să încheie actul juridic?” şi cauza răspunde la întrebarea:
“De ce s-a încheiat actul juridic?”, “De ce subiectul de drept a vrut să încheie actul juridic?”.

De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism, deoarece noul loc de muncă mai bine plătit este la o distanţă mare de casă.
Cauza cumpărării autoturismului (a actului juridic de vânzare-cumpărare) este dorinţa, element psihologic, de a nu pierde noul loc
de muncă mai bine plătit.

În concluzie, cauza este:

- o parte a voinţei juridice, şi anume aceea care a determinat consimţământul la încheierea actului

- scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic

- element distinct faţă de consimţământ, condiţie esenţială de validitate a actului juridic

- scopul actului juridic numit şi causa finalis

- în timp, cauza precede efectul, în sensul că mental se prefigurează cauza (scopul) pentru care se încheie actul juridic, şi
efect al scopului (cauzei) se încheie actul juridic.

b) Elementele cauzei actului juridic

Cauza actului juridic este alcătuită din două elemente: scopul imediat al consimţământului şi scopul mediat al
consimţământului.

a) scopul imediat al consimţământului, numit şi scopul obligaţiei (cauza proxima). Este specific fiecărei categorii de acte
juridice. El este abstract, obiectiv, invariabil la aceeaşi categorie de acte juridice.

La contractele sinalagmatice, o parte se obligă, deoarece îl interesează contraprestaţia celeilalte părţi. De exemplu, în
contractul de vânzare-cumpărare, obligaţia asumată de vânzător de a preda bunul vândut are drept cauză, scop, faptul că se
urmăreşte să se primească preţul (predarea preţului este obligaţia celeilalte părţi).

La actele juridice cu titlu gratuit, cauza (scopul) pentru care una din părţi se obligă să facă o liberalitate sau un serviciu
dezinteresat este intenţia de a gratifica (animus domandi).

La actele juridice reale, cauza (scopul) prestaţiei este remiterea (predarea) materială a lucrului (traditio rei).

b) scopul mediat al consimţământului (causa remota) numit şi cauza (scopul) actului juridic constă în împrejurarea concretă,
subiectivă, şi variabilă, la fiecare act, ce a determinat partea (părţile) să încheie actul juridic. Scopul mediat a fost acela care a
impulsionat hotărârea de a încheia actul juridic. Orice act juridic are un scop mediat propriu. De exemplu, într-un act juridic se
 închiriază un apartament pentru nevoile de locuit ale locatarului, într-un alt act juridic pentru stabilirea sediului unei firme
comerciale, în alt act juridic pentru amenajarea unui cabinet medical privat.

Pentru dovedirea scopului imediat se cercetează natura actului juridic încheiat; act sinalagmatic, act cu titlu gratuit
sau act real. Fiind stabilită natura actului juridic se stabilesc implict prestaţiile la care s-au obligat părţile.

Faptul că scopul imediat şi scopul mediat sunt două noţiuni distincte se evidenţiază în materie de probaţiune judiciară.

Dovada scopului mediat este dificilă pentru că se pune problema stabilirii unui element psihologic – motivul impulsiv şi
determinant care a dus la încheierea actului juridic. Se apelează la prezumţii din care apoi se stabileşte scopul mediat.

Această concepţie referitoare la elementele componente ale cauzei a fost adoptat de jurisprudenţă. Numai astfel, pot fi anulate
acte juridice în care cauza imediată nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, în timp ce cauza mediată poate fi falsă ilicită sau
imorală. De exemplu, instanţa de judecată a dispus anularea unui contract de donaţie deoarece cauza mediată a fost imorală –
donaţia a fost făcută în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj; s-a dispus anularea unui contract deoarece una din părţi la
încheierea actului şi-a propus drept scop să profite de starea de ignoranţă a celeilalte părţi şi să obţină avantaje disproporţionat
de mari în raport cu prestaţia oferită. De aceea, condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic privesc cauza (scopul)
mediată.

c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic

1. Cauza trebuie să existe.

Condiţia este cerută de dispoziţiile art.966 Cod civil: „obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un efect.”

În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la absenţa cauzei.

Într-o opinie, noţiunea de absenţă de cauză se integrează în noţiunea de cauză falsă.
„Noţiunea de absenţă de cauză, concepută independent de cauza falsă, nu are a fi reţinută.”
Într-o altă opinie, lipsa cauzei înseamnă o eroare asupra existenţei cauza, deoarece actul juridic se încheie întotdeauna
pentru că părţile urmăresc un scop. Scopul poate lipsi doar când actul juridic l-ar încheia interzişii judecătoreşti, lucru inadmisibil.
În concluzie, cauza (scopul) actului juridic existând întotdeauna (cu excepţia arătată) numai reprezentarea ei (cauzei)
poate fi falsă.
Stabilirea existenţei cauzei impune două operaţiuni
- stabilirea cauzei nu există: cauza imediată sau cauza mediată;
- motivul lipsei cauzei fie a celei imediate, fie a celei mediate.
Doctrina juridică stabileşte următoarele soluţii:
- cauza actului juridic lipseşte datorită inexistenţei discernământului. În această ipoteză lipsesc ambele componente ale
cauzei: cauza imediată şi cauza mediată, deoarece numai discernământul generează consimţământ, manifestarea hotărârii de a
încheia actul juridic. Sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic
- cauza lipseşte pentru că în contractele sinalagmatice o parte se obligă fără să urmărească o contraprestaţie (de exemplu,
infractorul cercetat încheie contractul de vânzare-cumpărare a autoturismului Mercedes, dar nu urmăreşte contraprestaţia
procurorului – preţul), în actele juridice cu titlu gratuit o parte nu este animată de dorinţa de a gratifica (de exemplu,
administratorul unei societăţi comerciale donează o sumă pentru sponsorizarea unei acţiuni a Gărzii Financiare, dar nu o face
pentru a gratifica, ci pentru a evita un viitor control); în actele juridice reale nu se urmăreşte predarea lucrului. În aceste ipoteze
lipseşte cauza imediată (care absoarbe cauza mediată), condiţie esenţială de validitate a actului juridic. Sancţiunea este nulitatea
absolută a actului juridic încheiat.

2. Cauza să fie reală (să nu fie falsă).

Condiţia se prevede în Cod civil: „obligaţia fondată pe o cauză falsă (...) nu poate avea nici un efect.”
 Cauza este falsă când partea la actul juridic este în eroare cu privire la motivul care l-a determinat să-l încheie, adică este
în eroare asupra scopului mediat. De exemplu, în contractul de prestări servicii o parte îl încheie pentru că şi-a propus ca scop prin
invitarea unui cântăreţ de top aducerea unui număr cât mai mare de spectatori. În realitate s-a prezentat un solist lipsit de calităţi
artistice.
Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă a actului numai când se îndeplinesc cerinţele erorii viciu de
consimţământ.

3. Cauza să fie licită şi morală.

Potrivit Cod civil: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”.
De menţionat că cerinţa privind moralitatea cauzei, deşi nu este prevăzută în textele legale, se deduce implicit din cerinţa
cauzei de a fi licită. Legea pune semnul egalităţii între cauza imorală şi cauza ilicită. De exemplu, obligaţia asumată de o parte a
contractului de a produce o vătămare corporală în schimbul unei sume de bani, este ilicită şi în acelaşi timp imorală. De asemenea
obligaţia asumată, tot pentru o sumă de bani, de a se plimba gol prin sălile de clasă, este nulă absolut pentru cauză imorală, deşi o
asemenea acţiune poate fi calificată ca fiind o faptă penală – ultraj contra bunelor moravuri, şi deci o faptă ilicită.

d) Proba cauzei
În art.967 Cod civil se prevede următoarea regulă: „Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”; „Cauza
este prezumată până la proba contrarie.”
Textele de lege prevăd două prezumţii legale relative (iuris tantum):
- oricare act juridic civil are o cauză
- cauza actului juridic este valabilă.
Cine invocă inexistenţa cauzei ori nevalabilitatea ei trebuie să facă dovada.
Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc de probă.

e) Acte juridice cauzale şi acauzale

5. Forma actului juridic

a) Noţiunea de formă a actului juridic

Noţiunea de „forma actului juridic” are două sensuri:
- sens restrâns, prin forma actului se înţelege modul cum se exteriorizează manifestarea de voinţă a părţii la încheierea
actului juridic. Este, într-o altă formulare, modul de exteriorizare a consimţământului.
- în sens larg, forma actului juridic reprezintă condiţiile de formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic (ad
validitatem), pentru proba existenţei şi a conţinutului actului juridic (ad probationem) şi pentru opozabilitatea actului faţă de
terţele persoane (condiţii de publicitate).
Consimţământul părţilor se exteriorizează în următoarele forme:
- în formă consensuală, potrivit principiului consensualismului actelor juridice;
- în formă solemnă, ca urmare a unor cerinţe impuse de lege, la anumite acte juridice.

b) Principiul consensualismului actelor juridice civile

Principiul este o consecinţă a principiului libertăţii contractuale. Pentru valabilitatea actului juridic este suficientă simpla
manifestare de voinţă a părţilor în scopul de a produce efecte juridice (solo consensu). Această condiţie este şi suficientă şi
necesară. Nu interesează forma în care se exteriorizează manifestarea de voinţă. Actele juridice încheiate astfel sunt acte juridice
consensuale.
c) Condiţiile de formă ale actului juridic:
După cum am arătat, consimţământul părţilor la actul juridic se poate exterioriza în formă solemnă.
Forma solemnă a actului juridic priveşte:
- valabilitatea actului juridic (forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem)
- proba actului juridic (forma este cerută ad probationem)
- opozabilitatea faţă de terţi (condiţii de publicitate).
Forma solemnă a actului juridic poate fi impusă de lege sau stabilită convenţional de părţi. De regulă forma contractelor
o aleg părţile contractante. Abaterile de la regulă, de la libertatea alegerii formei contractuale se stabilesc prin lege.
Forma cerută ad validitatem este condiţia de valabilitate a actului juridic în lipsa căreia actul juridic nu se naşte valabil.
Sunt acte juridice ce se încheie în formă solemnă ad validitatem următoarele:
- contractul de donaţie
- testamentul
- revocarea expresă a unui legat
- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar - renunţarea expresă la succesiune (art.74 alin.4 din Legea nr.36/1995)
- subrogaţia în drepturile creditorului plătit, acceptată de debitor
- contractul de ipotecă

4. Modalităţile actului juridic (termenul, condiţia, sarcina)

a) Noţiunea de modalitate a actului juridic civil

Actele juridice se clasifică după legătura cu modalităţile lor în acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de
modalităţi.
Modalităţile actului juridic sunt împrejurări viitoare care influenţează:
- existenţa actului juridic (condiţia)
- exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor ce constituie conţinutul actului juridic (termenul).
Întotdeauna modalităţile îşi produc efectele după încheierea actului juridic. Modalităţile constau în scurgerea timpului (la
termen) sau într-o acţiune omenească sau eveniment al naturii (condiţie şi sarcină).
Actele juridice se clasifică sub aspectul modalităţilor în:
- acte juridice pure şi simple, care prin natura lor nu pot fi afectate de modalităţi. De exemplu, căsătoria, înfierea,
recunoaşterea filiaţiei etc.
- acte juridice ce nu pot exista decât afectate de modalităţi, ca de exemplu contractul de împrumut (întotdeauna
împrumutul se acordă pe o perioadă de timp), contractul de rentă viageră (întotdeauna se întinde în timp până la moartea
credirentierului), contractul de asigurare afectat întotdeauna de o condiţie – realizarea sau nu a riscului asigurat. În aceste acte
juridice termenul şi condiţia devin condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic civil.
- acte juridice ce pot fi sau nu afectate de modalităţi. Această categorie de acte juridice este cea mai numeroasă. De
exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare părţile pot conveni plata preţului la un termen suspensiv (la data de...) sau să tacă
în această privinţă, şi atunci vânzarea-cumpărarea devine un act neafectat de modalităţi. Acelaşi contract poate fi afectat de o
condiţie suspensivă (îţi vând apartamentul dacă până la 31 decembrie m-am mutat la Reghin) sau nu.
Părţile sunt îndreptăţite să stabilească modalităţile într-un act juridic ca expresie a principiului libertăţii contractuale,
potrivit nevoii satisfacerii intereselor lor.
De asemenea, în actele juridice cu titlu gratuit, sarcina stipulată în favoarea gratificatului vine în întâmpinarea interesului
urmărit de dispunător.
 TEMA V. Dreptul afacerilor. Concept. Obiect. Specific.

1. Concept de drept al afacerilor.

2. Obiectul dreptului afacerilor.
3. Izvoarele dreptului afacerilor.
4. Principiile dreptului afacerilor.

1. Concept de drept al afacerilor.

Studiul dreptului afacerilor începe cu o controversă determinologie. Un timp îndelungat materia respectivă a fost
denumită drept comercial. Ea s-a delimitat de dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe ale practicii:
• În raporturile dintre ei, comercianţii trebuie să acţioneze cu rapiditate; pentru aceasta regulile care le sunt
aplicabile, trebuie să fie simple. Dovada obligaţiilor asumate trebuie să poată fi făcută cu uşurinţă, iar în caz de litigiu ei să se
poată adresa unei jurisdicţii accesibile, specializate şi competente.
• Pentru consolidarea creditului, publicitatea este mai necesară în materie comercială decât în materie civilă astfel
ca tot cea ce interesează pe comercianţi referitor la situaţia financiară şi chiar personală a celorlalţi comercianţi să poată fi uşor
cunoscută.
• Extinderea relaţiilor comerciale înafara hotarelor naţionale determină necesitatea ca un număr cât mai mare de
reguli să fie comune unui număr cât mai mare de state, pentru a asigura mai bine securitatea tranzacţiilor (astfel s-a ajuns la reguli
uniforme în materia cambiei, cecului, a proprietăţii intelectuale şi industriale etc).
Denumirea drept comercial se defineşte ca:
Definiţie: Ansamblul de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor
juridice faptelor şi operaţiunilor considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele
care au calitatea de comerciant. În aşa mod putem spune că dreptul comercial reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi
nepatrimoniale din domeniul activităţii de comerţ, inclusiv toate activităţile economice aducătoare de profit.
Denumirea respectivă nu a fost satisfăcătoare pentru că materia privea nu numai comerţul propriu zis, adică interpunerea
în circulaţie a bunurilor şi valorilor ci tot odată şi activităţile industriale (întreprinderile producătoare de bunuri şi cele prestatoare
de servicii). De aceia se apelează în prezent la noua denumire de drept al afacerilor. Controversa terminologică este departe de fi
încheiată. Sunt ori nu sunt sinonime cele 2 denumiri?

Dreptul comercial a apărut în epoca feudală, normele căruia erau utilizate numai de către negustori şi comercianţi, şi
reglementa în special relaţii de vânzare – cumpărare. DC contemporan reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţii
dintre persoanele care săvârşesc operaţiuni economice aducătoare de profit, indiferent de domeniu. Ascet drept de regulă se
bazează pe o lege specială cum ar fi codul comercial.

Potrivit opiniei dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decât dreptul comercial cuprinzând şi aspecte de
drept public (intervenţia statului în economie) de drept fiscal, de drept al muncii şi chiar de drept civil (protecţia consumatorilor).

Denumirea de drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice acre
reglementează afacerile. Prin afacere se înţelege îndeletnicirea, acţiunea (întreprinderea) sau activitatea cu rezultat favorabil a unei
persoane. Afacerile (activitate de întreprinzător) sunt operaţiuni social – utile de extragere, creare sau dobândire de bunuri pentru
a fi comercializate, astfel încât suma de bani primită ca plată să acopere toate cheltuielile suportate şi să asigure persoanei
obţinerea uni profit. Afaceri sunt toate activităţile de extragere, cultivare şi confecţionare a bunurilor materiale, de executare a
lucrărilor de prestare a serviciilor etc. În categoria de afaceri intră şi cumpărarea de bunuri materiale şi de servicii pentru a fi
revândute.
Nu sunt afaceri: activitatea desfăşurată în baza unui contract de muncă, activitatea persoanelor fizice şi juridice
ne comerciale, care dobândesc bunuri pentru necesităţile proprii, alte activităţi care nu aduc profit autorului. În unele state nu se
consideră activitate de întreprinzător activităţile liberale (avocatura, medicina, etc.)
În aşa mod dreptului afacerilor, poate fi definit ac fiind:

Definiţie: Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale
şi nepatrimoniale care apar între persoane în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, precum şi raporturile care
apar în cazul intervenţiei statului în această activitate.

2. Obiectul dreptului afacerilor.

Pentru determinarea obiectului dreptului afacerilor sunt utilizate 2 sisteme:

 Sistemul obiectiv - potrivit acestui sistem (Franţa), obiectul dreptului comercial îl constituie normele juridice
aplicabile comerţului, adică acele acte juridice, fapte şi operaţiuni calificate de lege ca fiind fapte de comerţ indiferent de persoana
care le săvârşeşte.
 Sistemul subiectiv – (Germania) – obiectul dreptului comercial îl constituie normele juridice sub a căror
incidenţă cad comercianţii. În acest sistem normele de drept comercial sun aplicabile persoanelor care ua un statut juridic special
şi anume calitatea de comerciant (întreprinzător).
În RM obiectul dreptului afacerilor se determină conform sistemului subiectiv. Bazându-ne pe dispoziţiile legale,
activitatea de întreprinzător poate fi desfăşurată numai de subiecte înregistrate în modul stabilit de lege. Sunt subiecte ale
activităţii de întreprinzător numai persoanele fizice şi persoanele juridice care au calitatea de întreprinzător.
Se consideră că posedă o asemenea calitate şi respectiv pot desfăşura activitatea de antreprenoriat persoanele fizice care
• Au dobândit patenta de întreprinzător (Legea Nr. 93 din 1998 Cu privire la patenta de întreprinzător.
• S-au înregistrat în calitate de întreprinzător art.26 CC.
Art.162 C adm. Şi art.241 CP sancţionează activitatea de întreprinzător întreprinsă de persoanele ne autorizate.
P.j. cu scop lucrativ este în drept să desfăşoare orice activitate ne interzisă de lege.

Definiţie: obiectul dreptului afacerilor constituie acele relaţii sociale care se stabilesc între persoane fizice şi juridice
care au calitatea de întreprinzători în legătură cu activitatea lor economică.

3. Izvoarele dreptului afacerilor.

Normele juridice componente ale dreptului afacerilor sunt cuprinse în actele normative şi în uzanţele comerciale. La fel
în calitate de izvoare se utilizează doctrina juridică şi practica judecătorească.
În aşa mod izvoarele dreptului afacerilor pot fi clasificate în modul următor:
1. Constituţia (adoptată 29 iulie 1994 în vigoare 27 august 1994). Ca lege fundamentală a ţării constituţia
reglementează principiile de organizare a activităţii economice. Constituţia stabileşte că factorii de bază a economiei sunt: piaţa,
libera iniţiativă şi concurenţa loială.
2. Codul civil. Pentru activitatea de antreprenoriat se aplică şi dispoziţiile Codului civil referitoare la ea.
 3. Legile. Reglementarea juridică a activităţii economice se realizează prin legi. Acestea sunt aprobate de
Parlamente şi promulgate de preşedinte după care capătă forţă obligatorie.
4. Hotărârile guvernului. Guvernul poate interveni în activitate economică prin acte sub formă de ordonanţe şi
hotărâri (ex: hot nr. 926 din 12.07.2002 Privind aprobarea tarifelor la serviciile cu plată prestate de Camera înregistrării de stat a
DTI.)
5. Actele normative ale Băncii naţionale a Moldovei. BN este o persoană juridică publică autonomă subordonată
parlamentului care supraveghează circulaţia monetară. BN poate elabora şi adopta acte normative obligatorii pentru instituţiile
financiare precum şi pentru toate persoanele fizice şi juridice. (Ex: Regulamentul nr.2309/01 din 15.08.1996 Cu privire la
autorizarea băncilor).
6. Actele ministerelor , departamentelor şi a altor autorităţi publice centrale. Aceste organe sunt în drept de a
elabora şi a pune în aplicare anumite acte obligatorii pentru participanţii la circuitul comercial. (ME şi Camera Licenţierii a
elaborat şi a pus în aplicare Ordinul nr.2836 G din 10.06.2003 al ME privind aprobarea condiţiilor de licenţiere a unor genuri de
activitate prin care sunt stabilite condiţiile de desfăşurare a genurilor de activitate şi actelor care trebuie prezentate organului de
licenţiere pentru eliberarea de licenţă la fiecare gen de activitate).
7. Actele autorităţilor publice locale. APL sunt în drept să elaboreze şi să pună în vigoare cate obligatorii pentru
to-ţi participanţii din teritoriul respectiv ( Consiliul local adoptă planul urbanistic şi planul de amenajare a teritoriului al unităţii
adm. - terit. – act normativ cu putere de lege în teritoriul respectiv).
8. Actele corporative. P.j. cu scop lucrativ adoptă acte care conţin norme de comportament pentru membrii săi.
9. Uzanţele comerciale. Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială folosită
timp îndelungat şi respectată ca o normă juridică obligatorie. În dreptul afacerilor al R Moldova uzanţele comerciale în principiu
nu sunt izvoare de drept. Uzanţele se aplică numai în cazul în care nu sunt acte juridice care ar reglementa anumite relaţii (art.4
CC). Cel mai frecvent ele se aplică în relaţiile cu element de extranietate.

