Sunteți pe pagina 1din 13

2.9.

SENZORI DE TEMPERATURĂ

Măsurarea temperaturii constituie una dintre cele mai uzuale procese de măsurare.
Probabil, cel mai simplu şi mai des folosit fenomen în măsurarea temperaturii este dilatarea
termică. Acesta este principiul ce stă la baza termometrelor din sticlă cu lichid. Pentru a
transforma energia termică în semnal electric se folosesc detectori rezistivi, termoelectrici, optici
şi piezoelectrici.
Când un senzor (sonda) este introdus într-un obiect sau plasat pe suprafaţa obiectului, va
exista un transfer de căldură între sondă şi obiect: senzorul se va răci sau se va încălzi. Acelaşi
fenomen va apărea şi în cazul transferului de energie termică sub forma de radiaţie energetică în
IR, senzorul va absorbi sau emite radiaţie IR în funcţie de temperatura corpului monitorizat.
Orice senzor, indiferent de cât de mic este, va perturba rezultatele măsurătorii şi deci este o
problemă majoră în a minimiza erorile introduse de senzor şi în a adopta o metodă optimă de
măsurare.
Există două metode de procesare a semnalului în măsurătorile de temperatură: metoda
echilibrării şi metoda predictivă.
În primul caz, temperatura se va măsura doar în momentul în care nu mai există gradient
de temperatură între senzor şi obiect (au aceeaşi temperatură), iar în cazul metodei predictive,
punctul de echilibru nu este atins niciodată, ci este determinat din viteza de schimbare a
temperaturii senzorului. Folosind metoda echilibrării, timpul necesar atingerii temperaturii de
echilibru poate fi de durată foarte mare (mai ales când suprafaţa de contact este uscată). De
exemplu dacă pentru a lua cu un termometru medical temperatura apei dintr-un rezervor este
nevoie de 10 secunde, pentru a lua temperatura corpului uman este nevoie de 3 – 4 minute.
În cazul sesizării prin contact a temperaturii, cantitatea de căldură transferată va fi
proporţională cu gradientul de temperatură dintre elementul senzitiv al termometrului cu
temperatura instantanee T şi obiectul a cărei temperatură este de măsurat T1:

dQ = aA ( T1 − T ) dt ec. 2.9.1

unde a este conductivitatea termică a mediului de transfer de căldură dintre senzor şi obiect, A
este aria suprafeţei de emisie a căldurii.
Căldură absorbită de senzorul de masă m şi căldura specifică c este:

dQ = mcdT ec. 2.9.2

Introducem constanta de timp termică τT ca:

mc
τT = ec. 2.9.3
aA

ecuaţia diferenţială

55
aA ( T1 − T ) dt = mcdT ec. 2.9.4

va avea soluţia:

T = T1 − ∆T0e − t /τ T
ec. 2.9.5

unde ΔT0 este o constantă şi reprezintă gradientul iniţial de temperatură.


O constantă de timp τT reprezintă timpul necesar ca temperatura T să atingă 63% din valoarea
gradientului iniţial ΔT0. figura 2.53.

