UNIVERSITATEA “VASILE ALECSANDRI” BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

Modificări metabolice induse de efortul fizic

în metabolismul calciului

URSU DOREL
Master anul I
AMCTL
 Grupa 401 B
Calciul are un rol foarte important în corpul omenesc, el fiind al cincilea
element din organism. Rolul principal este acela de a da rezistenţă oaselor, alt
rol fiind folosirea ionului Ca+2 în funcţiile citoplasmatice.
Carenţa de calciu se manifestă diferenţiat, în funcţie de gravitatea scăderii
fracţiunii ionice.
Corpul uman conţine aproximativ 1200g de calciu, din care 99% se găseşte la
nivelul scheletului, restul de 1% este prezent în lichidul extracelular şi
structurile intracelulare ale ţesuturilor moi.
Compoziţia elementară a materiei vii au arătat prezenţa, în primul rând, a
următoarelor 12 elemente: C, H, O, N, S, P, Cl, Ca, Mg, K, Na şi Fe. Aceste
elemente intră în organism în proporţie de 99,0% din masa organismului şi se
numesc macroelemente sau elemente plastice.
În afară de macroelemente, în alcătuirea organismului intră în proporţie de 1%
alte elemente, care se află în cantităţi foarte mici, în limita unei sutimi sau miimi
de miligram pentru fiecare, ele au fost numite microelemente sau oligoelemente.
Macroelementele şi microelementele formează împreună familia elementelor
biogene.
În organismul viu, elementele plastice se găsesc sub formă de diferite
combinaţii ca:
- apa
- sărurile minerale
- substanţe organice
- substanţe organice active
- produse intermediare şi finale de metabolism
Sărurile minerale au o importanţă deosebită în structura organismului şi în
procesele vitale. În funcţie de conţinutul lor în organism şi necesarul lor,
substanţele minerale se clasifică în:
a) Macroelemente: sodiu, potasiu, magneziu, fosfor, calciu, clor, sulf.
Necesarul zilnic se exprimă în grame.
b) Microelemente: fier, iod, fluor, cupru, cobalt, zinc, mangan, molibden.
Necesarul zilnic se exprimă în miligrame.
Rolurile cele mai importante sunt:
- intră ca material plastic în ţesuturile de susţinere: oase, dinţi, cartilagii
(calciu,fosfor, magneziu, fluor);
- participă la hematopoeză (fier, cobalt, cupru, mangan, nichel);
- menţin echilibrul acido-bazic;
- influenţează metabolismul hidric;
- determină presiunea osmotică a plasmei sângelui;
- intră în compoziţia unor hormoni, vitamine, fermenţi;
În activitatea ţesutului muscular sărurile minerale au următoarele roluri:
- calciul şi magneziul micşorează excitabilitatea neuro-musculară;
- fierul, intră în structura mioglobinei, rezervor de oxigen al fibrei musculare;
- fosforul participă la trasformarea energiei furnizate de glucide în lucru
mecanic;
2
 - sodiul măreşte excitabilitatea neuro-musculară şi creşte tonusul muscular;
- potasiul intervine în trasmiterea influxului nervos, măreşte excitabilitatea
neuro-musculară. Intervine în formarea acetilcolinei şi în transmiterea
excitaţiei la nivelul plăcii motoare.
- sulful ajută la eliminarea toxinelor rezultate din efortul muscular; înlătură
starea oboseală.
Raţia orientativă pentru substanţele minerale, în miligrame, pentru fiecare 1000
kcal este:
- fier = 5 mg – se găseşte în carne, ficat, rinichi, ouă, ciocolată, fasole, nuci,
prune, spanac, urzici, pâine neagră;
- calciu = 300 mg – se găseşte în lapte, iaurt, brânză, frunze de pătrunjel,
varză, ridichi, fasole, conopidă, alune, nuci, arahide;
- magneziu = 200 mg – este prezent în cereale,legume, nuci, fructe;
- fosfor = 500 mg – se găseşte în gălbenuşul de ou, peşte, icre, carne, ficat,
lapte, brânză, ceapă, ciuperci, spanac, nuci, ciocolată;
- sodiu = 1500 mg – este prezent în lapte, brânzeturi, spanac, varză, roşi,
frunze de pătrunjel;
- potasiu = 1000 mg – se găseşte în carnea de pasăre, peşte, lapte, nuci,
fructe, zarzavaturi.
