Sunteți pe pagina 1din 46

CAPITOLUL II

FAPTELE DE COMERŢ
1. Noţiunea de faptă de comerţ
Legiuitorul român a adoptat sistemul obiectiv de delimitare a
obiectului dreptului comercial, precizând expres faptele de comerţ
obiective, activităţi săvârşite de orice persoană fizică sau juridică, ce
atrag aplicarea legii comerciale.
Faptele de comerţ obiective au fost denumite astfel, pentru a
sublinia caracterul lor comercial şi spre a le deosebi de actele juridice
şi faptele juridice comerciale denumite fapte de comerţ subiective.

a) Fapte de comerţ obiective


În art. 3 C. com. "Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. cumpărările de produse sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură,
fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se
închiria; asemenea cumpărarea, spre a se revinde, de obligaţiuni ale
statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2. vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură
sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de
credit circulând în comerţ când vor fi fost cumpărate cu scop de
revânzare sau închiriere;
3. contractele de report asupra obligaţiilor de stat sau a altor titluri de
credit circulând în comerţ;
4. cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor
comerciale;
5. orice întreprindere de furnituri;
6. întreprinderile de spectacole publice;
7. întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri;
8. întreprinderile de construcţiuni;
9. întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. întreprinderile de editură, librărie si obiecte de artă, când altul
decât autorul sau artistul vinde;
11. operaţiunile de bancă şi schimb;
12. operaţiunile de mijlocire ( samsărie ) în afacerile comerciale;
13. întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri, pe apă
30
sau pe uscat;
14. cambiile sau ordinele de producte sau mărfuri;
15. construcţiunea, cumpărarea, vânzarea, revânzarea de tot felul de
vase pentru navigaţiunea interioară si exterioară şi tot ce priveşte la
echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas;
16. expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime
şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la navigaţie;
17. asigurările terestre, chiar mutuale în contra daunelor şi asupra
vieţii;
18. asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii;
19. depozitele pentru cauză de comerţ;
20. depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile
asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj
eliberate de ele."
În art.6 C. com. sunt calificate ca fiind fapte de comerţ numai
pentru comercianţi:
a)„ asigurările de lucru sau stabilimente (aici în sens de local,
clădire) care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii”;
S-a dorit prin acest text legal completarea paragrafelor 17 şi
18 ale art.3 astfel:
1) pentru asigurator, asigurările sunt întotdeauna fapte de
comerţ chiar dacă lucrurile şi localul (clădirea) asigurate nu sunt în
circuitul comercial şi chiar dacă este vorba de o asigurare asupra
vieţii;
2) pentru asigurat, asigurarea este faptă de comerţ numai dacă
lucrurile sau clădirile de asigurat sunt în circuitul comercial;
b) „Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de
comerţ în ceea ce priveşte pe necomercianţi, afară numai dacă ele nu
au o cauză comercială”;
1) pentru comercianţi, cecul şi contul sunt întotdeauna fapte
de comerţ. Explicaţia o găsim în prevederile art.4 potrivit cărora
contractele (cecul şi contul curent sunt acte juridice) încheiate de
comerciant sunt fapte de comerţ;
2) pentru necomercianţi cecul şi contul curent sunt acte de
comerţ numai dacă au o cauză comercială.
Săvârşirea faptelor de comerţ, precizate în art. 3 C. com. este
supusă legii comerciale.
Noţiunea de “faptă de comerţ” utilizată de Codul comercial a
dat naştere unor discuţii contradictorii în doctrina dreptului comercial.
31
Într-o opinie, s-a explicat deosebirea de terminologie – “faptă
de comerţ” în C. com. şi “acte de comerţ” în Codul comercial italian,
după care s-a inspirat legiuitorul român – prin traducerea greşită a
noţiunii de “act de comerţ” (“attidi comercio”) cu “faptă de comerţ”.
Alţi autori, subliniază că noţiunea de “faptă de comerţ” are o
sferă de cuprindere mai largă, alături de actele juridice comerciale, fac
parte din sfera faptelor de comerţ şi faptele juridice comerciale, adică
acele manifestări de voinţă săvârşite fără intenţia de a produce efecte
juridice, dar care se produc totuşi, deoarece legea prevede acest lucru.
Legiuitorul român dă dovadă de inconsecvenţă în utilizarea
temenului de “faptă de comerţ” chiar în redactarea Codului comercial.
Astfel, în art.3 foloseşte termenul de “faptă de comerţ” şi în art.56
termenul de “act comercial” (“Dacă un act este comercial numai
pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte
acest act, legii comerciale”).
În art.1 din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale se
foloseşte sintagma „acte de comerţ” şi nu de „faptă de comerţ”.
Practica judiciară consideră cele două noţiuni – fapte de
comerţ, acte comerciale – ca fiind sinonime.
Noţiunea de „faptă de comerţ” cuprinde în conţinutul său:

Actul juridic comercial, este manifestarea de voinţă a părţilor


unui raport juridic încheiat în scopul de a naşte, modifica sau stinge
efecte juridice. Următoarele acte juridice comerciale sunt fapte de
comerţ, fiind astfel calificate de art. 3 C. com.:
- cumpărare comercială;
- vânzare comercială;
- contractul de report;
- cumpărarea şi vânzarea de părţi sau de acţiuni ale
societăţilor comerciale;
- cambiile şi ordinele de producte sau mărfuri;
- cumpărarea, vânzarea şi revânzarea a tot felul de vase
pentru navigaţie;
- expediţiile, închirierile, împrumuturile maritime;
- asigurările;
- depozitele.
Faptul juridic comercial este activitatea omenească săvârşită
fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi,
pentru că aşa prevede legea comercială. De exemplu, în cazul
32
întreprinderilor comerciale, întreprinzătorul, persoana fizică sau
juridică, organizează autonom o activitate prin combinarea factorilor
de producţie - forţele naturii, capital, muncă, (construirea unui
edificiu, activitatea de livrare a unor utilităţi - apă, electricitate, gaz -,
activitatea de organizare a unui spectacol de muzică folk, activitatea
de producţie a unui bun - autoturism, pantof etc. - activitatea de
tipărire a unui curs universitar, activitatea de schimb valutar,
activitatea de transport a unui produs, activitatea de construire a unui
vas ) pe riscul său, în vederea obţinerii unui bun sau serviciu destinat
schimbului pentru realizarea unui câştig, fără a-şi propune ca în acest
mod să dea naştere la efecte juridice. Efectele juridice se produc
independent de voinţa sa, pentru că art. 3 din C. com. prevede că
aceste activităţi au caracter comercial şi sunt supuse legii comerciale.
Formularea legiuitorului din art. 3 C. com. "legea consideră
ca fapte de comerţ" a dat naştere la diferite interpretări.
Unii autori apreciază enumerarea din textul de lege ca fiind
limitativă:
"Din moment ce legea consideră ca fapte de comerţ pe cele
enumerate, nu se poate în mod serios să se considere tot astfel şi
oricare altele, mai mult sau mai puţin analoage, dar care, nefiind
enumerate, prin aceasta chiar sunt excluse"1
Majoritatea autorilor şi practica de drept comercial subliniază
caracterul exemplificativ, enunţiativ, demonstrativ al enumerării:
"Legiuitorul a procedat în art. 3 la o enumerare demonstrativă
a categoriilor de acte frecvente, lăsând ca judecătorul să aplice
maxima latină : Ubi eadem ratio ibi eadem legis dispositio (unde este
aceeaşi raţiune, acolo este aceeaşi prevedere legală).
Chiar cuvintele cu care începe art. 3 denotă această hotărâre a
legiuitorului: “Legea consideră ca fapte de comerciu” 2
Astfel, legea lasă posibilitatea ca şi o altă activitate
omenească să facă parte din categoria faptelor de comerţ, dacă noul
fapt se va asemăna cu unul din faptele cuprinse în enumerare, fiind
aceeaşi raţiune pentru a fi supus Codului comercial.3
1
C.C. Arion – Elemente de drept comercial.
2
Pătrăşcanu O. Sachelarie, Noţiunea actului şi faptului de comerţ în lumina
legislaţiei româneşti, “Instituţii de drept comercial”, Editura Academiei,
Bucureşti, 1973, pag.130.
3
Conf. Univ., dr. Romul Petru Vonica, op. citată, pag. 250-251 prof. Univ.
dr. Smaranda Angheni, Drept comercial, vol. II, revăzută şi adăugită,
33
De altfel, practica şi doctrina de drept comercial a recunoscut
ca fiind fapte de comerţ şi activităţi omeneşti neprevăzute expres în
art.3 din C. com., de exemplu: producţia de film si TV, contractul de
publicitate, contractul de hotelărie, transporturile aeriene, serviciile
informatice, etc.4
Legea nr. 507/2002, privind organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi economice de către persoanele fizice, în art. 2 stabileşte
posibilitatea persoanei fizice sau asociaţiilor familiale să desfăşoare
activităţi economice pe teritoriul ţării, în toate domeniile, meseriile şi
ocupaţiile, cu excepţia celor stabilite sau interzise prin lege.
Apreciem că, enumerarea printre categoriile de comercianţi a
persoanelor fizice şi asociaţiilor familiale subliniază dorinţa
legiuitorului de a califica ca fiind fapte obiective de comerţ şi
activităţile economice desfăşurate în mod independent de către
aceştia. De astfel, expresis verbis se precizează că aceştia sunt
comercianţi când efectuează în mod obişnuit acte de comerţ.
Asociaţiile familiale şi persoanele fizice care desfăşoară
activităţi economice în mod independent considerate potrivit art.1 alin
(2) din Legea nr.26/1990 modificată, comercianţi, şi în această calitate
sunt obligate să se înregistreze la Registrul comerţului.
Încă un argument îl constituie prevederile art. 1, unde
legiuitorul distinge între comercianţi şi “alte persoane fizice sau
juridice prevăzute în mod expres de lege” cărora le revine obligaţia,
înainte de începerea activităţii să ceară înmatricularea în registrul
comerţului.
Noul act normativ lămureşte situaţia controversată a calităţii
sau nu de comerciant, a meseriaşilor şi meşteşugarilor, care desfăşoară
diverse activităţi economice.
Practica judiciară este consecventă în extinderea noţiunii de
„faptă de comerţ” şi la alte activităţi omeneşti asemănătoare,
analoage. Nu se adaugă la lista celor 20 de fapte de comerţ, ci se
aplică legea comercială la activităţi similare.
În art.3 C. com. sunt enumerate actele şi faptele juridice
considerate comerciale datorită conţinutului lor, ele numindu-se fapte
de comerţ obiective.
Faptele de comerţ obiective stabilite de legiuitor în art.3 C.
com. impun următoarele precizări:
Bucureşti, Editura Oscar Print, pag.45.
4
Stanciu D. Cărpenaru, op. citată, pag.26.
34
- indiferent de calitatea celui ce le săvârşeşte, comerciant sau
necomerciant, regulile juridice aplicabile faptelor de comerţ sunt cele
prevăzute în legile comerciale.;
- actele şi faptele de comerţ enumerate au caracter comercial
prin ele însele, deoarece aşa sunt calificate de legiuitor. Caracterul
comercial nu este dat în consideraţia persoanei ce le săvârşeşte;
- faptele de comerţ obiective săvârşite de persoanele fizice sau
juridice stabilesc calitatea de comerciant a acestora. Potrivit art.7 din
C. com. dobândeşte calitatea de comerciant persoana care săvârşeşte
fapte de comerţ obiective ca profesiune obişnuită şi societăţile
comerciale.