4. Principiile dreptului afacerilor.

Un loc important în reglementarea activităţii de întreprinzător îl ocupă principiile dreptului - idei directoare
cărora le sunt subordonate structura şi sistemul de drept. Doctrina juridică evidenţiază un şir de principii ale dreptului afacerilor
unele fiind caracteristice întregului sistem de drept iar altele unei singure ramuri.
 Principiul libertăţii activităţii de întreprinzător.
 Principiul concurenţei loiale. Concurenţa este decretată ca un factor de bază al economiei statului şi stabileşte că
statul se obligă să asigure protecţia concurenţei loiale ceia ce constă în adoptarea unor măsuri de protejare a întreprinzătorilor
împotriva acţiunilor ilegale şi dăunătoare ale concurenţilor (Legea nr.103/2000 privind protecţia concurenţei).
 Principiul inviolabilităţii investiţiilor persoanelor fizice şi juridice. Acest principiu rezultă din principiul
inviolabilităţii proprietăţii private.

TEMA VI. Reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător.

1. Activitatea de întreprinzător (antreprenoriat). Noţiune. Identificare.

2. Persoana fizică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.
3. Persoana juridică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

1. Activitatea de întreprinzător (antreprenoriat). Noţiune. Identificare.

 Prin activitate de întreprinzător se subînţelege activitatea de fabricarea producţiei, de executare a lucrărilor şi de prestare
a serviciilor desfăşurată de cetăţenii şi asociaţiile acestora în mod independent din propria iniţiativă în numele şi cu riscul propriu
sub răspunderea lor patrimonială în scopul asigurării unei surse de venituri permanente.

Prin urmare noţiunea activitate de întreprinzător este mai restrânsă decât cea de activitate economică, deoarece nu include
activitatea salariaţilor, liderilor profesionişti şi nici actele de consum al bunurilor materiale.
Analiza juridică a definiţiei legale permite relevarea particularităţilor activităţii de întreprinzător prin care aceasta se
deosebeşte de alte activităţi umane inclusiv economice.
Particularităţile:
1. Activitatea practicată de cetăţeni şi de asociaţiile lor. Persoanele care pot desfăşura activitatea legală de întreprinzător în
nume propriu sunt desemnate prin noţiunea comună de „întreprinzător”.
2. Activitate din propria iniţiativă. Este activitatea care se exercită prin propriu spirit de întreprinzător şi propria
ingeniozitate. Activitate în nume propriu - activitatea de întreprinzător va fi practicată de persoana fizică care solicitat
înregistrarea sau de subiectul persoana juridică creat prin înregistrare.
3. Activitate de riscul propriu sub răspundere patrimonială proprie. Activitatea de întreprinzător poate fi practicată eficient
numai dacă iniţiatorul pune în circuit anumite valori patrimoniale indiferent de natura lor: bani, bunuri sau muncă
proprie. Riscul activităţii de întreprinzător este un fenomen obişnuit în economia de piaţă. El se produce din cauze
obiective sau subiective, are un caracter patrimonial şi depinde de capacitatea întreprinzătorului de a-şi alege asociaţii şi
partenerii de afaceri, investitorii, vânzătorii de materii prime şi chiar consumatorii de mărfurile şu serviciile sale. Astfel,
răspunderea patrimonială intervine numai în cazul când activitatea este fără eficienţă sau în cazul în care întreprinzătorul
nu-şi onorează obligaţiile. Persoana fizică şi persoana juridică răspund pentru obligaţiile asumate cu tot patrimoniul pe
care îl au în proprietate.
4. Activitate permanentă. Legiuitorul nu stipulează expres regularitatea cu care întreprinzătorul trebuie să-şi practice
activitatea faptul acesta rezultă din definiţia legală care stipulează că activitatea trebuie să asigure autorului o sursă
permanentă de venituri care de fapt nu se obţin din activităţi ocazionale.
5. Activitatea aducătoare de beneficii. Întreprinzătorul poate obţine din activitatea sa beneficiu nelimitat, cu condiţia
onorării obligaţiilor fiscale. Profitul reprezintă diferenţa dintre valoarea capitalului investit şi valoarea realizată din
activitate. Beneficiul este un produs specific al activităţii umane o plată pentru activitatea de întreprinzător.

Genurile activităţii de întreprinzător.

 Fabricarea producţiei ca gen de activitate antreprenorială.
Fabricarea producţiei este un gen de activitate economică cu caracter general care are ca obiect transformarea materiilor
prime şi materialelor în produse noi cu o valoare mai mare. Acesta este un proces complex de producere a bunurilor materiale
destinate consumului. Agenţii economici sunt obligaţi să respecte standardele tehnologice şi calitative pentru a satisface cerinţele
consumatorului a nu le leza drepturile legale.
 Executarea de lucrări.
Este un gen de activitate economică prin care o întreprindere se obligă să îndeplinească într-un anumit termen o anumită
lucrare fie din propriul material fie din materialul beneficiarului. (Ex: Construcţia imobilelor).
 Prestarea de servicii.
Este un gen de activitate economică prin care o întreprindere se obligă să satisfacă anumite necesităţi ale persoanelor
fizice şi juridice prin acordarea de servicii consultative informaţionale, de transport, de deservire socială, de publicitate, marketing
de asigurare etc. Serviciile sunt de regulă nemateriale.
 Comercializarea mărfurilor şi a produselor.
 Toate mărfurile şi serviciile sunt destinate consumatorilor. Între producători şi consumatori evident că există şi
intermediari (comercianţi) care cumpără de la producători mărfuri pentru a le vinde consumatorilor.

După importanţa pentru societate activităţile de întreprinzător pot fi clasificate în:

 Activităţi interzise. Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor economice interzice. Orci activitate producătoare de
profit care este sancţionată de legislaţia administrativă sau penală se va considera activitate interzisă (Ex: art.141; 165;
206; 168; 214;220 CP)
 Activităţi monopol de stat – sunt desfăşurate exclusiv de organe ale statului sau de persoane juridice constituite de stat.
Monopolul de stat este definit ca situaţia în care un număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de către autorităţile
administraţiei publice cu drepturi exclusive de desfăşurare a unei anumite activităţi aducătoare de profit (art.10 alin.3 al
Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi legea nr. 845/1992, de exemplu prepararea şi vânzare substanţelor
narcotice).
 Activităţi monopoluri naturale – prin monopol natural legiuitorul desemnează situaţia în care producerea, transportarea,
comercializarea, procurarea mărfurilor şi grupurilor d mărfuri fungibile precum şi prestarea anumitor tipuri de servicii
în virtutea unor factori de ordin natural, economic sau tehnologic se află sub controlul direct al unuia sau mai multor
agenţi economici. Lista activităţilor monopoluri naturale este aprobată prin Hotărârea guvernului nr.582/1995 Cu
privire la reglementarea monopolurilor. Ex: activităţile legate de exploatarea căilor ferate a autostrăzilor etc.
 Activităţi supuse licenţierii. Aceste activităţi sunt stabilite la art.7 din Legea nr.45/2001 privind licenţierea unor genuri
de activitate.
 Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător.
 Activităţi care pot fi practicate liber fără autorizaţie specială. Activităţile care pot fi practicate fără autorizaţii speciale
întreprinzătorul (persoană fizică şi persoană juridică) pot desfăşura genurile de activitate care nu sunt supuse licenţierii
fără vre-o autorizaţie sau permisiune specială dacă alte legi nu stabilesc altfel.

Activităţi liberale.

Doctrina juridică şi legiuitorii di alte ţări evidenţiază activităţile economice practicate de către persoanele fizice liberi
profesionişti. În această categorie au fost incluse prestaţiile acordate de către avocaţi, medici, arhitecţi, notari, profesori, artişti etc.
Exerciţiul activităţii libere constă în punerea la dispoziţie celor interesaţi a cunoştinţelor competenţei şi abilităţilor contra
unui onorar. Activitatea liberului profesionist aşa dar nu este legată de punerea în circuit a unor bunuri iar autorul nu suportă riscul
căruia îi este supus u întreprinzător. Profesiunea liberală reprezintă acea profesie dobândită de o persoană fizică prin pregătire
profesionistă în cadrul sistemului de învăţământ exprimată prin specialitatea însuşită care ar urma să fie exercitată în mod liber şi
independent prin orice formă de organizare – individual sau prin birouri particulare. Legislaţia R Moldova nu evidenţiază
activităţile liberale. Acestea sunt tratate din punct de vedere al dreptului fiscal ca şi activităţi de întreprinzător.

2. Persoana fizică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

Noţiuni generale.
Subiecte ale dreptului comercial sînt persoanele fizice şi juridice care au calitatea de întreprinzători Calitatea de întreprinzător o au persoanele
care desfăşoară activitate de întreprinzător.
Calitatea de întreprinzător a persoanei fizice se dobândeşte, potrivit art.26 CC, de la data înregistrării sale în calitate de întreprinzător individual
(în Registrul de stat) sau gospodărie ţărănească (în Registrul gospodăriilor ţărăneşti ţinut de autorităţile administraţiei publice locale) sau titular al
patentei de întreprinzător (la organul fiscal competent).
 Persoana juridică dobândeşte calitatea de întreprinzător de la data înregistrării de stat şi înscrierii ei în Registrul de stat al întreprinderilor.
Activitatea în baza patentei de întreprinzător.
Legislaţia în vigoare prevede desfăşurarea unor genuri de activitate de întreprinzător printr-un sistem simplificat de înregistrare,
impozitare, evidenţă şi dări de seamă în baza utilizării patentei de întreprinzător.
Potrivit Legii nr. 93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de întreprinzător, patenta de întreprinzător este un certificat de stat
nominativ, ce atestă dreptul de a desfăşura genul de activitate indicat în ea în decursul unei anumite perioade de timp.
Forma patentei se stabileşte de Ministerul Finanţelor şi trebuie să aibă cel puţin 10 grade de protecţie. Patenta conţine următoarele
elemente: seria şi numărul patentei; prenumele şi numele titularului; fotografia lui; codul fiscal al titularului patentei; domiciliul lui
stabil; locul de desfăşurare a activităţii în baza patentei; durata patentei; dacă se foloseşte un mijloc de transport - tipul lui şi numărul de
înmatriculare; denumirea şi sediul organului care a eliberat patenta, precum şi cuponul ce dovedeşte achitarea taxei de stat.
Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu impune înregistrarea de stat a titularului acesteia şi primirea licenţei,
prezentarea dărilor de seamă financiare şi statistice, ţinerea evidenţei contabile etc.
Utilizarea patentei de întreprinzător oferă atât un şir de avantaje cît şi dezavantaje.
Avantaje:
a)pentru titularul de patentă: simplitatea înregistrării ca întreprinzător; taxa pentru patentă ca impozit fix (unic); simplitatea evidenţei;
riscul minim al investiţiei;
b)pentru stat: reducerea şomajului; reducerea ponderii economiei tenebre; achitarea taxei pentru patentă în avans.
Dezavantaje:
a)pentru titularul de patentă: unele restricţii legislative; unele limitări fiscale; riscul şi necunoaşterea pieţii de desfacere a mărfurilor şi
serviciilor; volumul mic de desfacere şi, corespunzător, venitul mic (în valoare absolută);
b)pentru stat: posibilitatea utilizării de către titulari a patentei, un unele cazuri, pentru evaziuni fiscale; afectarea drepturilor
consumatorilor; crearea concurenţei neloiale întreprinderilor înregistrate.

Titularul patentei poate fi orice cetăţean al R.M. cu capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid care locuieşte
permanent în R.M. şi are dreptul să desfăşoare activitate de întreprinzător, care a declarat despre intenţia de a procura patenta şi
corespunde cerinţelor de calificare necesare. În relaţiile de drept civil titularul patentei acţionează în numele său şi răspunde pentru
obligaţiile aferente desfăşurării acestei activităţi.
Solicitantul patentei depune cererea la inspectoratul fiscal teritorial în raza căruia îşi are domiciliul sau la locul de desfăşurare a
activităţii preconizate. În cazul în care în localitatea respectivă nu este amplasat inspectoratul (oficiul) fiscal, cererea se depune la
primăria în a cărei rază de administrare solicitantul intenţionează să-şi desfăşoare activitatea. În cerere se indică: a) prenumele,
numele şi domiciliul solicitantului; b) genul de activitate pentru care se solicită patenta; c) durata patentei; d) tipul mijlocului de
transport folosit şi numărul de înmatriculare (în caz de necesitate). În cazul în care, conform legislaţiei, pentru desfăşurarea unor genuri
de activitate este necesară autorizaţia autorităţii administraţiei publice locale, la cererea de eliberare a patentei se va anexa decizia
autorităţii respective. După caz, la cerere se anexează documentul ce confirmă încheierea contractului de asigurare obligatorie.
Patenta se eliberează în termen de 3 zile de la data depunerii cererii, documentelor perfectate în modul cuvenit şi după
achitarea taxei stabilite.
Pentru fiecare patentă eliberată se întocmeşte duplicat care se păstrează la autoritatea care a eliberat patenta şi care va fi utilizat
de organele respective pentru întocmirea dărilor de seamă statistice, perfectarea copiei patentei în cazul pierderii ei. În baza datelor din
duplicatul patentei se pot face însemnări în cartea de muncă a titularului de patentă. Patenta se eliberează pentru o durată de o lună
sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai mare, este valabilă doar pentru titularul ei şi nu poate fi transmisă altei persoane.
Titularul patentei este obligat:
a)să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă, normele sanitare, normele de protecţie contra
incendiilor, să îndeplinească alte cerinţe ce se referă la genul de activitate respectiv, iar după caz, să aibă documentele de
provenienţă a mărfii, factura de expediţie, chitanţa de percepere a taxei vamale sau actul de achiziţie a mărfurilor;
 b)să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea administraţiei publice locale;
c)să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;
d)să afişeze patenta sau copia ei, autentificată de notar, într-un loc vizibil la locurile unde îşi desfăşoară activitatea.
Titularul de patentă nu este în drept:
a)să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificată în patentă;
b)să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el sau careva dintre membrii familiei sale, cu societatea
în nume colectiv sau în comandită, al cărei asociat cu răspundere deplină este el sau careva dintre membrii familiei.
Cu toate acestea, doi sau câţiva titulari de patentă se pot asocia în scopul desfăşurării în comun a activităţii de
întreprinzător.
Valabilitatea patentei încetează odată cu:
- expirarea duratei;
- dacă titularul renunţă la patentă şi depune cererea respectivă;
- dacă titularul patentei pierde capacitatea de muncă;
- în cazul decesului titularului;
- în cazul transmiterii patentei altei persoane.
Patenta poate fi suspendată atât la cererea titularului, cât şi în cazul neexecutării de către el a obligaţiilor prevăzute de lege,
precum şi în cazul neachitării în termen a taxei pentru perioada următoare de valabilitate a patentei.
Schimbarea patentei se efectuează în cazul în care titularul ei şi-a schimbat numele şi / sau prenumele, domiciliul sau locul de
desfăşurare a activităţii indicate în patentă.
Impunerea fiscală a titularului de patentă se efectuează sub formă de taxă pentru patentă, care include impozitul pe venit,
impozitul pentru folosirea resurselor naturale, taxa pentru amplasarea unităţilor comerciale, taxa pentru amenajarea teritoriului, taxa
pentru dreptul de a presta servicii la transportarea călătorilor, precum şi defalcările în bugetul asigurărilor sociale de stat. Taxa pentru
patentă se reduce pentru invalizi de gradul I şi II, pentru persoanele care sunt la evidenţă la oficiile forţei de muncă, pentru persoanele care
întreţin membri ai familiei inapţi de muncă, pentru studenţi şi pensionari.

ÎNTREPRINDEREA INDIVIDUALĂ
(art.14 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi)

Întreprinderea individuală este agentul economic constituit de persoana fizică care practică activitatea de antreprenoriat în
nume propriu şi din cont propriu, administrează personal afacerile, adoptă independent decizii, asigură întreprinderea cu cele
necesare şi poartă răspundere pentru rezultatele ei.
Întreprinderea individuală este numită şi întreprindere persoană fizică, cea ce înseamnă că asupra întreprinderilor
individuale nu se răsfrâng dispoziţiile cu privire la persoanele juridice. Denumirea acestor întreprinderi cuprinde în mod
obligatoriu numele fondatorului. Aceste întreprinderi nu au un patrimoniu propriu separabil de patrimoniul fondatorului, nu au
nici răspundere proprie pentru obligaţii răspund fondatorii şi deci elementele ÎI nu pot fi distincte de fondator. Adevăratul subiect
de drept este fondatorul persoana fizică care desfăşoară activitatea individuală de întreprinzător (personal şi desinestătător, art.
13/2 şi art. 14 Legea 845/1992). ÎI individuală presupune activitate desinestătătoare a fondatorului. Legea însă prevede expres
posibilitatea implicării mai multor persoane (membrii de familie, directorul, salariaţii, etc.).
Din dispoziţiile Legii 845/1992 decurge că ÎI nu este persoană juridică însă potrivit art.3 alin.4 ea devine subiect de drept
în momentul înregistrării de stat.
În concordanţă cu dispoziţiile CC persoana fizică având capacitate deplină de exerciţiu este în drept să desfăşoare activitate de
întreprinzător de la data înregistrării sale în Registrul de stat. În aşa mod nu apare un nou subiect de drept ci un subiect existent
căruia după înregistrarea respectivă i se măreşte capacitatea juridică prin acordarea dreptului de a desfăşura activitate de
întreprinzător. Pentru a fi înregistrat întreprinzătorul depune la organul competent o declaraţie scrisă, persoana fizică este
întreprinzător individual atâta timp cât figurează în registru dacă ea vrea să abandoneze acest stat – trebuie să adreseze în organul
de înregistrare o cerere privind radierea sa din registru.
Art.13alin.2 şi 14 al Legii 845/1992 – stabileşte că ÎI este o activitate metodic organizată a unui individ care presupune repetiţia
profesională a actelor potrivit unei organizări sistematice bazată pe anumite mijloace materiale.
Altfel spus ÎI este activitatea persoanei fizice care practică activitate de întreprinzător în nume propriu şi din cont
propriu, administrând personal afacerile.
Pentru a fonda o ÎI este nevoie:
• Capacitate de exerciţiu deplină;
• Decizie de formare (autentificată notarial) – ea trebuie să conţină:
- date de identificare a fondatorului (numele, prenumele, data, locul naşterii, cetăţenia, domiciliul, Nr. Actului de
identitate);
- denumirea de firmă a întreprinderii (art14 alin.5 Legea 845/1992 (Ex „Î.I. XXXX”);
- sediul întreprinderii (domiciliul fondatorului sau oricare alt sediu);
- data fondării întreprinderii care este data înscrierii în Registru de stat;
- date de identificare a directorului (numele, prenumele, data, locul naşterii, cetăţenia, domiciliul, Nr. Actului de
identitate), dacă acesta este un salariat.
Înregistrarea întreprinderii individuale se face conform regulilor stabilite pentru persoanele juridice în Legea
1265/2000. dacă pentru practicarea genurilor de activitate se cere licenţă ÎI va trebuie să obţină licenţă pentru începerea acestui
gen de activitate. De regulă aşa o formă organizatorică este utilizată de către mici comercianţi, prestatori individuali de servicii.

Gospodăria ţărănească de fermier.

Potrivit art.2 din Legea 1353/2000 privind gospodăriile ţărăneşti de fermier, Gospodăria ţărăneasca este o întreprindere
individuala, bazata pe proprietate privata asupra terenurilor agricole (denumite in continuare terenuri) si asupra altor
bunuri, pe munca personala a membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti), având ca scop obţinerea de produse
agricole, prelucrarea lor primara, comercializarea cu preponderenta a propriei producţii agricole. Gospodăria ţărăneasca se
poate constitui si dintr-o singura persoana fizica. Numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura activitate individuala de
întreprinzător in agricultura.