Calciul este un element constitutiv al tuturor lichidelor şi al ţesuturilor solide.
Calciul sanguin se află în mare parte legat de proteine.
Calciul se ia din alimente sub formă de compuşi organici, sursa cea mai
valoroasă fiind laptele.
Absorbţia calciului are loc în porţiunea superioară a intestinului subţire şi
depinde de mulţi factori şi anume:
- forma calciului din alimentaţie; formele solubile de calciu (CaCl2 şi lactatul de
calciu) străbat mucoasa intestinală;
- raportul Ca/P din alimentaţie; cu cât acest raport are o valoare mai mare, cu
atât absorbţia calciului este mai eficace.
- vitaminele D favorizează absorbţia Ca;
- prezenţa acidului citric stimulează absorbţia Ca şi acest efect se manifestă prin
acţiunea sa antirahitică;
- sărurile biliare şi lipazele influenţează absorbţia calciului indirect prin rolul pe
care îl au în absorbţia acizilor graşi şi a grăsimilor;
- inhibitori ai absorbţiei calciului ar fi ionii K+, Al3+, Sr2+, Mg2+.
O alimentaţie echilibrată, bogată în alimente care conţin calciu, asigură
necesarul organismului, însă în cazul persoanelor care deja suferă de anumite
boli, suplimentele de calciu sunt obligatorii; e vorba de cei afectaţi de
spasmofilie, astenie, nervozitate, dificultăţi de concentrare, dureri frecvente de
cap, hemoragii prelungite, tulburări produse de menopauză.Cea mai mare
nevoie de calciu o au copiii şi adolescenţii.
Pentru a fi asimilat de organism şi folosit eficient în procesul metabolic, calciul
are nevoie de asocierea cu alte câteva vitamine şi minerale:
- vitamina D - a cărei sinteză se face spontan prin expunerea la soare;
- vitamina A - "ascunsă" în special în catină şi legumele colorate în galben-
3
 portocaliu (morcovii, de exemplu);
- vitamina C - depozitată îndeosebi în măceşe, citrice, pătrunjel şi alte
zarzavaturi verzi.
Cercetările medicale au evidenţiat faptul că persoanele care includ în
alimentaţia lor zilnică lapte şi produse lactate, precum şi legume şi fructe
proaspete, asimilează mult mai bine calciul.
Există persoane la care carenţa de calciu nu are drept cauză alimentaţia
deficitară, ci faptul că organismul lor nu reuşeşte să asimileze acest mineral în
cantităţi suficiente. În aceste cazuri sunt necesare suplimente farmaceutice.
Suplimentele de calciu aşa-zisele pastile nu se iau niciodată împreună cu cele de
fier, deoarece calciul blochează asimilarea fierului; în schimb, calciul se
asociază cu magneziul.
Bombardarea organismului cu calciu în exces are şi ea efecte negative. Riscul
este legat de instalarea unei hipercalcemii, care îşi face simţită prezenţa prin
greaţă, vărsături, lipsa poftei de mâncare, constipaţie, dureri musculare şi de
cap, scăderea ritmului cardiac şi, în timp, prin apariţia de calculi renali.