b) Fapte de comerţ subiective


În art. 4 C. com. sunt precizate faptele de comerţ subiective:
“Se socotesc, afară de acestea ( n. a. - faptele de comerţ obiective
enumerate în art.3.), ca fapte de comerţ, celelalte contracte şi
obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau
dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.”
Textul legal acordă caracter comercial unor contracte şi
obligaţiuni,, în considerarea calităţii de comerciant a celui care le
săvârşeşte. Acestea au fost numite fapte de comerţ subiective.
Comerciantul încheind frecvent acte juridice comerciale s-a
instituit prin lege, prezumţia că toate acestea au caracter comercial.
(prezumţie legală relativă de comercialitate).
Partea interesată, în condiţiile legii, poate să răstoarne
prezumţia de comercialitate a contractelor încheiate sau obligaţiilor
săvârşite de comerciant.
Prin art.4 C. com. legiuitorul a extins sfera faptelor de comerţ,
adăugând la faptele obiective de comerţ şi faptele subiective de
comerţ.
În lumina acestei dispoziţii urmează a se reţine că raportul
juridic dintre părţi este de natură comercială întrucât aprovizionarea
cu îngrăşăminte a fost făcută în scopul realizării obiectului de
activitate al pârâtei care este comercial şi care dă caracter comercial şi
acestui contract.5
Prezumţia de comercialitate poate fi înlăturată în următoarele
2 cazuri:
5
Cutea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, decizia nr. 758 din 25
februarie 1999, Revista de drept comercial, nr. 1/2000 pag. 203-204.
35
a) când contractele şi obligaţiile comerciantului sunt de
natură civilă. Comerciantul poate încheia acte juridice străine de
faptele obiective de comerţ. Acestea sunt actele juridice civile; de
exemplu, căsătoria, adopţiunea, tăgada paternităţii copilului născut din
căsătorie, testamentul etc.
b) când contractele şi obligaţiunile comerciantului nu au
caracter comercial, deoarece chiar legea stabileşte acest lucru
(„contrariul (necomercialitatea n.a.) nu rezultă din însuşi actul”)
Deşi încheie majoritatea actelor juridice în legătură cu profesia sa,
comerciantul poate fi parte şi la acte juridice calificate de lege ca
neavând caracter comercial.
Acestea sunt prevăzute în art.5 C. com.:
1) cumpărarea de producte sau mărfuri ce s-ar face pentru uzul
sau consumaţiunea cumpărătorului ori a familiei sale;
2) revânzarea acestor lucruri;
3) vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul
(agricultorul) le are după pământul său, sau cel cultivat de dânsul;
Doctrina şi practica judiciară au statuat caracterul civil al
vânzării-cumpărării de imobile şi închirierea acestora.
Teza autonomiei dreptului comercial a fost agreată de
legiuitorul român. Pentru a se asigura egalitatea părţilor în raportul
juridic comercial, în art. 56 C.com., se stabileşte regula : “Dacă un
act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt
supuşi, încât priveşte acest act ( n. a. – numai privitor la acest act) ,
legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a
comercianţilor (n. a. – comercianţii încheie acte juridice civile privind
persoana lor) şi de cazurile în care legea ar dispune altfel( n. a. –
vezi: cumpărarea de produse pentru uzul sau consumaţia
cumpărătorului ori a familiei sale).”
Concluzionând, legea comercială se aplică:
- faptelor de comerţ obiective;
- faptelor de comerţ subiective, săvârşite de comerciant;
- comerciantului;
- necomerciantului, care încheie un raport juridic cu un
comerciant.

c) Necesitatea definirii faptelor de comerţ


Codul Comercial nu defineşte noţiunea de faptă de comerţ.
În lipsa unor criterii de stabilire a faptelor de comerţ există
36
riscul aplicării legii comerciale şi altor activităţi omeneşti.
Părţile, într-un conflict adus spre soluţionare instanţelor
judecătoreşti sunt interesate de avantajele practice ce ar rezulta din
calificarea litigiului, ca fiind de natură comercială. O serie de reguli
specifice aplicabile în materie comercială le sunt favorabile
comparativ cu cele de drept civil, sunt mai simple şi asigură
rapiditatea tranzacţiilor, ca de exemplu, neacordarea termenului de
graţie, curgerea de drept a dobânzilor, solidaritatea codebitorilor
operează de plin drept, regimul probelor este permisiv, admisibilitatea
nelimitată a probei cu martori, etc.
Sunt argumente ce impun stabilirea unor criterii precise de
definire a faptelor obiective de comerţ.

Teorii prin care se definesc faptele de comerţ


Judecătorul confruntat cu problema naturii juridice a unui act
juridic sau fapt juridic neregăsit între cele 20 de fapte de comerţ
enumerate în art. 3 C. com. va proceda la raportarea succesivă a
acestora, la criterile formulate de teoria speculaţiei, circulaţiei,
întreprinderii şi a celei mixte.

Teoria speculaţiei - consideră că este „ fapt de comerţ” actul


juridic sau faptul juridic ce îşi propune ca scop realizarea unui profit,
speculând asupra obţinerii prin prelucrare a unor produse de valoare
sporită sau speculând prin cumpărarea unor produse la o valoare mai
mică şi comercializarea la un preţ mai mare.
Teoria subliniază că întotdeauna fapta de comerţ are un
caracter speculativ. Premisa este adevărată: comerciantul vizează
câştigul.
Există un inconvenient: nu toate faptele de comerţ au caracter
speculativ, de exemplu, vânzarea de produse sub preţul pieţei pentru
acapararea clientelei sau reclamă, fără a-şi dovedi inutilitatea, nu are
caracter speculativ.

Teoria circulaţiei - potrivit teoriei, faptul de comerţ se


situează doar în segmentul situat între producătorul de bunuri şi
consumator, aşadar în circulaţia mărfurilor. În acest mod este exclus
segmentul producţiei, prestări servicii şi executarea de lucrări,
segment ce se regăseşte în definiţia comerţul din punct de vedere
juridic.
37
Într-adevăr, majoritatea actelor şi faptelor de comerţ se
încheie/se săvârşesc în procesul de intermediere (=circulaţia
mărfurilor) între cele două momente: oferirea bunurilor de către
fabricant şi ajungerea lor la consumator.
Şi totuşi noţiunea de comerţ, din punct de vedere juridic,
conţine pe lângă faza de circulaţie a mărfurilor (de intermediere) şi
faza de producţie a acestora. Faptul este confirmat de Codul comercial
ce face trimitere la faptele de comerţ obiective din domeniul
producţiei de bunuri (art.3), precum şi de legislaţiile de drept
comercial comparat.

Teoria întreprinderii - conform acestei teorii, întotdeauna


faptele de comerţ se realizează în cadrul unei activităţi organizate de
întreprinzător (comerciant), pe riscul său pentru obţinerea de produse
destinate schimbului, în vederea realizării unui câştig. Faptele de
comerţ sunt numai acelea ce se desfăşoară în cadrul unei întreprinderi
(= activităţi) comerciale.
Teoria ignoră faptele de comerţ ce nu se realizează în cadrul
unei întreprinderi, cum ar fi actele juridice comerciale (diverse forme
ale contractelor comerciale ).

Teoria mixtă. - Inconvenientele sus-menţionate a determinat


practica şi doctrina comercială să evite folosirea unui singur criteriu
de calificare a faptelor de comerţ. Faptul de comerţ este apreciat ca
fiind acela care se realizează în segmentul circulaţiei bunurilor sau
care îşi propune obţinerea unui câştig. Aşadar se au în vedere două
criterii: criteriul speculativ şi criteriul circulaţiei bunurilor.
În concluzie, se pot desprinde următoarele caracteristici ale
faptelor de comerţ:
a) pot fi acte intermediare, de interpunere, de mijlocire în
circulaţia mărfurilor între producător şi consumator;
b) pot fi realizate şi în cadrul unei întreprinderi (activităţi)
comerciale organizate autonom, prin reunirea factorilor de producţie
de către întreprinzător, pe riscul său, pentru a realiza bunuri sau
servicii destinate schimbului, în vederea obţinerii unui câştig;
c) se încheie (săvârşesc) pentru a obţine un câştig, scopul final
al comerţului.

d) Clasificarea faptelor de comerţ


38
În doctrina dreptului comercial, criteriile de clasificare a
faptelor de comerţ sunt extrem de diferite.
Apreciem că acceptarea clasificării prevăzute în Codul
comercial: fapte de comerţ obiective (art. 3) şi fapte de comerţ
subiective (art. 4), se impune atât sub aspect practic, cât şi teoretic.
De asemenea, menţionăm că, în spiritul acurateţii exprimării
juridice, activităţile omeneşti înscrise în art. 3 C. com. sunt acte şi
fapte juridice comerciale. Noţiunea de “operaţiuni” inclusă în
clasificarea faptelor de comerţ de unii autori, din punct de vedere
juridic, desemnează noţiunea de “fapt juridic”. De aceea am clasificat
faptele de comerţ în acte juridice comerciale şi fapte juridice
comerciale.

Acte juridice comerciale

„Cumpărarea comercială” art.3 pct.1 C.com


În art. 3 pct. 1 C. com. se defineşte legal cumpărarea
comercială: “cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se
revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori
numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde
de obligaţiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în
comerţ”.
Obiectul cumpărării comerciale
Conform legii comerciale, fac obiectul cumpărării comerciale
productele, mărfurile şi obligaţiunile Statului sau alte titluri de credit.
Productele sunt tot ce produce natura prin munca prestată de
om: produse agricole (grâu, fructe, legume etc.) şi produse animaliere
(lapte, carne etc.). Nu se confundă noţiunea de “producte” din dreptul
civil (bun obţinut prin consumarea substanţei bunului care l-a produs;
de exemplu: piatra este un product al carierei de piatră, lemnul tăiat
este un product al pădurii supuse tăierii etc.) cu noţiunea de
“producte” din dreptul comercial.
Prin marfă, înţelegem tot ce se realizează dintr-o activitate de
producţie de către om destinat schimbului (de exemplu: cărţi, utilaje
etc.). Ea cuprinde bunuri imobile, mobile, corporale, incorporale. Într-
un sens larg şi productele sunt cuprinse în sfera noţiunii de “marfă”.
39
Titlurile de credit sunt înscrisuri (de exemplu: obligaţiunea
CEC, acţiunea la societatea pe acţiuni) ce încorporează anumite valori
patrimoniale, drepturi de creanţă (de regulă băneşti), precizate în
conţinutul acestora (de exemplu, dreptul purtătorului unei obligaţiuni
eliberate de o bancă de a ridica de la orice filială sau sucursală a
acesteia suma menţionată în titlu).
Alte bunuri ce sunt în comerţ. De exemplu: fondul de comerţ,
emblema, drepturile de proprietate industrială (brevete de invenţii,
mărcile de fabrică, produse şi servicii, etc.)
Legea comercială precizează obiectul a cumpărării
comerciale: mărfurile, productele, titlurile de credit. Acestea sunt
bunuri mobile. Cumpărarea bunurilor imobile nu este act de comerţ,
chiar dacă s-a făcut cu intenţia de revindere sau închiriere. Ea este un
act civil.
În dreptul nostru vânzările de imobile sunt acte de natură
civilă, nu comercială, chiar când intervin între păţi care sunt
comercianţi, deoarece art. 3 C. com., în enumerarea faptelor de comerţ
nu prevede şi aceste contracte.6 Aceeaşi situaţie şi în ceea ce priveşte
închirierea şi concesionarea lor.
În momentul apariţiei Codului comercial, tratamentul juridic
necomercial aplicabil bunurilor imobile era o măsură de protecţie
aplicabilă bunurilor de valoare deosebită. Azi, sunt exprimate opinii
pentru înlăturarea acestei concepţii.
Creaţiile intelectuale, cum ar fi operele literare, artistice,
ştiinţifice înstrăinate de autor nu sunt considerate fapte de comerţ.
Bunurile ce fac obiectul cumpărării comerciale pot fi vândute
in următoarele forme:
- în forma în care au fost cumpărate (“în natură”);
- “după ce se vor fi lucrat” (exemplu: se cumpără în vederea
revânzării 100 t zahăr, care se ambalează în pungi de 2 kg.);
- “după ce se va fi pus în lucru” (de exemplu: se cumpără în
vederea revânzării 100 t zahăr care se prelucrează în produse de
cofetărie).

Natura juridică a vânzării bunului obţinut ca urmare a


transformării mărfii cumpărate spre revânzare este controversată în
doctrina şi practica comercială, după cum marfa cumpărată este
6
Înalta Curte de casaţie şi justiţie, Secţiile reunite, Decizia nr. 183 din
1939.
40
procurată în vederea transformării, de meseriaş, ori de client.
Într-o opinie, cumpărarea de către meseriaş a mărfii,
transformarea acesteia şi apoi revânzarea este fapta de comerţ
denumită “cumpărare comercială”. De exemplu: “cofetarul care
cumpără materii prime pentru a le revinde transformate în articole de
cofetărie”7; “croitorul care cumpără stofe pe propriul său cont, pentru
a le revinde lucrate în haine”8; “fotograful care cumpără aparatele
necesare pentru a produce şi vinde fotografii”.9
Într-o altă opinie, când meseriaşul (cofetarul, croitorul,
fotograful) prelucrează materialul procurat de client, ne aflăm în
prezenţa unui contract civil de prestări servicii10.

Natura juridică a cumpărării de materiale, supuse


transformării, finalizate într-o lucrare artistică.
De exemplu, artistul cumpără materiale (pentru pictură,
sculptură, tapiserie etc.) din care, prin transformare, obţine lucrări de
artă. Practica judiciară statuează: “pictorul care cumpără pânză şi
culori pentru a le transforma în tablou, sortit vânzării, nu face act de
comerţ, pentru că ceea ce-l preocupă în primul rând pe artist, ceea ce
predomină gândul artistului nu este vânzarea tabloului, ci crearea
operei de artă”.11
În doctrina şi practica judiciară se apreciază că săvârşesc fapte
de comerţ câteva categorii de creatori: fotografii, zugravii de firme,
constructorii de monumente funerare.