În ea munca salariaţilor altor persoane decât membrii gospodăriei ţărăneşti nu trebuie să depăşească 50% din întreaga
muncă depusă timp de un an.
Constituirea
Gospodăria ţărăneasca se constituie pe principiul liberului consimţământ.
Gospodăria ţărăneasca se creează in temeiul declaraţiei de constituire, semnata de fondator si de potenţialii membri ai
acesteia. În declaraţia de constituire a gospodăriei ţărăneşti (de fermier) denumita in continuare declaraţie de constituire,
trebuie sa se indice:
a) denumirea completa si abreviata a gospodăriei;
b) sediul gospodăriei;
c) numele, prenumele, data naşterii, cetăţenia si domiciliul fondatorului si al potenţialilor membri ai ei, gradul de
rudenie al acestora cu fondatorul;
d) numerele de înregistrare, amplasarea si suprafaţa, conform cadastrului bunurilor imobile, a terenurilor proprietate
individuala sau proprietate comuna, inclusiv a terenurilor din extravilan considerate grădini, precum si a terenurilor arendate;
e) componenta altor bunuri imobiliare care se transmit in proprietate comuna membrilor gospodăriei.
Semnătura fondatorului si semnaturile celorlalţi membri din declaraţia de constituire sunt autentificate de notar sau de
secretarul primăriei la care se înregistrează gospodăria.
 Denumirea gospodăriei ţărăneşti. Denumirea completa a gospodăriei ţărăneşti va conţine cuvintele gospodărie
ţărăneasca, numele fondatorului (conducătorului) si sediul gospodăriei. Denumirea abreviata a gospodăriei ţărăneşti va
conţine iniţialele G.T., numele fondatorului (conducătorului) si sediul ei. Denumirea completa si denumirea abreviata a
gospodăriei ţărăneşti vor conţine si alte date pentru a nu fi identice denumirii unei alte gospodarii ţărăneşti înregistrate anterior
la aceeaşi primărie.
Sediul. Sediul gospodăriei ţărăneşti este in unitatea administrativ-teritoriala de nivelul întâi in a
cărei primărie este înregistrata. Gospodăria ţărăneasca va fi înregistrata de către fondatorul ei la primăria unităţii
administrativ-teritoriale de nivelul întâi in a cărei hotare el deţine teren. In cazul in care fondatorul deţine terenuri
amplasate in hotarele a doua sau mai multe unitari administrativ-teritoriale de nivelul întâi, cererea de înregistrare a
gospodăriei ţărăneşti se prezintă primăriei alese de fondator.

3. Persoana juridică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

Conform Articolul 55 CC. Persoana juridica este organizatia care are un patrimoniu distinct si raspunde pentru
obligatiile sale cu acest patrimoniu, poate sa dobindeasca si sa exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si personale
nepatrimoniale, sa-si asume obligatii, poate fi reclamant si pirit in instanta de judecata.
Persoana juridica poate fi organizata in mod corporativ sau in baza calitatii de membru, poate fi dependenta sau
independenta de un anumit numar de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ.
Persoanele juridice sint de drept public sau de drept privat care, in raporturile civile, sint situate pe pozitii de egalitate
(Art.57 CC).
Persoanele juridice de drept public
 Statul si unităţile administrativ-teritoriale participa la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte
subiecte de drept. Atributiile statului si ale unitatilor administrativ-teritoriale se exercita in asemenea raporturi de
organele acestora, in conformitate cu competenta lor.
 Organele imputernicite sa exercite o parte din functiile (atributiile) Guvernului poseda personalitate juridica doar
daca aceasta decurge din prevederile legii sau, in cazurile expres prevazute de lege, din actele autoritatilor
administratiei publice centrale sau locale.
Aceste personae deşi sunt în drept să participle la raporturile juridice civile ele nu au calitatea de întreprinzătorşi nu desfăşoară
aafceri în nume propriu.
Persoane juridice de drept privat
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar in una din formele prevazute de lege. Persoanele juridice
de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) si scop nelucrativ (necomercial).
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se dobindeste la data inregistrarii de stat si inceteaza la data radierii ei
din registrul de stat.Persoana juridica cu scop lucrativ poate desfasura orice activitate neinterzisa de lege, chiar daca nu este
prevazuta in actul de constituire. Persoana juridica cu scop nelucrativ poate desfasura numai activitatea prevazuta de lege si
de actul de constituire. Persoanele juridice de drept public participa la circuitul civil in masura in care aceasta este necesar
atingerii scopurilor sale. Ele sint asimilate persoanelor juridice de drept privat in masura in care participa la circuitul civil.
Persoana juridica poate practica anumite tipuri de activitati, a caror lista este stabilita de lege, doar in baza unui permis
special (licenta). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este necesara licenta apare in momentul
obtinerii ei sau in momentul indicat in ea si inceteaza o data cu expirarea licentei daca legea nu prevede altfel. Persoana
juridica poate fi limitata in drepturi doar in cazurile si in modul prevazut de lege.
Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice.
 Persoana juridica isi exercita, de la data constituirii, drepturile si isi executa obligatiile prin administrator. Au
calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau prin actul de constituire, sint desemnate sa actioneze, in
raporturile cu tertii, individual sau colectiv, in numele si pe seama persoanei juridice. Raporturile dintre persoana juridica si
cei care alcatuiesc organele sale executive sint supuse prin analogie regulilor mandatului
daca legea sau actul de constituire nu prevede altfel. In cazul in care organul executiv nu este desemnat, participantii sau
creditorii persoanei juridice pot cere instantei de judecata desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de instanta de
judecata este revocat de aceasta in cazul in care organul competent al persoanei juridice decide desemnarea organului executiv.
Inregistrarea de stat a persoanei juridice.
Persoana juridica se considera constituita in momentul inregistrarii ei de stat. Persoana juridica de drept public
se considera constituita in momentul intrarii in vigoare a actului normativ prin care se aproba regulamentul ori statutul ei sau
in momentul indicat in act. Persoana juridica este pasibila de inregistrare de stat in modul prevazut de lege. Datele inregistrarii
de stat se inscriu in registrul de stat, fiind accesibile oricarei persoane. Incalcarea modului, prevazut de lege, de constituire a
persoanei juridice sau faptul ca actul de constituire nu este in conformitate cu legea atrage refuzul inregistrarii de stat a
persoanei juridice. Nu se admite refuzul inregistrarii din motivul inoportunitatii constituirii persoanei juridice. Persoana
juridica este supusa reinregistrarii de stat doar in cazurile prevazute de lege.
Pina in momentul in care faptul nu a fost inscris in registrul de stat al persoanelor juridice si nu a fost facut public,
persoana in al carei interes faptul trebuia inregistrat nu poate sa-l opuna tertilor, cu exceptia cazului cind demonstreaza ca tertul
cunostea faptul. Daca faptul este inregistrat si facut public, tertul trebuie sa-l recunoasca in raport cu sine. Aceasta prevedere
nu este valabila pentru actele juridice savirsite in decursul a 15 zile de dupa momentul cind faptul a fost facut public in
masura in care tertul demonstreaza ca nu a stiut si nici nu trebuia sa stie despre acest fapt. In cazul in care faptul care trebuia
inregistrat a fost facut public in mod gresit, tertul poate opune faptul facut public persoanei in al carei interes trebuia
inregistrat, cu exceptia cazului cind tertul stia sau trebuia sa stie despre neveridicitate.
Durata persoanei juridice.
Persoana juridica este perpetua daca legea sau actele de constituire nu prevad altfel. La expirarea termenului
stabilit pentru existenta persoanei juridice, aceasta se dizolva daca pina la acel moment actele de constituire nu se
modifica.
Raspunderea persoanei juridice
Persoana juridica raspunde pentru obligatiile sale cu tot patrimoniul ce ii apartine. Fondatorul (membrul)
persoanei juridice nu raspunde pentru obligatiile persoanei juridice, iar persoana juridica nu raspunde pentru obligatiile
fondatorului (membrului), cu exceptiile stabilite de lege sau de actul de constituire.

Tema VII. Norme comune privind societăţile comerciale.

1. Noţiunea şi conceptul de societate comercială.

2. Clasificarea societăţilor comerciale.
3. Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale.
4. Regimul juridic şi componenţa patrimoniului societăţilor comerciale.

1.Noţiunea şi conceptul de societate comercială.

Prin noţiunea de societate se înţelege o colectivitate sau o comunitate de oameni , ori o totalitate de oameni care trăiesc
împreună, având aceleaşi instituţii, legi, aceiaşi cultură. D.p.d.v. al dreptului societatea reprezintă o comunitate mult
mai restrânsă de persoane, creată în mod voluntar, în care nu intră şi nu rămâne decât cine doreşte cu singura condiţie a acceptării
celorlalţi membri sau unor învoieli libere. Astfel de comunităţi sunt statele, localităţile, familia, societăţile civile, societăţile
comerciale şi cele necomerciale.
 Noţiunea de societate comercială.
Conform art.106 CC Societate comerciala este organizaţia comerciala cu capital social constituit din participatiuni ale
fondatorilor (membrilor). Patrimoniu creat din aportul fondatorilor (membrilor) si cel dobindit de societatea comerciala in
proces de activitate aparţine acesteia cu drept de proprietate. In cazurile prevăzute de prezentul cod, societatea
comerciala poate fi fondata de o singura persoana.
Principalele elemente a societăţii comerciale sunt:
• SC este organizaţie comercială, adică persoană juridică cu scop lucrative;
• Capitalul ei social este format din aporturile fondatorilor.
În literatura juridică societăţii comerciale i se dau mai multe definiţii, evidenţiind ca elemente obligatorii:
• Calitatea de persoană juridică;
• Fondul comun;
• Actul de constituire;
• Activitatea lucrativă aducătoare de beneficii
• Scopul propus de fondatori ca realizarea şi împărţirea beneficiilor.

Întreprinderi cu personalitate juridică

Persoane juridice cu scop lucrativ sunt: societatea comercială, cooperativa, întreprinderea de stat şi întreprinderea
municipală. Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite frecvent întreprinderi.

I. Societatea comercială
Societatea comercială este persoana juridică fondată în baza actului de constituire prin care asociaţii convin să pună în
comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în scopul obţinerii şi împărţirii de beneficii.
În legislaţia RM sunt reglementate 4 forme de societăţi comerciale, cunoscute dreptului continental: societatea în nume
colectiv, societatea în comandită, societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni.
Societatea în nume colectiv este o persoană juridică, fondată prin voinţa a două sau mai multe persoane exprimată în
actul de constituire, în care acestea convin să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a
realiza şi împărţi beneficii şi în care asociaţii răspund pentru obligaţiile nelimitat şi solidar. Administrarea şi reprezentarea
societăţii se face de către asociaţi, iar deciziile ce ţin de modificarea actului constitutiv şi de conducerea societăţii se adoptă prin
vot unanim.
Societatea în comandită este o persoană juridică, formată prin voinţa a două sau mai multe persoane exprimată în actul
de constituire, în care acestea convin să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi a
împărţi beneficii şi în care unii asociaţi (comanditaţi) răspund nelimitat şi solidar, iar alţii (comanditarii) nu răspund pentru
obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia în limitele părţii sociale deţinute. Administrarea şi reprezentarea societăţii se face
de către asociaţii comanditaţi, iar deciziile privind modificarea actului de constituire şi desfăşurarea activităţilor neindicate în act
se adoptă prin vot unanim.

Societatea cu răspundere limitată este o persoană juridică, formată prin voinţa uneia sau mai multor persoane
exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de
întreprinzător, a realiza şi a împărţi beneficii şi în care asociaţii nu răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia
în limitele părţii sociale deţinute.
Societatea pe acţiuni este o persoană juridică, fondată prin voinţa uneia sau mai multor persoane exprimată în actul de
constituire, în acestea convin să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi împărţi
beneficii şi în care acţionarii nu răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia în limitele valorii acţiunilor
deţinute. Societatea pe acţiuni poate fi de tip închis şi de tip deschis. Principala deosebire dintre aceste două forme constă în
modul de înstrăinare prin vînzare a acţiunilor. Practica judiciară confirmă că SA de tip închis presupune o protecţie mai înaltă a
acţiunilor, acţionarii avînd dreptul preferenţial de a cumpăra acţiunile ce se înstrăinează. La examinarea unei cauze concrete,
instanţa a considerat că acţionarul persoană fizică, transmiţînd prin donaţie acţiunile societăţii de tip închis unei persoane juridice,
a deghizat un contract de v-c şi în consecinţă a impus societăţii un nou acţionar, erodînd prin acest transfer esenţa societăţii pe
acţiuni de tip închis.

II.Cooperativa

Cooperativa sau societatea cooperatistă este o persoană juridică, formată prin voinţa a cinci sau mai multe persoane
exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura anumite activităţi şi
care contribuie la obţinerea unor beneficii sau la realizarea unor economii de către membri ei. Aceştia nu răspund pentru
obligaţiile cooperativei, ci suportă riscul activităţii ei în limitele valorii cotei din patrimoniu deţinute.
Cooperativa este privită ca o persoană juridică care îmbină calităţi ale societăţii comerciale şi calităţi ale societăţii
necomerciale. Cooperativa se poate constitui în una din următoarele forme: de producţie, de întreprinzător şi de consum.
Deosebirea cea mai importantă dintre societatea comercială şi cooperativă constă în faptul că scopul SC este desfăşurarea
activităţii de întreprinzător pe baza bunurilor aduse ca aport, obţinerea de beneficii şi împărţirea lui între asociaţi cu titlu de
dividend, iar a cooperativei este desfăşurarea activităţii pe baza cooperării activităţii personale a membrilor cooperativei sau
desfăşurarea activităţii cooperativei care să contribuie la obţinerea de profit sau realizarea de economii de către membrii ei. În
legislaţia RM, unele forme de cooperative (coop. de producţie) se constituie pentru a desfăşura activitate de întreprinzător,
ştergîndu-se astfel deosebirea dintre SC şi cooperativă.
a)Cooperativa de producţie este persoana juridică, formată prin voinţa a cinci sau mai multor persoane fizice exprimată
în statut, în care acestea convin să desfăşoare în comun activitate de producţie sau o altă activitate economică bazată preponderent
pe munca personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capital. Membru a cooperativei poate fi şi o persoană
care a împlinit vîrsta de 16 ani. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de producţie se reglementează
prin Lg nr.1007/2002 privind cooperativele producţie.
b)Cooperativa de întreprinzător este persoana juridică – organizaţie comercială, formată prin voinţa a cinci sau mai
mulţi întreprinzători persoane fizice şi/sau juridice exprimată în contractul de constituire şi în statutul ei, în care acestea convin să
pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura anumite activităţi economice sau de organizare şi în care să contribuie la
obţinerea de profit de către membrii săi. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de întreprinzător se
reglementează prin Lg nr.73/2001 privind cooperativele întreprinzător.
c)Cooperativa de consum este persoana juridică, formată prin voinţa a cel puţin şapte persoane fizice exprimată în
statut, în care acestea convin să desfăşoare în comun activităţi economice pentru satisfacerea intereselor şi necesităţii lor de
consum. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se reglementează prin Lg nr.1252/2000
privind cooperativele de consum.

III.Întreprinderea de stat

Întreprinderea de stat este persoana juridică ce desfăşoară, în baza proprietăţii de stat date ei în gestiune, activitate de
întreprinzător şi poartă răspundere, cu tot patrimoniul său pentru obligaţiile asumate. Bunurile depuse în capitalul social al
întreprinderii de stat statului cu drept de proprietate. Întreprinderea de stat este fondată de Guvern sau de un alt organ abilitat prin
lege. Modul de constituire şi de funcţionare a întreprinderii de stat este reglementat de art.179 CC şi Legea nr.146/1994 cu privire
la întreprinderea de stat.

IV.Întreprinderea municipală
 Întreprinderea municipală este persoana juridică, formată în baza proprietăţii unităţii administrativ-teritoriale, care prin
utilizarea efectivă a acestei proprietăţi, desfăşoară activitate de întreprinzător de producere de mărfuri, de executare a lucrărilor şi
de prestare a serviciilor pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului şi pentru realizarea intereselor sociale şi economice ale
colectivului de muncă. Întreprinderea municipală are ca fondator unitatea administrativ-teritorială şi se constituie la decizia
consiliului local, de către primar.
Pentru obligaţiile asumate, întreprinderea răspunde cu tot patrimoniul său. Actele de constituire a întreprinderii
municipale sunt decizia consiliului local şi statutul întreprinderii.
Modul de constituire şi de funcţionare a întreprinderii municipale se reglementează prin Regulamentul model al
întreprinderii municipale, aprobat prin HG nr.387 din 06.06.1994.

2. Clasificarea intreprinderilor.

Reglementarea juridică a diferitor tipuri de întreprinderi nu este uniformă. Există unele particularităţi comune,
care servesc drept temei pentru clasificarea formelor de organizare a întreprinderilor.
A) Clasificarea întreprinderilor după statutul lor juridic
- Întreprinderi fără personalitate juridică (de ex.Î I)
- Întreprinderi cu personalitate juridică (celelalte întreprinderi)
Deosebirea esenţială făcută de legiuitor între întreprinderile cu personalitate juridică şi cele fără personalitate juridică
este întinderea răspunderii pentru obligaţiile asumate.
B) Clasificarea după natura întreprinderii
După acest criteriu întreprinderile (Î) pot fi unipersonale şi colective.
-Î unipersonale au la baza constituirii un act juridic unilateral cum este decizia fondatorului (întreprinderile individuale,
întreprinderile de stat, municipale)
Fondatorul înregistrează Î cu bunurile necesare activităţii antreprenoriale care-i aparţin cu drept de proprietate. Voinţa
fondatorului este şi voinţa Î.
-Î colective (societăţi) sunt toate celelalte tipuri de întreprinderi acre au la baza constituirii un act juridic bilateral sau
multilateral cum este contractul (SA, SRL etc)
În dependenţă de obiectul asocierii, întreprinderile colective se clasifică în societăţi de persoane şi societăţi de
capitaluri.
În societăţile de persoane un rol important îl are elemenetul personal, adică cunoaşterea calităţilor profesionale şi
personale ale unui asociat de către toţi ceilalţi (societateaîn nume colectiv, societatea în comandită).
În societăţile de capitaluri prioritatea este acordată elementului material. La constituirea unei societăţi pe capitaluri are
importanţă valoarea aportului depus la constituire.

C) Clasificarea întreprinderilor după întinderea răspunderii asociaţilor

După acest criteriu întreprinderile se clasifică în:
-Î a căror asociaţi (fondatori) răspund nelimitat, iar după caz şi solidar (de ex. Î individuală, societăţile în comandită,
societăţile în nume colectiv)
-Î a căror asociaţi (fondatori) răspund în limita aportului depus (SRL, SA, Î municipală)
D)Clasificarea întreprinderilor după sursa de provenienţă a capitalului social
-Î publice, întreprinderi constituite pe baza proprietăţii de stat (de ex.Î municipale)
-Î private, întreprinderi constituite de persoane fizice şi persoane juridice cu capital privat
-Î mixte în al căror capital se conţine şi capital public şi capital privat
 -Î cu investiţii străine. Acestea pot fi Î cu capital integral aparţinînd investitorului străin şi Î cu capital mixt
Această clasificare este importantă din punct de vedere al aplicării legislaţiei. De ex., întreprinderea de stat răspunde
pentru obligaţiile sale cu toată averea disponibilă, dar averea nu-i aparţine cu drept de proprietate, dar cu drept de gestiune.
În întreprinderile cu capital mixt (public şi privat), statul transmite patrimoniul în proprietate şi nu în gestiune. El nu
poate să dispună liber de bunurile întreprinderii. Statul are dreptul să dispună numai de acţiuni sau de cota-parte ce-i aparţine în
această societate.
Pentru întreprinderile cu investiţii străine există acte normative specifice care reglementează modalitatea de constituire,
funcţionare, lichidare.
E)Clasificarea întreprinderilor după structura capitalului social
-Î al căror capital social este divizat în cote-părţi (societăţile în nume colectiv, societăţile în comandită, SRL,
cooperativele de producţie)
-Î al căror capital social este divizat în acţiuni (SA)
-Î al căror capital social nu se divizează şi aparţine integral fondatorului (Î individuale, de stat, municipale)
F) Clasificarea întreprinderilor după tipul principal de activitate
-Î industriale
-Î de comerţ, î de investiţii
-Î de transport
-Î de prestări de servicii, etc.
G)Clasificarea întreprinderilor după numărul salariaţilor şi după volumul de afaceri
- Microîntreprinderi
- Întreprinderi mici
- Întreprinderi mari

3. Constituirea şi funcţionarea întreprinderilor cu personalitate juridică

A) Persoanele care pot constitui o întreprindere.