Figura 2.53 Determinarea constantei de timp τ

Cu cât constanta de timp va avea o valoare mai mică cu atât senzorul va răspunde mai repede la
o modificare a temperaturii.
Dacă în ec. 2.9.5. t → ∞ , atunci temperatura senzorului T va deveni egală cu temperatura
obiectului T1, adică este nevoie de un timp ce tinde la infinit pentru ca cele două temperaturi să
devină egale. Dar deoarece nu avem atâta timp la dispoziţie, în practică se va urmări atingerea
unui stări de cvasiechilibru , stare ce se poate atinge după 5 până la 10 constante de timp termice.
De exemplu la timpul t = 5τ T temperatura senzorului va diferi de cea a obiectului cu 0,7% din
valoarea gradientului de temperatură iniţial ΔT0, iar pentru t = 10τ T diferenţa va fi de doar
0,005%.
Un senzor de temperatură de contact tipic va fi format din următoarele părţi componente:
1. Un element senzitiv – un material ce-şi modifică proprietăţile in funcţie de
temperatură. Materialul trebuie să aibă căldură specifică mică, conductivitate
termică ridicată, senzitivitate mare la temperatură şi o bună predictibilitate.
2. Contactele sunt fire sau plăci (pad) conductive ce asigura interfaţa dintre
elementul senzitiv şi circuitul electronic exterior. Contactele trebuie să aibă o
conductivitate termică şi o rezistenţă electrică cât mai mică. În general se folosesc
şi pentru susţinerea senzorului.
3. Un strat protector ce separă fizic elementul senzitiv de mediul exterior. Materialul
protector trebuie să aibă rezistenţă termică mică, să fie un bun izolator electric şi
să fie impermeabil.
Un senzor de temperatură de tip noncontact se aseamănă în principiu cu senzorii de tip
contact, excepţie făcând modul de transfer a căldurii: la senzorii de tip contact transferul se face

56
prin conducţie termică, în timp ce la cei de tip noncontact transferul se face prin radiaţie termică
figura 2.54.

Figura 2.54 Arhitectura unui senzor de temperatură de tip: A contact, B noncontact

2.9.1. Senzori termorezistivi

2.9.1.1. Termorezistoare metalice - RTD ( resistance temperature detector)

Dependenţa de temperatură a metalelor şi a aproape a tuturor aliajelor dă oportunitatea


folosirii lor ca senzori de temperatură. Rezistenţa electrică apare în primul rând din cauza
agitaţiei termice şi ea depinde, pentru o temperatură dată, de natura materialului, prezenţa
impurităţilor sau a defectelor din reţeaua cristalină , lungimea şi secţiunea materialului. La
modificarea temperaturii are loc atât o modificare a mobilităţii purtătorilor de sarcină, cât şi o
modificare a dimensiunilor geometrice. Prin urmare, variaţia rezistenţei electrice se datorează pe
de-o parte modificării rezistivităţii electrice, iar pe de altă parte modificării dimensiunilor
(dilatare). Deoarece coeficientul de variaţie al rezistivităţii cu temperatura este la metale cu două
ordine de mărime mai mare decât coeficientul de dilatare, ultimul efect este de obicei neglijabil.
Criteriile privind alegerea metalelor din care se confecţionează termorezistoarelor sunt:
- rezistivitate mare pentru obţinerea unor traductoare de dimensiuni reduse
- coeficient de variaţie a rezistivităţii cu temperatura ridicat pentru a avea o sensibilitate
ridicată
- asigurarea unei purităţi cât mai ridicate pentru reproductibilitate
- stabilitate în timp la acţiunea agenţilor chimici
- şi nu în ultimul rând preţ de cost cât mai redus
Din păcate îndeplinirea simultană a tuturor condiţiilor de mai sus nu poate fi realizată. În
prezent ca materiale pentru realizarea termorezistoarelor metalice se folosesc: platina, nichelul,
cupru şi wolframul.
Dintre metalele enumerate, platina se apropie cel mai mult de caracteristicile unui
termorezistor ideal: stabilitate pe termen lung, durabilitate, reproductibilitate în răspuns, poate fi
realizat cu puritate mare 99,99 %, inactivă chimic, etc.
Constructiv, termorezistoarele trebuie să fie protejate la acţiunea agenţilor exteriori, să
preia temperatura mediului în care sunt introduse, să nu fie influenţate de fenomenele de dilatare,
să permită măsurarea atât în curent continuu cât şi în curent alternativ.

57
2.9.2. Termistorii

Termenul de termistor provine de la prescurtarea cuvintelor termic şi rezistor. În general


denumeşte un senzor metal – oxid fabricat sub formă de bară, cilindru, filme subţiri sau droplets.
Termistorii se împart în două mari grupe NTC (coeficient de temperatură negativ) şi PTC
(coeficient de temperatură pozitiv).