Particularitatea cumpărării comerciale


Spre deosebire de contractul de vânzare – cumpărare definit
de Codul civil în art. 1294, ca fiind transferul dreptului de proprietate
între părţi în schimbul preţului, cumpărătorul comercial, în momentul
cumpărării, are intenţia de revânzare sau de închiriere a bunului
cumpărat.
Intenţia de revânzare sau închiriere este particularitatea
cumpărării comerciale.
Condiţiile intenţiei de revânzare sau închiriere sunt:.
7
Cas I Dec. 317/14 febr. 1935 – P. R. 1926,III 1.
8
Eftimie Antonescu, op. cit., vol. I, pg. 79.
9
Idem, vol. I, pg. 100.
10
S. Cărpenaru, ibidem, pg. 35.
11
C. Arion, op. cit. pag. 58.
41
1. să existe în momentul cumpărării comerciale
2. să fie exprimată de cumpărător. 12 Dacă nu este cunoscută
intenţia de revânzare de către cocontractant (vânzător), operaţiunea nu
este comercială. Intenţia de revânzare sau închiriere este adusă la
cunoştinţă cocontractantului fie în mod direct de cumpărătorul
comercial, fie în mod indirect, ca de exemplu: din cantitatea mare de
produse cumpărate, din documentele financiar - contabile, din
instrumentele de plată folosite etc.
3. intenţia de revânzare să privească bunul cumpărat. De
exemplu, se cumpără 100 t zahăr cu intenţia de a se revinde. Pentru
revânzare, cumpărătorul cumpără 1 milion saci pentru ambalarea
zahărului. Cumpărarea sacilor, deşi în cantitate mare nu s-a făcut în
scopul revânzării lor, ci în scopul ambalării zahărului cumpărat.
Întotdeauna, când există dubii cu privire la comercialitatea
cumpărării, se aplică normele dreptului civil. Cine afirmă că o
cumpărare de bunuri este comercială trebuie să facă dovada. Nu este
relevant dacă, ulterior, intenţia de revindere sau închiriere a fost sau
nu realizată.
De asemenea este indiferentă intenţia de câştig: de exemplu,
un comerciant cumpără cu intenţia de a revinde “sub cost” în vederea
atragerii clientelei şi totuşi actul este comercial.

„ Vânzarea comercială”,art.3 pct.1 C.com.


În art. 3 pct. 2 Cod comercial este definită vânzarea
comercială: “vânzările de producte, vânzările şi închirierile de
mărfuri, în natură sau lucrate, şi vânzările de obligaţiuni ale Statului
sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost
cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere”.

Obiectul vânzării comerciale


Potrivit legii, obiectul vânzării comerciale este acelaşi cu cel
al cumpărării comerciale: producte, mărfuri, titluri de credit circulând
în comerţ. Bunurile imobile nu pot constitui obiectul vânzării
comerciale.
Sunt socotite acte de comerţ numai vânzarea lucrurilor mobile
în genere, conferite (primite n.a.) sau dobândite în scop de revânzare
iar nu şi vânzarea produselor proprii, ori transformarea sau prelucrarea

12
S.D. Cărpenaru, op. cit. pg. 33.
42
lor, cu condiţia însă ca această operaţie să nu depăşească cercul unei
industrii (activităţi proprii n.a.), adică această activitate să nu
constituie o activitate independentă de aceea de producător şi o
ramură de industrie aparte; în speţă este vorba de transformarea
strugurilor în vin, ceea ce nu constituie o activitate independentă de
aceea de viticultor.13

Bunurile, ce fac obiectul vânzării comerciale, au fost


cumpărate şi se revând fie în natură, fie după prelucrare sau după ce
au fost transformate.
Particularităţile vânzării comerciale
Vânzătorul comercial, în momentul cumpărării bunurilor, are
intenţia de revânzare sau de închiriere a acestora.
Întotdeauna vânzarea comercială este precedată de cumpărarea
comercială.
Legiuitorul a tratat distinct, în două paragrafe ale art. 3
C.com., cumpărarea şi vânzarea comercială pentru a sublinia intenţia
de revânzare sau de închiriere a bunului cumpărat. Lipsa intenţiei de
revânzare califică actul juridic ca fiind civil. De exemplu: pictorul
care a cumpărat pânza şi culorile şi-a propus să realizeze o lucrare, un
tablou, nu să revândă materialele cumpărate. Prin urmare, vânzarea
tabloului nu poate constitui fapt de comerţ.
Închirierea bunului cumpărat
Din economia textului art.3 pct.2 C. com., vânzarea este
comercială şi când productele, mărfurile şi obligaţiunile statului sau
alte titluri de credit circulând în comerţ au fost cumpărare cu scop de
închiriere.
Este fapt de comerţ nu numai închirierea lucrului cumpărat ci
şi subînchirierea bunului cumpărat.
Contracte de vânzare - cumpărare care nu sunt fapte de
comerţ
În art. 5 din C. com., sunt precizate contractele de vânzare -
cumpărare care nu sunt fapte de comerţ:

13
M.A. Dumitrescu, Codul comercial, cu texte corespunzătoare italiene,
franceze, belgiene, austriace. Adnotat cu jurisprudenţă, Ed. „Cugetarea”,
Bucureşti, 1926, pag.14.
43
- cumpărarea de producte sau mărfuri pentru uzul sau
consumul cumpărătorului ori a familiei sale;
- revânzarea mărfurilor cumpărate pentru uzul sau consumul
cumpărătorului sau familiei sale;
- vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le
are de pe pământul său sau cel cultivat de dânsul.
În primele două ipoteze, lipseşte comercialitatea cumpărării –
scop de revânzare sau închiriere şi, în consecinţă, ele nu sunt fapte de
comerţ.
În cea de-a treia ipoteză, legiuitorul a dorit să-l protejeze pe
agricultor de dificultăţile la care ar fi supus în instanţele judecătoreşti.
“Proprietarul sau arendaşul, care se mărgineşte la a-şi vinde
productele sale, chiar vite îngrăşate de el pentru tăiere, nu face în
genere un act de comerţ.”14
“Nu este comercial, din partea unui agricultor, faptul de a
vinde unui brutar, grâul produs pe moşia sa, chiar după ce acest grâu a
fost transformat în făină.”15
“Nu face de asemenea act de comerţ, proprietarul sau
arendaşul care vinde lână, lapte, unt, brânză, ouă, puii animalelor
etc.”16
„Deşi este exact că art. 5 din C. com., stabileşte că vânzările
de producte pe care proprietarul sau cultivatorul le are pe pământul
său, nu constituie pentru el act de comerţ, însă atunci când aceste
producte, proprietarul le vinde unui comerciant sau unei persoane ce
le cumpără cu intenţia de a le revinde fie în natură, fie după
prelucrare, în atari cazuri, acest act fiind comercial pentru una din
părţi şi anume pentru cumpărător, el îmbracă în întregimea lui
caracterul comercial şi este supus regulilor Codului comercial.”17

“Contractul de report asupra obligaţiunilor de Stat sau a altor


titluri de credit circulând în comerţ” – art. 3 pct .3 C.com.
Potrivit art. 74 Cod comercial: “Contractul de report constă în
cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit circulând în comerţ şi
revânzarea simultană cu termen şi un preţ determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Pentru validitatea
14
Codul comercial adnotat, Editura Tribuna Craiovei, 1994, pag. 59.
15
Ibidem.
16
Ibidem.
17
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a III-a, Decizia nr. 1344/1931.
44
contractului este necesară predarea reală a titlurilor date în report.
Proprietatea lor se transferă la cumpărător.” De exemplu, primus
(profesorul ) este proprietarul a 100 acţiuni în valoare de 10 milioane
lei la Banca Agricolă şi are nevoie urgentă de bani. Profesorul nu
doreşte să se despartă definitiv de acţiuni, pentru că speră în creşterea
valorii acestora la bursă. Atunci apelează la contractul de report.
Vinde acţiunile la secundus (un student ) pentru suma de 10 milioane
lei şi stabilesc de comun acord ca, peste 60 de zile, studentul să îi
revândă profesorului cele 100 de acţiuni cumpărate la preţul de 11
milioane lei. Primus ( reportatul ) va plăti în plus 1 milion de lei
(preţul reportului) lui secundus ( reportatorului ) ca recompensă
pentru că s-a lipsit timp de 60 de zile de suma de 10 milioane lei.
Contractul de report satisface interesele ambelor părţi: a
profesorului care are nevoie de bani şi nu doreşte să piardă definitiv
acţiunile; a studentului care valorifică capitalul iniţial de 10 milioane
lei şi obţine un câştig de 1 milion (preţul reportului).
De asemenea, secundus (studentul, reportatorul), fiind
proprietarul acţiunilor, poate dispune de ele, cu obligaţia însă, de a
restitui la termenul stabilit alte titluri de aceeaşi specie.
Contractul de report este faptă de comerţ obiectivă, indiferent
dacă este încheiat de un comerciant sau de un necomerciant. “Acest
contract este un act de comerţ atât pentru reportator, cât şi pentru
reportat independent dacă au intenţia să speculeze sau să facă un
simplu plasament.”18

“Cumpărările sau vânzările de părţi sau de acţiuni ale


societăţilor comerciale” – art. 3 pct. 4. C.com.
Membrii asociaţi din cadrul societăţii comerciale primesc, în
schimbul aportului adus la capitalul social, diviziuni ale acestuia, care
se numesc “părţi de interes” la societatea în nume colectiv şi
societatea în comandită simplă, “părţi sociale” la societatea cu
răspundere limitată şi “acţiuni” la societatea pe acţiuni şi comandită
pe acţiuni.
În condiţiile stabilite în actul constitutiv şi cu respectarea
prevederilor legale (Legea Nr. 31/1990 modificată şi republicată),
membrii asociaţi au dreptul să înstrăineze părţile de interes, părţile
sociale sau acţiunile. Mai mult, acţiunile societăţilor comerciale pot fi

18
Codul comercial adnotat, pag.132.
45
speculate la bursă.
Cumpărarea şi vânzarea acestora sunt considerate fapte de
comerţ fără a se cere condiţia de comercialitate a cumpărării
comerciale şi vânzării comerciale: intenţia de revânzare sau închiriere.
Nu interesează calitatea persoanelor care cumpără sau vând
părţi sociale, părţi de interes sau acţiuni: membrii societăţilor
comerciale, comercianţi, necomercianţi. Pentru a fi faptă de comerţ,
esenţial este numai obiectul vânzării-cumpărării: părţi sociale, părţi de
interes sau acţiuni.
Nu pot fi considerate fapte de comerţ, potrivit prevederilor art.
3 pct.4, C. com.:
- cumpărarea părţilor unei societăţi civile;
- cumpărarea obligaţiunilor emise de către societatea pe
acţiuni. În acest caz, este faptă de comerţ, numai cumpărarea
obligaţiunilor emise de către societatea pe acţiuni în scop de revânzare
potrivit prevederilor art.3 pct.1 şi 2 C. com.;
Societăţile comerciale de stat, înfiinţate în condiţiile Legii
nr.15/1990 pot vinde acţiuni şi părţi sociale numai în condiţiile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.88/1997 aprobată prin Legea
nr.44/1998 privind privatizarea societăţilor comerciale de stat, cu titlu
oneros, astfel:
- prin ofertă publică de vânzare
- prin negociere directă
- prin licitaţie cu strigare sau în plic
- prin certificate de depozit emise de bănci de investiţii.
În art.16-23 din Legea nr. 44/1998 se prevăd condiţiile
privilegiate de vânzare ale acestora către: salariaţii societăţii
comerciale supuse privatizării, membrii Consiliului de administraţie;
pensionarii, cu ultimul loc de muncă la societatea supusă privatizării.
Transmiterea acţiunilor (părţilor sociale) către asociaţia
membrilor subscriitori se face la data când au fost plătite integral.
Cumpărătorii care au dobândit în acest mod acţiunile (părţile sociale)
se înscriu în registrul acţionarilor societăţii comerciale care se
privatizează (art.2, Legea nr. 44/1998)
“Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri”- art. 3 pct. 14.
C.com.
Cambia şi ordinele în producte sau mărfuri sunt fapte de
comerţ, caracterul comercial fiind dat de forma lor. Ele sunt