Formele mai avansate ale lipsei de calciu se traduc în tulburari , în osteoporoză,
carii dentare, unghii şi păr friabil, oboseală generalizată. În cazul lipsei severe
de calciu apar palpitaţii, o stare permanentă de iritabilitate psihică, senzaţia de
lipsă de aer, insomnii, lentoare în vindecarea rănilor.Copiii au de suferit pe
termen lung dacă se confruntă cu lipsa de calciu deoarece această carenţă atrage
dupa sine rahitismul şi tulburari de creştere. Rezervoare naturale de calciu:
laptele şi derivatele sale, cerealele, galbenusul de ou, soia, fasolea, mazărea, apa
minerală.
Prin metabolism înţelegem schimbul de substanţe şi energie, care are loc
permanent între organismul viu şi mediul înconjurător, precum şi ansamblul
transformărilor fizico-chimice, care au loc la nivelul fiecărei celule.
Reglarea metabolismului calciului are loc prin intermediul parathormonului şi al
calcitoninei tiroidiene, parathormonul contribuie la ridicarea calcemiei, iar
calcitonina la scăderea ei.
Calciul are rol important în coagularea sângelui, formarea oaselor, menţinerea
ritmicităţii inimii, rol deosebit în excitabilitatea neuromusculară, în producerea
laptelui şi în permeabilitatea membrelor.
Printre cele mai cunoscute funcţii sunt cele care implică homeostazia
calciului şi procesul de mineralizare, în care magneziul are un rol activ, reglând
echilibrul calcic prin favorizarea absorbţiei şi metabolizării acestuia şi
împiedică precipitarea lui cu formare de calculi renali sau biliari.
Concentraţia calciului în lichidele extracelulare este esenţială pentru variate
funcţii biologice şi se menţine constantă. În plasmă, calciul este prezent sub trei
forme: ca ioni liberi (calciu ionizat), ioni legaţi de proteinele plasmatice şi, în
mică parte, sub formă de complexe ultrafiltrabile solubile. Concentraţia de ioni
liberi de calciu, care este, în medie, de 1,2 mmol/1 (4,8 mg/dl), influenţează
numeroase funcţii celulare şi este supusă unei reglări hormonale stricte, în
special prin parathormon - PTH. Concentraţia serică a proteinelor este un factor

4
determinant important pentru concentraţia ionilor de calciu (calcemie), din care
mare parte sunt legaţi de albumină.
Calciul ionizat poate fi măsurat direct, folosind electrozi specifici pentru calciu.
În cazul în care calciul ionizat nu poate fi măsurat, anumite aproximări pot fi
folosite pentru diferenţierea părţii fixate de proteine de fracţia ionizată. Una din
formulele care aproximează cantitatea de calciu legată de proteine este
urmatoarea:
Ca legat de proteine (%) = 0,8 x albumina (g/l)+ 0,2 x globuline (g/l) + 3
În caz de hipoproteinemie, este folosită uneori o formula simplificată pentru a
şti dacă valoarea concentraţiei calciului total seric este anormală. Corecţia
constă în a adauga 1 mg/ dl la calciul seric pentru fiecare g/dl cu care albumina
este sub nivelul de 4 g/dl. De exemplu, dacă calciul seric este de 7,8 mg/dl
valoare inferioară normalului, iar albumina serică este de numai 3 mg/dl, atunci
se adună 1 mg/dl la valoarea calculată a calciului seric; valoarea corectată este
de 8,8 mg/ dl, adică în limite normale.
Ionii de calciu intracelulari mediază variate funcţii celulare. Cea mai mare parte
a calciului intracelular se găseşte sub formă de complexe insolubile.
Concentraţia intracelulară a calciului liber, care este esenţială pentru reglarea
funcţiilor biologice, este joasă, de aproximativ 0,1 mmol/1; astfel, gradientul
dintre calciul liber plasmatic şi cel intracelular este de aproximativ 10.000 la 1.