2.9.2.1. Termistori NTC

Un termistor metal – oxid convenţional are coeficientul de temperatură negativ, adică


rezistenţa lui va scădea cu creşterea temperaturii.
Circuitul echivalent al unui termistor este prezentat în figura 2.55 şi constă dintr-un
element rezistiv dependent de temperatură RT, şi rezistorii constanţi rs şi 1 / gp, unde gp este
conductanţa materialului, rs se numeşte rezistenţa serie şi are o valoare mică şi negativă, RT0 este
valoarea rezistenţei la temperatura de referinţă T0, iar β este caracteristica de temperatură a
termistorului.

Figura 2.55 Circuitul echivalent al unui termistor

În general termistorii pot fi clasificaţi în funcţie de tehnica de fabricare în trei grupe.

A. Termistorii în formă de perle


Aceştia pot fi neizolaţi sau încapsulaţi în sticlă sau metal. Conductorii metalici
sunt dintr-un aliaj de platină sinterizaţi într-un corp ceramic. În timpul fabricării o
porţiune din amestecul de metal – oxid - liant este plasat între doi conductori
paraleli. După ce amestecul este uscat se introduce într-un cuptor pentru
sinterizare. În urma sinterizării datorită procesului de micşorare a metal –
oxidului, între cei doi conductori se va realiza o legătură electrică intimă. După
care senzorul este acoperit cu un strat protector, în general sticlă figura 2.56.

Figura 2.56 Termistori în formă de perle

58
B. Un alt tip de termistor sunt termistorii de tip cip. Sunt sub formă de panglică iar
conductorii au o anumită suprafaţă de contact metalizată. Pot fi întâlniţi sub
diverse forme.

C. Cea de-a treia grupă este formată din termistorii fabricaţi prin depunerea unui strat
semiconductor pe un substrat de sticlă, alumină, etc. Acest tip de senzori se
folosesc în special pentru senzorii integraţi

În toate aplicaţiile cu termistori trebuie să se ţină seamă de seama de cel puţin una din
următoarele caracteristici de bază.

1. Caracteristica rezistenţă funcţie de temperatură este prezentată în figura 2.57. În


toate aplicaţiile bazate pe această caracteristică este necesară eliminarea efectului
de auto – încălzire (efectul Joule a curentului ce trece prin conductor). Astfel
rezistenţa nominală RT0 a termistorului trebuie să aibă un factor mare de cuplaj cu
obiectul de măsurat.

Figura 2.57 Caracteristica rezistenţă funcţie de temperatură

59
2. Caracteristica rezistenţă funcţie de timp sau curent electric funcţie de timp figura
2.58

Figura 2.58 Caracteristica rezistenţă funcţie de timp

3. Caracteristica tensiune funcţie de curent – aplicabilă în cazul efectului de auto –


încălzire figura 2.59.

Figura 2.59 Caracteristica tensiune funcţie de curent

60
2.9.2.2. Termistorii PTC.

În principiu orice metal poate fi folosit ca material PTC, dar coeficientul lor de
temperatură este destul de mic. Spre deosebire de metale, coeficientul de temperatură al
materialelor ceramice este relativ mare şi pe un domeniu larg de temperatură. Materialele
ceramice se obţine în urma sinterizării unei substanţe ceramice policristaline, de obicei titanat de
bariu sau o soluţie solidă de titanat de bariu şi stronţiu, materiale ce devin semiconductoare la
dopare.
În figura 2.60 este prezentată funcţia de transfer a unui PTC în comparaţie cu funcţiile de
transfer a unui NTC şi RTD.

Figura 2.60. Funcţia de transfer a unui PTC

Deoarece forma curbei funcţiei de transfer implică o aproximare matematică destul de


avansată, fabricanţii de PTC specifică de obicei termistorii prin următorul set de valori:
1. Rezistenţa materialului R25 la temperatura de referinţă de 25 ºC
2. Rezistenţa minimă Rm – valoarea rezistenţei la temperatura la care coeficientul de
temperatură a termistorului îşi schimba semnul, trece de la o valoare pozitivă la
una negativă
3. Temperatura de tranziţie Tτ – temperatura la care rezistenţa începe să se modifice
în mod rapid. Temperatura tipică de tranziţie este în domeniul -30 ÷ 160 ºC
4. Definiţia standard a coeficientului de temperatură rezistiv este dată de ecuaţia:
1 ∆R
α=
R ∆T
Deoarece RTC are o creştere considerabilă la creşterea temperaturii pentru un
anumit domeniu temperatură , valoarea RTC se specifică pentru un anumit punct,
x.