Fondatori ai întreprinderilor pot fi:
a)Persoana fizică. În calitate de fondatori ai întreprinderii pot fi cetăţenii RM, apatrizii şi cetăţenii străini, care au
capacitatea de exerciţiu deplină.
b)Persoana juridică. Fondator al unei întreprinderi poate fi orice persoană juridică naţională sau străină. Persoane
juridice naţionale sunt considerate întreprinderile cu personalitate juridică legal constituite, organizaţiile religioase şi organizaţiile
obşteşti. Persoanele juridice străine pot să participe la fondarea întreprinderilor pe teritoriul RM cu respectarea legislaţiei RM.
c)Statul. Statul poate participa la fondarea întreprinderilor prin intermediul aorganelor administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi prin intermediul persoanelor juridice cu patrimoniu integral de stat.
B)Actele de constituire
Temei juridic al constituirii persoanei juridice cu scop lucrativ sunt actele de constituire, elaborate şi aprobate de
fondatori în modul stabilit.
Actul de constituire reprezintă un document în care se materializează voinţa fondatorului (fondatorilor) de a înfiinţa o
persoană juridică şi în care sunt indicate limitele activităţii ei ca subiect de drept. Actul de constituire trebuie să corespundă
condiţiilor stabilite de lege şi să aibă un cuprins predeterminat de dispoziţiile legale. Acest act nu poate acorda mai multe drepturi
decît legea.
 Din art.62 C.C. rezultă că persoanele juridice activează în baza actelor de constituire. Persoana juridică poate avea un
singur act de constituire (contract de constituire sau statut) ori două acte de constituire (contract de constituire şi statut sau decizie
şi statut).
Printr-un singur act de constituire se înfiinţează cele patru forme de societăţi comerciale, cooperativa de consum şi
cooperativa de producţie. Prin două acte de constituire de înfiinţează cooperativa de întreprinzător, întreprinderea de stat,
întreprinderea municipală.
Actul de constituire a persoanei juridice trebuie să fie întocmit în scris, în limba română şi să fie semnat de toate
persoanele care participă la fondare. În cazurile indicate în lege, precum şi dacă fondatorii doresc, actul de constituire se
autentifică notarial.
Art.62 alin.3 din CC stabileşte clauzele generale ale actului de constituire a persoanei juridice, indiferent de formă. El
trebuie să conţină principalele atribute de identificare (denumirea şi sediul) a persoanei juridice şi modul de administrare a
acesteia.
Pe lîngă clauzele generale, actul de constituire al persoanei juridice, în dependenţă de categoria din care aceasta face
parte, trebuie să includă şi alte clauze indicate în norme speciale. Astfel, de exemplu, art.108 prevede clauzele generale pe care
trebuie să le conţină actul de constituire al societăţii comerciale indiferent de formă, iar art.122, 137, 146, 157 clauzele speciale pe
care trebuie să le conţină actul de constituire al societăţii comerciale de o formă anumită.
C)Formarea patrimoniului
Persoana juridică poate exista numai dacă are patrimoniu. Dotarea persoanei juridice cu patrimoniu ţine de datoria
fondatorilor. Aceşia depun cu titlu de aport la capitalul social ori se obligă să aducă în viitor anumite valori sau să contribuie prin
anumite activităţi la formarea patrimoniului persoanei juridice. Caracterul distinct al acestui patrimoniu denotă că el nu se
confundă cu patrimoniul membrilor persoanei juridice, deşi aceştia sunt cei care prin participaţiuni formează patrimoniul
persoanei juridice şi sunt antrenaţi în activitatea ei. Prin patrimoniu se stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de
voinţa membrilor ei.
Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare persoană juridică şi depinde de valoarea bunurilor pe care
fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii ei.
Pentru societăţile comerciale, este obligatoriu ca o parte din aporturi la formarea patrimoniului să fie făcute pînă la
înregistrarea societăţii, iar restul în cel mult 6 luni de la data înregistrării de stat. Pentru alte forme de persoane juridice legea nu
stabileşte modalitatea şi termenele de efectuare a aportului, însă actul de constituire trebuie să prevadă cuantumul contribuţiei
fiecărui fondator, precum şi forma, modul şi termenul de transmitere a participaţiunii.
D)Înregistrarea persoanelor juridice
Persoana juridică ca subiect al raporturilor juridice ia naştere în momentul emiterii hotărîrii de înregistrare de către
organul de stat. În acelaşi moment persoana juridică dobîndeşte capacitate juridică şi, implicit, calitatea de subiect de drept.
Înregistrarea în RM se face printr-un act administrativ. Dovadă a înregistrării de stat serveşte certificatul de înregistrare.
În cazul în care organul de înregistrare a refuzat din motive neîntemeiate înregistrarea, semnatarii actului de constituire pot ataca
în instanţă refuzul.
Actul normativ, care guvernează, în principal, materia înregistrării persoanelor juridice cu scop lucrativ, pe lîngă Codul
civil şi alte acte legislative privind activitatea întreprinderilor şi organizaţiilor, este Legea nr.1265/2000 cu privire la înregistrarea
de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor.
Astfel, potrivit alin.1 din art.5 din Legea enunţată mai sus, Camera Înregistrării de Stat a DTI este unica instituţie publică,
care, prin intermediul oficiilor sale teritoriale, efectuează, în numele statului, înregistrarea unică a întreprinderilor şi organizaţiilor.
Pentru a înregistra persoana juridică, iniţiatorii sau reprezentantul lor trebuie să prezinte oficiului teritorial al Camerei
Înregistrării de Stat actele respective. Registratorii camerei, în decursul a 15 zile, decid asupra acceptării sau respingerii cererii de
înregistrare. Conform deciziei de înregistrare a cererii, persoana juridică se înscrie în Registrul de Stat, atribuindu-i-se un număr.
În registru se consemnează principalele date de identitate ale persoanei juridice (denumirea completă şi abreviată, sediul, obiectul
principal de activitate, mărimea capitalului social), datele de identitate ale managerului principal şi ale fondatorilor, alte date
cerute de lege sau de fondatori. Ca dovadă a înregistrării de stat, camera eliberează un certificat de înregistrare de un model
stabilit.

Funcţionarea societăţilor comerciale.

Prin funcţionare se înţeleg raporturile juridice care se stabilesc în interiorul persoanei juridice.
Aceste raporturi privesc în special:
1)Drepturile şi obligaţiile membrilor faţă de întreprindere
Participarea la constituirea unei întreprinderi este impulsionată de interesele fondatorilor, o persoană juridică fiind un
mecanism de realizare a acestor interese. Persoana care participă la constituirea întreprinderii dobîndeşte anumite drepturi şi
obligaţii. Aceleaşi drepturi şi obligaţii le au şi persoanele care dobîndesc calitatea de membru ulterior constituirii persoanei
juridice.
Membrii întreprinderilor au atît drepturi nepatrimoniale, cît şi patrimoniale.
Drepturile nepatrimoniale. Membrii întreprinderilor au dreptul de a participa la activitatea ei. Aceasta include:
-dreptul de a participa la şedinţele organului suprem (adunării) a membrilor, asociaţilor. Acest drept poate fi exercitat
direct sau prin reprezentant;
-dreptul de vot în cadrul adunării membrilor;
-dreptul la informaţie despre activitatea întreprinderii;
-dreptul de control asupra activităţii organului executiv.
Drepturile patrimoniale
-dreptul asupra unei părţi din beneficiul realizat de întreprindere;
-dreptul de a cesiona participaţiunea către un alt membru sau către terţi;
-dreptul asupra unei părţi active în caz de lichidare a întreprinderii.
Fondatorul întreprinderii de stat şi al întreprinderii municipale are dreptul de proprietate asupra bunurilor transmise
întreprinderii cu drept de administrare operativă.
Cea mai importantă obligaţie a unui membru al întreprinderii este aceea de a contribui la formarea patrimoniului prin
aporturi, contribuţii, etc. Executarea acestei obligaţii este reglementată de Codul civil art.112-114.
În dependenţă de forma de organizare a persoanei juridice prin lege sau prin actul de constituire în sarcina membrilor li
se pot pune şi alte obligaţii.
2)Organele subiectului, modul de formare şi organizare a fiecărui organ, precum şi corelaţia dintre ele
Cît priveşte structura organizatorică a întreprinderilor, aceasta uneori este reglementată în dispoziţii exprese, iar alteori
poate fi dedusă prin coraborarea mai multor norme. Astfel, semnalăm dispoziţiile următoarelor acte normative:
-art.7 din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni;
-p.83 şi 95 din Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin HG nr.500/1991;
-art.13 din Legea privind cooperativele de întreprinzători;
-art.10 din Legea privind cooperativele de producţie;
-art.18 din Legea instituţiilor financiare
-art.8 din Legea privind fondurile de investiţie;
-art.6-8 din Legea cu privire la întreprinderea de stat.
Organe obligatorii pentru toate întreprinderile sunt: organul suprem şi organul executiv. În dependenţă de
caracteristicile legale, pentru unele persoane juridice legile speciale prevăd şi alte organe obligatorii. De exemplu, SA trebuie să
aibă o comisie de cenzori, iar societăţile de tip deschis sunt obligate să aibă un consiliu directoriu. Trebuie să aibă consilii
fondurile de investiţii, instituţiile financiare, bursele de mărfuri, cooperativele de producţie. Cooperativa de întreprinzător trebuie
să aibă consilu, dacă numărul ei de membri este mai mare de 30.
Organul suprem la fondare este fondatorul sau fondatorii. Acest organ, care este anterior întreprinderii, aprobă şi
semnează actul de constituire, împuterniceşte persoana care trebuie să îndeplinească formalităţile înregistrării întreprinderii.
În timpul activităţii, organul principal este fondatorul, asociatul unic, adunarea generală a asociaţilor, membrilor,
acţionarilor.
Organul suprem sau principal decide asupra celor mai importante probleme ce ţin de constituirea, funcţionarea şi
existenţa întreprinderii. Organul suprem are atribuţii exclusive, care nu pot fi delegate unor alte organe. Acesta decide asupra
fondării, aprobă actele de constituire, le modifică sau le completează, stabileşte obiectul de activitate, modul de gestionare a
patrimoniului, constituie, reorganizează, lichidează, după caz, celelalte organe, etc. Dispoziţiile organului suprem, adoptate în
limitele stabilite de lege, sunt obligatorii pentru torţi membrii persoanei juridice, pentru organele ei şi persoanele cu funcţie de
răspundere, iar în cazurile stabilite de lege sunt opozabile terţilor.
Organul executiv manifestă în exterior voinţa întreprinderii. Manifestarea voinţei îşi găseşte expresia în realizarea tuturor
obiectivelor propuse de organul suprem, fixate în actele normative, actele constitutive, precum şi în hotărîrile organului suprem.
Organul executiv poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie, consiliu) sau unipersonal (director, manager,
preşedinte, administrator). Pot exista şi organe executive mixte – compus din organul colegial şi organul unipersonal. Actul de
constituire al persoanei juridice cu organ executiv mixt trebuie să stabilească clar atribuţiile administratorului unipersonal şi cele
ale organului colegial.
De competenţa organului executiv ţine trei tipuri de atribuţii: a)de gestiune a patrimoniului şi a activităţii
întreprinderii, de păstrare a actelor şi de reprezentare. În exercitarea acestor atribuţii, organul executiv asigură păstrarea tuturor
documentelor întreprinderii, inclusiv a actelor de constituire, a registrelor cu hotărîri ale organului principal şi ale altor organe,
ţine evidenţa contabilă şi păstrează toate documentele contabile, prezintă dări de seamă organului principal sau unui alt organ
căruia îi este subordonat, precum şi autorităţilor publice, eliberează copii de pe procesele verbale, elaborează schema de state,
stabileşte funcţiile fiecărui angajat, stabileşte modul de păstrare şi conservare a bunurilor, încheie contracte, reprezintă
întreprindere în raporturile cu autorităţile publice, cu persoanele fizice şi juridice, etc.
Pot fi create organe reprezentative şi organe de control, care se interpun între organul principal şi cel executiv.
Organe reprezentative sunt: consiliul directoriu al SA şi cooperativei de producţie care are peste 50 de acţionari sau
membri, consiliul de administraţie al întreprinderii de stat, consiliul instituţiei financiare, fondului de investiţii, etc.
Membrii organelor reprezentative sunt aleşi sau desemnaţi de organul principal, iar în unele cazuri, după principiile
stabilite de acesta.
Organul reprezentativ are atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv în perioada dintre şedinţele organului
principal, de a decide asupra unor probleme urgente, delegate de organul principal, de a direcţiona şi coordona activitatea
persoanei juridice. Organul reprezentativ nu are funcţii executive şi nu reprezintă persoana juridică, deşi membrii lui sunt
consideraţi persoane cu funcţii de răspundere, cu toate consecinţele ce rezultă din această calitate.
Organul de control al persoanei juridice este comisia de revizie, comisia de cenzori sau un auditor independent. Membrii
organului de control sunt desemnaţi şi revocaţi de organul suprem şi se subordonează lui. Organul de control are atribuţia de a
exercita controlul asupra activităţii economice şi financiare a persoanei juridice şi de a raporta organului suprem despre rezultatele
controlului.

4. Regimul juridic şi componenţa patrimoniului societăţilor comerciale

Patrimoniul
Prin patrimoniu în sens juridic se înţelege totalitatea de drepturi şi obligaţii cu caracter economic (art.284 CC) pe care
persoana juridică le are în mod distinct şi independent de cele ale altor subiecte de drept, precum şi de cele ale persoanelor care o
alcătuiesc. Patrimoniul cuprinde o latură activă (drepturile) şi o latură pasivă (obligaţiile). Sensul economic al acestei noţiuni
include numai latura activă.
Întreprindere răspunde pentru obligaţiile sale cu toate drepturile pe care le deţine. Patrimoniul persoanei juridice este
suportul material care îi oferă posibilitatea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată. Permiţîndu-i să participe în nume
propriu la raporturi juridice şi să-şi asume drepturile şi obligaţiile pe care această participare le presupune.
Toate bunurile întreprinderii fac parte componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acestea se constituie din bunurile transmise
cu titlu de aport social, suplimentîndu-se cu bunurile dobîndite de societate în procesul activităţii.
Autonomia patrimoniului persoanei juridice faţă de patrimoniul fiecărui asociat (membru) determină anumite consecinţe
juridice:
- bunurile aduse de membri ca aport, contribuţie ies din patrimoniul acestora şi intră în patrimoniul întreprinderii;
-bunurile aduse de membri ca aport, contribuţie cuprinse în activul social, formează gajul general al creditorilor
întreprinderii;
-obligaţiile întreprinderii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de membri;
-aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de întreprindere priveşte numai patrimoniul acesteia.

În activul patrrimoniului ssunt incluse toate bunurile asupra cărora se răsfrâng drepturile reale şi de creanţă.
Conform Articolul 114 (2) Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate daca actul de constituire nu
prevede altfel. Deci bunurile iese din patrimonial fondatorului şi intră în patrimoniul societăţii comerciale. La fel în patrimoniul
soocietăţii comerciale intră nu numai dreptul de proprietate dar şi alte drepturi reale (cum ar fi dreptul de usufruct sau de folosinţă)
Activul societăţii comerciale este compus din următoarele bunuri:
• Bunuri corporale;
• Bunuri incorporale – în această categorie sunt cuprinse toate drepturile patrimoniale ( Exemplu: dreptul SC asupra
denumirii de firmă);
• Bunuri mobile

TEMA VIII. Domeniile activitatii de antreprenoriat.

1. Defenitivarea termenului de domeniu a activitatii de antreprenoriat.

2. Productia marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.
3. Comercializarea marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.
4. Executarea lucrarilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.
5. Prestarea serviciilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

1. Defenitivarea termenului de domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de activitate. Fiecare domeniu al activităţii economice
reprezintă un gen de activitate umană ce se formează şi evoluează în raport de nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare
eficientă a factorilor de producţie (muncă, natură, capital). Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte, de sine
stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii. Diviziunea muncii – în cadrul căreia fiecare realizează numai
anumite bunuri sau servicii din mulţimea celor de care are nevoie, restul procurându-le prin schimb, face ca orice agent economic
să fie dependent de ceilalţi, să se creeze o reţea de interdependenţe între toţi. În acelaşi timp, prin specializarea fiecăruia numai în
execuţia unui anumit gen de activitate, producătorul şi/sau prestatorul îşi cunoaşte mai bine mijloacele cu care activează,
realizează o calitate mai superioară a bunurilor, lucrărilor, serviciilor şi măreşte simţitor eficienţa activităţii.
 Acţiunile pe care le întreprind agenţii economici în procesul activităţii economice (ceea ce fac ei efectiv) sunt denumite,
în general, operaţiuni economice (acte sau fapte economice). Codul comercial francez numeşte operaţiunile economice afaceri sau
acte de comerţ (acte de commerce). Acte de comerţ (atti di comercio) sunt numite operaţiunile economice în legislaţia italiană.
Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică “fapte de comerţ”. Prin săvârşirea uneia sau
mai multor fapte de comerţ se nasc anumite raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale. În doctrina română,
faptele de comerţ (enumerate în art. 3 al Codului comercial) se clasifică în fapte comerciale obiective (operaţiuni de interpunere
în schimb, operaţiuni care realizează organizarea şi desfăşurarea activităţii de producţie, operaţiuni conexe (accesorii)) şi fapte
comerciale subiective (faptele care dobândesc caracter comercial datorită faptului că sunt săvârşite de un comerciant în virtutea
unei prezumţii legale). În doctrina engleză activităţile economice au o altă clasificare: activităţi de extragere a bunurilor materiale,
activităţi de prelucrare a bunurilor materiale şi activităţi de punere în circulaţie a bunurilor materiale. În doctrina rusă sunt
considerate activităţi de întreprinzător operaţiunile cu bunurile patrimoniale, activităţile de comercializare a mărfurilor, de
executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor. În doctrina naţională, drept operaţiuni economice sunt acceptate următoarele
acţiuni ale agenţilor economici: a) producţia mărfurilor; b) executarea lucrărilor; c) prestarea serviciilor; d) comercializarea
mărfurilor.

2. Productia marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Producţia mărfurilor este un tip de activitate economică cu caracter general şi are ca obiect transformarea materiilor
prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare. Vorbind despre producţia mărfurilor se are în vedere:
1) Producţia industrială, obţinută din activitatea: a) ramurilor energetice ( energie electrică, agentul termic, biogazele
etc.); b) industriei constructoare de maşini (maşini şi utilaje destinate complexului agro-industrial, piese şi articole de completare
pentru mijloacele de transport şi telecomunicaţii, tehnică medicală, utilaje de conservare a energiei, maşini electrice de uz casnic
etc.); c) industriei materialelor de construcţie (producerea ghipsului de construcţie, materiale pentru pereţi şi construcţii cu
protecţie termică sporită, din beton spongios şi gazbeton, cărămizi cu multe goluri, a ţiglei de ceramică şi a ţiglei de ciment şi
nisip etc.); d) complexului industriei alimentare (vinicole, a conservelor, zahărului, cărnii şi laptelui, uleiului vegetal, tutunului
etc.); e) industriei uşoare (fabricarea produselor textile; articolelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte, prepararea şi vopsirea
blănurilor; fabricarea articolelor de voiaj etc.); f) industriei de prelucrare a lemnului (fabricarea mobilei, cartonului, hârtiei şi
articolelor din hârtie, plăcilor aglomerate din aşchii de lemn etc.); g) industriei chimice (fabricarea şi produselor chimice organice
şi anorganice, produselor farmaceutice, produse de parfumerie, preparate de toaletă şi cosmetice, a articolelor din cauciuc şi din
material plastic etc.), altor activităţi.
2) Producţia agricolă – vegetală şi animalieră, o parte din care este folosită fără o prelucrare specială, iar alta e folosită ca
materie primă pentru industria alimentară. Vorbind despre producţia vegetală avem în vedere producţia de: cereale şi
leguminoase-boabe; sfeclă de zahăr (industrială); floarea-soarelui; cartofi; legume şi culturi bostănoase; fructe şi pomuşoare;
struguri; tutun etc., iar vorbind despre producţia animalieră se are în vedere producţia de: carne, lapte, ouă, lână etc.
3) Crearea obiectelor proprietăţii intelectuale, care pot fi: a) obiecte ale dreptului de autor – opere: literare; dramatice şi
muzical dramatice; muzicale cu sau fără text; coregrafice şi pantomimele; audiovizuale (cine-, tele-, videofilme, filme cu
diapozitive etc.); de pictură, sculptură, grafică etc.; de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă; de artă aplicată; fotografice;
hărţile, planurile, schiţele şi operele plastice referitoare la geografie, topografie, arhitectură etc.; derivate şi integrante etc.; b)
obiecte ale dreptului proprietăţii industriale – o invenţie brevetată (un produs, un procedeu, o metodă, inclusiv microorganisme,
soiuri de plante, precum şi aplicarea unui produs, unui procedeu, unei metode); desen sau model industrial; marcă de produs sau
marcă de serviciu; c) produse informatice: ansamblu de date (băncile de date, bazele de date, fişierile textuale etc.) şi programe pe
calculator; documente electronice; echipamente (hardware).
 Procesul complex de producere a bunurilor materiale şi de creare a obiectelor proprietăţii intelectuale cere de la
producători (autori, inventatori) eforturi considerabile, spirit de creaţie, capacităţi organizatorice, cunoştinţe în diferite domenii,
inclusiv tehnologice, economice, informaţionale, financiare.