46
întotdeauna supuse legilor comerciale, indiferent că au un obiect sau
scop (cauză) comercial sau civil. Nu interesează calitatea persoanei
care le semnează (emite), de comerciant sau necomerciant. Persoana
care semnează o cambie, săvârşeşte o faptă de comerţ, fără ca să
dobândească prin aceasta calitatea de comerciant. Noţiunea de cambie
în limba italiană înseamnă schimb. Legea 58/1934 reglementează
cambia, fără s-o definească.
Cambia reprezintă un înscris, un document (un titlu de credit),
prin care o persoană (trăgător, emitent) dă dispoziţie unei alte
persoane ( tras) să plătească la o anumită dată ( scadenţă) o sumă de
bani unei a treia persoane( beneficiar) sau la ordinul acesteia ( a
beneficiarului), la locul arătat în înscris.
Cambia este un titlu de credit, noţiune specifică dreptului
comercial. Cu privire la noţiunea de titlu de credit se cuvin câteva
precizări.
În sens larg prin tilu de credit sau titlu de valoare se înţelege
un înscris probator prin care se dovedeşte existenţa unui drept de
creanţă.
În dreptul civil sintagma folosită este, titlu de valoare, potrivit
art.1391 C. civ.: “La strămutarea unei creanţe, a unui drept sau a
unei acţiuni predarea între cedent şi cesionar se face prin remiterea
titlului.”
În dreptul comercial se utilizează termenul de „titlu de
credit”.
Între cele două noţiuni există deosebiri:
• Încasarea creanţei la titlu de credit este posibilă numai până
ce există înscrisul, situaţia dreptului fiind legată de situaţia titlului.
Titlu de valoare, în dreptul civil, este un mijloc de probă
pentru a dovedi existenţa sau inexistenţa raportului juridic între părţi.
În titlul de valoare dreptul părţii este independent de înscris, el
izvorând dintr-un raport juridic anterior.
În dreptul comercial, titlul de credit conţine atât înscrisul cât
şi dreptul, înscrisul este elementul principal, iar dreptul încorporat în
el, accesoriul.
Titlurile de credit încorporând o creanţă, au o anumită valoare
şi astfel sunt considerate bunuri şi pot fi puse în circulaţie.
Dreptul, în cazul titlului de credit există atât timp cât există
titlul; prin pierderea titlului se pierde şi dreptul.
• Creditorul titlului de credit este posesorul titlului. Creditorul
47
titlului de valoare este cesionarul creanţei, al unui drept sau al unei
acţiuni.
• La titlu de credit dreptul se transmite numai prin predarea
traditio rei a titlului. La titlu de valoare, remiterea titlului este numai
un mijloc de a preda strămutarea creanţei de la cedent către cesionar.
Trăsăturile titlului de credit sunt:
- literalitatea, în sensul îndeplinirii condiţiilor formale
prevăzute în înscris
- autonomia dreptului în sensul că oferă posesorului dreptul de
a încasa creanţa menţionată în titlu, fără a mai fi obligat să dovedească
dreptul cuprins în titlu şi nici împrejurările dobândirii titlului.
Emiterea unei cambii (tragerea unei cambii) este posibilă
pentru că, anterior tragerii cambiei, atât între trăgător (emitent ) şi
tras (cel ce plăteşte), cât şi între trăgător şi beneficiar, există raporturi
juridice. Trăgătorul are o creanţă de stins, izvorâtă dintr-un raport
juridic anterior. În acelaşi timp trăgătorul este, la rândul său, debitor
al beneficiarului. Prin emiterea cambiei, trăgătorul stinge propria sa
datorie.
De exemplu: Am de încasat de la unchiul meu 1 milion de lei,
pentru marfa vândută, data scadentă fiind la data de 30 ianuarie. În
acelaşi timp, datorez vecinului meu aceeaşi sumă (sumă luată cu
împrumut). În această situaţie, din raţiuni practice, eu trag o cambie
unchiului meu ( îi ordon ) să-mi plătească datoria de 1 milion de lei
vecinului meu. Astfel, prin plata la scadenţă a sumei, unchiul nu-mi
mai este dator pentru marfa vândută şi nici eu nu mai sunt dator
vecinului.
Prin plata făcută la scadenţă, se sting raporturile de obligaţii
între părţile cambiei. Aceasta este funcţia de plată a cambiei.
Cambia are şi funcţie de credit. Astfel, faptul că unchiul meu
a primit o cambie în valoare de 1 milion de lei înseamnă că el este
creditat cu această sumă până la scadenţă, când trebuie s-o remită
vecinului meu.
Cambia are ca obiect o sumă de bani.
Ordinul în producte sau mărfuri este o cambie care are ca
obiect o cantitate de producte sau de mărfuri.

48
“Construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de
vase pentru navigaţiunea interioară şi exterioară şi tot ce priveşte
la echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas” – art. 3 pct. 15
C.com.
Textul legal conţine un fapt juridic comercial - “construirea
unui vas” - şi un act juridic comercial - “cumpărarea - vânzarea”.
Legiuitorul a alăturat actele juridice şi fapte juridice comerciale. Ne-
am propus să tratăm acest subiect la “Acte juridice comerciale”,
deoarece faptul juridic “construirea” se realizează prin intermediul
actelor juridice: cumpărarea materialelor necesare construirii.
Când se ocupă personal de construirea unui vas,
întreprinzătorul poate angaja personal calificat, procură materialele
necesare, încheind astfel contracte supuse legii comerciale.
Construirea unui vas este faptă juridică de comerţ în ambele
ipoteze: când se realizează izolat şi când este făcută în cadrul unei
întreprinderi ( activitate comercială organizată ).
“Cumpărarea de tot felul de vase pentru navigaţiunea
interioară şi exterioară” este faptă de comerţ obiectivă şi în ipoteza
când îi lipseşte intenţia de revânzare.
“Chiar făcută pentru navigaţie, în scop ştiinţific sau de
plăcere, cumpărarea, precum şi celelalte acte făcute pentru ca vasul să
navigheze sunt considerate ca fapte de comerţ obiective,”19
Prin “vânzarea şi revânzarea de tot felul de vase pentru
navigaţiunea interioară şi exterioară” se înţelege că vânzarea unui
vas este întotdeauna comercială, indiferent de modul de dobândire a
vasului. Nu are relevanţă particularitatea specifică vânzării
comerciale: vânzarea să fie precedată de cumpărarea comercială ( în
scopul revânzării ).
Textul “Tot ce priveşte la echiparea, armarea şi
aprovizionarea unui vas” stabileşte natura juridică comercială a
actelor încheiate pentru echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas
au caracter comercial.
Aceste categorii de acte juridice au caracter comercial, prin
natura lor:
- înrolarea echipajului. Potrivit art.531 din Codul comercial
marinarii din echipajul navelor se angajează prin contract de înrolare,

19
Codul comercial adnotat, pag.47.
49
care este contract de drept comercial.
Ordonanţa Guvernului Nr.42/1997 privind navigaţia civilă, în
art. 38 stabileşte natura juridică a contractului de înrolare ca fiind
aceea de contract de muncă.20
- armarea vasului înseamnă dotarea cu aparatura, utilajele şi
instalaţiile necesare bunei funcţionări a navei (macarale, maşini,
ancoră, aprovizionarea cu alimente şi combustibil, etc.). Armatorul
este persoana care face armarea navei. El este fie proprietarul vasului,
fie locatorul (cel ce a închiriat) vasului, care spre deosebire de dreptul
civil, foloseşte vasul în nume propriu.

“Expediţiile maritime, închirierile de vase, împrumuturile


maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la
navigaţie”–art. 3 pct.16. C.com.
Legea comercială stabileşte ca fiind fapte de comerţ obiective
contractele de expediţii maritime, închirierile de vase, împrumuturile
maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe mare şi la
navigaţie.
Aceste acte juridice sunt comerciale, chiar dacă sunt făcute
izolat, şi nu în cadrul unei întreprinderi (activitate comercială
organizată).
„Expediţiile maritime” se realizează prin contractul de
transport maritim.
Activitatea efectuată de navele româneşti este în principal
transportul de mărfuri pentru beneficiarii interni şi externi, în
condiţiile stabilite prin contractele comerciale (art.46 Ordonanţa
Guvernului nr.42/1997).
Obiectul contractului de transport pe mare sau fluvial îl
constituie marfa sau persoana în schimbul unei sume de bani numită
navlu.
Într-o opinie se apreciază caracterul comercial al contractului
de transport numai faţă de transportator.
S-a admis tradiţional caracterul comercial pentru ambele părţi,
acest punct de vedere fiind susţinut de art.3 C.com.: „toate
contractele (n.a. inclusiv cele de transport maritim) privitoare la
comerţul pe mare şi la navigaţie”.
“Închirierea de vase” sau în termenii Codului comercial
20
O. Căpăţână, Reglementări noi ale activităţii de navigaţie civilă, în revista
„Dreptul” nr.31/1998, pag. 9.
50
“contractul de navlosire”. Părţile contractului de navlosire pot fi
armatorul sau proprietarul navei în calitate de închirietori şi
navlositorul sau proprietarul mărfii în calitate de chiriaşi.
Primii se obligă să transmită în bună stare de navigabilitate o
navă care va fi folosită în interesul propriu al navlositorului, în
schimbul unei sume de bani numită navlu.
Contractul de navlu are caracter comercial.
„Împrumutul maritim” este împrumutul contractat de armator,
proprietarul care a încărcat marfa sau de comandantul navei, în
schimbul gajării navlului, a unei părţi din marfa, încărcată sau a
vasului, cu condiţia ca la restituire să adauge prima stipulată (folosul
maritim). Folosul maritim se dobândeşte de împrumutător numai dacă
nava sau mărfurile gajate vor ajunge în port. În caz contrar, dacă nava
piere sau bunurile gajate se distrug, împrumutătorul suportă riscurile
contractului: pierde suma împrumutată şi prima stipulată (folosul
maritim).
Împrumutul maritim îmbină, astfel caracterele juridice ale
contractului de împrumut cu cele ale contractului de asigurare.
Obiectul gajului la împrumutul maritim îl reprezintă: vasul în
întregime sau o parte a acestuia, instrumentele, utilajele, uneltele
vasului; navlu; întreaga încărcătură sau o parte din ea; nava, navlu şi
încărcătura la un loc.
Nu se poate face împrumut maritim asupra salariilor
membrilor personalului navigant.
Potrivit dispoziţiilor Codului comercial, „toate contractele
privitoare la navigaţie” (art.3 pct.16, Cod comercial) au caracter
comercial.
Noţiunea de „navigaţie” s-a apreciat ca incluzând şi navigaţia
aeriană sau submarină.
În acest sens, legiuitorul prin Ordonanţa de Guvern nr.29/22
august 1997 privind Codul aerian, acordă expres caracter comercial
contractelor din domeniul transportului aerian.
Contractul de transport aerian este contractul în care o
persoană – operatorul aerian (persoană fizică sau juridică care
operează navele aeriene) se obligă să transporte pe calea aerului, la
destinaţie pasageri, bagaje, marfă, poştă, în schimbul unei taxe de
transport, plătită de expeditor sau beneficiar.
“Depozitul pentru cauză de comerţ” – art. 3 pct. 19.C.com.

51
Contractul de depozit este contractul real în care o
persoană(deponent) predă un bun spre depozitare (păstrare)
depozitarului, care se obligă să-l păstreze şi restituie la cererea
acestuia.
Când cauza (scopul) contractului de depozit are caracter
comercial ( de exemplu: cumpărătorul comercial (deponentul) predă
marfa cumpărată spre a se revinde, depozitarului, până la momentul
optim vânzării ) se aplică legea comercială.
Este suficient ca numai pentru una din părţile contractului
cauza să fie comercială, pentru ca depozitul să primească acest
caracter.
Nu are nici o semnificaţie juridică dacă depozitul pentru cauză
de comerţ este un act izolat sau se realizează în cadrul unei
întreprinderi ( activitate comercială organizată).
Unele depozite au caracter pur comercial ca de exemplu:
depozitul bancar.
Practica judiciară apreciază ca având caracter comercial
depozitul de fonduri în cont bancar, depozitul care are ca obiect
bunurile aduse la hotel, de călători, depozitul făcut de spectator la
garderoba teatrului, etc.
“Operaţiunile de bancă şi schimb”- art.3 pct. 11.C.com.
Obiectul cumpărării şi vânzării comerciale îl formează
productele, mărfurile şi titlurile de credit. Se admite că banii şi
creditul pot forma obiectul unor fapte de comerţ .21
În consecinţă, operaţiunile asupra banilor şi creditului sunt
guvernate de aceleaşi principii ca şi cele privitoare la circulaţia
productelor şi mărfurilor .22
Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară, precizează
operaţiunile de bancă:
- depozite la vedere şi la termen, depozite în cont, depozite cu
numerar şi cu titluri;
- operaţiunile de creditare pe termen mediu şi lung;
- efectuarea de plăţi;
- emiterea de titluri şi bilete de bancă, etc.
Operaţiunile de bancă, precum şi actele şi faptele juridice în
21
Curetea Supremă de Justiţie,Secţia comercială, decizia 509, Decretul nr.
3/1997, pg. 124.
22
I.L. Georgescu,op. citată, pag. 227 – 246.
52
legătură cu acestea sunt fapte de comerţ obiective, şi în ipoteza
săvârşirii lor în mod izolat (nu în cadrul unei întreprinderi).
Operaţiunile de schimb (schimbul valutar) sunt reglementate
prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/1997 privind
efectuarea operaţiunilor valutare.
Operaţiunile de schimb sunt acte juridice ce se pot încheia
numai de către societăţile comerciale bancare şi casele de schimb
valutar autorizate de Banca Naţională.
Împrumutul se consideră comercial, dacă este făcut de un
comerciant. Dacă este făcut la o bancă comercială ce dă bani
împrumut (credit ), împrumutul este comercial. 23.
Orice plată făcută prin intermediul unei bănci în străinătate
este considerată ca faptă de comerţ 24.
Acordarea de împrumuturi cu bani proprii pe cămătărie nu
constituie faptă de comerţ şi deci nu este de natură a conferi calitatea
de comerciant celui ce se ocupă cu asemenea operaţiuni.
Într-o speţă, împrumutul fiind o operaţiune foarte des întâlnită
în comerţ, şi întrucât nu s-a specificat în ce scop s-a făcut împrumutul,
acesta cade sub prezumţia de comercialitate, astfel că, fiind stabilit că
împrumutul are cauză comerciale şi garanţia ipotecară, care este un
accesoriu, va fi şi ea tot comercială.25
Fapte juridice comerciale
Întreprinderea comercială. Definiţie
În art.3 C. com., sunt enumerate următoarele întreprinderi ca
fiind fapte de comerţ obiective:
- pct.5:orice întreprindere de furnituri;
- pct.6:întreprinderile de spectacole publice;
- pct.7:întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de
afaceri;
- pct.8:întreprinderile de construcţiuni;
- pct.9:întreprinderile de fabrici, de manufactură şi