61
4. Tensiunea maximă Emax – tensiunea maximă la care termistorul işi mai păstrează
proprietăţile la orice temperatură

Este important de subliniat faptul că există doi factori cheie ce influenţează funcţionarea
unui termistor PTC: temperatura mediului înconjurător şi efectul de autoîncălzire.
Sensibilitatea termistorului faţă de temperatură este reflectată în caracteristica intensitatea
curentului – tensiune, figura 2.61.

Figura 2.61. Caracteristica intensitatea curentului – tensiune

Conform legii lui Ohm un rezistor cu un TCR apropiat de zero, va avea o caracteristică
liniară. Pantă funcţiei I = f (U) a unui termistor NTC este una pozitivă. O implicaţie a
negativităţii RTC este aceea că un termistor conectat la o sursă de tensiune ideală (tensiune
constantă indiferent de curentul consumat) autoîncălzirea determină reducerea rezistenţei, ce va
determina la rândul ei o creştere a curentului concretizata în creşterea temperaturii termistorului
datorată efectului de autoincălzire şi aşa mai departe. Dacă disiparea căldurii din termistor este
limitată, autoîncălzirea poate genera o supraîncălzire ducând la distrugerea dispozitivului.
Deoarece metalele au un TCR pozitiv, RTD-urile nu se vor supraîncălzi datorită
fenomenului de autolimitare. De exemplu un filament dintr-o lampă cu incandescenţă conectat la
o sursă de tensiune ideală nu se va arde deoarece creşterea temperaturii determină o creştere a
rezistenţei ce generează la rândul ei o scădere a curentului prin filament . Acest efect de
autolimitare apare în mod pregnant la PTC-uri. Forma funcţiei I = f (U) indică faptul că pe un
domeniu de temperatură relativ îngust, termistorul PTC va prezenta o rezistenţă negativă:
Vx
Rx = −
i

62
Aceasta generează o reacţie de feedback negativ ce face din termistorul PTC să funcţioneze ca
un termostat cu autoreglaj la temperatura de echilibru T0, figura 2.61 Eficienţa termistorilor PTC
este cu atât mai mare cu cât T0 are valori mai mari (peste 100 ºC) şi scade semnificativ pentru
valori scăzute ale temperaturii T0. Prin natura lor termistorii PTC se folosesc la temperaturi
semnificativ mai mari decât temperatura mediului înconjurător.

2.9.3. Senzori termoelectrici de contact (termocuplul).

Senzori termoelectrici de contact sunt denumiţi termocuple deoarece pentru a face un


senzor este nevoie de cel puţin doi conductori de natură diferită.
Principiul de funcţionare a senzorilor termoelectrici generatori (termocupluri) are la bază
efectul termoelectric direct (efect Seebeck), care constă în apariţia unei tensiuni
termoelectromotoare într-un circuit format din două conductoare de natură diferită, atunci când
cele două joncţiuni se află la temperatură diferită.
În aplicaţiile practice este necesară cunoaşterea următoarelor trei legi referitoare la
utilizarea fenomenelor termoelectrice pentru măsurarea temperaturii:

1. legea circuitului omogen


2. legea metalelor intermediare
3. legea temperaturilor succesive

Legea nr. 1

Într-un circuit construit dintr-un metal omogen nu se poate produce un curent electric
numai prin crearea unei diferenţe de temperatură în circuit.
Rezultă că în cazul unui circuit compus din două metale diferite omogene, cu punctele de
sudură la temperaturile T1 şi T2, diferite, tensiunea electromotoare nu depinde de distribuţia şi
gradientul de temperatură în lungul circuitului.