3. Comercializarea marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Comercializarea mărfurilor. Agenţii economici care desfăşoară activitatea de producţie a bunurilor nu-şi limitează
niciodată obiectul de activitate numai la obţinerea de produse noi, deoarece ei nu realizează producţia ca scop în sine, dar în
vederea comercializării produselor pe piaţă. În acest sens, fiecare urmăreşte atent ce şi cât să producă, cât dă şi primeşte în cadrul
schimbului etc. Bunurile economice produse care sunt apte să satisfacă anumite necesităţi şi care fac obiectul schimbului prin
vânzare-cumpărare se numesc mărfuri. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct şi nemijlocit de către producător prin
magazine sau depozite en-gros proprii, cât şi indirect, prin intermediari, adică prin comercianţi persoane fizice şi juridice.
Intermediarii (comercianţii) propulsează bunurilor economice (mărfurile alimentare şi nealimentare) de la producător la
consumator. Ei cumpără de la producători mărfurile produse pentru a le vinde, fie consumatorilor nemijlocit, fie prin intermediul
altor comercianţi. Prin urmare, comercializarea mărfurilor este un domeniu al activităţii de întreprinzător care însoţeşte producţia
de bunuri. Ca tip de activitate de întreprinzător, comerţul interior este activitatea economică desfăşurată de către persoane fizice şi
juridice, constând în vânzarea-cumpărarea mărfurilor, fabricarea şi comercializarea produselor de alimentaţie publică, organizarea
consumului lor, prestarea de servicii suplimentare la cumpărarea mărfurilor. Comerţul interior se divide fie în comerţul cu
amănuntul, fie în comerţul cu ridicata. Comerţul cu amănuntul reprezintă comercializarea mărfurilor şi prestarea serviciilor către
consumatori pentru folosinţă personală, casnică şi familială, precum şi către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile din sfera
socială pentru consum direct. Comerţul cu ridicata reprezintă intermedierea comercială, precum şi livrarea de mărfuri direct de la
producători, care asigură vânzarea-cumpărarea mărfurilor în loturi pentru comercializarea lor ulterioară sau utilizarea în producţie
şi prestarea serviciilor aferente. Totalitatea acţiunilor vânzătorilor privind prestarea către consumatori a serviciilor legate de
procurarea mărfurilor, comercializarea şi organizarea consumului produselor de alimentaţie publică , precum şi asigurare a
drepturilor consumatorilor semnifică deservirea comercială.

4. Executarea lucrarilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Executarea lucrărilor este activitatea economică conform căreia o persoană se obligă să îndeplinească, într-un termen
stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrările de construcţii-montaj:
a) construcţia edificiilor şi clădirilor noi, de orice destinaţie – case de locuit; instituţii preşcolare, şcoli, gimnazii, licee; policlinici,
spitale, case de odihnă; unităţi de comerţ; hoteluri şi restaurante; depozite; blocuri administrative etc.; b) reconstrucţia, extinderea
şi reutilarea tehnică a construcţiilor deja existente, inclusiv reparaţii capitale şi reparaţii curente; instalarea (montarea) utilajului,
uneltelor, inventarului etc.; c) construcţia căilor de comunicare – linii de cale ferată, drumuri publice (cu îmbrăcăminte rigidă)
naţionale şi locale, conducte de gaz, reţele telefonice, electrice, de telecomunicaţii, linii de troleibuze etc.

5. Prestarea serviciilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Prestarea serviciilor este un domeniu de activitate economică destinată să satisfacă anumite necesităţi ale persoanelor
fizice şi juridice prin acordarea anumitor servicii. Particularităţile prestări serviciilor sunt determinate de caracteristicile acestora,
printre care pot fi menţionate următoarele: a) intangibilitatea (nu pot fi auzite, văzute, mirosite gustate sau pipăite), ceea ce
implică dificultatea prezentării, afişării sau ilustrării acestora, înainte de a fi cumpărate; b) interdependenţa dintre prestatorul de
servicii şi client (beneficiar). În timpul creării şi consumului serviciului, între prestator şi beneficiar există o relaţie de dependenţă
– personală sau profesională, intensitatea căreia depinde de abilitatea clienţilor de a comunica nevoile lor specifice şi de
priceperea prestatorului de a percepe şi satisface aceste nevoi; c) inseparabilitatea serviciilor de prestatorii acestora. În doar
câteva afaceri, serviciile prestate pot fi separate de cei ce le creează (asigurare, turism), însă în majoritatea cazurilor serviciile nu
pot fi separate de persoana care le prestează, ele fiind create şi comercializate în acelaşi timp. Prin urmare, capacitatea
prestatorilor de servicii este limitată, iar vânzarea directă, personală este singurul canal posibil de distribuire a serviciilor; d)
perisabilitatea serviciilor, caracteristică din care rezidă faptul că serviciile au o durată de viaţă limitată. Neputând fi stocate,
serviciile nu pot fi vândute în raport cu fluctuaţia cererii, utilitatea lor fiind, de regulă, de scurtă durată, fiind imposibilă crearea în
avans şi consumarea atunci, când vânzările ating punctul maxim; e) dificultatea standardizării calităţii serviciilor. Întrucât omul
este cel care prestează serviciile, calitatea acestora depinde de abilităţile profesionale ale întreprinzătorului, însă chiar şi pentru
acelaşi persoană rezultatul activităţii depinde de mulţi factori – condiţiile de muncă, starea sănătăţii, oboseală etc. Beneficiarii de
servicii sunt cunoscuţi mai degrabă sub denumirea de clienţi, pacienţi, participanţi sau spectatori, decât sub titlul generic de
consumatori. În ultimii ani, sectorul serviciilor a căpătat o mai mare amploare, extinzându-se de la serviciile tradiţionale -
transportul de persoane şi de mărfuri, prestaţii de poştă şi telecomunicaţii, comerţul cu amănuntul, restaurante etc. la cele privind
informaţiile, auditul, administrarea fiduciară, comercializarea tehnologiilor prin intermediul franchisingului etc. De concretizat
că, printr-o reglementare specială, o compartimentare mai de detaliu se disociază serviciile acordate de către instituţiile
financiare, companiile de asigurări, a fondurilor de investiţii, a burselor de mărfuri, burselor de valori.
Serviciile financiare sunt prestate de către instituţiile financiare care desfăşoară activitate de întreprinzător pe piaţa
monetară şi au rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existente la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea
de monedă în economie. Printre activităţile financiare desfăşurate de bănci, în limita autorizaţiei acordate pot fi: a) acceptarea de
depozite (la vedere sau la termen) cu sau fără dobândă; b) acordarea de credite; c) împrumutarea de fonduri, cumpărarea ori
vânzarea, în cont propriu sau în contul clienţilor de: instrumente ale peţii financiare (cecuri, cambii şi certificate de depozit etc.),
instrumente privind rata dobânzii, titluri de valoare; d) acordarea de servicii de decontări şi încasări; e) emiterea şi administrarea
instrumentelor de plată (cărţi de credit sau de plată, cecuri de voiaj, cambii bancare etc.); f) cumpărarea şi vânzarea banilor
(inclusiv a valutei străine); g) leasing financiar; h) acordarea de servicii ca agent sau consultant financiar; i) acordarea de servicii
fiduciare, păstrarea şi administrarea hârtiilor de valoare etc. Modul de autorizare a instituţiilor financiare, de organizare,
administrare, de efectuare a operaţiunilor financiare etc. este reglementat de Legea instituţiilor financiare.
Serviciile de asigurare sunt prestate de către companiile de asigurări şi au drept scop protejarea intereselor personale şi
patrimoniale ale persoanei fizice şi juridice prin formare de fonduri băneşti din contul primelor de asigurare, plătite de asigurat, în
schimbul cărora asigurătorul îşi asumă obligaţia ca la producerea cazului asigurat să plătească asiguratului suma asigurată sau
despăgubirea de asigurare. Obiect al asigurării poate fi interesul patrimonial, ce nu contravine cu legislaţia, corelat cu a) persoana
asiguratului sau a beneficiarului, cu viaţa, sănătatea şi capacitatea lor de muncă (asigurarea de persoane); b) bunurile persoanelor
fizice şi juridice (asigurarea de bunuri); c) răspunderea pe care asiguratul o poartă faţă de persoane fizice şi juridice pentru
prejudicii aduse lor (asigurarea de răspundere civilă). Reglementarea juridică a activităţii în domeniul asigurărilor e prevăzută prin
Legea cu privire la asigurări.
Activitatea investiţională este exercitată de către fondurile de investiţii – participanţi profesionişti la piaţa valorilor
mobiliare şi care: a) atrag mijloace prin plasarea acţiunilor proprii, b) exercită sistematic investirea şi reinvestirea mijloacelor
atrase în valorile mobiliare ale altor emitenţi şi c) în care cota valorilor mobiliare ale altor emitenţi în valoarea de balanţă a
activelor totale constituie cel puţin 35 la sută. În funcţie de condiţiile de plasare şi răscumpărare a acţiunilor proprii se deosebesc:
a) fondul de investiţii mutual care îşi plasează permanent acţiunile, cu obligaţia de a le răscumpăra oricând la cererea acţionarului,
b) fondul de investiţii pe intervale care îşi plasează permanent acţiunile, cu obligaţia de a le răscumpăra la cererea acţionarului în
termenul stabilit de statutul fondului şi de prospectul de emisiune a acţiunilor fondului, însă nu mai puţin de două ori pe an, la
intervale de timp egale; c) fondul de investiţii nemutual care îşi plasează acţiunile, după caz, fără a-şi asuma obligaţia de a le
răscumpăra. Modul de constituire şi funcţionare a fondurilor de investiţii este reglementat de Legea cu privire la fondurile de
investiţii.)
 Activitatea bursieră este desfăşurată de către bursă (de mărfuri sau de valori) – instituţie care organizează tranzacţiile de
bursă (de mărfuri sau valori mobiliare) într-un local prestabilit acestui scop (sala bursei) şi la o anumită dată şi oră, conform
regulilor de bursă. Comerţul de bursă se organizează sub formă de licitaţie publică cu strigare şi se desfăşoară în scopul prestării
de servicii cumpărătorilor şi vânzătorilor în procesul de vânzare – cumpărare (schimb) a mărfurilor sau valorilor mobiliare. La
bursa de mărfuri se admit mărfuri de un anumit fel şi o anumită calitate (să fie calitativ omogene, cu parametri calitativi
comparabili) aflate în circulaţie, inclusiv contractul standard şi conosamentul la marfa respectivă, ceea ce permite negocierea lor
conform calităţilor declarare sau mostrelor. Reglementarea juridică a activităţii burselor de mărfuri se face în conformitate cu
Legea cu privite la bursele de mărfuri. La bursa de valori se admit spre circulaţie: a) valori mobiliare a căror ofertă publică a fost
înregistrată conform legislaţiei; b) valori mobiliare de stat cu termenul de circulaţie mai mare de un an; c) alte valori mobiliare şi
instrumente financiare. Reglementarea juridică a activităţii burselor de valori se face în conformitate cu Legea cu privire la piaţa
valorilor mobiliare, Legea cu privire la Comisia Naţională a valorilor mobiliare etc.
Activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare. Persoanele juridice autorizate desfăşoară următoarele genuri de
activitate profesionistă: activitate de brokeraj – activitate de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, desfăşurată de broker în
calitate de mandatar sau de comisionar ce activează în baza contractului de mandat sau de comision, precum şi în baza procurii
pentru efectuarea tranzacţiilor menţionate; activitate de dealer – activitate de cumpărare a valorilor mobiliare în numele şi din
cont propriu, pentru vânzarea lor ulterioară în scopul obţinerii de profit; activitate de underwriting – activitate de mediere la
emisiuni, desfăşurată în numele emitentului, în vederea promovării ofertei publice primare şi plasamentului valorilor
mobiliareale emitentului; activitatea de administrare a investiţiilor – activitate desfăşurată de managerul fiduciar persoană
juridică, conform contractului de administrare fiduciară a următoarului patrimoniu transmis acestuia: valori mobiliare;
mijloace băneşti destinate investirii în valori mobiliare; valori mobiliare şi mijloace băneşti obţinute ca rezultat al administrării
fiduciare a valorilor mobiliare; activitatea de ţinere a registrelor deţinătorilor de valori mobiliare nominative – activitate de
colectare, înregistrare, prelucrare şi păstrare a datelor în vederea constituirii sistemului de ţinere a registrului de valori
mobiliare nominative; activitate de depozitare – activitate de prestare a serviciilor de păstrare a valorilor mobiliare şi/sau de
evidenţă a drepturilor deponenţilor asupra valorilor mobiliare; activitatea de clearing – activitate desfăşurată de participanţii
profesionişti la piaţa valorilor mobiliare care constă în efectuarea operaţiilor de colectare, de verificare, de corectare a
informaţiei privind tranzacţionarea valorilor mobiliare, în perfectarea documentelor pentru executarea tranzacţiilor, în
stingerea obligaţiilor reciproce ale participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare; alte genuri de activitate. Prin alte
genuri de activitate profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare se consideră: activitatea bursieră, consultingul investiţional,
activitatea de audit a participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare, activitatea de estimare a valorilor mobiliare şi a
activelor ce se referă la ele, prestarea serviciilor de informare a pieţei valorilor mobiliare, instruirea şi reciclarea cadrelor de
participanţi profesionişti la piaţa valorilor mobiliare. Activitatea brokerului, dealerului, underwriterului, managerului fiduciar,
deţinătorului de registru, depozitarului, organizaţiei de clearing etc. se desfăşoară în baza contractelor-tip stabilite de către
Comisia Naţională.

TEMA IX. Reglementarea juridica a procesului de reorganizare si dizolvare a agentilor economici, precum si a
structurilor si uniunilor de intreprinderi.

1. Reorganizarea intreprinderilor.
2. Dizolvarea agentilor economic.
3. Structuri si uniuni de intreprinderi.

1. Reorganizarea intreprinderilor.
 Noţiuni generale.
Încetarea activităţii întreprinderilor intervine fie în urma reorganizării, fie în urma dizolvării lor. Legislaţia în vigoare
prevede atât reorganizarea benevolă a întreprinderilor cât şi reorganizarea lor forţată. Întreprinderea se consideră reorganizată
benevol, atunci când temei pentru reorganizare serveşte hotărârea organului suprem de decizie al acesteia, în condiţiile stabilite
pentru modificarea actelor constitutive. Reorganizarea forţată, în cazurile prevăzute de lege, se efectuează în condiţiile hotărârii
organului de stat competent sau a instanţei de judecată. Indiferent de modul de reorganizare – forţată sau voluntară,
întreprinderile pot fi reorganizate prin unificare (fuzionare şi asociere); prin dezmembrare (separare şi divizare) şi transformare
(C.C., art.69, alin.1, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art. 32, alin. 1).
În general, procedura reorganizării voluntare prevede următoarele etape: 1) adoptarea hotărârii de reorganizare; b)
informarea creditorilor cu privire la reorganizare; c) satisfacerea cerinţelor sau garantarea drepturilor creditorilor; d) prezentarea
actelor necesare la organul de înregistrare; e) înregistrarea reorganizării şi excluderea din registru a persoanei juridice care-şi
încetează activitatea sau înregistrarea acelor care se constituie în urma reorganizării.
Hotărârea privind reorganizarea întreprinderilor va prevedea modul şi termenele de reorganizare a acesteia, inclusiv
modul de determinare a proprietăţii întreprinderii înfiinţate sau reorganizate. În vederea garantării drepturilor creditorilor
întreprinderii în cazul reorganizării ei, în termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al
întreprinderii participante la organizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind
reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii Moldova. Creditorii pot, in termen de 2 luni de la
publicarea ultimului aviz, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea
creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar daca vor dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor
lor. Creditorii sunt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează.
Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la reorganizarea acestora daca din
actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Membrii organului executiv al
întreprinderii participante la reorganizare răspund solidar, pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat
prin reorganizare participanţilor sau creditorilor întreprinderii.

Succesiunea de drept în cazul reorganizării.

Reorganizarea este o operaţiune juridică importantă şi are însemnătate pentru succesiunea (transmiterea) drepturilor
şi a obligaţiilor de la o întreprindere la alta. Succesorul continuă să participe la raporturile juridice în locul întreprinderii care îşi
încetează activitatea. Succesiunea în drepturi poate avea loc atât cu titlu universal cât şi cu titlu particular. Se consideră succesiune
universală atunci când succesorului i se transmit toate drepturile şi obligaţiile predecesorului. Succesiunea particulară are loc
atunci când la succesor trec o parte din drepturile şi obligaţiile întreprinderii care se reorganizează. În cazul contopirii
întreprinderilor, drepturile şi obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua întreprindere, în conformitate cu actul de transmitere. În
cazul absorbţiei unei întreprinderi de către alta, drepturile si obligaţiile întreprinderii absorbite trec la întreprinderea absorbantă în
conformitate cu actul de transmitere. În cazul divizării întreprinderii, drepturile şi obligaţiile ei trec la noile persoane juridice în
conformitate cu bilanţul de repartiţie. În cazul separării, o parte din drepturile şi obligaţiile întreprinderii reorganizate trece, la
fiecare din întreprinderile participante la reorganizare (existente sau care iau fiinţă), în corespundere cu bilanţul de repartiţie. În
cazul reorganizării întreprinderii prin transformare, drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trec la noua persoană
juridică în conformitate cu actul de transmitere. Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie trebuie sa conţină dispoziţii cu
privire la succesiunea întregului patrimoniu al întreprinderii reorganizate, în privinţa tuturor drepturilor si obligaţiilor faţă de toţi
debitorii şi creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de parţi. Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie se confirma de
fondatorii (membrii) întreprinderii sau de organul întreprinderii împuternicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire,
care au decis reorganizarea întreprinderii, şi se prezintă, împreună cu actele de constituire ale întreprinderilor create, pentru
înregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor în actele de constituire ale întreprinderilor existente.

Reorganizarea prin fuziune.

Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie. Contopirea are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice
participante la contopire şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică ce se înfiinţează. Absorbţia
are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrala a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana
juridica absorbantă. În cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionată de permisiunea organului de stat competent. În
scopul fuziunii, organul împuternicit al persoanei juridice elaborează proiectul contractului de fuziune. În proiectul contractului de
fuziune trebuie să se indice: a) forma (felul) fuziunii; b) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune; c)
fundamentarea şi condiţiile fuziunii; d) patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare; e) raportul valoric al
participaţiunilor; f) data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în fuziune. Dacă
persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de fuziune trebuie să se indice şi denumirea, sediul şi
organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune se anexează proiectul actului de
constituire al persoanei juridice care se constituie. Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris. Dacă contractul de
fuziune aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect retroactiv în cazul în care condiţia nu s-a realizat timp de
un an de la data aprobării. Contractul poate prevedea un termen mai scurt sau un termen de prevenire.
Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de adunarea generală a membrilor fiecărei persoane
juridice participante la fuziune. Hotărârea de fuziune se adopta cu 2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor dacă o
majoritate mai mare nu este prevăzută de actul de constituire. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind
fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul
care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită înregistrarea fuziunii. La cerere se anexează: a) copia autentificată
de pe contractul de fuziune; b) hotărârea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante; c) dovada oferirii garanţiilor
acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor; d) autorizaţia de fuziune, după caz. După expirarea termenului prevăzut, organul
executiv al persoanei juridice absorbante sau al persoanelor juridice care se contopesc, depune o cerere de înregistrare la organul
de stat unde este înregistrată persoana juridică absorbantă sau unde urmează a fi înregistrată noua persoană juridică. La cerere se
anexează actele indicate. Persoana juridică ce se constituie anexează de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice
de tipul respectiv.
Înregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau care
urmează să înregistreze noua persoană juridică. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a
noii persoane juridice informează despre înregistrarea fuziunii organul unde este înregistrată persoana juridică absorbită sau
persoanele juridice contopite. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbite sau a persoanelor juridice
contopite înscrie în registrul de stat data la care s-a produs absorbţia sau contopirea şi expediază spre păstrare organului care a
înregistrat fuziunea toate actele persoanelor juridice dizolvate. După înregistrarea efectuată conform prevederilor legale,
persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se radiază din registrul de stat.
De la data înregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al persoanelor juridice care se contopesc
trece la persoana juridică absorbantă sau la noua persoană juridică. După înregistrarea fuziunii, persoana juridică absorbantă sau
noua persoană juridică include în bilanţul său activele si pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor juridice
contopite, iar bunurile sunt înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau ale noii persoane juridice.