Acest gradient este controlat strict. Concentraţia ionilor de calciu în lichidele
extracelulare este menţinută constantă prin procese care în permanenţă
furnizează sau sustrag calciu din lichidul extracelular. Conţinutul de calciu din
plasmă provine din absorbţia intestinală şi din resorbţia ionilor din substanţa
minerală osoasă. Calciul părăseşte lichidul extracelular prin secreţia în tubul
digestiv (aprox. 100-200 mg/zi), prin excreţia urinară (aprox. 50-300 mg/ zi),
prin încorporarea în substanţa minerală osoasă şi prin pierderile în sudoare
(până la 100 mg/zi). Resorbţia şi formarea osului sunt strâns corelate, aprox. 12
mmol (500 mg) de calciu fixându-se şi părăsind zilnic scheletul (ura 353-2).
Absorbţia calciului se măreşte în timpul perioadelor de creştere rapidă la copii,
şi scade cu avansarea în vârstă.
Cea mai mare parte a calciului se absoarbe în partea proximală a intestinului
subţire, iar eficienţa absorbţiei scade în segmentele distale.
La adulţi absorbţia calciului în intestinul subţire se realizează în proporţie de
30%.
Sunt implicate concomitent procese de transport activi de difuziune pasivă
limitată; primul predomină în partea proximală a intestinului, iar ultimul în
partea distală.
Ambele procese de absorbţie sunt influenţate de vitamina D.
Este posibil ca nu toate formele de calciu din alimentaţie să fie absorbite în mod
egal; clorura de calciu ar fi probabil absorbită mai eficient decât alte preparate
de calciu.
Calciul este de asemenea secretat în lumenul tubului digestiv. Estimări
superioare asupra pierderilor calcice în secreţiile intestinale au fost realizate şi
prin alte tehnici. Secreţia de calciu în lumenul intestinal este constantă şi
5
independentă de absorbţie. În cazul unei disponibilităţi scăzute în calciu a dietei
(sub 12 mmol/zi sau 500 mg/zi), menţinerea unei balanţe calcice pozitive
necesită un procent de absorbţie ce depaseste 30-40%.
Menţinerea balanţei calciului ( ura 353-2) depinde de eficienţa absorbţiei
intestinale.
Un deficit de PTH sau de vitamina D, o afecţiune intestinală sau o carenţă
severă de aport de calciu sunt situaţii care produc tulburări ale homeostaziei
calciului, ce nu mai pot fi compensate adecvat prin mecanismele renale de
conservare a calciului, având ca rezultat o balanţă calcică negativă. Scăderea
concentraţiei plasmatice a calciului ionizat are ca rezultat o hiperexciilitate
neuromusculară şi tetanie. Acest sindrom se caracterizează prin parestezii
periferice şi periorale, spasm carpopedal, anxietate, convulsii, bronhospasm,
laringospasm, semnele Chvostek, Trousseau si Erb prezente, alungirea
intervalului QT pe electrocardiograma. Nivelul calcemiei la care apar diferitele
manifestări de tetanie variază individual. Tetania este influenţată şi de
concentraţia altor componente din lichidele extracelulare.
De exemplu, hipomagnezemia şi alcaloza scad pragul de apariţie a tetaniei, iar
hipopotasemia şi acidoza îl cresc.
Creşterea nivelului calciului seric total este însoţită de obicei de creşterea
nivelurilor calciului liber ionizat şi se poate asocia cu anorexie, greaţă,
vomismente, constipaţie, hipotonie, depresie şi, ocazional, cu stări letargice şi
comă. O hipercalcemie persistentă, mai ales când se asociază cu niveluri serice
normale sau crescute ale fosfatului, poate determina depuneri ectopice ale
calciului şi fosforului, sub formă de fază solidă, în pereţii vasculari, ţesutul
conjunctiv periarticular, mucoasa gastrică şi parenchimul renal. Hipercalcemia
afectează prin ea însăşi funcţia renală, în plus faţă de efectele patologice ale
depunerilor fosfocalcice.
Sărurile de calciu, în special fosfatul tricalcic sunt responsabile de rezistenţa
osoasă, dar această duritate nu înseamnă că osul este inert din punct de vedere
biochimic.