Legea nr. 2

Suma algebrică a tensiunii termoelectromotoare într-un circuit compus dintr-un număr


oarecare de metale omogene şi diferite este egală zero dacă întreg circuitul se află la aceeaşi
temperatură.
Rezultă că tensiunea termoelectromotoare a unui circuit compus dintr-un număr de
metale diferite se obţine din suma algebrică a tensiunilor termoelectromotoare corespunzătoare
fiecărui metal faţă de un metal de referinţă. În consecinţă, când se constituie un termocuplu
sudura se poate realiza fie prin sudare directă fi prin lipire cu un metal oarecare, deoarece
elementele componente sudurii se găsesc la aceeaşi temperatură.

Legea nr. 3

Tensiunea termoelectromotoare produsă de un termocuplu alcătuit din metale omogene


cu punctele sale de sudură la temperaturile T1 şi T3 este egală cu suma tensiunilor

63
termoelectromotoare a aceluiaşi termocuplu cu punctele de sudură o dată la temperaturile T1 şi
T2 şi o dată la temperaturile T2 şi T3.

Termocuplul se compune din două fire din metale diferite, numite termoelectrozi, sudate
la un capăt 1. Capătul sudat se numeşte sudură caldă, iar celelalte capete 2 şi 3 numite capete
libere ale termocuplului, se leagă prin conductoarele de legătură c la aparatul electric pentru
măsurarea tensiunii termoelectromotoare. Legăturile dintre capetele libere şi conductoarele de
legătură constituie sudura rece. Temperatura sudurilor reci trebuie la o valoare constantă. Firele
folosite pentru prelungirea termocuplului se numesc fire de compensare, şi au rolul de a muta
sudura rece din apropierea cuptorului într-un loc cu temperatură constantă figura 2.62.

Figura 2.62. Arhitectura unui termocuplu

Termocuplurile se execută din diferite metale sau aliaje. Valoarea tensiunii


termoelectromotoare depinde atât de materialul din care sunt confecţionaţi termoelectrozii cât şi
de temperatura sudurilor calde şi reci.
Materialele folosite la construcţia termocuplurilor trebuie să satisfacă următoarele
condiţii:
a. să aibă o compoziţie omogenă şi constantă;
b. să dezvolte o tensiune termoelectromotoare stabilă la temperaturi ridicate;
c. curba tensiunii termoelectromotoare în funcţie de temperatură să fie căt se poate
de liniară;
d. să aibă o bună conductivitate electrică
e. proprietăţile electrice ale metalului sau aliajului să nu se modifice în urma
oxidării;
f. forţa electromotoare să fie constantă în timp;

Cele mai răspândite materiale sunt: platina, constantanul, cromelul, nichelul, alumel, etc.

64
Curbele obţinute cu sudura la 0 ºC sunt prezentate în figura 2.63.

Figura 2.63 Tensiunea termoelectromotoare funcţie de temperatură

Realizarea joncţiunii se face prin răsucire, sudură sau lipire, eventual se poate folosi cel
de-al treilea material.
Având o dimensiune redusă ele pot măsura temperaturi punctiforme, au viteză mare de
răspuns.

2.9.4. Senzori optici de temperatură

Există cazuri de condiţii extreme (câmpuri electromagnetice, electrice sau magnetice


foarte puternice, tensiuni electrice foarte mari) în care trebuie făcute măsurători de precizie ale
temperaturii, cazuri în care se impun folosirea metodelor de măsurare noncontact: metode optice
de măsură.