Reorganizarea prin dezmembrare.

 Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare. Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea
existentei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţă. Separarea are
ca efect desprinderea unei parţi din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi încetează existenta, şi transmiterea ei către una sau
mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă. Proiectul dezmembrării persoanei juridice este elaborat de organul
executiv. In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice: a) forma (felul) dezmembrării; b) denumirea şi sediul persoanei juridice
care se dezmembrează; c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma dezmembrării sau cărora li se
dă o parte din patrimoniu; d) partea de patrimoniu care se transmite; e) numărul de participanţi care trec la persoana juridica ce se
constituie; f) raportul valoric al participaţiunilor; g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop
lucrativ care se dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se constituie sau
care există, dată la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende; h) data întocmirii bilanţului de repartiţie; i) consecinţele
dezmembrării pentru salariaţi. Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării se anexează proiectul
actului de constituire al noii persoane juridice, după caz. Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generala a participanţilor
cu 2/3 din numărul total de voturi dacă actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare. Adunarea generală a participanţilor,
cu majoritatea de voturi prevăzută, aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează organul ei executiv. Organul
executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima publicare privind dezmembrarea,
o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua
înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte din
patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi dovada
oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor. La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a
persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.
Înregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate.
Înregistrarea dezmembrării se face numai după înregistrarea noilor persoane juridice sau a modificării actului de constituire al
persoanei juridice la care trece o parte din patrimoniu. Organul care urmează să efectueze înregistrarea de stat a noii persoane
juridice sau care a înregistrat persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu informează organul unde este înregistrată
persoana juridică dezmembrată despre înregistrarea noii persoane juridice sau despre modificarea actului de constituire al
persoanei juridice care primeşte o parte din patrimoniu. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice
dezmembrate înregistrează dezmembrarea şi, după caz, radiază persoana juridica ce s-a divizat şi informează despre aceasta
organul unde este înregistrată noua persoană juridică sau organul unde este înregistrată persoana juridică ce primeşte o parte din
patrimoniu. Acestea din urmă înscriu data la care s-a produs dezmembrarea. Dezmembrarea produce efecte din momentul
înregistrării ei de stat la organul unde este înregistrată persoana juridică dezmembrată. După înregistrare, persoana juridică
divizată se consideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat.
De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele
juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau cea existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul
său patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.
Reorganizarea prin transformare.
La dorinţa fondatorilor orice întreprindere poate să-şi schimbe forma de organizare. Reorganizarea înteprinderii prin
transformare se deosebeşte de o simplă schimbare a denumirii de firmă. În practică se întâlnesc cazuri de majorare a capitalului
social sau de primire în rândurile asociaţilor a unor investitori străini. În aşa cazuri în actele constitutive se introduc modificările
de rigoare, se schimbă chiar şi denumirea de firmă, considerându-se că a avut loc reorganizarea agentului economic naţional într-o
întreprindere cu investiţii străine. La transformarea întreprinderii în întreprindere cu altă formă juridică de organizare, la
întreprinderea recent înfiinţată trec toate drepturile patrimoniale şi obligaţiile întreprinderii Transformarea persoanei juridice are
ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin modificarea actelor de constituire în condiţiile legii. Transformarea
persoanei juridice trebuie să întrunească şi condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridică de organizare în care se transformă.
 2. Dizolvarea agentilor economic.

Noţiuni generale.
Agentul economic se dizolvă în temeiul: a) expirării termenului stabilit pentru durata lui; b) atingerii scopului pentru care
a fost constituit sau imposibilităţii atingerii lui; c) hotărârii organului lui competent; d) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute
de lege; e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare; f) faptului că
persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant; g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de
constituire. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi
dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a
patrimoniului ei, în starea în care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice beneficiare. Persoana
juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. Din momentul
dizolvării, administratorul nu mai poate întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar fiind responsabil, personal şi solidar, pentru
operaţiunile pe care le-a întreprins. Această prevedere se aplica din ziua expirării termenului stabilit pentru durata societăţii ori de
la data la care asupra dizolvării a hotărât adunarea generala a participanţilor sau instanţa de judecată. Organul competent al
persoanei juridice poate reveni asupra hotărârii de lichidare sau reorganizare dacă patrimoniul nu este repartizat între membrii
acesteia sau nu este transmis unor alte persoane. La data dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine lichidator
daca organul competent sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană în calitate de lichidator.

Dizolvarea agentului economic de către instanţa de judecată.

Instanţa de judecată dizolvă persoana juridică dacă: a) constituirea ei este viciată; b) actul de constituire nu corespunde
prevederilor legii; c) nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de organizare; d) activitatea ei
contravine ordinii publice; e) există alte situaţii prevăzute de lege. Instanţa de judecată nu dizolvă persoana juridică dacă, în
termenul pe care îl acordă, persoana va corespunde prevederilor legii. Instanţa de judecată poate dizolva persoana juridică dacă
aceasta contravine interdicţiilor stabilite de legislaţie pentru forma ei juridică de organizare sau dacă activitatea ei contravine grav
actului de constituire. Dizolvarea persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului, a procurorului sau a Ministerului
Justiţiei.
Instanţa de judecată care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate pune bunurile acesteia, la cerere,
sub administrare fiduciară. În încheiere se specifică data instituirii administrării fiduciare. Instanţa desemnează unul sau mai mulţi
administratori fiduciari şi determină limitele împuternicirilor şi remuneraţia lor. Dacă instanţa de judecată nu dispune altfel,
organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără acordul prealabil al administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de
reprezentare a persoanei juridice nu pot încheia acte juridice fără participarea acestuia. Instanţa de judecată poate modifica sau
anula în orice moment încheierea sa de instituire a administrării fiduciare. Aceasta încetează în momentul în care hotărârea
judecătorească cu privire la dizolvare rămâne definitivă. Administratorul fiduciar notifică organul care a efectuat înregistrarea de
stat a persoanei juridice despre încheierea judecătorească şi comunică despre sine informaţiile care se cer de la un administrator.
Actul juridic încheiat de persoana juridică până la înregistrarea administrării fiduciare, fără a ţine cont de limitarea impusa prin
administrare fiduciară, este valabil dacă cealaltă parte nu ştia şi nici nu trebuia sa ştie despre instituirea administrării fiduciare.
În cazul în care persoana juridică se dizolvă în unul din următoarele temeiuri: expirării termenului stabilit pentru durata
ei; atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibilităţii atingerii lui; hotărârii organului ei competent; faptului că
persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant, organul ei executiv depune o cerere de
dizolvare la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice respective. În cazul în care persoana juridică se
dizolvă prin hotărâre a adunării generale a participanţilor, această hotărâre trebuie anexată la cerere. În cazul dizolvării prin
hotărâre judecătorească, instanţa transmite o copie de pe hotărârea irevocabilă organului care a efectuat înregistrarea de stat a
persoanei juridice ce se dizolvă. Cererea de dizolvare depusă de organul executiv al persoanei juridice şi hotărârea judecătorească
sunt temeiuri pentru înregistrarea dizolvării. De la data înregistrării dizolvării, în documentele şi informaţiile care emană de la
persoana juridică, la denumire trebuie adăugată sintagma "în lichidare". În caz contrar, lichidatorul persoanei juridice răspunde
personal pentru prejudiciul cauzat terţilor.

Lichidatorul societăţii comerciale.

Poate fi lichidator al persoanei juridice orice persoană fizica majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia
Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, sunt stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului.
Lichidatorul notifică despre desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice şi comunică despre
sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează hotărârea de desemnare în calitate de lichidator. În
registru se înregistrează numele, domiciliul, numărul actului de identitate şi codul personal, semnătura lichidatorului. Lichidatorul
are aceleaşi împuterniciri, obligaţii şi responsabilităţi ca şi administratorul în măsura în care acestea sunt compatibile cu activitatea
de lichidator. În cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de constituire
sau hotărârea prin care sunt desemnaţi nu prevede altfel. Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul împreuna cu administratorul
face şi semnează inventarul şi bilanţul în care constată situaţia exactă a activului şi pasivului. Lichidatorul finalizează operaţiunile
curente, valorifică creanţele, transformă în bani alte bunuri şi satisface cerinţele creditorilor. În măsura în care este necesar pentru
lichidare, el poate încheia noi acte juridice. Lichidatorul este obligat să primească şi să păstreze patrimoniul, registrele şi actele
persoanei juridice, să ţină un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea lor cronologică. Lichidatorul poate fi revocat
oricând de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărâre se desemnează un alt lichidator.
Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Dacă succesorul este
desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă acesteia. Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa
de judecată care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică în
"Monitorul Oficial al Republicii Moldova", în două ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de
15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.
Termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în "Monitorul Oficial al
Republicii Moldova". Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung. În cazul în care lichidatorul respinge
creanţa, creditorul are dreptul, sub sancţiunea decăderii, ca, în termen de 30 de zile de la data când a fost informat despre
respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţa de judecată.
În termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul este obligat sa întocmească un
proiect al bilanţului de lichidare care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile
persoanei juridice recunoscute de lichidator şi datoriile care se află pe rol în instanţa judecătorească. Proiectul bilanţului de
lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei care a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul bilanţului de lichidare
rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat să declare starea de insolvabilitate. Cu acordul tuturor
creditorilor, lichidatorul poate continua procedura de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate.

Protecţia drepturilor debitorilor.

Hotărârea de reorganizare sau lichidare în afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect scadenţa creanţelor neajunse la
scadenţă. Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au înaintat pretenţii şi creditorilor care nu s-au prezentat pentru a primi
executarea se depun în conturi bancare pe numele lor. Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas după
satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.
Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase.
Dacă doi sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a
activelor, în care stabileşte principiile de repartizare. Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor,
poate să nu înstrăineze bunurile ei daca nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor. Proiectul de împărţire a
activelor, calculele şi raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat
lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce modificări în proiectul de împărţire, luând în
considerare voinţa participanţilor.
Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop nelucrativ se repartizează între
persoanele care, conform actului de constituire sau, în cazul prevăzut de actul de constituire, conform hotărârii adunării generale,
au dreptul la ele. Dacă persoana juridică cu scop nelucrativ este constituită pentru satisfacerea exclusiva a intereselor
participanţilor săi şi actul constitutiv sau hotărârea adunării generale nu prevăd persoanele care au dreptul la activele persoanei
juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la momentul dizolvării au calitatea de participant la ea beneficiază de
dreptul la patrimoniul rămas. Între aceste persoane activele se repartizează proporţional. Dacă nu pot fi repartizate, activele trec la
stat, care le utilizează la realizarea scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop nelucrativ lichidate.
Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât după 12 luni de la data ultimei
publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului lichidării şi a planului repartizării activelor dacă
aceste documente nu au fost contestate în instanţa de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă
După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie să depună la organul înregistrării de stat cererea de radiere a
persoanei juridice din registru. La cererea de radiere se anexează toate actele necesare lichidării.
Dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă
existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă
este necesar, să desemneze un lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivitate în
scopul desfăşurării lichidării redeschise. Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea ce au
primit peste partea din active la care aveau dreptul. Pentru perioada în care persoana juridică nu a existat, se suspendă cursul
prescripţiei extinctive a dreptului de acţiune a persoanei juridice sau faţă de persoana juridică respectivă.

3. Structuri si uniuni de intreprinderi.

Filiale şi reprezentanţe.

Majoritatea întreprinderilor au o formă juridică de organizare simplă, adică au un singur sediu, ceea ce reduce
capacitatea de exercitare a activităţii statutare propuse, limitându-se de regulă la localitatea sau zona în care sunt amplasate. Pentru
a-şi extinde activitatea economică şi în alte locuri, localităţi, zone atât în ţară cât şi peste hotare, întreprinderea poate crea structuri
subsidiare, cu profil similar. Legislaţia permite crearea acestor structuri atât în momentul constituirii întreprinderii, cât şi pe
parcursul activităţii ei. Dacă sunt create odată cu întreprinderea ele trebuie să fie indicate în actul de constituire, iar dacă se
preconizează constituirea lor pe parcurs, actul de constituire va indica modalitatea de constituire. Fiind create în vederea
expansiunii activităţii economice, structurile constituite, împreună cu întreprinderea formează ansambluri economice, sisteme
unitare juridic şi patrimonial. În doctrină structurile de întreprinderi (structurile societare) sunt caracterizate în felul următor: a)
sunt o componentă a unui sistem societar în care se integrează funcţional, juridic şi patrimonial şi în afara căruia nu poate să
existe; b) funcţia lor principală este aceea de instrument de expansiune a afacerilor societăţii care a alcătuit-o; c) înfiinţarea
acestora este consecinţa funcţiei de organizare a societăţii care o constituie; d) sunt unităţi economice autonome care funcţionează
relativ independent; e) se subordonează societăţii care le-a constituit; f) sunt o formă de organizare instituită de lege. Ce prevede
legea naţională în acest sens?
Conform Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, întreprinderea are dreptul de a constitui filiale şi reprezentanţe
cu drept de a deschide subconturi (art. 21). Filialele şi reprezentanţele nu sunt persoane juridice şi nu dispun de patrimoniu
propriu, lor li se atribuie bunuri din patrimoniul întreprinderii. Ele activează în baza regulamentului aprobat de întreprindere. Şefii
filialelor şi reprezentanţelor sunt numiţi de întreprindere şi activează în baza mandatului ce i s-a eliberat. De asemenea, Codul
civil prevede dreptul persoanei juridice de a institui filiale şi reprezentanţe în Republica Moldova şi în străinătate (art. 102 şi 103).
Filialele sunt o modalitatea de extindere a afacerilor unei întreprinderi prin intermediul propriei structuri. Ele sunt total
dependente de întreprindere, atât patrimonial cât şi funcţional. Filială sa consideră o subdiviziune separată a întreprinderii, situată
în altă parte, şi care exercită unele din atribuţiile acesteia. În doctrină ea este definită ca “o structură societară instituţionalizată,
lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, care funcţionează independent, autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia
i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii societăţii care o constituie, printr-un mandat specializat, îndeplinirea uneia sau
mai multor categorii de operaţiuni ce fac parte din obiectul de activitate al societăţii”. Din definiţie dată pot fi evidenţiate
următoarele particularităţi ale filialei: a) este o structură internă (subdiviziune) a întreprinderii şi este dependentă de ea total,
juridic şi patrimonial; b) are ca scop dezvoltarea şi expansiunea genurilor de activitate de întreprinzător practicată de întreprindere,
atât în localitatea în care îşi are sediul principal, cât şi în alt loc (altă adresă), precum şi în alte localităţi din ţară ori de peste
hotare; c) dispune de sediu propriu; d) funcţionează relativ independent, întocmeşte propriul bilanţ trimestrial şi anual, poate avea
un cont bancar. Are un patrimoniu distinct (dar nu propriu) pe care îl administrează conducătorul în limitele stabilite în
regulament; e) înfiinţarea, modificarea, precum şi încetarea activităţii filialei este o prerogativă a întreprinderii legal constituite.
Actul de constituire al filiale este Regulamentul filialei care stabileşte: denumirea de firmă a întreprinderii, ce include
specificaţia că aceasta este filială; genurile de activitate pe care le va desfăşura filiala; sediul filialei; patrimoniul transmis filialei
pentru a-şi desfăşura activitatea; împuternicirile administratorului filialei şi ale altor persoane cu funcţii de răspundere;
responsabilitatea filialei; numărul contului (subcontului) bancar al filialei; alte date necesare. Regulamentul se aprobă de
administratorul întreprinderii, care numeşte conducătorul filialei, precum şi personalul ei. Desfiinţarea filialei este de asemenea o
prerogativă a administraţiei întreprinderii care a constituit-o. Actul de încetare poate fi hotărârea organului suprem al întreprinderii
sau al organului executiv, dacă acesta a fost împuternicit prin statut.
Reprezentanţa (agenţia) se deosebeşte esenţial de filială, deoarece ea nu poate practica activităţi de producţie.
Reprezentarea este un raport juridic în temeiul căruia o persoană, numită “reprezentant” săvârşeşte acte juridice în numele altei
persoane, numite “repretentat”, iar consecinţele juridice ale acestor acte apar nemijlocit pentru reprezentant, dacă ele sunt
săvârşite în limitele împuternicirilor acordate.
“Reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii, care este situată în altă parte, care apără şi
reprezintă interesele întreprinderii, încheie, în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept”. Reprezentanţa
îndeplineşte o funcţie specializată – cea de intermediar dintre întreprinderea care a înfiinţat-o şi terţele persoane care
contractează. Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire al filialei. De regulă, reprezentanţa se
constituie în alte localităţi din ţară sau în alte ţări şi numai dacă acest lucru este prevăzut de actele constitutive ale întreprinderii.
Actul de constituire al reprezentanţei este Regulamentul, aprobat de organul de conducere al întreprinderii.
Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi întreprindere sunt raporturi juridice de muncă, membrii
reprezentanţei îndeplinindu-şi atribuţiile în concordanţă cu Regulamentul şi contractul de muncă, iar în anumite cazuri
împuternicirile vor fi indicate în procurile eliberate fie de şeful întreprinderii, fie de şeful reprezentanţei.
De menţionat că, filialele şi reprezentanţele întreprinderilor statelor străine îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
legislaţia Republicii Moldova şi cu regulamentele aprobate de întreprinderea fondator. Particularităţile înfiinţării lor sunt stabilite
de legislaţie. De exemplu, prin derogare de la prevederile ce reglementează constituirea filialelor şi reprezentanţelor naţionale,
filialele înfiinţate în republică de către întreprinderile cu investiţii străine sunt persoane juridice, iar filialele întreprinderilor
nerezidente, înfiinţate în Republica Moldova în conformitate cu legea, capătă statut de întreprindere aparţinând integral
investitorilor străini la data înregistrării lor în Republica Moldova.

Întreprinderi afiliate.
 Întreprinderea este în drept să participe cu patrimoniul său la activitatea altor agenţi economici. Astfel, societăţile
comerciale pot participa la fondarea unei alte întreprinderi, transmiţându-i un aport patrimonial ori promiţând aporturi în muncă
pentru a-şi extinde propria activitate. Însă extinderea afacerilor se va produce numai în cazul în care aportul transmis asigură
fondatorului o majoritate simplă sau calificată în capitalul social al acesteia. Octavian Căpăţînă numeşte societatea comercială ce
transmite aportul – societate-mamă, iar întreprinderea căreia i se transmite - întreprindere-fiică sau societate- filială definind-o ca
“întreprindere organizată sub formă de societate comercială de sine stătătoare, cu personalitate juridică, dar dependentă din
punct de vedere economic de societatea-mamă prin deţinerea de către aceasta a majorităţii capitalului”.
Raportul de dominaţie între întreprinderea-mamă şi îmtreprinderea-fiică poate avea formă directă sau indirectă.
Dominaţia directă se înfăptuieşte atunci când întreprinderea-mamă deţine majoritatea din capitalul social al întreprinderii-fiică, iar
dominaţia indirectă are loc atunci când îmtreprinderea-mamă deţine majoritatea capitalului altei întreprinderi nu ea direct, ci prin
întreprinderile în a căror capital social întreprinderea-mamă deţine majoritatea. Modul de constituire a întreprinderii-fiică este una
obişnuită pentru forma juridică aleasă de fondator. Dacă întreprinderea-fiică va avea o altă naţionalitate decât întreprinderea-
mamă, atunci la constituirea întreprinderii-fiică se va ţine cont de legislaţia statului unde aceasta se va constitui. Întreprinderea-
fiică poate apărea nu numai prin înfiinţarea ei, dar şi prin procurarea majorităţii capitalului (de acţiuni sau părţi sociale) în timpul
funcţionării acesteia.
În conformitate cu legislaţia naţională societăţi comerciale afiliate se consideră societăţile comerciale care, în raporturile
dintre ele sunt:
a) întreprinderi în posesiune majoritară şi întreprinderi cu participaţiune majoritară. Dacă majoritatea voturilor în
capitalul social al unei întreprinderi independente din punct de vedere juridic sau majoritatea voturilor în ea aparţin unei alte
întreprinderi, prima este o întreprindere în posesiune majoritară, iar cea de-a doua este o întreprindere cu participaţiune majoritară.
Întreprinderea în posesiune majoritară nu este în drept să deţină direct sau indirect participaţiuni în capitalul social sau voturi în
întreprinderea cu participaţiune majoritară. Dacă întreprinderea în posesiune majoritară a devenit insolvabilă în urma executării
dispoziţiilor date de întreprinderea cu participaţiune majoritară, atunci întreprinderea cu participaţiune majoritară răspunde
subsidiar pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară (C.C., art. 118);
b) întreprinderi dependente şi dominante. Întreprinderea dependentă este întreprinderea asupra căreia o altă întreprindere
(întreprinderea dominantă) poate exercita în mod direct sau indirect o influenţă dominantă. Se prezumă că o întreprindere în
posesiune majoritară este dependentă de întreprinderea cu participaţiune majoritară în ea;
c) întreprinderi ale concernului. Dacă mai multe întreprinderi, fără ca să depindă una de alta, sunt reunite sub o
conducere unică, atunci ele formează un concern, iar fiecare din ele este întreprindere a concernului. Se consideră că formează un
concern întreprinderile între care există un contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi
sau se obligă să verse întregul venit altei întreprinderi ori întreprinderile dintre care una este integrată (incorporată) alteia. Se
consideră că întreprinderea dominantă formează cu întreprinderea dependentă un concern;
d) întreprinderi cu participaţiune reciprocă. Se consideră întreprinderi cu participaţiune reciprocă întreprinderile
independente din punct de vedere juridic, fiecare dintre care deţine participaţiuni în capitalul social sau un anumit număr de
voturi în cealaltă întreprindere. De amintit că pot fi întreprinderi cu participaţiune reciprocă întreprinderile de capital sau o
societate de capital şi una de persoane sau o societate de capital şi o întreprindere individuală. Nu pot fi întreprinderi cu
participaţiune reciprocă societăţile de persoane sau societatea de persoane şi întreprinderea individuală.