23
Codul comercial adnotat, Ed. Tribuna Craiova, 1994, pg. 42.
24
I.L. Georgescu, Contul curent, Revista de drept comercial nr. 2/1996, pag.
12 – 15.
25
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat cu textul corespunzător
francez, italian şi belgian cu doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa de
la 1868-1927 vol. IX, Practică judiciară în materie comercială pag. 389-
390.
53
imprimerie;
- pct.10:întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă,
când altul decât autorul sau artistul vinde;
- pct.12:operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri
comerciale;
- pct.13:întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri
pe apă sau pe uscat;
- pct.17:asigurările terestre, chiar mutuale în contra daunelor
şi asupra vieţii;
- pct.18:asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor naviga-
ţiunii.
În legea comercială, sunt enumerate întreprinderile
comerciale, fără a fi definită noţiunea de “întreprindere comercială”.
Autorii de drept comercial au definit noţiunea de “întreprindere
comercială” punând accentul pe diverse elemente ale acesteia.
I.N Finţescu defineşte “întreprinderea comercială” ca fiind
“un organism economic, în fruntea căruia se găseşte întreprinzătorul,
al cărui risc constă în combinarea celor trei factori ai producţiunii de
care el dispune sau pe care-l procură de la alţii; însă uneori riscul lui
constă în punerea în joc a capitalului său ori al altora; iar în alte dăţi
în punerea în joc a capitalului şi a muncii proprii ori procurate de la
alţii, în scopul obţinerii de bunuri şi servicii.”26
Într-o definiţie a noţiunii de “întreprindere comercială”, se
regăsesc următoarele elemente:
a) organizarea independentă a factorilor de producţie;
b) întreprinzătorul prin organizarea independentă a factorilor
de producţie, îşi asumă un risc;
c) scopul întreprinderii este acela de a produce bunuri şi
servicii destinate schimbului, pentru obţinerea unui câştig.
Legea nr.133/20 iulie 1999, privind stimularea
întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii, în art.3 defineşte noţiunea de
întreprindere: „Prin întreprindere se înţelege orice formă de
organizare a unei activităţi economice, autonomă patrimonial şi
autorizată, potrivit legilor în vigoare, să facă acte şi fapte de comerţ.,
în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale,
respectiv prestări de servicii, din vânzarea acestora, pe piaţă, în

26
I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, Vol. I, 1929, pag.44.
54
condiţii de concurenţă”.
Definiţia cuprinde elementele unei întreprinderi comerciale,
aşa cum a fost definită în doctrină.
Menţiunea din definiţie „vânzarea acestora, pe piaţă, în
condiţii de concurenţă” apreciem că este de prisos.
Nerespectarea condiţiilor de concurenţă, prin înţelegeri
anticoncurenţiale, abuzul de poziţie dominantă şi concentrare
economică, precum şi faptele de concurenţă neloială se sancţionează,
fapt ce nu produce efecte asupra caracterului comercial al
întreprinderii.
Definiţia este utilă în ipoteza în care judecătorul chemat să se
pronunţe asupra caracterului comercial al unei întreprinderi, nu o
regăseşte în enumerarea art.3 C. com.
Persoana care organizează întreprinderea comercială se
numeşte întreprinzător şi poate fi persoana fizică autorizată sau
persoana juridică care, în mod individual sau în asociere cu alte
persoane fizice sau persoane juridice, organizează o societate
comercială denumită întreprindere, în vederea desfăşurării unor fapte
sau acte de comerţ conform prevederilor art. 3 C. com.
De remarcat, noua denumire acordată de lege societăţii
comerciale , şi anume aceea de întreprindere.
Întreprinzătorul reuneşte factorii de producţie – capital,
muncă. (aici în înţelesul de factori umani grupaţi de întreprinzător
pentru realizarea de bunuri materiale, prestări de servicii, executări de
lucrări) resursele naturale – în scopul realizării de bunuri materiale,
respectiv prestări de servicii, din vânzarea cărora să obţină un profit,
Precizarea „autonomă patrimonial” subliniază ideea
formulată în doctrină şi anume aceea a riscului asumat de
întreprinzător prin afectarea patrimoniul său, în parte sau în totalitate,
pentru activitatea comercială (de producţie, de circulaţie, de executare
de lucrări ori prestări de servicii).
Întreprinderea comercială se concretizează prin dimensiunea
economică mai sus menţionată, şi prin dimensiunea juridică. Fiind
faptă de comerţ obiectivă, ea se exercită de comercianţi persoane
fizice sau persoane juridice (societăţi comerciale) adică de subiecţi de
drept comercial.
Întreprinzătorul care organizează această faptă de comerţ
dobândeşte calitatea de comerciant. În consecinţă, conform prezumţiei
de comercialitate a actelor juridice şi a obligaţiilor comerciantului,
55
toate actele juridice încheiate pentru buna organizare a întreprinderii
au caracter comercial (de exemplu: contracte de vânzare – cumpărare
pentru aprovizionare; contracte de împrumut; contracte de vânzare –
cumpărare a produselor obţinute; contracte de prestări de servicii;
contracte de publicitate etc.).
De asemenea, când întreprinzătorul, în activitatea de
organizare a producţiei, de executare de lucrări sau prestării de
servicii, săvârşeşte acte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata
nedatorată, îmbogăţirea fără just temei) sau ilicite în legătură cu
întreprinderea comercială, acestea cad sub incidenţa legii comerciale.

Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie”- art.3


pct. 9. C.com.
Distincţia între întreprinderile de fabrici şi de manufactură
este depăşită.
În întreprinderea de fabrică rol determinant în obţinerea de
produse noi îl au instalaţiile, utilajele, maşinile.
În întreprinderea de manufactură materiile prime se
prelucrează prin muncă manuală.
Întreprinderile de fabrici sau manufactură sunt activităţi de
producţie ce se finalizează în obţinerea de bunuri destinate
schimbului, ca urmare a transformării materiilor prime şi a
materialelor.
Întreprinzătorul (fabricantul), prin combinarea factorilor de
producţie, într-o structură organizată, obţine produse noi. Fabricantul
speculează asupra materiilor prime, a muncii altora, a maşinilor şi
transformă materiile prime în produse pe care le vinde în câştig.
Întreprinderea de fabrici şi manufactură vizează toate
activităţile de producţie care au ca rezultat obţinerea de bunuri noi.
Întreprinderile de imprimerie menţionată de textul legal nu îşi
află locul printre întreprinderile de fabrici şi manufactură, susţine un
specialist de înaltă reputaţie ştiinţifică în dreptul comercial. Apreciem
justificată părerea că prin operaţiunile de imprimerie reglementate de
Codul comercial în cadrul ”întreprinderile de fabrici, de manufactură
şi imprimerie” (art.3 pct. 9) “nu se realizează produse noi, ci se
multiplică un anumit produs ( n. a. creaţia artistică); este mai corect a
se analiza întreprinderile de imprimerie în strânsă legătură cu

56
întreprinderile de editură şi librărie”.27
Cu privire la întreprinderile de fabrici şi manufactură, se
impun câteva precizări:
- întreprinderile de fabrici şi de manufactură sunt fapte de
comerţ obiective, indiferent dacă materiile prime şi materialele s-au
procurat de pe piaţă de către fabricant, sau de către beneficiar;
- numai fabricantul are calitatea de comerciant. Angajatul, în
raporturile sale juridice, nu are calitatea de comerciant. Când însă
angajatul întreprinderii se află într-un raport juridic cu fabricantul, se
face aplicarea art. 56 Cod comercial (se supune legii comerciale).
Dacă actul juridic este comercial pentru întreprinzător, atunci şi
angajatului acestuia i se aplică legea comercială, afară de cazurile în
care legea ar dispune altfel.
- meseriaşul care-şi valorifică munca sa nu face faptă de
comerţ “întreprinderi de fabrici şi de manufactură”. Când însă
exercitarea meseriei se face într-un cadru dezvoltat, în care meseriaşul
apelează la muncă salariată, producţia depăşeşte posibilităţile
individuale, meseria astfel exercitată poate fi calificată “întreprinderi
de fabrici şi manufactură”.
- când angajatul repară utilajul fabricantului, într-un eventual
litigiu cu acesta, i se aplică legea comercială. În acest sens, apreciem,
că argumentele următoare sunt lămuritoare:
- raportului juridic încheiat între un comerciant (întreprinzătorul,
fabricantul) şi un necomerciant (angajatul) i se aplică legea comercială
( art. 56 C. com.);
- toate actele şi faptele juridice ce privesc o întreprindere comercială
săvârşite de întreprinzător au caracter comercial.

“Întreprinderile de construcţiuni” – art.3 pct. 8.C. com.


În textele Legii nr.50/1991 privind autorizarea executării
construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor şi Legii
nr.10/1995 privind calitatea în construcţii, precum şi în Hotărârea
Guvernului nr.525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de
urbanizare, se defineşte noţiunea de construcţie: ridicarea de imobile,
edificii publice sau private în schimbul unui preţ convenit global, pe
zi sau unitate de timp pentru sedii administrative, financiar – bancare,
industriale, comerciale de cultură, şcoli, spitale, hoteluri, locuinţe, căi

27
Stanciu D. Cărpenaru, op. citată, pag. 40 – 41.
57
de comunicaţie, etc.
Noţiunea de “construcţiuni” cuprinde tot ce se construieşte,
canale, diguri, poduri, tuneluri, porturi etc.
S-a admis că există faptă de comerţ obiectivă “întreprinderi de
construcţiuni”, chiar şi atunci când nu se face uz de materii prime şi
materiale, ca de exemplu, şanţuri, săpături, secarea bălţilor etc.
Noţiunea de construcţiuni cuprinde şi orice lucrare de
amenajare, transformare, adăugire sau de modernizare a bunurilor
imobile, precum şi lucrările de reparaţii a unor edificii.
Fapta antreprenorului de construcţii care a făcut adăugiri sau
schimbări la planul stabilit şi dezbătut de comitetul său este, conform
art. 3 alin. 8 un fapt comercial.28
Sub acest aspect, întreprinderea de construcţiuni face parte din
categoria întreprinderilor de executare de lucrări.
Următoarele precizări definesc întreprinderea de construcţii:
- întotdeauna întreprinderea de construcţii se referă la bunurile
imobile (se construiesc / repară bunuri imobile );
- este indiferent dacă se construieşte sau nu cu materialul
antreprenorului sau al clientului;
- întreprinderea de construcţii este faptă de comerţ obiectivă
numai pentru constructor, nu şi pentru lucrătorii acestuia;
- toate actele şi faptele juridice ale constructorului în legătură cu
întreprinderea de construcţii, cum ar fi contractele încheiate cu
furnizorii de materiale, cu lucrătorii, cu băncile finanţatoare, cu
unităţile de transport etc. au natură comercială.
Acţiunea în reziliere a unui contract de întreprindere de
construcţii este de natură comercială.29
“Construirea unui drum de fier sau a unui canal având ca
obiect transportul persoanelor sau al mărfurilor, fiind o întreprindere
comercială, cumpărarea de material necesar la construcţia unui atare
stabiliment constituie un act de comerţ”; 30
“Întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect realizarea
mai multor edificii ori realizarea unui singur edificiu”31.
Într-o speţă reclamantul, societate comercială, a solicitat
obligarea pârâtului la plata contravalorii lucrărilor executate şi
28
M.A. Dumitrescu, op. Citată, vol. I, pag. 24 speţa nr. 215.
29
Idem, pag. 24, speţa 223.
30
Codul Comercial adnotat, Ed. Tribuna, Craiova 1994, pg. 37.
31
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, 1998, pg. 40.
58
neachitate, obiectul contractului fiind construirea unui lăcaş de cult
pentru pârât. Instanţa a reţinut că în conformitate cu art. 3 C. com.
unde sunt prevăzute faptele de comerţ, între care se menţionează
(pct.8) şi întreprinderile de construcţii. Din coroborarea acestor
dispoziţii legale, rezultă că, în speţă, ne aflăm în prezenţa unui litigiu
comercial, atât sub aspectul faptelor de comerţ, cât şi a calităţii de
comerciant a unităţii reclamate.32

“Orice întreprinderi de furnituri”- articolul 3 pct. 5. C.com.