2.9.4.1. Senzori fluoroptici

Acest tip de senzor se bazează pe proprietăţile speciale ale compuşilor pe bază de fosfor
de a emite o radiaţie fluorescentă ca răspuns la o excitaţie luminoasă. Forma pulsului de răspuns
este funcţie de temperatură. Cel mai uzual material este fosforul sinterizat la 1200 ºC. Pentru a
minimiza efectele de interferenţă ce pot apărea între radiaţia de excitaţie (UV sau lumină
albastră) şi cea emisă (lumină roşie, IR apropiat) se folosesc filtre trece bandă de separare a celor
două spectre de radiaţie folosite. Ca sursa de radiaţie este folosită o lampă de xenon. Măsurarea
temperaturii se face prin determinarea vitezei de scădere a intensităţii radiaţiei fluorescente,

65
practic se va măsura timpul τ în care intensitatea radiaţiei fluorescente scade de e (baza
logaritmului natural) ori, figura 2.64.
p u dl sl e u m i n ă
d e x c i t a ţ i e
s p e cd t e r u s p e c d t e r u
t r a n s m i es im e i s i e

In te n s ita te lu m in o a s ă %

In te n s ita te lu m in o a s ă
1 0 0
8 0
6 0 S 1
s e m f ln u a ş o l c r e e n t
4 0 T1
S1
2 0 e T2 > T1
0 . 30 . 4 0 . 5 0 . 6 0 . 70 . 8 t1 t1+ τ
l u n g d i ume n e d(µ m ă ) t i m p
A B

Figura 2.64 Măsurarea temperaturii cu metoda fluoroptică

Compusul pe bază de fosfor se poate aplica direct pe obiectul monitorizat, măsurători fără
contact fizic , sau depus pe vârful unei sonde ce va fi adusă ulterior în contact cu obiectul, figura
2.65.

s t r f a l tu ş o c r e e n t
s t r a t f o a s r u t eb ţ i r e
f l u şo c r ee n t
B

f i b o r pă t i c ă o b i e c t
A C

Figura 2.65 Plasarea compusului fluoroptic: A: pe suprafaţa obiectului; B şi C pe sondă

2.9.5. Senzori acustici

Un alt caz de condiţie extremă în care nu se pot folosi metodele de măsurare care necesită
contact fizic între senzor şi obiect este măsurarea temperaturii unor medii ermetic închise, sau în
condiţii cu nivele de intensitate ale radiaţiei foarte mari (reactoare nucleare), medii opace pentru
radiaţii din IR, etc. În aceste condiţii se pot folosii senzorii acustici.
Principiul de funcţionare al unui astfel de senzor se bazează pe dependenţa dintre
temperatura unui mediu şi viteza sunetului din acel mediu. În cazul în care mediul de propagare
este aerul uscat viteza sunetului funcţie de timp se poate scrie:
T
c = 331 .5 m/s,
273 .15
unde c este viteza sunetului şi T temperatura mediului
Un senzor acustic de temperatură (figura 2.66) este compus din trei componente: un
emiţător ultrasonic, un receptor ultrasonic şi un tub umplut cu gaz închis ermetic.

66
p i e z o e l e c t r i c

e m i t o r a eu rs c a t

c o n t r o l l e rc l o c k

r e c e p t o r

p i e z o e l e c t r i c
Figura 2.66. Termometru acustic

Emiţătorul şi receptorul sunt nişte plăci piezoelectrice ce emit şi recepţionează unde


acustice prin tubul în care se găseşte, ca mediu de propagare a sunetului, aer uscat. Clock-ul este
de frecvenţă joasă (100 kHz) şi prin intermediul controlorului de proces va activa emiţătorul în
timp ce receptorul este dezactivat, cristalul piezoelectric va emite o undă acustică ce se va
propaga în interiorul tubului şi va reactiva receptorul înainte ca unda acustică să ajungă pe
suprafaţa cristalului receptor. Cristalul receptor va transforma energia undei acustice într-un
semnal electric ce va fi amplificat şi transferat la intrarea unui sistem de control. Sistemul de
control (controlorul) va calcula viteza sunetului prin determinarea timpului de propagare a
sunetului prin tub (practic se urmăreşte timpul dintre activarea emiţătorului şi momentul în care
receptorul generează semnal electric). Alte sisteme folosesc un singur cristal piezoelectric atât ca
emiţător cât şi ca receptor.

67