Grupări de întreprinderi.

Societăţi necomerciale. Persoanele fizice şi juridice ce desfăşoară activitate de întreprinzător, în scopul lărgirii
posibilităţilor lor în realizarea şi apărarea unor interese de producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi altor interese comune, au dreptul
să formeze societăţi sub formă de asociaţii, uniuni, concerne, care vor fi organizaţii necomerciale. Societăţile necomerciale sunt
persoane juridice al căror scop este altul decât obţinerea de venit. Organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare orice gen
de activitate neinterzisă de lege, care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut. Pentru practicarea activităţii economice care
nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale şi coperative. Dreptul
unor anumite categorii de organizaţii necomerciale de a fonda societăţi comerciale şi cooperative poate fi limitat prin lege
Formele de organizare a societăţilor necomerciale. Organizaţiile necomerciale se pot organiza sub următoarele forme
juridice: a) asociaţii; b) fundaţii; c) instituţii. Asociaţia este organizaţia necomercială constituită benevol de persoane fizice şi
juridice (care desfăşoară activitate de întreprinzător sau care nu desfăşoară o atare activitate) asociate, în modul prevăzut de lege,
prin comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru satisfacerea unor necesităţi nemateriale.
Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, partid sau altă organizaţie social-politică, de sindicat, uniune de persoane
juridice, de patronat, de gospodării ţărăneşti etc. În cele ce urmează ne înteresează uniunile sau asociaţiile de întreprinderi.
Fundaţia este o organizaţie necomercială, fără membri, înfiinţată de una sau mai multe persoane fizice şi juridice, dotată cu
patrimoniu distinct şi separat de cel al fondatorilor, destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire.
Instituţia este organizaţia necomercială constituită de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor funcţii de administrare, sociale,
culturale, de învăţământ şi altor funcţii cu caracter necomercial, finanţată parţial sau integral de către acesta (aceştia). Instituţia
privată se constituie în baza hotărârii persoanei fizice sau juridice de drept privat care trebuie autentificată notarial.

Noţiunea şi diversitatea uniunilor de întreprinderi.

În literatura juridică, uniunile de întreprinderi mai sunt numite “sisteme societare” ori “grupă de societăţi”. Sistemul
societar fiind definit ca “ansamblul stabil şi durabil alcătuit din structuri asociate legate juridic prin relaţii în temeiul cărora una
dintre acestea dobândeşte şi exercită asupra celorlalte dominaţia, făcând să se manifeste unitatea de voinţă şi un scop comun”, iar
grupul de societăţi ca „ansamblul de societăţi comerciale independente juridic, unite prin legături în temeiul cărora una dintre
acestea domină peste celelalte , exercitând influenţa, direcţia şi controlul sau direct sau indirect, făcând să se manifeste o unitate
de decizie. Sistemele societare pot fi clasificate după mai multe criterii: a) după natura componentelor sistemului (grup de
societăţi, grup industrial, grup de fapt, grup integrat etc.); b) după natura activităţii societăţii dominante (sisteme societare
financiare, industriale, contractuale, personale); c) după forma dată legăturilor sistemul (grupuri constituite în asociaţii, grupuri
constituite în baza unor contracte nenumite). În afară de aceste clasificări mai există o clasificare importantă care-i pusă în
dependenţă de faptul dacă structurile componente ale sistemului societar sunt structuri interne ale unei persoane juridice
dominante sau sunt structuri independente faţă de persoana juridică determinantă. În dependenţă de acest criteriu structurile
societare sunt: a) endogene, adică structurile sunt părţi ale unei singure persoane juridice (întreprinderea care are filiale şi
reprezentanţe); b) exogene, adică atunci când există o singură întreprindere-mamă cu proprie personalitate juridică, care deţine
pachetul de control al altor întreprinderi persoane juridice sau controlează activitatea altor persoane juridice într-un alt mod
(uniunea de întreprinderi sau grupul de societăţi).
Diversificarea relaţiilor dintre diverşii agenţi economici în condiţiile economiei de piaţă au dus la constituirea unui număr
mare de tipuri de uniuni. În legislaţia naţională sunt reglementate modul de constituire şi funcţionare a asociaţiilor economice, a
consorţiilor, a concernelor, a holdingurilor şi alte uniuni. Practica internaţională cunoaşte şi alte tipuri de uniuni care funcţionează
cu succes în statele cu o economie avansată – trusturile, sindicatele, grupurile industriale, financiare, de interese economice,
societatea transnaţională etc.

Constituirea şi funcţionarea uniunilor de întreprinderi.

Crearea şi activitatea uniunilor de întreprinderi se admite cu respectarea următoarelor condiţii: a) intrării benevole a
întreprinderilor în uniune şi ieşire din uniune în condiţiile prevăzute de contractul sau statutul uniunii; b) respectării legislaţiei
antimonopol şi al altor acte normative; c) organizării pe bază de contract a raporturilor dintre întreprinderile ce fac parte din
uniune. Întrucât societatea necomercială este persoană juridică, uniunea de întreprinderi trebuie să aibă firmă (denumire) proprie,
ce va include, după caz, cuvintele” „asociaţie”, „uniune”, „concern” etc., precum şi patrimoniu separat şi patrimoniu distinct,
bilanţ propriu centralizator, cont de decontări şi alte conturi în instituţiile financiare, ştampila cu firma sa şi alte elemente
caracteristice pentru persoana juridică. De menţionat că, întreprinderile ce intră în componenţa societăţii necomerciale (uniunii de
întreprinderi) îşi păstrează independenţa şi drepturile de persoană fizică sau juridică, iar uniunea ţine registrul asociaţilor săi, în
modul stabilit de legislaţie şi de Regulamentul propriu.
Societatea necomercială (uniunea de întreprinderi) acţionează în bază de statut care trebuie semnat de către toţi
conducătorii întreprinderilor asociate. Statutul societăţii necomerciale stabileşte normele de conducere, administrare şi
reprezentare a organizaţiei necomerciale şi va indica: a) denumirea; b) scopul şi obiectul de activitate; c) sediul; d) numele
(denumirea), domiciliul (sediul), data naşterii, cetăţenia, data înregistrării de stat, codul fiscal şi alte date de identificare a
fondatorilor; e) condiţiile şi modul de admitere în organizaţia necomercială, modul de retragere şi de excludere a membrilor
(asociaţilor); f) modul de formare a patrimoniului, contribuţiile fondatorilor şi cotizaţiile periodice ale membrilor; g) modul de
desemnare şi de revocarea membrilor organelor de conducere; h) modul de constituire şi de lichidare a filialelor; i) modul şi
condiţiile de reorganizare; j) modul de lichidare a organizaţiei; k) alte date stabilite de lege pentru tipul respectiv de organizaţie
necomercială. Actele constitutive trebuie să fie aprobate la adunarea generală (consiliul director).
Înregistrarea uniunilor de întreprinderi se efectuează în conformitate cu legislaţia. După înregistrare, uniunea capătă
personalitate juridică, dobândeşte drepturile şi obligaţiile stabilite de lege, sunt luate la evidenţă de organul fiscal din teritoriul
unde îşi are sediul. Uniunile de întreprinderi, cu excepţia consorţiului plătesc impozitele stabilite de lege în bugetul statului.
Uniunile de întreprinderi au organe proprii de conducere, care sunt analogice cu cele ale societăţii cu răspundere limitată.
Organul superior de decizie al uniunii este adunarea generală (conferinţa, consiliul) a întreprinderilor asociate. La adunarea
generală fiecare întreprindere asociată va fi reprezentată de una sau mai multe persoane. Adunarea generală este împuternicită să
adopte hotărâri în toate chestiunile ce vizează activitatea uniunii. Organul executiv al uniunii este comitetul de conducere a
acesteia, compus din membrii aleşi la adunarea generală, care aleg din rândurile lor preşedintele comitetului (directorul general).
Preşedintele comitetului de conducere este persoana care reprezintă fără procură uniunea în raport cu terţe persoane. Comitetul de
conducere organizează executarea hotărârilor adunării generale şi execută toate împuternicirile ce i-au fost delegate în atingerea
scopului propus prin actele constitutive, precum şi funcţiile ce-i revin determinate de legislaţie. Organul de control al uniunii este
comisia de revizie (de cenzori) sau revizorul ales la adunarea generală pe un termen de până la 5 ani. Organul de control este în
drept să ceară organului de conducere prezentarea tuturor documentelor necesare controlului, inclusiv explicaţii de la membrii
acestuia. Va verifica în mod obligatoriu datele dării de seamă şi ale bilanţului anual şi împreună cu o concluzie o va prezenta
adunării generale.
Reorganizarea şi lichidarea uniunilor de întreprinderi are loc în condiţiile prevăzute pentru organizaţiile necomerciale.
Persoanlitatea juridică a uniunii încetează la data radierii acesteia din Registrul de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor.
Asociaţia economică reprezintă o uniune de întreprinderi care uneşte întreprinderile după principiul ramural sau
teritorial în scopul asigurării şi protecţiei intereselor acestora în organele de stat, judiciare, în organizaţiile naţionale şi
internaţionale şi în raport cu terţele persoane. Asociaţia de producţie are şi unele funcţii ce priveşte activitatea de întreprinzător a
întreprinderilor asociate printre care – corelarea activităţii economice între membrii asociaţi, aprofundarea specializării membrilor,
cooperarea între ei, centralizarea unor funcţii. De asemenea, asociaţia poate convoca conferinţe, generaliza şi răspândi experienţa
pozitivă a întreprinderilor ce intră în componenţa ei.
Asociaţia economică poate practica activitatea de antreprenoriat pentru a satisface anumite nevoi ale membrilor săi.
Scopul principal al activităţii de antreprenoriat a asociaţiei economice nu este obţinerea beneficiului. Avându-şi originea în
economia centralizată (fostele asociaţii de producţie), asociaţia economică nu este o structură caracteristică economiei de piaţă,
încercându-se să se influenţeze asupra membrilor săi nu prin interese economice dar prin metode administrative.
Consorţiul reprezintă “forma asociativă între mai multe societăţi, de obicei bănci şi/sau alte instituţii financiare (de
credit, case de depuneri), cu/sau fără personalitate juridică, în vederea cooperării pentru realizarea unor activităţi sau acţiuni
determinate” (dicţionar juridic de comerţ exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986). Întreprinderile care intră
în Consorţiu sunt persoane juridice şi îşi păstrează integral propria independenţă, transmiţând Consorţiumului o cotă parte din
capital, ori asumându-şi să exercite anumite activităţi. Ca obiect de activitate a Consorţiului poate servi amplasarea unui împrumut
sau executarea unui proiect ce necesită investiţii mult mai mari decât posibilităţile unei singure bănci sau întreprinderi. În Marea
Britanie, spre exemplu, cele mai mari proiecte civile (construcţia autostrăzilor, a podurilor, barajelor) se execută prin consorţii.
Consorţiul există până la atingerea scopului propus.
Actul de constituire a consorţiului este contractul care în principal reglementează modalităţile de dispunere a fondului
comun format de participanţi, asemănându-se cu un contract de activitate în comun (contract de cooperare). Consorţiumul se
deosebeşte prin aceea că face aparenţa unui nou subiect, deoarece părţile contractante formează un organ de conducere propriu
care dispune de fondul comun într-o formă determinată de contract.
Concernul reprezintă o uniune de întreprinderi care are o conducere unică împuternicită cu anumite funcţii de
reprezentare, funcţii de cooperare, financiare, tehnico-ştiinţifice, de investiţii etc. şi în care întreprinderile asociate nu-şi pierd
independenţa juridică. Sub aspect comparativ cu alte uniuni de întreprinderi, Concernul este considerat o structură cu un nivel de
centralizare mai înalt şi cu o subordonare mai strictă, fiind o creaţie a legislaţiei germane. Concernul se constituie fie printr-un
contract de dominare, fie printr-un contract de incorporare. În temeiul contractului de dominare, societatea dominantă preia
conducerea societăţilor dependente, organele de administrare preluând şi responsabilităţile organelor de administrare a
întreprinderilor. Ca urmare a incorporării, societatea principală devine singurul acţionar al societăţilor incorporate.
În literatura juridică se menţionează existenţa unor concerne verticale şi orizontale. Concernele verticale au o structură
complexă şi includ în sine întreprinderi din diferite ramuri ale industriei, dar care sunt legate într-un ciclu de producţie tehnologică
(extragerea minereurilor, metalurgia, construcţia de maşini), iar concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ în sine
întreprinderi dintr-o singură ramură (industria materialelor de construcţie etc.).
Holdingul este considerată întreprinderea, în componenţa activelor căreia intră pachetele de acţiuni (cote-părţi) de control
ale altor întreprinderi şi care efectuează controlul asupra acestor întreprinderi. Prin control asupra întreprinderii se înţelege o
participare majoritară la capitalul social care permite a adopta hotărâri convenabile la adunarea generală a asociaţilor. În literatura
juridică Holdingul este definit ca “acea societate sau persoană fizică care deţine participarea majoritară a acţiunilor sau a
părţilor sociale ale uneia sau ale mai multor societăţi ori care controlează componenţa consiliului de administraţie al acestor
societăţi”.
În Republica Moldova pot fi constituite holdinguri mixte şi holdinguri simple. Holdingul simplu (pur financiar) este acel
care se ocupă în exclusivitate cu activitatea de control asupra întreprinderilor afiliate. Holdingul este mixt, dacă în afară de
activitatea de control, înfăptuieşte şi alte operaţiuni, cum ar fi cele de investiţii, exploatarea industrială sau practică anumite genuri
de antreprenoriat.
Constituirea holdingului. O întreprindere devine holding atunci când îşi creează o participare majoritară din capitalul
social al altei întreprinderi, realizată prin înfiinţarea unei întreprinderi-fiică sau prin cumpărarea pachetului de acţiuni de control,
precum şi a majorităţii capitalului unei întreprinderi care funcţionează. Holdingul poate avea orice formă juridică de organizare
stabilită de legislaţie, iar întreprinderile-fiică pot avea forma de societate pe acţiuni, de societate cu răspundere limitată, societate
în nume colectiv sau societate în comandită. Un holding poate crea holdinguri-filiale, adică în capitalul social al cărora va deţine
majoritatea, influenţându-i direct activitatea acestuia, iar prin el şi activitatea întreprinderilor-fiică ale acestui holding. Holdingul
poate avea o influenţă negativă asupra economiei naţionale dacă, direct sau indirect, controlează întreprinderi care deţin
monopolul producerii sau comercializării unui anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist. De aceea, legislaţia
Republicii Moldova stabileşte anumite restricţii pentru întreprinderile holding. O restricţie importantă este interdicţia stabilită
întreprinderilor afiliate (fiice) de a deţine întreprinderii mamă, excluzând astfel posibilitatea creării capitalului fictiv. Cu părere de
rău actuala reglementare a holdingurilor în Republica Moldova este contradictorie şi necesită îmbunătăţiri substanţiale.
Alte uniuni de întreprinderi. Practica internaţională cunoaşte şi alte tipuri de uniuni ale întreprinderilor ce funcţionează cu
succes, printre care trusturile, sindicatele, conglomeratele, grupurile industrial-financiare, întreprinderile transnaţionale. Trustul
reprezintă o instituţie şi concept juridic specifice dreptului anglo-american. Una din aceste semnificaţii este cea de “Trust
company”. Trust company reprezintă o societate înfiinţată special cu scopul de a prelua, accepta şi administra un patrimoniu care-i
poate fi legal încredinţat fără a dobândi asupra acestui patrimoniu dreptul de proprietate.Trustul, fără a deveni proprietar al
acţiunilor, îşi exercită dreptul de vot în cadrul adunărilor generale a acţionarilor, susţinând un program anumit de activitate a
societăţii în cauză, înaintându-şi propriul program societăţii, efectuează alte operaţiuni necesare, care permit societăţii să activeze
societăţii eficient şi să obţină maximum profit. Numărul de fondatori şi de beneficiari ai trustului este nelimitat. Trustul a fost
corelat ideii de monopol, el desemnând, din acest punct de vedere, grupul de persoane fizice sau juridice care dispune de o putere
dominantă ce-i asigură o poziţie de monopolizator într-un anumit domeniu (sector economic).
Sindicatul este o uniune de întreprinderi în care întreprinderile asociate îşi păstrează independenţa, cu excepţia
desfacerii bunurilor produse. Scopul principal al sindicatului este comercializarea mărfurilor. Pentru aceasta sindicatul poate
înfiinţa un număr necesar de filiale ori societăţi comerciale care vând bunurile, serviciile aparţinând întreprinderilor asociate. O
formă de sindicat este sindicatul financiar ori sindicatul de plasament care se organizează, de regulă sub forma unei societăţi în
participaţie şi în cadrul căreia banca generală a sindicatului tratează cu societatea sau instituţia emitentă a acţiunilor sau
obligaţiilor, iar membrii sindicatului îşi repartizează între ei beneficiile sau pierderile operaţiunilor de plasare potrivit clauzelor
din contractul de constituire. Sindicatul poate avea ca obiect şi alte activităţi: apărarea intereselor investitorilor străini într-o
societate mixtă, în calitatea lor de acţionari, în raporturile cu şi faţă de acţionarul din ţara gazdă, mai ales când acţionarul din ţara
gazdă este un organ de stat, ori chiar statul în care se realizează investiţia. Sindicatul financiar se transformă într-un sindicat de
plasament când îşi asumă obligaţiunea de a supraveghea evoluţia pieţei financiare şi a asigura o plasare progresivă a acţiunilor
pentru a evita deprecierea cursului acestora.
Grupul industrial este bazat pe ideea de productivitate şi se constituie nu pentru a dobândi o poziţie de monopol ci pentru
a atinge o productivitate maximă, de natură a stimula concurenţa şi nu pentru a o eluda. Întreprinderea multinaţională este o firmă
privată care controlează în mod unitar în diverse ţări active industriale, comerciale, financiare. Ea a mai fost definită şi ca o
întreprindere naţională care posedă controlul mai multor filiale de producţie aflate pe teritoriul mai multor ţări.

TEMA X. Reglementarea juridica a concurentei si limitarea activitatii monopoliste pe piata.

1. Notiunea de concurenta loiala.

2. Notiunea si trasaturile specifice ale situatiei dominante pe piata.
3. Notiunea si trasaturile specifice ale acordurilor anticoncurenta dintre agentii economici.
4.Actiunile anticoncurenta ale autoritatilor administratiei publice.
5. Autoritatea de protectie a concurentei. Sarcinile si functiile ei.
Raspunderea pentru incalcarealegislatiei cu privire la protectia concurentei.