A furniza înseamnă a pune la dispoziţie mărfuri sau servicii
contra plată, în baza unei înţelegeri prealabile.
Prin furnitură se înţelege orice marfă.
I. N. Finţescu defineşte întreprinderea de furnituri astfel:
“activitate sistematică organizată, prin care întreprinzătorul, în
schimbul unui preţ stabilit, asigură prestarea unor servicii sau
predarea unor produse la anumite termene succesive”.
Întreprinderile de furnitură sub aspectul obiectului furniturii
se diferenţiază în:
a) întreprinderi de furnitură de mărfuri
În baza contractului de furnitură, întreprinzătorul se obligă
periodic, la intervale prestabilite, să predea mărfuri clientului, în
schimbul unui preţ stabilit anticipat. De exemplu, alimente,
combustibil, îmbrăcăminte, etc. pentru şcoli, spitale, agenţi
economici, etc.
Contractul de furnitură cuprinde elementele contractului de
vânzare comercială, dar se particularizează prin periodicitatea
livrărilor de mărfuri sau prestărilor de servicii şi preţul stabilit anterior
pentru toate livrările (prestările) succesive.
b) întreprinderi de furnitură de servicii
Are ca obiect furnizarea de servicii. De exemplu, ridicarea
resturilor menajere, curăţirea apartamentului, îngrijirea animalelor de
casă etc.
Condiţiile întreprinderii de furnituri:
a) întreprinzătorul asigură predarea unor bunuri sau prestarea
unor servicii;
b) între întreprinzătorul şi beneficiarul serviciului ori al
bunului se încheie un contract de furnitură;
32
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 174/23
ianuarie 1997, în Dreptul nr. 9/1997, pag. 114.
59
Contractul de furnituri nu este reglementat de Codul
comercial. Particularităţile juridice ale contractului de furnitură sunt:
1. obiectul contractului
Obiectul contractului de furnitură îl constituie prestarea unui
serviciu (de exemplu: îngrijirea unui copil; menajul într-un
apartament, îngrijirea animalelor mici de casă etc.) sau transmiterea
dreptului de proprietate asupra unor produse (de exemplu: furnizarea
de gaz, electricitate, livrarea de mărfuri pentru vânzătorul cu
amănuntul etc.);
2. continuitatea (periodicitatea) livrărilor/prestaţiilor: acestea
se fac succesiv în timp, la mai multe termene, dinainte stabilite.
Întreprinzătorului îi revine obligaţia de a da sau de a face,
speculând asupra diferenţei între preţul de cumpărare sau producere a
furniturii şi preţul cu care oferă furnitura.
3. preţul bunurilor şi al serviciilor prestate se fixează înainte
de livrare.
Se impun câteva precizări:
– furnitura (procurarea mărfii sau a serviciului) când se face
izolat, şi nu în cadrul unei întreprinderi (activitatea comercială
organizată) nu este faptă de comerţ aşa cum se prevede în art. 3 pct. 5.
Ea poate fi faptă de comerţ – vânzare comercială -, dacă întruneşte
condiţiile art. 3 pct. 2.
– esenţial în contractul de furnitură este livrarea succesivă la
care părţile s-au înţeles, caracterul de periodicitate a livrărilor. Când
predarea se face la un singur termen suntem în prezenţa unei vânzări
comerciale.
Practica de drept comercial a stabilit că medicul, când face
furnituri de medicamente, pentru a îngriji bolnavii, nu face o faptă de
comerţ obiectivă. 33
“Când un comerciant îşi ia angajamentul către administraţia
unei fabrici de a procura lucrătorilor nişte produse alimentare cu
oarecare continuitate şi periodicitate, la un timp determinat şi pe un
preţ fix, acest angajament este o adevărată întreprindere de furnituri”
pe care Codul comercial art. 3 pct. 5 o consideră ca fapt de comerţ .34
Fapta unui hotelier de a furniza pasagerilor alimente şi camere
de locuit constituie un fapt de comerţ.35
33
Codul Comercial adnotat, Ed. Tribuna, Craiova, 1994, pg. 2.
34
Eftimie Antonescu, op. cit. Vol. I, pg. 86.
35
M.A. Dumitrescu, Codul comercial cu texte corespunzătoare italiene,
60
”Întreprinderile de spectacole publice”- art.3 pct. 6. C.com.
În cadrul întreprinderii de spectacole publice, întreprinzătorul
organizează factorii de producţie pentru a pune la dispoziţia publicului
spectacole, în scopul obţinerii unui câştig. Noţiunea de “spectacole
publice” este foarte largă, de la spectacole teatrale, cinematografice,
muzicale, la expoziţii de tot felul, la spectacole sportive etc.
Întreprinzătorul intermediază întâlnirea artistului cu publicul,
speculează talentul artistului şi curiozitatea publicului. El nu
comercializează arta, ci o aduce la cunoştinţa publicului.
De esenţa întreprinderii de spectacole este spectacolul
organizat pentru prezentarea unei creaţii literare, artistice, sportive
etc., la care publicul are acces pe baza unei sume de bani dinainte
stabilită. Spectacolele de caritate, fără scop lucrativ, nu au caracter
comercial. Scopul întreprinderii este obţinerea unui câştig.
Hotărârea de Guvern nr. 656/1997 privind clasificarea activi-
tăţilor din economia naţională, stabileşte activităţile recreative,
culturale şi sportive:
- activităţi cinematografice şi video cu producţia, distribuţia şi
proiecţia de filme cinematografice şi video;
- activităţi de radio şi televiziune
- activităţi de spectacole
- activităţi ale agenţiilor de presă
- activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte
activităţi culturale
- activităţi sportive
- alte activităţi recreative legate de jocuri, pariuri, parcuri
de creaţie, târguri şi expoziţii
Întreprinderea de spectacole se caracterizează prin:
– contractele încheiate de comerciant (organizatorul de
spectacole), pentru organizarea şi funcţionarea întreprinderii (de
exemplu: procurarea recuzitei, contractele de publicitate, contractele
cu artiştii etc.) sunt acte comerciale, afară de acelea în care
necomercialitatea rezultă din însuşi actul (de exemplu, contractul de
închiriere a sălii de spectacol este un act de natură civilă, şi nu
comercială);
– artistul care prezintă singur producţia sa (de exemplu, se
franceze, belgiene, austriace, Adnotat cu jurisprudenţă, Editura Cugetarea,
Bucureşti, 1926, vol II. Pag. 13, speţa nr. 105.
61
produce într-un spectacol “life”), nu face o faptă de comerţ, afară de
cazul când, în realizarea spectacolului său, angajează şi alţi artişti,
personal auxiliar etc. În această ipoteză, organizând spectacolul,
artistul se supune unor riscuri şi face astfel o întreprindere de
spectacole publice;
- întreprinzătorul organizează întreprinderea de spectacole în
condiţiile Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale sau în
condiţiile Legii nr. 507/12 iulie 2002, privind organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane fizice.
În acte normative speciale se stabilesc condiţiile de organizare
şi tarifele de intrare la spectacole (ex. Ordinul Ministrului Culturii
nr.471/1990), la impozite pe spectacole organizate cu plată (ex. Legea
nr.147/1998 privind impozitul pe spectacole) etc.

“Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri”- art. 3


pct. 7.C. com.
Uneori comerciantul, din lipsă de timp, pentru a încheia
contracte comerciale apelează la alţi comercianţi. De exemplu, un
comerciant (comitentul) încheie un contract de comision cu un alt
comerciant (comisionar), prin care îl împuterniceşte să facă anumite
fapte de comerţ obiective, în numele său (al comisionarului), dar pe
seama sa (a comitentului) în schimbul unei sume de bani (comision).
Aşadar, comisionarul tratează afaceri comerciale în nume
propriu, dar pe seama comitentului în baza împuternicirii acestuia.
Comisionarul poate dobândi calitatea de comerciant, în condiţiile art.
7 Cod comercial, dacă face această faptă obiectivă de comerţ, ca
profesiune obişnuită.
Din contractul de comision se nasc două raporturi juridice:
(A) comitent - comisionar
(B) comisionar - terţ
Obligaţiile comisionarului
• comisionarul este obligat să execute întocmai mandatul
încredinţat de comitent. De exemplu, comisionarul însărcinat cu
vânzarea mărfurilor produse de comitent le preia, le vinde, încasează
şi predă preţul stabilit de comitent; comisionarul însărcinat cu
procurarea de materii prime şi materiale necesare procesului de
producţie, cumpără şi plăteşte la preţul stabilit de comitent. În caz
contrar, comitentul poate refuza actele juridice încheiate de
comisionar. De exemplu, comisionarul care vinde la un preţ mai mic
62
decât cel convenit este obligat să plătească comitentului, de la el,
diferenţa de preţ (art. 408 C. com.). Uneori comisionarul poate încheia
afaceri mai bune, decât cele precizate în procură (împuternicire).
Deoarece afacerea aparţine comitentului, lui i se cuvin foloasele, afară
de cazul când în contractul de comision nu se prevede altfel.
• comisionarul dă socoteală comitentului asupra
îndeplinirii
procurii primite. Drepturile şi obligaţiile dobândite de comisionar în
raportul juridic cu terţul trec direct în patrimoniul comitentului, a
“stăpânului afacerii”(de exemplu: dreptul de proprietate asupra
bunurilor cumpărate). S-a statuat că riscul modificării cursului de
schimb valutar este suportat de comitent.
• comisionarul este obligat să trateze afacerile
comerciale cu
bună – credinţă şi diligenţa unui bun proprietar.
Obligaţiile comitentului:
• să plătească comisionul, din momentul încheierii
afacerii de către comisionar cu terţul;
• să plătească cheltuielile făcute de comisionar pentru
încheierea afacerii comerciale.
Comisionarul încheie acte juridice cu terţul în numele său
propriu. El este parte în actul juridic, având calitatea de debitor sau
creditor. În art. 406 C. com. se prevede: “Comisionarul este direct
obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi
fost a sa proprie”.
Între comitent şi terţ nu există nici un raport juridic.
Contractul de comision prin care se intermediază afacerile
comerciale este faptă de comerţ obiectivă, numai dacă se realizează în
cadrul unei întreprinderi (comisionarul, în calitate de întreprinzător
organizează factorii de producţie în acest scop; agenţia sau un oficiu
de afaceri intermediază între comercianţi şi clientelă).
Operaţiunile de intermediere realizate întâmplător, izolat au
caracter civil sau comercial în funcţie de natura actelor juridice ce se
încheie prin intermediere. Dacă, din însărcinarea comitentului,
cesionarul vinde un imobil, operaţiunea este civilă, dacă vinde
produse obţinute din atelierul comitentului sau le închiriază,
operaţiunea este comercială.
Agenţiile sau oficiile de afaceri sunt întreprinderi (activităţi
comerciale) care se ocupă cu afacerile altora în schimbul unei sume de
63
bani (de exemplu: agenţiile de turism, de voiaj, agenţiile ce se ocupă
de procurarea biletelor de călătorie CFR, etc.). Deşi actele juridice
încheiate pot fi civile, (de exemplu, vânzarea biletelor de călătorie, a
biletelor în staţiunile de odihnă, etc.) întreprinderea este întotdeauna
comercială.
Profesia de a înlesni căsătoriile (agenţiile matrimoniale) e o
locaţie de servicii.36

Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul


decât autorul sau artistul vinde”- art.3 pct. 10 C. com.