Celulele osoase preiau şi eliberează permanent calciu şi fosfaţi. Acest proces
este crescut în efort, mai ales la tineri obligând la un răspuns rapid dacă survin
afecţiuni osoase.
Hormonii care controleaza absorţia calciului şi metabolismul acestuia sunt
secretaţi de paratiroide (parathormonul, calcitonina).
Calciul se absoarbe la nivel intestinal în prezenţa vitaminei D3 (colecalciferol);
nivelul sanguin este de 9-11mg%, constituind calcemia (40% este legat de
albumine, 55% este ionizat).
Nivelul calciului plasmatic nu reflectă însă statusul real al calciului în organism
deoarece în condiţiile unui aport redus de calciu nivelul va fi menţinut cu preţul
unei eliberari osoase crescute.
Excreţia calciului are loc pe cale intestinală şi o mică parte pe cale renală.
Excreţia urinară este influenţată de aportul alimentar, crescând
în condiţiile unui aport proteic crescut, mai ales dacă aportul de fosfaţi este
menţinut în limite constante.Calciul urinar este de obicei proporţional cu sodiul
6
urinar; ionii sulfat cresc, de asemenea, excreţia de calciu.
La nivel renal se elimină în cantitate de 40mg/zi.
Prin efort fizic înţelegem capacitatea organismului de a desfăşura un lucru
mecanic la o intensitate cât mai mare şi menţinerea acestei activităţi un timp cât
mai îndelungat.
Procesul de antrenament în sportul de performanţă urmăreşte creşterea continuă
a capacităţii de efort, cei doi indicatori fundamentali fiind volumul şi
intensitatea efortului.
Acesti indicatori sunt completaţi de specificitatea, densitatea si complexitatea
efortului.
Calciul şi magneziul sunt două minerale esenţiale pentru organism, carenţa lor
aducând grave prejudicii funcţiilor metabolice. Principala sursă de calciu o
constituie alimentele, necesarul de calciu fiind de 0,8-1g/zi pentru un adult
normal, în timp ce pentru un sportiv această cantitate creşte la 1,5-18g/zi.
Calciul intervine şi în coagularea sanguină şi în contracţia musculară. Dacă
dieta este săracă în calciu, ionii de calciu necesari contracţiei musculare vor fi
furnizaţi de către os. În timp aceasta va duce la scăderea rezistenţei osoase,
fracturi şi întârzieri în refacerea post-traumatică.
Calciul este un mineral care are capacitatea de a deprima excitabilitatea
neuromusculara.
Calciul este responsabil cu transmiterea influxurilor nervoase, cel mai pertinent
semnal al carenţei acestui mineral este apariţia unei senzaţii de amorţeală sau
furnicături la nivelul membrelor, precum şi contracturi musculare aşa-numiţii
cârcei.
În timpul efortului, calciul joacă un rol esenţial în iniţierea contracţiei musculare
prin eliberarea intracelulară dar şi în iniţierea relaxării prin recaptarea calciului
în rezervoare. Nivelele plasmatice în timpul efortului pot ramâne constante, pot
creşte sau scade.
Aceste variaţii pot fi atribuite unor factori diverşi, pierderi de apă cu
hiperconcentraţie, eliberare osoasă crescută prin stress mecanic, captare osoasă
scazută datorită scăderii sintezelor osoase.
"Osteoporoza atleţilor" apare mai ales la sexul feminin şi a fost asociată cu
scăderea cauzată de stres a hormonilor estrogeni ce intervin în metabolismul
calciului dar şi cu aportul redus de calciu alimentar.

BIBLIOGRAFIE
1. Conf. Univ. Dr Culea Catalina, Biochimia, 2008
2. http://cis01.central.ucv.ro/educatie_fizica-
kineto/suportcurs/master/nutritie_doping/Nutritie_doping_curs.pdf
3. http://www.bioterapi.ro/despre_noi/index_despre_noi1_articole_publicat
e_mineralele_din_alimente3.html