1. Notiunea de concurenta loiala.

Concurenţa este o permanenţă în economia de piaţă, manifestarea ei fiind o expresie a gradului de dezvoltare a pieţei, a
gradului de liberalizare economică. Ea exprimă măsura în care societatea este capabilă să stimuleze creativitatea agenţilor
economici în acţiunile lor de exercitare a activităţii economice eficiente. Concurenţa loială semnifică întrecerea în care acţiunile
independente ale agenţilor economici limitează efectiv posibilitatea fiecăruia dintre ei de a exercita influenţă unilaterală asupra
condiţiilor generale de circulaţie a mărfurilor pe piaţa respectivă. (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 2.) Relaţiile dintre
agenţii economici pe piaţă, în funcţie de interesele lor, constituie un sistem economic de concurenţă, în care fiecare are libertatea
să producă şi să vândă, să presteze servicii şi să execute lucrări ce-i convine, în condiţiile pe care le consideră cele mai
favorizante. Piaţa care caracterizează realitatea economică este piaţa cu concurenţă imperfectă. Unii agenţi economici, în intenţia
lor de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, întreprind diverse acţiuni anticoncurenţă. La acţiunile
anticoncurenţă se raportă: 1) activitatea monopolistă: a) abuzul de situaţia dominantă pe piaţă; b) acordul anticoncurenţă dintre
agenţii economici; 2) concurenţa neloială; 3) activitatea autorităţilor administraţiei publice de limitare a concurenţei.1
Recunoscând concurenţa loială drept unul dintre factorii fundamentali ai dezvoltării economiei, statul îşi asumă sarcina
de a promova şi asigura libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător, de a proteja concurenţa loială şi de a crea un cadru
juridic favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie.2
Măsurile adoptate şi promovate de către stat trebuie să fie în concordanţă cu principiile de bază ale protecţiei
concurenţei şi anume:
- Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de legislaţie, ale tradiţiilor şi regulilor de
corectitudine, de onestitate în afaceri;
- Agenţilor economici li se interzice să-şi exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, abuzului de situaţia sa
dominantă şi lezării intereselor legitime ale consumatorului;
- Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să contribuie la dezvoltarea şi la protecţia concurenţei
loiale;
- Statul asigură protecţia drepturilor şi intereselor agentului economic şi ale cetăţeanului (consumatorului) contra
activităţii monopoliste şi concurenţei neloiale.
Bazele organizatorice şi juridice ale protecţiei concurenţei, măsurile de prevenire, limitare şi reprimare a activităţii
monopoliste şi a concurenţei neloiale pe pieţele de mărfuri ale Republicii Moldova sunt stabilite de Legea cu privire la protecţia
concurenţei. Prin marfă se înţelege produsul activităţii (inclusiv servicii şi lucrări) cu aceeaşi valoare de consum destinat vânzării
sau schimbului, iar prin piaţa de mărfuri – sfera de circulaţie a mărfurilor.
Legea menţionată reglementează şi relaţiile care apar pe pieţele de capital, dacă legislaţia cu privire la instituţiile
financiare şi la valorile mobiliare nu prevede astfel. Prevederile ei nu se extind asupra relaţiilor reglementate prin normele de
protecţie juridică a obiectivelor proprietate industrială, drepturilor de autor şi drepturilor conexe, cu excepţia cazurilor de utilizare
a acestor norme şi drepturi pentru limitarea concurenţei. De asemenea, relaţiile din activitatea agenţilor monopolurilor de stat şi a
monopolurilor naturale sunt reglementate de alte acte normative, cu excepţia cazurilor când activitatea unor astfel de agenţi duce
la limitarea concurenţei de pe pieţele de mărfuri.
În cazul în care acordul (contractul) internaţional la care Republica Moldova este parte stabileşte alte reguli decât cele
prevăzute în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei, prioritate au regulile acordului (contractului) internaţional.

2. Notiunea si trasaturile specifice ale situatiei dominante pe piata.

O formă de activitate monopolistă a agenţilor economici este abuzul de situaţia dominantă pe piaţă. Prin situaţie
dominantă pe piaţă se înţelege situaţia exclusivă a agentului economic pe piaţa de mărfuri, care îi dă acestuia, singur sau împreună
cu alţi agenţi economici, posibilitatea de a exercita influenţa decisivă asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfii pe piaţa
respectivă sau de a împiedica accesul pe piaţă unor alţi agenţi economici. 3 Nu poate fi recunoscută dominantă situaţia agentului
economic a cărui cotă pe piaţa unei anumite mărfi nu depăşeşte 35%.
Acţiunile abuzive ale agentului economic sau a mai multor agenţi economici ce deţin în comun o situaţie dominantă pe
piaţa de mărfuri, care pot duce la limitarea concurenţei şi (sau) la lezarea intereselor unor altor agenţi economici, precum şi a
persoanei fizice este interzisă de către legislaţie. Se consideră abuzive şi sunt interzise de lege acţiunile agenţilor economici cu
situaţie dominantă pe piaţă care: a) impun contragentul la condiţii intenţionat nefavorabile lui sau la condiţii care nu fac obiectul
contractului (cerinţe nemotivate privind transmiterea de mijloace financiare, de alte bunuri, precum şi de drepturi patrimoniale); b)
constrâng contragentul de a încheia contract doar cu condiţia procurării (vânzării) unor alte mărfuri sau a renunţării de a procura
mărfuri de la alţi agenţi economici, sau a vinderii de mărfuri către alţi agenţi economici sau consumatori; c) menţinerea deficitului

1
Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.906-XII din 29.01.1992, art. 5.
2
Constituţia Republicii Moldova, art. 126, alin. 2, lit. b.
3
Legea cu privire la protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, art. 2.
artificial de mărfuri pe piaţă pe calea reducerii, limitării sau întreruperii premeditate a producţiei, în pofida existenţei unor condiţii
prielnice de producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de mărfuri sau pe alte căi; d) aplicarea faţă de contragent a unor
măsuri discriminatorii care l-ar plasa într-o situaţie nefavorabilă în raport cu alţi agenţi economici; e) stabilirea unor restricţii la
preţurile de revânzare a mărfurilor; f) crearea de obstacole în calea pătrunderii pe piaţă (ieşirii de pe piaţă ) a unor alţi agenţi
economici; g) stabilirea unor preţuri monopoliste joase (dumping). Se consideră dumping preţul mai mic decât preţul de cost al
mărfii la care agentul economic cu situaţie dominantă pe piaţă o vinde pentru a-i înlătura pe concurenţi sau pentru a-şi majora cota
pe piaţa mărfii respective; h) stabilirea unor preţuri monopoliste ridicate. Se consideră ridicat preţul exagerat al mărfii agentului
economic la care acesta o vinde, profitând de situaţia sa dominantă pe piaţă; i) renunţarea neîntemeiată la încheierea contractelor
cu unii cumpărători (beneficiari) atunci când există posbilitatea producerii sau livrării mărfurilor respective etc. (Legea cu privire
la protecţia concurenţei, art. 6.)

3. Notiunea si trasaturile specifice ale acordurilor anticoncurenta dintre agentii economici.

Este considerat acord anticoncurenţă dintre agenţi economici orice acord (acţiune coordonată) încheiat sub orice formă
între agenţi economici concurenţi sau neconcurenţi care deţin în comun (sau cel puţin unul dintre ei) o parte peste 35% pe piaţa
unei anumite mărfi, dacă aceste acorduri (acţiuni coordonate) pot avea drept rezultat limitarea concurenţei. Legislaţia în vigoare
interzice, după caz, integral sau parţial acordurile anriconcurenţă dintre agenţii economici. Astfel:

1) Este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord dintre agenţii economici
concurenţi ce deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţa unei anumite mărfi dacă acest acord (acţiune coordonată) poate avea
drept urmare limitarea concurenţei şi care este îndreptat spre: a) stabilirea (menţinerea) de preţuri (tarife), adaosuri (suplimente)
pentru a leza drepturile concurenţilor; b) majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor la licitaţie; c) efectuarea de licitaţii prin
înţelegere secretă; d) divizarea pieţii după principiul teritorial sau în funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de sortimentul
mărfurilorcomercializate sau de categoria vânzătorilor ori a cumpărătorilor (beneficiarilor); e) limitarea producţiei, livrării,
inclusiv prin stabilirea de cote; f) limitarea accesului pe piaţă , înlăturarea de pe piaţă a altor agenţi economici în calitatea lor de
vânzători de anumite mărfuri sau înlăturarea cumpărătorilor (beneficiarilor) lor; g) renunţarea nemotivată la încheierea de
contracte cu anumiţi vânzători sau cumpărători (beneficiari).

2) De asemenea, este interzis şi considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord (acţiune coordonată) al
agenţilor economici neconcurenţi, unul dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau
cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un astfel de acord (acţiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea
concurenţei, inclusiv este îndreptat spre: a) limitarea teritoriului vânzării sau cercului de cumpărători; b) stabilirea de restricţii la
preţurile de revânzare a mărfurilor vândute cumpărătorului; c) interzicerea agenţilor economici de a desface mărfuri produse de
concurenţi.

Agenţii economici care intenţionează să încheie un acord cu caracteristicile menţionate la alin. 1) şi 2) pot solicita avizul
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei asupra concordanţei acordului cu legislaţia. În cazul în care Agenţia prezintă un
aviz pozitiv, acordul dintre agenţii economici este recunoscut ca fiind în concordanţă cu legislaţia dacă aceştia respectă condiţiile
menţionate în aviz. La cererea adresată Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei, se anexează informaţia necesară
elaborării avizului. Cerinţele referitoare la caracterul şi forma prezentării unei asemenea informaţii şi modul de examinare a cererii
sunt stabilite de Agenţie.

3) Este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord (acţiune coordonată) al agenţilor
economici neconcurenţi care nu sunt între ei furnizori sau cumpărători, toţi sau cel puţin unul dintre care deţine o situaţie
dominantă pe piaţa unei anumite mărfi, dacă un astfel de acord (acţiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea
concurenţei pe piaţă.
 În cazuri excepţionale, dacă agenţii economici demonstrează că efectul benefic al acţiunii lor va depăşi consecinţele
negative pentru piaţa de mărfuri respectivă, aceste acorduri pot fi considerate legitime.

4) Agentului economic i se interzice să coordoneze activitatea unui alt agent economic dacă această acţiune conduce sau
poate conduce la limitarea concurenţei. În caz contrar, Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei are dreptul să ceară, în
modul stabilit de legislaţie, lichidarea agentului economic care efectuează acţiune de coordonare.
4.Actiunile anticoncurenta ale autoritatilor administratiei publice.

Pentru limitarea şi reprimarea activităţii anticoncurenţă a autorităţilor administraţiei publice legislaţia în vigoare
limitează sau interzice anumite acţiuni ale autorităţilor administraţiei publice. În particular:

1) Autorităţile administraţiei publice nu au dreptul: a) să interzică constituirea de noi agenţi economici într-un anumit
domeniu de activitate, să stabilească interdicţii asupra practicării unor genuri de activitate sau asupra producerii unor mărfuri, cu
excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie; b) să dea agentului economic indicaţii privitor la încheierea prioritară de contracte, la
livrarea prioritară a unor mărfuri către anume categorii de cumpărători, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie; c) să acorde
neîntemeiat unor agenţi economici facilităţi fiscale sau de altă natură, să le creeze o situaţie privilegiată faţă de alţi agenţi
economici care activează pe aceeaşi piaţă de mărfuri; d) să stabilească alte condiţii discriminatorii sau de privilegiere pentru
activitatea unor agenţi economici.

2) Autorităţilor administraţiei publice li se interzice să emită decizii cu privire la: a) repartizarea centralizată a mărfurilor,
cu excepţia cazurilor de exercitare a funcţiilor statului în domeniul protecţiei sociale a consumatorilor; b) stabilirea de interdicţii
asupra comercializării mărfurilor dintr-o zonă în alta a Republicii Moldova; c) limitarea drepturilor agenţilor economici de
procurare sau comercializare a mărfurilor; d) stabilirea unor alte interdicţii şi restricţii, neprevăzute de lege, care limitează
independenţa agenţilor economici. În cazuri excepţionale, autorităţile administraţiei publice pot emite deciziile enumerate pentru
lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale şi catastrofelor şi pentru prevenirea epidemiilor, în conformitate cu legislaţia.

3)Este interzis şi este considerat nul orice acord (acţiune coordonată) dintre o autoritate a administraţiei publice şi o altă
autoritate similară, inclusiv străină, sau agent economic, care împiedică dezvoltarea concurenţei şi care lezează interesele legitime
ale consumatorilor, inclusiv acordul (acţiunea coordonată) care urmăreşte: a) majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor şi
tarifelor; b) divizarea pieţii după principiul teritorial sau în funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de sortimentul mărfurilor
comercializate sau de categoria vânzărilor ori a cumpărătorilor (beneficiarilor); c) crearea de bariere ieşirii pe piaţă, limitarea
accesului pe piaţă sau înlăturarea de pe piaţă a agenţilor economici.

4) Se interzice formarea de ministere, departamente şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale pentru
monopolizarea producerii sau comercializării mărfurilor, precum şi investirea ministerelor, departamentelor şi a altor autorităţi ale
administraţiei publice centrale cu împuterniciri a căror exercitare conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei (Legea cu
privire la protecţia concurenţei nr.906-XII din 29.01.1992, art. 9).

5.Autoritatea de protectie a concurentei. Sarcinile si functiile ei.

Conform legislaţiei naţionale, autoritatea competentă pentru: a) a promova politica statului în domeniul protecţiei
concurenţei; b) pentru a limita şi reprima activitatea anticoncurenţă a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice,
precum şi c) pentru a exercita controlul asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei este Agenţia Naţională pentru
Protecţia Concurenţei (denumită în continuare Agenţie). Agenţia este o organizaţie nonguvernamentală, cu statut de persoană
juridică care se călăuzeşte în activitatea sa de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, Legii cu privire la protecţia
concurenţei, alte acte normative. Sarcinile principale, funcţiile, modul de administrare a Agenţiei sunt stabilite în Regulamentul
Agenţiei.
 În vederea realizării sarcinilor puse în competenţa ei, Agenţia are de îndeplinit mai multe funcţii: - elaborează şi
promovează politica statului orientată spre protecţia şi dezvoltarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste; - elaborează şi
prezintă propuneri şi proiecte de acte normative pentru perfecţionarea legislaţiei privind protecţia concurenţei şi mecanismul de
realizare a ei; - elaborează avize la proiectele de acte normative referitoare la funcţionarea pieţelor de mărfuri şi la dezvoltarea
concurenţei; - dă explicaţii referitoare la legislaţia cu privire la protecţia concurenţei; - elaborează pentru autorităţile administraţiei
publice recomandări orientate spre dezvoltarea pieţelor de mărfuri şi concurenţei etc.; - exercită controlul asupra aplicării
legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - efectuează controlul asupra modului în care agenţii economici, autorităţile
administraţiei publice şi factorii de decizie respectă legislaţia cu privire la protecţia concurenţei; constată situaţia dominantă pe
piaţă; - în limitele competenţei, adoptă decizii privind cazurile de încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - emite
pentru agenţii economici dispoziţii executorii privind încetarea încălcării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei şi /sau
lichidarea consecinţelor ei, privind restabilirea situaţiei iniţiale, divizarea lor forţată sau separarea unor subdiviziuni din
componenţa lor, privind rezilierea sau modificarea contractelor care contravin legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei,
încheierea de contracte cu alţi agenţi economici, transferul la buget a venitului obţinut prin încălcarea legislaţiei cu privire la
protecţia concurenţei etc.; - emite pentru autorităţile administraţiei publice dispoziţii executorii privind anularea sau modificarea
actelor ilegale adoptate de ele, încetarea încălcărilor, precum şi rezilierea sau modificarea contractelor care contravin legislaţiei cu
privire la protecţia concurenţei; - prezintă autorităţilor competente recomandări referitor la: introducerea sau anularea licenţierii
unor genuri de activitate, la modificarea tarifelor vamale, la acordarea sau anularea facilităţilor fiscale, a creditelor preferenţiale, a
altor tipuri de asistenţă din partea statului, finanţarea măsurilor de extindere a producţiei de mărfuri deficitare pentru lichidarea
situaţiei dominante pe piaţă a unor agenţi economici, atragerea de investiţii străine, constituirea de întreprinderi mixte şi crearea de
zone libere etc.; - emite decizii cu privire la aplicarea de amenzi agenţilor economici şi conducătorilor acestora, factorilor de
decizie din autorităţile administraţiei publice pentru acţiuni anticoncurenţă şi pentru neexecutare a dispoziţiilor Agenţiei, pentru
alte încălcări ale legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - intentează acţiuni în instanţa judecătorească, participă la
examinarea dosarelor legate de aplicarea şi încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - exercită control de stat
prealabil şi curent asupra situaţiei de pe pieţele de mărfuri şi asupra demonopolizării producţiei agenţilor economici, dă
recomandări privind divizarea şi separarea întreprinderilor cu diferite forme juridice de organizare; - contribuie la schimbul de
informaţii cu alte state etc (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 12).

Pentru a-şi exercita funcţiile, colaboratorii Agenţiei beneficiază de dreptul de acces liber în încăperile şi pe teritoriul
autorităţilor administraţiei publice, agenţilor economici, cu excepţia încăperilor de locuit ale persoanelor fizice, şi, în baza unor
cereri scrise, pot lua cunoştinţă de documentele necesare, iar organele afacerilor interne sunt obligate să acorde ajutor
colaboratorilor Agenţiei în exerciţiul funcţiunii, asigurându-le acces la informaţia necesară.

Datele ce constituie secret comercial, obţinute de Agenţie în exercitarea atribuţiilor, pot fi utilizate numai în acest scop şi
nu pot fi divulgate, iar pentru divulgarea lor, daunele pricinuite sunt reparate în modul stabilit de legislaţie.

6.Raspunderea pentru incalcarealegislatiei cu privire la protectia concurentei.

Referitor la răspunderea pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, Legea cu privire la protecţia
concurenţei prevede:

- Pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, agenţii economici şi conducătorii lor, factorii de decizie
din autorităţile publice poartă răspundere în conformitate cu Codul cu privire la contravenţiile administrative, iar

- Prejudiciile cauzate de un agent economic unui alt agent economic sau altor persoane prin încălcarea prevederilor Legii
menţionate urmează să fie reparate, în conformitate cu Codul civil, de către agentul economic care le-a cauzat.
 Controlul asupra modului în care agenţii economici, autorităţile administraţiei publice şi factorii de decizie respectă
legislaţia cu privire la protecţia concurenţei îi revine Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei.

Cazul de încălcare a legislaţiei este examinat la sesizarea făcută de agentul economic, de organizaţiile şi asociaţiile de
întreprinzători şi consumatori sau de autorităţile administraţiei publice. Agenţia are dreptul să examineze cazul din oficiu, în baza
materialelor de care dispune referitor la încălcarea legislaţiei.

Decizia emisă de Agenţie în urma examinării dosarului este expediată în scris, în 5 zile de la emitere, persoanelor
interesate. Decizia (dispoziţia) Agenţiei este executată de agentul economic, de conducătorul lui, de autoritatea publică şi de
factorii lor de decizie în termenul menţionat în ea. În cazul: a) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind anularea sau modificarea
actului adoptat cu încălcarea legislaţiei, privind restabilirea situaţiei existente anterior comiterii încălcării, Agenţia are dreptul să
intenteze o acţiune în instanţa de judecată pentru ca actul să fie declarat nevalabil, integral sau parţial, sau pentru a fi impusă
restabilirea situaţiei anterioare comiterii încălcării; b) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind rezilierea sau modificarea
contractului ce contravine legislaţiei sau cu privire la încheierea contractului cu agentul economic, Agenţia are dreptul să intenteze
o acţiune în instanţa de judecată pentru modificarea sau rezilierea contractului sau pentru declararea lui ca fiind nevalabil, integral
sau parţial; c) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind transferul la buget al beneficiului obţinut prin încălcarea legislaţiei cu
privire la protecţia concurenţei, Agenţia intentează o acţiune în judecată pentru perceperea la buget a beneficiului ilicit.

Amenzile pe care Agenţia le aplică agenţilor economici, conducătorilor lor, factorilor de decizie, precum şi penalităţile se
percep la buget. În cazul în care conducătorul agentului economic sau factorii de decizie ai autorităţii administraţiei publice se
eschivează de la plata amenzii sau amenda este plătită în proporţii mai mici decât cele menţionate în decizie (dispoziţie), Agenţia
are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa judecătorească pentru perceperea la buget a amenzii.

Cu excepţia cerinţelor asupra cărora nu se extinde termenul de prescripţie, în decursul a 6 luni de la data emiterii deciziei
(dispoziţiei) Agenţiei, agenţii economici şi conducătorii lor, autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de decizie au dreptul
să intenteze acţiune în instanţa de judecată pentru a fi declarate nevalabile, integral sau parţial, deciziile (dispoziţiile) Agenţiei,
dacă ele sunt în neconcordanţă cu legislaţia sau dacă ele au fost emise cu încălcarea competenţei sau a modului stabilit de lege.
Intentarea acţiunii nu suspendă executarea deciziei (dispoziţiei) Agenţiei în perioada examinării ei în instanţa judecătorească, dacă
aceasta din urmă nu hotărăşte altfel.