După cum am menţionat la “întreprinderile de fabrici şi


manufactură”, “întreprinderile de imprimerie” îşi găsesc locul firesc
în cadrul art. 3 pct. 10 C. com.
,,Întreprinderea de editură, de librărie, de imprimerie şi de
opere de artă (n. a. vânzarea operelor de artă), când altul decât
autorul sau artistul vinde”, asigură autorului creaţiei artistice
obţinerea unui folos patrimonial ca urmare a reproducerii şi difuzării
lucrării de artă sau a vânzării acesteia.
În activitatea de editare a creaţiei artistice, de difuzare,
precum şi de vânzare a obiectelor de artă, întreprinzătorul, prin
organizarea factorilor specifici de producţie, intermediază între autor
şi public, transmiterea creaţiei artistice, pe riscul său, cu scopul
obţinerii unui câştig. Numai în aceste condiţii fapta întreprinzătorului
are caracter comercial.
Întreprinderea de editură, (editorul) are ca obiect de activitate
reproducerea şi difuzarea unei lucrări ştiinţifice, literare, artistice,
încredinţată de către autor, pe baza contractului de editare. Editorul
organizează factorii specifici de producţie pentru reproducerea,
difuzarea şi comercializarea lucrării editate.
Editorul poate fi parte in trei raporturi juridice:
1. în raportul juridic stabilit prin încheierea contractului de
editură cu autorul;
2. în raportul juridic născut din contractul încheiat între
editor şi comerciantul care organizează o întreprindere de imprimerie,
pentru a multiplica opera, atunci când nu el însuşi organizează
multiplicarea operei;

36
M.M. Dumitrescu, op. citată, vol. I. pag.24, speţa nr. 280.
64
3. în raportul stabilit prin contractul de difuzare încheiat cu
agenţiile de publicitate, librării sau comisionari, dacă nu se obligă la
difuzarea operei.
Întreprinderea de editură trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
- întreprinzătorul (editorul) prin organizarea factorilor de
producţie, publică opera artistului;
- când nu dispune de mijloace proprii pentru multiplicarea
şi difuzarea operei, încheie contract pentru tipărirea (întreprindere de
imprimerie) şi difuzarea acesteia (întreprindere de librării).
Când autorul creaţiei artistice îşi valorifică singur creaţia
(încheie un contract de prestări servicii cu întreprinzători ce au ca
obiect de activitate executarea de lucrări tipografice şi de difuzare), el
nu face o faptă de comerţ obiectivă. Dacă însă autorul organizează el
însuşi o întreprindere de editură, atunci fapta sa este comercială.
Este întreprindere de editură tipărirea unei reviste, ziar, cărţi
etc.
Întreprinderea de imprimerie, are ca obiect reproducerea unor
lucrări editate, texte, imagini, etc., pe diverse suporturi. Este o
activitate tehnică prin care se reproduc texte, imagini, desene, etc., pe
hârtie, pe discuri (C.D.), calculator, alte suporturi materiale. Noţiunea
de imprimerie are o accepţiune mai largă, ea cuprinde orice formă de
multiplicare, indiferent de tehnica folosită.
Spre deosebire, editura, deşi legată de activitatea de
imprimerie, are un obiect distinct: este o activitate de fabricare a
operei artistice. Editorul transformă manuscrisul într-un volum
imprimat într-un ziar, într-o revistă, etc., pentru a fi pus în comerţ.
Editarea este o activitate preponderent intelectuală, reglementată de
Legea Nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.37
Întreprinderea de librărie (de difuzare) are ca obiect difuzarea
produselor realizate în cadrul întreprinderii de editură, imprimerie,
precum şi cumpărarea în scopul revânzării a unor tipărituri: cărţi,
albume, etc.. De asemenea, pe bază de contract comercial, ea
difuzează şi creaţiile artistice realizate de autori care-şi valorifică
singuri creaţia lor.
Întreprinderea de vânzare a operelor de artă are ca obiect
vânzarea de către întreprinzător a operelor de artă, tablouri, sculpturi,

37
Conf. Univ. dr. Romul Petru Ionică, op. citată, pag. 323.
65
guaşe, uleiuri, tempera, acuarele etc. cumpărate în acest scop.
Întreprinderea de obiecte de artă are în vedere vânzarea
operelor de artă când este făcută de un întreprinzător, în cadrul unei
întreprinderi, altul decât autorul operei de artă. Autorul care vinde
propria lucrare de artă încheie un act juridic civil. Toate operaţiunile
aferente întreprinderilor de obiecte de artă au caracter comercial (de
exemplu: contractul de depozit, de comision etc.).
Actele izolate de editură, imprimerie, librărie şi vânzare a
operelor de artă vor avea caracter comercial, dacă sunt făcute în
condiţiile cumpărării sau vânzării comerciale.

“Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe


apă sau pe uscat” – art. 3 pct. 13. C. com.
Transportul este faptă de comerţ când este făcut de
întreprinzător (comerciant) în cadrul unei întreprinderi (activitate
organizată). Transportul făcut de o persoană în mod izolat, (nu ca o
profesie obişnuită) ocazional, are caracter civil.
Transportul este activitatea de deplasare în spaţiu a bunurilor
şi persoanelor cu mijloace şi în condiţii diferite, pentru satisfacerea
intereselor materiale, spirituale sau sociale şi se desfăşoară în baza
contractului de transport. În contractul de transport cărăuşul
(transportator) se obligă faţă de expeditor (călător) să transporte dintr-
un loc în altul prin intermediul mijlocului de transport, bunuri şi
persoane, în schimbul unui preţ.
Este faptă de comerţ obiectivă atât transportul pe uscat şi apă,
expres reglementat în Codul comercial, cât şi transportul aerian de
mărfuri şi persoane (la data apariţiei codului, inexistent) şi transportul
pe lacuri sau râuri (Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 privind
navigaţia civilă ).
Întreprinderile de transport pe uscat sunt: întreprinderile de
transport pe căile ferate, de transport auto (rutier) de tramvaie, de
metrou.
Se admite ca fiind întreprinderi de transport şi transportul cu
telefericul, pompe funebre şi transport poştal.
Toate actele şi faptele juridice ce se încheie /săvârşesc în
cadrul întreprinderii (activităţii) de transporturi au caracter comercial
(de exemplu: contractul de transport, de expediţie).
Într-o speţă, acţiunea în daune contra direcţiei CFR din partea
unui călător care asuferit leziuni corporale din cauza tamponării
66
trenului derivă din neîndeplinirea obligaţiei cărăuşului de a transporta
pe călători în bună stare, obligaţie presupusă în orice contract de
transport. Prin urmare, daunele fiind retultate din neexecutarea unui
contract care este de natură comercială, acţiunea în dezdăunare este şi
ea tot de natură comercială.
Transportul este fapt de comerţ şi in ipoteza comerciantului
care face în mod obişnuit, profesional, această activitate (în condiţiile
art. 7 C. Com.) şi nu numai în cadrul unei întreprinderi comerciale.
De exemplu: întreprinzătorul care are ca obiect activitatea „pompe
funebre” săvârşeşte o faptă de comerţ atât în condiţiile art.3 pct.13 –
“întreprinderea de transport”, cât şi în condiţiile art.3 pct.5 –
“întreprinderea de furnituri. 38

„Asigurările terestre, chiar mutuale în contra daunelor şi asupra


vieţii”- art. 3 pct. 17 C.com.
“Asigurările chiar mutuale contra riscurilor navigaţiunii”- art. 3
pct. 18 C.com.
Codul comercial consideră ca fiind faptă de comerţ obiectivă
întreprinderea de asigurări de bunuri (pentru avarierea acestora în
cazul procedurii riscului asigurat), întreprinderea de asigurări de
persoane (deces, invaliditate etc.) şi întreprinderea de asigurări de
răspundere civilă (prejudiciul constă în vătămări corporale, deces,
distrugere de bunuri în condiţiile răspunderii civile delictuale), fie
terestre, fie contra riscurilor navigaţiei, azi prin asimilare şi asigurări
aeriene.
Potrivit prevederilor din Legea nr. 32/2000 privind societăţile
de asigurare şi supravegherea asigurărilor, întreaga activitate de
asigurare se realizează numai prin societăţi comerciale.
Societăţile comerciale din domeniul asigurărilor (asigurator)
prin contractul de asigurare se obligă faţă de cealaltă parte, asigurat,
să plătească o sumă de bani(fie asiguratului, fie unei terţe persoane),
în cazul apariţiei riscului asigurat (incendii, furt, inundaţii) în
schimbul primei de asigurare.
Protecţia împotriva riscului asigurat este o prestaţie care se
vinde şi se cumpără la fel ca orice altă prestaţie. Asigurările îşi propun
refacerea bunurilor avariate sau plata unor sume de bani în cazul
vătămării integrităţii corporale a unei persoane sau a decesului

38
Codul comercial adnotat, Editura „Tribuna”, Craiova, 1994, pag. 44.
67
acesteia. Întreprinzătorul desfăşoară activităţile de asigurare în cadrul
unei întreprinderi comerciale .
Orice operaţiune de asigurare, care nu se realizează în cadrul
unei întreprinderi, nu are caracter comercial, ci este un act juridic
civil.
Art. 6 C. com. precizează :“asigurările sunt fapte de comerţ
numai în ce priveşte pe asigurator”.
Asigurările de lucruri sau de local, clădiri nu se consideră
fapte comerciale decât în privinţa asiguratorului, iar nu şi a
asiguratului. Aşadar, când este vorba de chemarea în judecată a
asiguratului, afacerea este de competenţa instanţelor civile.39
Dacă litigiul se iveşte între asigurator şi asigurat natura lui
este comercială, potrivit art. 56 C. com.
“Operaţiunile de mijlocire (samsărie) în afaceri comerciale”- art.
3 pct. 12. C. com.
Mijlocitorul (samsarul), prin diligenţa sa, pune faţă în faţă
două persoane pentru încheierea unui contract comercial. El nu are
calitatea de reprezentant şi nu încheie contracte comerciale cu nici una
din părţile viitoarei afaceri comerciale, ca şi în cazul comisionarului,
care încheie contractul comercial în nume propriu, dar pe seama
comitentului care i-a dat procură.
Cel ce solicită serviciile mijlocitorului încheie cu acesta un
contract de mijlocire. Când mijlocitorul reuşeşte să găsească
partenerul de afaceri, care încheie afacerea comercială, are dreptul în
baza contractului de mijlocire, la o remunerare din partea
beneficiarului demersurilor sale.
Actele mijlocitorul sunt materiale. De exemplu, caută prin
mica publicitate un potenţial cumpărător, expediază acestuia
corespondenţa, stabileşte contacte telefonice, fax şi cu alţi potenţiali
cumpărători, etc. De aceea contractul de mijlocire apare ca un contract
de prestări servicii.
Operaţiunile de mijlocire au caracter comercial numai dacă se
încheie o afacere comercială. De exemplu, mijlocitorul găseşte
cumpărătorul pe care-l prezintă fabricantului.
Operaţiunile de mijlocire au caracter comercial şi în ipoteza
39
Şt. Ionescu,L. Petrescu, Codul comercial adnotat cu jurispriudenţă
română la zi, adnotate, M.O. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1933, pag.
23.
68
când se realizează izolat, nu în cadrul unei întreprinderi. Condiţia este
doar aceea ca viitorul contract încheiat să aibă natură comercială.

“Depozitele în docuri şi antrepozite precum şi toate operaţiunile


asupra recipiselor de depozit şi asupra scrisurilor de gaj, liberate
de ele”- art.3 pct. 20. C. com.
Codul comercial stabileşte caracter comercial operaţiunilor de
depozitare ţinând seama numai de locul special unde se fac aceste
depozite: docuri şi antrepozite. Indiferent de cauza depozitului şi
persoana deponentului sau depozitarului, depozitul în aceste locuri are
caracter comercial.
Operaţiunile de depozitare în docuri antrepozite şi silozuri
precum şi operaţiunile asupra recipiselor de depozit au caracter
comercial când se realizează în condiţiile unei întreprinderi
comerciale. Depozitele făcute ca operaţiuni izolate nu sunt fapte de
comerţ.

Alte fapte de comerţ prevăzute în Codul comercial


În Codul comercial sunt calificate a fi fapte de comerţ:
Contul curent şi cecul
În art. 6 alin. 2 C. com.: “Contul curent şi cecul nu sunt fapte
de comerţ în ceea ce priveşte pe necomercianţi, afară numai dacă ele
n-au o cauză comercială.” Aşadar, pentru comercianţi, contul curent
şi cecul sunt întotdeauna fapte de comerţ, iar pentru necomercianţi
sunt fapte de comerţ numai dacă au o cauză comercială.
Contul curent este reglementat în art.370–373 C. com.
Uneori comercianţii care fac împreună afaceri comerciale,
locuiesc în localităţi diferite, fapt ce dă naştere la dificultăţi în plata
imediată a prestaţiilor ce şi le execută reciproc. Astfel, după fiecare
prestaţie executată, ei trebuie să plătească contravaloarea prestaţiei,
expediind banii pentru lichidarea fiecărei creanţe în parte.
Prin contractul de cont curent, părţile convin “ca în loc să
achite separat şi imediat creanţele lor reciproce, lichidarea să se facă la
un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi
debitoare”.40

Până la termenul stabilit, comercianţii pot folosi suma intrată

40
Codul comercial adnotat, pag. 307.
69
în contul curent. La împlinirea termenului, datoriile reciproce ale
părţilor se sting, urmând a se plăti eventuala diferenţă. De exemplu,
comerciantul A livrează comerciantului B o marfă spre vânzare. În
contul curent se trec succesiv sumele ce reprezintă valoarea mărfurilor
livrate. Comerciantul B pe măsura vânzării mărfii trece în contul
curent valoarea fiecărei creanţe. La termenul convenit se va stabili
diferenţa de plată.
Cecul
Cecul este reglementat de Legea nr. 59/1934.
Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă
ordin unei bănci (tras) la care are un disponibil bănesc, să plătească la
prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane (beneficiar).
Numai o societate bancară poate avea calitatea de tras.
Trăgătorul nu poate emite cecul dacă nu are un disponibil
(provizion, acoperire) la tras şi dacă între trăgător şi tras nu există o
convenţie privind emiterea de cecuri.

Contractul de mandat, comision şi consignaţie


Contractul de mandat reglementat de Codul civil în art. 1532,
este menţionat ca fiind: “un contract în puterea căruia o persoană se
obligă, fără plată, de a face ceva pe seama altei persoane, de la care
a primit o împuternicire”. Când are ca obiect tratarea de afaceri
comerciale pe seama şi socoteala mandantului, primeşte caracter
comercial. Nu interesează calitatea de comerciant sau necomerciant al
părţilor contractului de mandat comercial.
Contractul de mandat comercial, spre deosebire de dreptul
civil, are întotdeauna un caracter oneros (nu se presupune gratuit).
Regula în dreptul comercial este aceea că orice serviciu trebuie plătit.
De asemenea, contractul de mandat comercial are întotdeauna ca
obiect fapte de comerţ.

Contractul de comision este tratat la “întreprinderea de


comision”.
Contractul de consignaţie este reglementat în Legea nr.
178/1934.

Contractul de consignaţie este convenţia prin care una din


părţi (consignant) încredinţează celeilalte părţi (consignatar) mărfuri
sau obiecte mobile spre a le vinde, pe socoteala consignantului.
70
Este o variantă a contractului de comision, pentru că
consignatarul (de exemplu, magazinul “Consignaţie”) este
împuternicit de consignant (persoana ce depune mărfuri la magazinul
de consignaţie) să vândă mărfurile depuse în nume propriu, dar pe
seama consignantului. Întotdeauna obiectul contractului de
consignaţie este vinderea unor bunuri mobile ce aparţin
consignantului şi preţul vinderii este fixat anticipat de către
consignant. Consignatarul este obligat să remită consignantului preţul
bunului vândut, iar în ipoteza când nu s-a vândut, să remită bunul
depus.
Contractul de consignaţie este faptă de comerţ în oricare din
următoarele ipoteze:
- când are ca obiect tratarea de afaceri comerciale;
- când constituie obiectul de activitate al unei întreprinderi
(activităţi comerciale);
- când este folosit de un comerciant (art. 4 Cod comercial).

Contractele de gaj şi fidejusiune


Contractul de gaj şi fidejusiune sunt contracte accesorii. Ele
urmează regimul juridic al contractului principal.
Întotdeauna când contractul principal are caracter comercial
(de exemplu: contractul de împrumut comercial) şi contractul
accesoriu are acelaşi caracter (de exemplu: contractul de gaj încheiat
pentru garantarea restituirii sumei împrumutate) – ,,accesorium
sequitur principale”.
Prin natura ei intrinsecă, fidejusiunea nu poate avea din punct
de vedere obiectiv, caracterul unui act comercial autonom, şi exclude
prin aceasta, chiar pentru un comerciant, orice prezumţie de
comercialitate subiectivă, ea fiind în funcţie de natura obligaţiei
principale pe care o garantează.

Natura juridică a activităţilor din domeniul agricol


Agricultorul
Art. 5 Cod comercial prevede: “Nu se poate considera ca fapt
de comerţ vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul
71
le are de pe pământul său sau cel cultivat de dânsul”.
Vânzarea produselor obţinute de proprietar de pe pământul
său sau de cultivator obţinute de pe pământul cultivat de el este
socotit act juridic civil. Se apreciază că numai în acest mod pământul
poate fi valorificat.
Aceeaşi situaţie se impune şi cu privire la vânzarea produselor
derivate din culturile agricole: mălai, făină, brânză, unt, vin etc.
Noţiunea de agricultură vizează şi domeniile horticulturii,
silviculturii, creşterea vitelor etc.
Practica judiciară, a statuat ca având materia civilă actele
juridice ce au ca obiect creşterea vitelor şi cumpărarea animalelor
tinere pentru îngrăşat.

Întreprinderea agricolă
Într-o opinie, întreprinderea agricolă, neregăsindu-se printre
întreprinderile enumerate în art. 3 C. com., nu este faptă de comerţ.
Practica judiciară a statuat că sunt civile operaţiile întreprinderii
agricole, chiar şi atunci când este dotată cu tehnică modernă, când
întrebuinţează muncă salariată şi emite cambii.41
Ca urmare a principiului necomercialităţii activităţilor
agricole, s-a considerat că, indiferent de proporţiile sale şi de
mijloacele tehnice folosite, actele juridice efectuate de o
întreprindere agrară sunt şi rămân civile. 42

Într-o opinie contrară, întreprinderea agricolă este faptă de


comerţ pentru că împrumută elemente de la întreprinderea de
manufactură, aşa cum este prevăzută în art. 3 pct. 9 Cod comercial.
Întreprinderea agrară are caracter comercial, deoarece ea
presupune organizarea sistematică a factorilor specifici: capital,
muncă şi resurse materiale. Întreprinderea agricolă apare în sensul art.
3 pct. 9 Cod comercial, o întreprindere manufacturieră.43
Doctrina şi practica judiciară sunt consecvente în a califica
întreprinderea agricolă ca având caracter civil.

Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de


asociere în agricultură
Conform legii, proprietarii de terenuri agricole care
41
Curtea de Casaţie, decizia din 11 februarie 1938, în P.R. 1938 pag. 146.
42
I. L. Georgescu, op. cit. vol.I, pag. 371.
43
M.A. Dumitrescu, Codul comercial adnotat, vol. I pag. 234-235.
72
beneficiază de prevederile legii fondului funciar nr. 18/ 1991, precum
şi alţi proprietari pot să-şi exploateze pământul şi în forme de asociere
în măsură să asigure exploatarea agricolă a terenului în condiţii de
eficienţă.
Formele de asociere pot fi:
a) forme de asociere simple: sunt asocierile pe bază de înţelegere între
două sau mai multe familii având ca scop exploatarea terenurilor
agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea, prelucrarea
şi vânzarea produselor, prestarea unor servicii, precum şi alte
activităţi. Ele se constituie prin înţelegere verbală sau scrisă sub forma
contractului de societate reglementat de Codul civil în art. 1491 şi
următoarele.
Acestea nu sunt persoane juridice.
b) societatea agricolă se particularizează prin câteva elemente:
- are personalitate juridică (art. 4, Legea nr. 36/ 1991);
- este o societate de tip privat (art. 5, aceeaşi lege);
- are capital variabil pe durata funcţionării ei;
- calitatea de asociat se dobândeşte la constituire prin
subscrierea actului de constituire şi, după constituire, prin semnarea
unei declaraţii;
- numărul minim de asociaţi este de zece; calitatea de asociat
încetează prin înstrăinarea terenului;
- obiectul de activitate îl constituie exploatarea agricolă a
pământului, a uneltelor, a animalelor şi a altor mijloace aduse în
societate (constă în: organizarea şi efectuarea de lucrări agricole şi
îmbunătăţiri funciare, utilizarea de maşini şi instalaţii, aprovizionarea,
prelucrarea şi valorificarea produselor agricole şi neagricole) şi
realizarea de investiţii de interes agricol;
- nu are caracter comercial;
- terenurile agricole se aduc numai în folosinţa societăţii,
asociaţii păstrându-şi dreptul de proprietate asupra acestora;
- asociaţii răspund numai cu părţile lor sociale ce se determină
în raport de aporturile subscrise de fiecare asociat; valoarea părţilor
sociale nu poate fi mai mică de zece mii de lei fiecare;
- orice asociat poate face subscrieri de noi părţi sociale pe
lângă părţile sociale stabilite iniţial, poate să îşi retragă din părţile
sociale o anumită valoare cu condiţia să rămână cu minimul de părţi
sociale admise de statut,
- constituirea se face în baza actului de constituire şi a
73
statutului autentificat la notariat;
- judecătoria unde societatea agricolă îşi va avea sediul
dispune înscrierea acesteia în registrul societăţilor agricole, înfiinţat
pe lângă fiecare judecătorie;
- administrarea societăţii agricole se face de Consiliul de
administraţie ( 3- 13 membri) ales de Adunarea generală pe un anumit
termen. Consiliul de administraţie poate alege Comitetul de direcţie.
c) societăţi comerciale în condiţiile Legii nr.31/1990, privind
societăţile comerciale, modificată şi republicată.
Activităţile din domeniul agricol nu au fost reglementate de
legiuitorul român în Codul comercial. Ideea este susţinută prin două
prevederi legale:
- în enumerarea faptelor obiective de comerţ din cuprinsul
art.3 C. com., nu se regăsesc acte sau fapte juridice comerciale cu
obiect agricol
- în art.5 C. com. se consacră expresis verbis: „nu se poate
considera ca faptă de comerţ vânzarea productelor pe care
proprietarul sau cultivatorul le are după pământul său, sau cel
cultivat de dânsul”.
S-a dorit protejarea agricultorului, scutirea de dificultăţile
create de statutul juridic de comerciant.
Legea nr.36/30 aprilie 1991, privind societăţile agricole şi alte
forme de asociere în agricultură, se constituie într-o excepţie la
prevederile Codului comercial în materie, aşa cum se susţine in
doctrina de drept comercial.44

Potrivit art.1 un subiect calificat şi anume „proprietarii de


terenuri agricole” fie ei beneficiari ai prevederilor Legii fondului
funciar nr.18/1991, precum „şi alţi proprietari de terenuri agricole”
în scopul „să-şi exploateze pământul”, se pot constitui în „societăţi
comerciale în condiţiile Legii nr.31/1990 privind societăţile
comerciale (art.3)”.
Credem că următoarele observaţii nuanţează posibilitatea
constituirii de societăţi comerciale în agricultură.
Societăţile comerciale din agricultură au un obiect de
activitate specific: să exploateze pământul prin fapte comerciale
obiective prevăzute în art. 3 C. com.
44
Conf. Univ. dr. Romul Petru Vonica, op. citată, pag. 517; Stanciu D.
Cărpenaru, op. Citată, pag. 60.
74
În acest sens, proprietarii de terenuri agricole , de exemplu, se
pot asocia în societăţi comerciale care au ca obiect întreprinderea de
fabrici şi manufactură cum ar fi producţia de preparate din lapte sau
carne, valorificarea materialului lemnos de pe terenurile agricole prin
fabricarea de mobilier de grădină, împletituri din nuiele, etc.
Nu se pot înfiinţa societăţi comerciale în agricultură, al cărui
obiect să nu se regăsească printre faptele de comerţ obiective
prevăzute în art. 3 C. com.
Se impune încă o precizare: faptele de comerţ pe care le
desfăşoară societatea comercială agricolă trebuie să-şi propună
„exploatarea terenurilor agricole”. Viitorii asociaţi, proprietari de
plantaţii viticole în vederea exploatării pământului, pot să se asocieze
într-o societate comercială agricolă de producţie a vinului.
Într-o opinie contrară se subliniază: „Deci, exploatarea
terenurilor agricole de către o colectivitate de persoane poate avea
caracter necomercial sau comercial, în funcţie de forma juridică a
societăţii (societate agricolă ori societate comercială) în condiţiile
Legii Nr. 31/1990. Se poate spune că, în realitate, Legea nr.31/1990
consacră o abatere de la regula generală, potrivit căreia caracterul
comercial al societăţii este dat de obiectul ei, în sensul recunoaşterii
că societatea poate fi comercială datorită formei sale comerciale, chiar
dacă obiectul ei este civil”. Autorul subliniază deci caracterul civil al
exploatării terenului agricol.45

În concluzie, apreciem abordarea naturii juridice a „exploatării


pământului” de către „proprietarii de terenuri agricole” în condiţiile
art.3 Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de
asociere în agricultură, o problemă de interes nu numai teoretic, dar şi
practic.

45
Stanciu D. Cărpenaru, op.citată, pag.60.
75